Errare humanum est

Trebuie să pleci

Cred din ce în ce mai mult că devine relevant, mai ales în epoca noastră relativistă în grad absolut, ceea ce, pe urmele lui Karl Kraus, susţinea repetat Wittgenstein: nu pot să trec peste faptul că o propoziţie întreagă poate proveni de la o jumătate de om.

În această ipostază, de jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-guvern-şchiop, Traian Băsescu este Sfinxul care trebuie să plece. Neavând curajul de a ieşi, fizic, în faţa oamenilor care-l contestă din Valea-Plângerii-România-2012, omul care se întoarce la popor doar la televizor îşi merită uitarea. Nu, Traian Băsescu nu este Nicolae Ceauşescu, aşa cum vor unii să acrediteze, subtil, inepţia. Nu are nevoie de elicopter să plece. Însă nici „poporul acesta tembel” (un vers al lui Şt. Aug. Doinaş, ce credeaţi?) al anului doisprezece nu este turma lui N.C.

Când am scris acum şapte ani Grea epocă Băsescu încă nu intuiam totul. Oricum, ca unul care l-a votat, am sperat ceva de la el. Nu bănuiam însă moartea civilă care se va abate asupra intelighenţiei româneşti dispusă activ la compromis şi tranzacţionism viguros. Cei care l-au susţinut public au vrut să şteargă pe jos cu intelectualii lui Iliescu şi au devenit, pe nesimţite, aidoma adversarilor: ideologii unui regim personal. Piloţii săi orbi, cu formula lui Eliade. Lupta dâmboviţeană pentru putere simbolică şi intelectuală, pentru onoruri şi faimă într-o ţară abia ieşită din cultul personalităţii, a fost abil speculată de puterea încarnată de Ion Iliescu şi Traian Băsescu, doi rechini care adoră caviar intelectual la micul dejun. Ţara e slabă fiindcă «mintea» ei a fost, în mod premeditat, slăbită.

Exemple ca T.R. Ungureanu, ţuţărul de serviciu al unui regim ce-şi atârnă intelectualii ca medalii pe turul nădragilor, credeam cândva că sunt rarisime. În fond, T.R.U. e un gazetar, acolo, nici măcar scriitor. Însă nici Horia Roman-Patapievici nu a făcut proba onestităţii faţă de societatea care suferă de lipsa unui gând bun. De ce nu vorbim cu oamenii, domnule Patapievici? De ce să bănuim peste tot manipulări şi interese obscure? Omul ne vorbeşte din stradă, de sub ferestrele noastre, nu ai observat încă? Încă nu l-ai invitat în emisiunea ta, «Înapoi la argument». Poate ţi-ar fi vorbit. De ce, te întreb, să ne lăsăm căftăniţi de o putere mereu lacomă de legitimitate? În zadar a scris Eminescu „Bismarqueuri de falsă marcă”? „Escelenţa, bezedeaua / Cu mândrie poartă steaua / Ce cu stimă i-a fost dată / C-a putut a fi licheaua / Ce la rus ş-aplecat capul / Şi la turc a-aprins luleaua / Ci în loc de ştreangul care / Se cădea, i-au dat cordeaua… // ‘N-alte ţări e-onoare mare / Decoraţia şi steaua…”!

Pentru că de la un T.R. U. sau de la Mircea Mihăieş (strălucitor cândva, azi doar cătrănit într-o singură direcţie) nu mă mai aştept la o atare înţelegere (doar Mircea Cărtărescu a probat, lent, dar onest, că se poate „revizui”). Mai înţelept, oricât de târziu, Andrei Pleşu a spus la timp ceva despre firea nenorocită a preşedintelui: a avut şansa să fie înjurat la timp şi s-a vaccinat de „mitocan”. Nu că iniţial nu l-ar fi sprijinit, ba l-a dus şi la Angela Merkel. De la micuţul Paleologu nu mă aşteptam oricum la nimic. E atât de departe de statura tatălui: doar un franţuzit care încerca anţărţ să ne convingă ce mare e Sarkozy, ca şi copia sa bucureşteană. Păcat de şcolile făcute în Franţa. Baconschi era prea sedat de Elena Udrea pentru a pricepe cu ce manivelă se face politică la Cotroceni. A rostit, sanchiu, cuvântul „pegră”, ca altădată dandy-ul Petre Roman, flăcău din Primăverii, şi a fost exoflisit ca un lacheu, printr-un sms. Parcă-l aud pe nenea Iancu (atât de drag lui Pleşu): atunci, feciorul e un stupid!

Cu „Tehnica neputinţei la români”, T.R.U., acest socios al regimului portocaliu, anticipase încă din decembrie 2004 cultul unic al oricărui nou preşedinte în România. Într-un articol scris sub aura brăduţului de iarnă, cuprins de o evlavie a misterului presimţit, T.R.U. a profeţit că Deşteaptă-te române este strămoşul acelui „Să trăiţi bine” care planează şi azi deasupra României – dar încă n-a găsit locul de aterizare: „Ascensiunea lui Traian Băsescu nu trebuie oprită”. Nu contează că preşedintele jucător conducea o Românie cu volan pe stânga, ca şi când ar avea unul de dreapta: pe şoselele marcate de fosforul intelocraţiei româneşti aşa ceva trece drept rezonabil. După care, urmează proclamaţia, uşor modificată de vocea noului Femios, cel ce-şi corupe personajul favorit în alexandrini zbuciumaţi precum marea poetului ce-i cânta odinioară pe zei, dar este gata să impună şi un şef de insulă anonimă: Şi dacă vrei, am să te cânt şi pe tine…

Prea mulţi preşedinţi nervoşi cântaţi de prea mulţi intelectuali vanitoşi are ţara asta. Nici un intelectual valoros nu merge în „Piaţa centrală” a cuvintelor, acolo unde îi este locul, ca să le vorbească oamenilor. Face o canossă la Curtea Regelui, el care ar trebui să stea mereu cu fruntea sus. Nu spusese Hruşciov cândva, „intelectualii sunt ca vrăbiuţele, este de ajuns să întinzi palma cu grăunţe ca ei să-ţi ciugulească din palmă”? De ironia post festum a liderului sovietic s-ar fi putut salva oameni serioşi, aşa ca G. Liiceanu, dacă şi-ar fi amintit, oricât de târziu, ce le spusese C. Noica odinioară: „Nu-ţi invalida harul care te poartă dincolo de tine, într-o răspundere mai vastă, pentru chestiuni care până la urmă pot deveni secundare”. Nu Havel ne-a lipsit, domnule Liiceanu, ci Paul Goma, un român curajos pe care nu l-am urmat în 1977, pe care l-am insultat cu toţii, din pretinsa noastră superioritate estetică. Astăzi, o asemenea „superioritate” ne ţine la „fundul sacului”, cu formula precisă a lui Tony Judt.

Traian Băsescu, trebuie să pleci. Curajul tău ar fi atunci mai mare decât al celor care nu te (mai) pot sfătui asta. Iar dacă o vei face, spune-le şi celor care te-au aclamat necondiţionat că „… la urma urmei, caracterul este forma cea mai desăvârşită a inteligenţei, din caracter îşi dobândeşte inteligenţa forma, eleganţa, stilul.”

Dacă ei nu l-au citit pe Drieu..

Text compus in original de catre scriitorul Nicolae Coande AICI. Textul este recomandat spre lectura amicilor sai politici de catre scriitorul Dorin Tudoran. In atentia celor interesati precizam de asemenea ca Nicolae Coande nu este Dl.Goe si nici viceversa. Ar mai fi de mentionat ca in text s-a strecurat o inexactitate: scriitorul nu a votat niciodata cu Traian Basescu. Si nici invers.

Basescu politic – Ultima halta

Fraţilor! (toţi se-ntorc şi-l ascultă.) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia!… 

Impotriva demonstrantilor (huligani, golani, whatever) Ceausescu a timis armata (sa-i impuste), Iliescu a chemat minerii (sa-i ciomageasca), Constantinescu i-a descurajat aprioric cu cei 15000 de lefegii (specialistii din dotare), iar Basescu (incununarea) ii aṭâṭă in contra lor pe intelectualii societatii civile de calitate… (sa-i ironizeze), pentru ca la altceva si/sau altcineva oricum n-ar mai avea la cine/ce sa apeleze, intrucat restul poporului si-a facut deja datoria si nu mai trebuie deranjat. Ca nu-i frumos. Si inca ṭe deranj neicusorule.

Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional!

In Romania post-moderna, cel mai bun politician al fix ultimului sfert de secol (va rog sa calculati anii) este indubitabil Ion Iliescu, singura entitate dâmboviṭeana 100% politica. Animalul politic, intact conservat, care-l are in posesie pe cetateanul Ion Iliescu, trebuie sa fie in teribila suferinta in prizonieratul decrepitudinii gloabei bolsevice. Ce mare animal politic va muri odata cu dânsul. Pacat c-a fost prost orientat. Deh, ale tineretii valuri. La polul opus, partajînd insa cu Ion Iliescu anumite canalele oculte de cumunicare cu masele (nu cu poporul, dar ce-i poporul oricum nu se stie) se afla cel mai slab politician din istoria politica a Romaniei si anume, doamnelor si domnilor, Traian Basescu. In fapt, comandantul Traian Basescu nici nu este politician, pentru ca dumnealui nu face politica ci direct istorie (nu-i momentul sa intram in detalii). Succesul sau in politica si diplomatie s-a datorat intr-o mare masura, dati-mi voie, tocmai faptului ca n-a facut politica si diplomatie, cu exceptia celui mai recent discurs, sugestiv intitulat “interventie cu romani”, care este unul eminamente politic. Din pacate insa acesta este un discurs politic al unui neofit, novice in aceasta meserie, care-i este si asa in contra naturii si si formarii sale profesionale. Un politician este un om (ca toti oamenii) care prin excelenta trebuie sa minta. Sa minta cu seninatate, cu dezinvoltura, consistent, cu o oarecare coerenta, nu doar un ins capabil sa navigheze printre minciuni dar si capabil sa-si inghita propriile adevaruri si sa le uite. E in fisa postului. Faptul ca Traian Basescu a acceptat sa se auto-cenzureze, sa renunte la introducerea unor sinceritati specifice in acel discurs memorabil (istoric am putea zice), rezumandu-se sa spuna excat ceea ce trebuia spus in contextul politic (cat se mai putea spune), poate avea efecte colaterale dintre cele mai toxice asupra sa, ca personaj pseudo-politic aflat si asa, de ceva vreme, intr-un soi de agonie existentiala, rezultat al surmenarii care l-a vlaguit pana aproape de epuizarea completa. Ramane de vazut daca va accepta (in cazul in care va mai avea de ales) sa joace pana la capat rolul “El Cid” sau va alege o alta varianta de intrare/iesire (d)in istorie. Alta decat prin politicianizare si martiraj.

Dar sa nu ne risipim prematur in cuvinte mari. Nu despre asta era vorba. Nici macar despre acele sinceritati nerostite in istoricul discurs politic, sugestiv intitulat “interventie cu români” nu era vorba, desi ar merita, asa de dragul maieuticii, sa facem unele speculatii in aceasta directie.  Atunci ce era? Ce era, ce era? Oameni in toata firea si nu ne dam seama ce era. Iata ce era. Traian Basescu este de vreo zece ani personajul central, principal, unicul ṭar media al ṭarisoarei noastre. El este Zeus. Faptul ca nu s-a tinut de politica si n-a umblat cu diplomatie (pana acum cel putin), nu poate explica integral aceasta postura suprarealista, de Godot sosit pe meleag. Implinirea a ce mai lipseste de la explicatie consta in faptul abilitatii sale innascute de a acumula capital politic prin empatie si sublim/are de la felurite categorii de indivizii, care s-au aratat gata sa-l venereze, sa-l idolatrizeze in postura de politician, gata sa-l crediteze cu puteri magice si sa-i ofere astfel putere. Macra, in stare pura. Nefiind vorba doar despre mofluji si ciumpalaci ci de categorii mai numeroase care puse cap la cap au compus ṭara (ce vorba mare) asa se explica domnia politica  a acestui politician foarte slab. Slab, slab dar caruia ii port insa o admiratie speciala in calitatea sa de d.Goe, rasfatat de toata lumea. As fi vrut sa pot da nume si/sau definitii acelor categorii specifice de fani ai presedintelui Basescu, doamnelor si domnilor, dar asta nu-i o sarcina prea simpla. Asa ca am preferat sa le schitez prin exemple, prin componenta. Poate vom reusi sa dam un nume si o definitie fiecarei categori. In fiecare categorie (cu exceptia Categoriei D.) listele sunt deschise. Fiecare dintre cei intamplatori prin zona poate propune membri noi in fiecare grup, din randul persoanelor publice sau anonimi cu renume virtual. La urma urmelor, fiecare se poate reagasi intr-o categorie anume a fanilor lui Basescu, toti oamenii presedintelui. Tu in ce categorie intri?

• Categoria A.

1. Mircea Badea
2. Victor Ciutacu
3. Valerian Stan
4. Crin Antonescu
5. Victor Ponta
6. Robert Turcescu

• Categoria B.

1. Dorin Tudoran
2. Vasile Gogea
3. Liviu Antonesei
4. Florin Iaru
5. Tudor George
6. Serban Foarta

• Categoria C.

1. Sorin Ovidiu Vantu
2. Dan Voiculescu
3. Ion Iliescu
4. Adrian Nastase
5. Dinu Patriciu

• Categoria D.

1. Alina Mungiu Pippidi

• Categoria E.

1. Andrei Plesu
2. Mircea Cartarescu
3. Gabriel Liiceanu
4. Horia Roman Patapievici
5. Andrei Cornea
6. Mircea Mihaies

• Categoria F+.

1. Vladimir Tismaneanu
2. Sever Voinescu
3. Cristian Preda

• Categoria F-.

1. Viorel Padina
2. Sorin Iliesiu
3. Sorin Cucerai
4. Mihai Rogobete
5. Mircea Geoana

• Categoria G.

1. Traian Ungureanu

• Categoria H. Captivii PSD (ai lui Ion Iliescu)

• Categoria I. Captivii OTV (80% din populatie)

• Categoria J. Cei 18% dinte cetatenii cu drept de vot care mai au incredere in Traian Basescu

Si cu asta cred ca n-a mai ramas nimeni pe dinafara (nici macar in afara tarii), 22 de milioane-n cap, (coane Fanica, poate, unul, doi sa-i fi doborat vântul, dar oricum mult sub marja de eroare) cu totii fani 100%  ai uluitorului Traian Basescu si suporteri dedicati ai mitului omonim. Traian Basescu  fiind alaturi de I.L.Caragiale dintre aceia care pot primi oricand (dar numai postum) titlul de “contemporani cu care ne mândrim” va ramane in galeria personalitatilor istorice marcante. Este in mare masura meritul sau, dar nici meritul nostru al fanilor sai de toate orientarile politice si de toate anvergurile intelectual-artistice nu este unul de neglijat. Vivat.

***

Sugestii pentru denumirea si definirea cat mai sintetica a categoriilor si/sau adaugiri pentru completarea listelor deschise, se primesc de Luni pana Vineri, intre orele 9:00 – 17: 00 la sediul Arcei din strada Ararat (sau Arafat) din Clalifat. In pauza de pranz se servesc bauturi racoritoare si energizante.

Tolontanizarea lui Basescu

Teoria lui Tolontan despre discursul lui Basescu si dorinta poporului de a se împuia

Am citit discursul pe care jurnalistul Cătălin Tolontan ar fi vrut să-l audă de la preşedintele Traian Băsescu şi în sfârşit mi-am dat seama ce aşteaptă presa română de la ocupantul Palatului Cotroceni: imediat ce şeful statului îşi termină mesajul către naţiune, populaţia adultă stinge televizorul şi se năpusteşte asupra partenerei de viaţă, într-o dorinţă nestăvilită de a rezolva problemele demografice ale ţării.

.

Aşa ar fi început Tolontan discursul prezidenţial: “Astăzi, 25 ianuarie 2012, în România s-au născut 508 copii şi au murit 701 oameni. În fiecare zi, devenim cu 200 de români mai puţini. Aceasta este cea mai puternică declaraţie de nemulţumire a voastră!”.

.

Ştiu, sună spectaculos, dar este o afirmaţie populistă şi superficială, o caracteristică generală a presei române, din păcate. Tolontan nici nu este cel mai rău caz. Dar nu cred că i-ar fi fost greu să vadă că sunt ţări cu economii mult mai solide decât cea a României – Germania, de exemplu – care se confruntă cu o serioasă reducere a populaţiei. Alte state europene înregistrează un spor demografic, dar în mare măsură el se datorează imigranţilor. În schimb, în 2011, ţările în care s-a înregistrat cea mai mare rată de naşteri la 1.000 de locuitori au fost: Niger, Uganda, Mali şi Zambia. Şi, deşi nu doream să polemizez cu Tolontan, ci să vorbesc despre o situaţie generalizată din presa română, nu mă pot abţine să nu comentez încă o afirmaţie pe care acesta ar fi vrut să o audă de la şeful statului: “Tot astăzi, 25 ianuarie 2012, datoria externă a României a ajuns la aproape 100 de miliarde de euro. Aceeaşi sumă de 100 de milarde de euro au strîns-o ca economii, prin munca lor, cei 3 milioane de români plecaţi în străinătate în ultimii 10 ani. Aceasta este cea mai dură mustrare la adresa noastră, a celor care conducem România de două decenii!”. Tolontan ar trebui să ştie că importantă, din punctul de vedere al celor care guvernează România, este datoria publică sau garantată public, care era, în noiembrie 2011, puţin peste 20 de miliarde de euro. Restul este datorie privată. De altfel, singurul criteriu de aderare la euro pe care România îl îndeplineşte este rata datoriei publice raportată la PIB. Stăm atât de bine la acest capitol încât încercăm să negociem cu Uniunea Europeană o prevedere prin care statelor cu nivel redus de îndatorare să li se permită un deficit structural de 1%, faţă de 0,5%.

.

M-a supărat acest articol de pe blogul jurnalistului de la GSP pentru că fenomenul este general, în presă. Dezbaterile la legea sănătăţii au fost îngropate şi de populismul de stânga al colegilor mei, nu doar de stupida dispută a preşedintelui cu medicul Arafat. Pur şi simplu le-a fost lene să se uite cum se procedează în alte ţări şi să vadă că aproape peste tot în Uniunea Europeană a fost spart monopolul unei unice case naţionale de asigurări de sănătate. Sau să se uite peste modul în care este organizat în alte state, Germania de exemplu, serviciul de urgenţe. A fost mult mai simplu să vândă povestea “privatizării SMURD” şi să deplângă soarta lui Arafat. Rezultatul: rămânem încă multă vreme de acum încolo cu actualul sistem de sănătate, despre care ştim cu toţii ce bine funcţionează şi cât de puţin corupt este. O altă poveste care m-a uimit în aceste zile – deşi credeam că am văzut destule –a fost modul în care Consiliul Concurenţei a fost pus la zid după ce a decis să sancţioneze cartelizarea marilor companii petroliere. Mesajul unei bune părţi din presa română a fost: preţul benzinei va creşte urmare a faptului că aceste companii au fost amendate. Eu înţeleg cât de multă publicitate vine din această zonă, dar situaţia este ridicolă. De câte ori este majorat preţul la pompă al carburanţilor, jurnaliştii români ţipă ca din gură de şarpe. Acum, când s-a probat că acest preţ a fost ridicat în mod artificial, prin încălcarea regulilor de funcţionare a unei economii de piaţă, executat este Consiliul Concurenţei.

.

Am şi eu două teorii, poate la fel de aberante ca şi cele lansate de Tolontan, dar care poate ar merita discutate. Prima este că presa română a fost îngropată şi de superficialitatea şi de populismul stângist al gazetarilor care o populează. A doua este că ar fi interesant de studiat efectul permanentei isterii şi stupidităţi televizate asupra depopularii Romaniei.

.

Teoria lui Tolontan despre discursul lui Băsescu şi dorinţa poporului de a se împuia – Mircea Marian / 27 Ianuarie 2012 – Hydepark – platforma de comentarii si analize.

Cidul si acidul. Basescu si intelectualul

Un inventar rapid de vinovăţii

Sîntem, cred, într-o situaţie în care toate soluţiile sînt proaste. Cum ar spune patronul nostru al tuturor, domnul Ion Luca Caragiale, „din această dilemă nu putem ieşi“. Şi asta pentru că, pentru ceea ce se întîmplă în stradă, toată lumea are diferite grade de vinovăţie.

Primul vinovat este preşedintele ţării. S-a trezit, pentru a mia oară, sub papucul propriei „spontaneităţi“: a aprins, cu ambîţ, fitilul răzmeriţei, ciorovăindu-se de pomană cu unul din puţinii oameni pe care trebuia să-i respecte pentru ceea ce fac, dacă amorul său pentru hărnicie, eficienţă şi reformă e sincer: doctorul Raed Arafat. A pus mîna pe telefon, a intrat în direct într-o emisiune de televiziune şi a dat cu bîta-n baltă. În pasul doi, a dat cu tifla în populaţie, retrăgînd o lege pe care tocmai o sprijinise. Un fel de a spune că, dacă prostimea nu pricepe, n-are decît să se descurce. Noi, preşedintele, îi întoarcem spatele. Aş putea să dau vina niţeluş şi pe consilierii dlui Băsescu. Dar care consilieri? Omul face, oricum, ce pofteşte. Fără „gîndul de pe urmă“, fără tact, fără stil.

Al doilea vinovat e guvernul. În ce mă priveşte, cred în onestitatea şi buna intenţie a dlui Boc, dar nu mă pot abţine să nu observ modestia înzestrării sale politice şi administrative. Conduce ţara ca pe un tîrg de provincie, nu iese în lume, se manifestă monoton şi previzibil, ca un agricultor la cosit. Nu se înţelege după ce criterii şi-a alcătuit echipa. Nu se înţelege de ce, în loc să caute – dată fiind criza generală – experţi de prim rang, tehnicieni cu experienţă şi performanţă demonstrabile, domnia sa convoacă în posturi-cheie tot soiul de anonimi inepţi.

Al treilea vinovat este blocul partidelor de opoziţie, care reuşeşte să piardă procente într-un moment în care şi dacă nu faci nimic poţi cîştiga uşor pe greşeala adversarului. Neconvingători, incapabili să propună un program politic mai lung de patru silabe („Jos Bă-ses-cu!“), ei au contribuit la lehamitea de politică cam tot atît cît cei de la putere. Perspectiva de a o înlocui pe Tanda cu Manda nu e atrăgătoare pentru nimeni. Iar eforturile USL de a capitaliza revolta stradală sînt jenante.

Vinovatul numărul patru: presa agitatorică. De multă vreme, publicul cititor şi telespectator e ţinut, zi de zi, într-un sos de dezastru şi teroare, născător de nevroze. Informaţia şi spiritul critic (pentru care există, slavă Domnului, destulă marfă) sînt înlocuite cu ieremiada cruntă, cu imageria horror, cu retorica apocaliptică. Seară de seară, mici grupuri de bocitoare – care nu par s-o ducă prea rău – oficiază parastase belicoase în jurul ideii de dictatură. Rezultatul: protestatarii nu au o agendă clară, bine articulată, pentru că li s-a livrat deja una, gata făcută: „Jos dictatura!“ „Băsescu-Ceauşescu“ etc. Or, una e să spui cuiva: „Eşti bolnav, eşti anemic, ai nevoie de tratament!“, alta e să-i spui: „Eşti pe moarte! Tocmai ţi s-a înfipt un cuţit în spate! Eşti înconjurat de asasini!“. Primul mesaj te mobilizează, al doilea te disperă. Iar pentru disperare nu există soluţii.

Vinovatul numărul cinci: contextul. Mulţi fac ce văd la televizor. Primăvara arabă, indignaţii spanioli, incendiatorii de la Londra, răzvrătiţii furioşi din Grecia, Occupy Wall Street, protestele cu zeci de mii de oameni de la Bruxelles – toate aceste manifestări explozive, abundent prezentate, comentate, apărate ideologic de cohorte întregi de insurgenţi de bibliotecă, devin modele. Să facem şi noi aşa! Să intrăm în rîndul lumii! Să ne jucăm puţin de-a anarhia! Evident, la scara noastră dîmboviţeană: ieşind pe stradă nu cu zecile de mii, ci cu sutele şi luptînd pentru idealuri foarte amestecate: de la „libertate“ la arestarea lui Mitică Dragomir, de la schimbarea numelui „Smurd“ în „Arafat“ la eliminarea taxei auto şi la demisia Guvernului. Unii arată caricaturi „rele“, alţii dau cu pietre, alţii dau foc unor poze de politicieni, alţii stau cuminţi, sătui, pe bună dreptate, de sărăcie şi balamuc instituţional. Ici-colo cîte un copil ţinut pe umeri, cîte un „revoluţionar“ care simte că s-a sacrificat degeaba, cîte un politician confuz, sperînd să fie luat în braţe de popor.

Ce nu se spune: că nu doar România are probleme, ci planeta, că nici un guvern cu capul pe umeri n-ar fi putut lua măsuri radical diferite de cel actual, decît cu riscul de a înrăutăţi situaţia, că avem un trecut de frustrări, un prezent de umilinţe şi lipsuri, dar nici o reprezentare despre viitorul apropiat. Nimeni nu ştie care e pasul următor după eventuala satisfacere a dorinţelor străzii. USL? Haos? Salvator providenţial?

Un lucru e cert. Cei care prin pieţe sau la televizor se luptă cu „dictatura“ nu suportă să fie contrazişi. Dacă strigi – cum a încercat un euforic – că nu vrei să cadă guvernul, mănînci bătaie. Aşa se trece de la dictatura burghezo-moşierească la dictatura proletariatului.

P.S. Nu credeam să ajung s-o spun: dar domnul Ponta se comportă, de cîteva zile, ceva mai raţional decît confratele său liberal, aflat în transă oratorică. Care va să zică se poate…

Un inventar rapid de vinovăţii – Andrei Plesu / Dilema Veche

Ce facem cu Basescu?

Nu numai ca presedintele stie ce e mai bine pentru tara, dar e singurul care stie. E si singurul care poate. E si singurul care face. Si asa vrea sa si ramana.

Monopolul bunei intentii si omniscientei nu trebuie considerat ca afectat de cateva gafe majore pe care le recunoaste, nici de contributia sa personala la degradarea guvernarii si de-modernizarea ei accelerata din cauza nepotismului, clientelismului politic si mai ales incompetentei generalizate.

Din pacate, cam acesta e tot argumentul prezentat de Traian Basescu saptamana aceasta, cu scopul de a-si mai ralia trupele demoralizate ca sa nu se lase decimate de adversar fara lupta. Cum poate acest argument sa convinga pe cineva? La punctul unu, nevinovatia sa fata de incompetenta si coruptia din guvern din lipsa de mijloace de a-i trage la raspundere pe ministri, cum poate cineva sa il creada, cand Udrea, Baconschi, Boagiu, Ridzi au fost numiti datorita relatiei apropiate cu el, nu ierarhiei partidului, iar acum cativa ani cand nu-i placea un ministru, ii dadea afara, pe Constitutia actuala, imediat ce nu era de acord cu ei (Cioroianu, Athanasiu).

La punctul doi, stie ce e mai bine, nu e asta greu de crezut din partea cuiva care nu are un economist cunoscut printre sfatuitorii apropiati sau chiar departati? Si care propune schimbari radicale in sanatate sau organizarea regionala fara nici un studiu de fundamentare? Sau tine chiar teoria ca nu ne trebuie planuri de dezvoltare pentru ca le avem pe cele actuale, care au stat la baza planurilor operationale, si ca orice altceva nu ne intereseaza pentru ca nu e finantat de UE si alti bani nu avem?

Dincolo de faptul ca trebuie facute altele noi, pentru viitorul ciclu, acest argument ma face sa cred ca nu le-a rasfoit niciodata, pentru ca principalul lor caracter, de planuri cincinale, i-ar fi sarit altfel in ochi si ar fi remarcat ca acolo nu sunt retete de creat slujbe, ci planuri, de altfel nerespectate masiv, de a construi spitale si moderniza comunicatiile pentru zonele defavorizate, unde sub regimul lui se inchid spitale si cai ferate.

La punctul trei, ca trebuie tot el sa faca mai departe, desi nu are decat un partid minoritar care il sustine (de care se leapada public si il face tap ispasitor), nici un fel de elite profesionale de partea lui (cum ar putea, cand a declarat ca reformele trebuie facute impotriva celor cu studii superioare), si nici opinia publica (nici minoritatea galagioasa, nici majoritatea tacuta), nu am ce sa raspund.

Care-i argumentul? Ca eu nu il vad. De ce? Ca a fost ales. Da, e singurul argument, chit ca doar cateva mii de voturi i-au adus avantajul. Dar l-a forfetat, prin interventii neconstitutionale si uzurparea rolului Guvernului pentru a mai lua din costul impopularitatii partidului lui. Ok, acum ca a luat costul asupra lui, ce e asa nefiresc sa il plateasca?

Si cum crede ca poate fi eficace, dupa ce a devenit evident ca stilul lui personal, adica lipsa de consultare, duce la cresterea Opozitiei in fata proiectelor?

Presedintele crede ca singurul veto player din tara e el, dar, cum s-a vazut la Legea Sanatatii, exista si alti jucatori cu drept de veto si lipsa de consultare si negociere care e stilul lui ii radicalizeaza pe acestia.

Basescu vrea sa ne convinga sa il mai lasam o vreme sa rezolve problema. Sa nu razbata insa din rapoartele serviciilor secrete, singura literatura pe care, din experienta mea, o citesc presedintii, un mic adevar esential? Daca nu isi transforma putinii sustinatori in clienti si ar mai avea cu cine sa schimbe o vorba sincera ar fi auzit deja ca in acest moment exista o majoritate care considera ca problema e chiar el.

Si asta, indiferent ca in randul adversarilor sai se numara si multi din adversarii nostri, ai minusculei societati civile neafiliate si nepartizane (dar judecand dupa cresterea audientei pe www.romaniacurata.ro, poate nu chiar asa mica). Vorba e, daca avantajele de a-l lasa pe el sa conduca lupta cu acestia sunt mai mari decat dazavantajele.

Si nu mai sunt. Ceata lui Cocos, pe de o parte, si amestecul lui Basescu cu aceeasi ideologie ca numai el e alb si altii sunt negri in orice subiect, nu doar anticoruptia (educatie, sanatate, etc) au crescut dezavantajele peste avantaje cu mult. E timpul sa ne cautam alti campioni, mai multi si mai mici , renuntand la ideea de Lumea a Treia ca lupta cu raul poate fi dusa doar de omul cel mai tare, de pe calul cel mai mare. Ca sa ajungi acolo, si ca sa te mentii, iti trebuie alte calitati decat integritatea, moralitatea si altruismul, si chiar cine o fi avut vreo urma din acestea risca sa nu mai aiba nimic dupa opt ani.

Articol preluat din Ziare: Ce facem cu Basescu? – Alina Mungiu-Pippidi

Comentarii:

Cob

astazi, 11:11

Cui nu-i place de Basescu, il pupa in kor ca sa le placa.

Basescu nu se pune la targuit, Zaoaie. com !
Basescu este alesul poporului.

tavi49

Doamnaa..si mai Pipidiii…!

‘Matali in loc sa te bucuri, ca “pierdii” din electorat, mai bine ar fi sa nu mai tulburi mintile cetatenilor…. !

Hai sa vedem , intii care va fi motivatia “currrtii neconstitutionale”, si apoi sa vedem daca se mai pot face alegeri anticipate , la toate inainte de Iunie cin probabil vor fi alegeri pentru locale !!!
Nu mai prostiti lume! Ca nu se puteau face 2 in 1si acum ‘matale poti face 3 in 1!!! Asa ca esti mai tareee!!??

DR.STRANGELOVE

astazi, 11:08

Ce facem cu Basescu?

Noi nu facem nimic. Dansul trebuie sa faca, daca doreste sa mai ramana presedinte. Si asta inca foarte repede.

Tamerlan

astazi, 11:23

te-a sunat ,,balena” sa iti spuna de articol

presedintele a fost ales democratic cum asa va place voua sa clamati zilnic si are un mandat de timp pina in 2014 …numai in republicile bananiere se schimba seful statului cind vor limbricii…nu toti suntem la fel si de aici varietatea de opinii…PDL a avut tot prin alegeri democratice cel mai mare nr de parlamentari desi la actuala USL avem 40%!! !!!!!! intrati de pe locul 2 sau 3 …concluzie? PDL a cistigat moral detasat de voi dar dezinformarea, minciuna, manipularea prin media , in special tv a facut impreuna cu o criza economica neanuntata, surprinzatoare si pt cele mai mari economii , puteri, sa regresam in viata cotidiana …acesti asa zisi intelectuali care se dau in functie de vint (SOV) , sunt niste dezradacinati emotional…madam Murgiu sa se uite in trecutul ei si sa ne justifice de unde asa schimbare la ea si atunci sa critice…elitele noastre sunt putine , restul sunt emanate din comunism….pt mine valori sunt cei arestati in epoca stalinista pt ideile si opiniile lor si cei tineri de maxim 35 de ani care nu au fost infestati de comunism si care pe forte proprii, fara rude in top , au studiat afara si au devenit virfuri in domeniile alese …restu precum Vadim, Mungiu etc , niste babuini…societatea civila este dar lipseste cu desavirsire ….si stiti de ce? pt ca au vrut ca tot romanul, un os de ros …un adevarat intelectual nu face niciodata politica …el emite idei, propune solutii, atrage dezbateri dar nu acuza …incearca prin intelect sa transmita ce crede ca e mai bine pt tara …cind am vazut ca pina si Corina Chiriac, o fufa, bautoare de tarii, se da in pareri impotriva presedintelui ca si multi altii in loc sa isi vada de cultura muzicala , am inteles realitatea …orice roman poate fi cumparat …mai ales in vremuri de criza ….

DR.STRANGELOVE

Rank user: x5

astazi, 11:34

Prin “balena”

o intelegeti pe dna Pipidi?
V-am mai spus sa nu ma amestecati cu opozitia. Eu sunt in opozitie cu majoritatea faptelor dlui Basescu pe cont propriu, nu manat de la spate de cineva. Nu sunt nici membru, nici simbrias al vreunui partid.

crai de carte veche

astazi, 11:34

Facem ceva cu Basecu?

Sau pe el?

Cine-uita-nu-merita

astazi, 11:47

Madam pipi-di, argatul lui soros

Madam pipi-di, care face si ea parte din trepdusii care pun umarul la “revolutia lichelelor”-Occupy Romania, http://www.ziaristionline.ro/2012/01/17/prima-analiza-profesionista-asupra-revoltei-anti-basescu-occupy-romania-revolutia-lichelelor/.“Bu­cu­restiul a devenit un teatru de război in care două grupări din cadrul elitei politice si economice americane isi rezolvă disputele interne. Ultimele ac­tiuni ale presedintelui Băsescu au vizat distrugerea fluxurilor financiare prin care se alimentează “băietii des­tepti”, care pană nu demult au beneficiat de o protectie internatională imbatabilă”, se scrie in prima analiza coerenta asupra situatiei actuale. Concluzia si previziunea ei: “revolta” esueaza din cauza ineptiei organizatorilor. trebuie facuta precizarea ca “baietii destepti” in cauza sunt conectati nu numai la Washington ci si la Moscova si Tel Aviv.

wolf22

astazi, 11:24

La prima vedere

Privind la cei din fruntea comentatorilor, la paduchi pro-pdl,
La cit de reprezentativi sunt
Nu poti decit sa fii scirbit si ingretosat.

adevar

astazi, 11:51

CE facem cu Pippidi?

Un intelectual prin pregatire,nu prin educatie,care se

inscrie din pacate in registrul tradatorilor,schimband

barca atunci cand capriciile personale nu sunt

indeplinite!

Asa au facut si Plesu,Liiceanu,mai putin…intelectualii

Saftoiu si ex conjugata sa si inca altii,pentru ca

nu-i asa,romanul s-a nascut capos sau…orgolios!

Madam Pippidi conferentiaza cu inconfundabilul ei sal la

gat,ca si un premiant Nobel si ori de cate ori are

prilejul oferit cu larghete de massmedia se descarca,

fireste la adresa celor care nu i-au permis Parlamentul

European,desi ca si romanul Arafat s-a autoexclus cu

de la sine vointa!

Pacat de intelectualitatea romaneascacare a studiat si

s-a pregatit ca sa demoleze si nu sa cladeasca

societatea,caci presedintele chiar fara studii

lingvistice,pune in umbra pe multi …diplomati

filfizoni,prin exprimare,dialog si decenta,cand este

vorba de politica serioasa si nu de pocitanii

amatoaricesti!

Ma intreb ce va scrie posteritatea despre aceasta femeie

perfida,care a sarit din nava in conditii atmosferice

care nu anunta …furtuna?

Jerome

Rank user: x5

astazi, 11:52

Alina Mungiu-Pippidi – O prezenta singulara

Defuncta societate civila ne-a obisnuit ca dupa ce a combatut cu darzenie si verticalitate, sa plece in diverse sinecuri, ambasade, ICR, etc
Doamna Pippidi este (din pacate) cam singura “societate civila” care nu s-a lasat cumparata.
Desigur ca nu intotdeauna sau chiar de cele mai multe ori nu am fost/nu suntem de acord cu parerile domniei sale, insa trebuie sa-i recunoastem verticalitatea.

Omu cu satiru

Rank user: x2

astazi, 12:14

@jerome

In mare parte da, dar sa nu-mi spuna mie ca Cioroianu era un geniu al diplomatiei romanesti…
Si cum “academia” dumneaei este cit un PFA… nu are credibilitate.

Traiannn

Rank user: x5

astazi, 13:26

@d-a Pipidi.Trebuia o explozie populara pentru a vede adevara-

ta fata a TOV. Ba-SECU ?

De ani de zile v-i se atraage atentia asupra

Caracterului Mizerabil al acestui Cabotin Oportunist

care este un: Mincinos, Hot, Marlan, Blasfemiator,

Sexist, Xenofob,…; UN Securisto-comunist patruns

pana in Maduva Oaselor si UN Practicant Asiduu al

principiilor si practicilor acestora.

Ghilotina

Rank user: x5

astazi, 14:08

Tovarasei liberale Mungiu Pipidi : fara respect ;

(partea 1)

Din carti si din ceea ce vedem ca se intampla prin alte tari ,
Observam ca se intampla cam asa :
- sunt partide politice , fiecare cu idei de guvernare si programe specifice doctrinei , cu liderii lor , cu framantarile lor , cu ambitiile lor ;
- legile la ei zic ca se fac alegeri fie anual , fie odata la 2 ani , fie la 4 ani , fie la 5-7 ani – functie de functiile din stat care sunt ocupate dupa alegeri ;
Avem astfel in SUA municipalitati unde primarii sunt alesi odata la 4 ani , consilierii l 2 ani , etc .
Tot in SUA avem Presedintele ales odata la 4 ani maxim 2 mandate , judecatorii comunitatilor sunt alesi , seriful (seful politiei) , procurorii generali ai districtelor , iar acestia devin sefii institutiilor si angajeaza sau dau afara pe cine vor ei , functie de ce au ei in cap ca asa le va merge institutia bine spre binele cetatenilor care i-au ales .
- acolo , in tarile astea democratice , presa e cu ochii pe ei si daca fac vreo prostie semnaleaza iar cetatenii iau sau nu atitudine , putand da cu ei de pamant conform unor legi care sunt deja in functiune .
- cu totii insa respecta vointa alegatorilor si nu le trece prin cap sa-si injure electoratul ca de ce nu i-au ales pe ei ;

Cum e la noi ?

La noi astia care au pierdut alegerile de trei ori la rand – o data la referendumul pt anularea suspendarii Presedintelui , a doua oara la alegerile parlamentare si a treia oara la alegerea intr-un nou mandat a Presedintelui zbiara peste tot ca electoratul e prost , ca electoratul alora care au ales PDL sau pe Presedinte e format din inculti , betivi , curtvari , ca au fost furati la alegeri daca nu in tara atunci sigur in strainatate , bla-bla-bla , bla-bla-bla , bla-bla-bla …
Cei mai guralivi si care folosesc expresiile cele mai jignitoare sunt astia de la PNL .
Dispun de resurse financiare de exceptie gratie futurilor continue de atatia ani si isi permit sa plateasca fel-de-fel de campanii de dezinformare , de manipulare a opiniei publice , cu teme jignitoare si false , numai de dragul de a face scandal si valva , sa atraga atentia lumii asupra lor .
Spera ei ca daca arunca cu tone de mizerie pe cei de la guvernare lume o sa-i si creada , ca murdaria de pe ei nu o sa se vada .

garf

astazi, 11:12

!!!

Dar cu tine Alina, ce facem ? Cine esti ? Ce partid porti in spinare ?

26 Ianuarie – Ziua tiranului

Cine ne tiranizează?

E vremea să ne trezim din coşmarul televizat şi să rostim răspicat câteva evidenţe.

Nu, România nu este o dictatură, nici Băsescu un tiran. Nu, nu asistăm la o revoluţie, nici ca aceea din ţările arabe, nici ca aceea din 1989. Da, e bine că violenţele ultraşilor au putut fi stăpâ­nite şi trebuie să fie stăpânite şi în continuare. Da, jandarmii şi-au făcut în general bine datoria. A susţine că ei i-au provocat pe huligani e o enormitate. Da, 2-4.000 de oameni manifestează zilnic în întreaga ţară (în diferite oraşe), marea majoritate paşnici şi fără o umbră de program politic. (Nu discut aici despre cei scoşi când şi când de opoziţie sau de sindicate.) Nu, Piaţa Universităţii 2012 nu seamănă deloc cu Piaţa Universităţii 1990. Alegerile anticipate în an electoral şi cu dificultăţile economice ştiute sunt o diversiune. Opoziţia USL nu va salva naţia, ci cel mult, dacă va câştiga, ar putea trimite România în faliment. Şi în fine: nu, nu ne vom lăsa cu toţii intimidaţi de isteria televizată şi online în curs.

Vă rog să reflectaţi la următorul paradox, constatat deja şi de destui alţii: cum se face că, zilnic, aceşti 2-4.000 de oameni în toată ţara (şi 300-500 în Bucureşti), pe de o parte, repetă mecanic „jos guvernul, jos Băsescu, alegeri anticipate“ (adică „programul“ USL), dar, pe de altă parte, nu acceptă printre ei manifestanţi de partid expliciţi, se declară împotriva tuturor partidelor, îi gonesc pe liderii politici cunoscuţi, precum Ludovic Orban sau Dan Diaconescu, scriu „USL=PDL=mizerie“ etc.? Cum să ţii alegeri anticipate în martie-aprilie, când refuzi partidele existente, iar de înfiinţat altele noi nu mai e timp? Sunt ei „antisistem“, cum ni se spune? Dar şi alegerile după care strigă ţin tot de sistem. Cum îşi pot închipui aceşti oameni că fără lideri, fără un program, fără o alternativă politică au altă şansă decât să fie instrumentul cu care USL vrea să acceadă la putere? Iar dacă vor USL la putere, de ce n-o spun, că nu-i oprit?

De fapt, demonstranţilor din pieţe nu le-a păsat niciodată de politică şi nu înţeleg aproape nimic din tot ce se întâmplă în jurul lor. Nu sunt „societate civilă“ în sensul tare al cuvântului. N-au nicio ideologie, nici măcar una neomarxistă, anarhistă sau anticapitalistă. Îşi dau seama că sunt instrumentalizaţi? Probabil, totuşi speră că necazurile lor absolut reale vor fi auzite. De cine? De Băsescu, de Boc, de Ponta, de Dumnezeu? Nici pomeneală! De televiziuni! Fiindcă, iată, trăiesc o experienţă tulburătoare: graţie intoxicării mediatice zilnice au devenit brusc importanţi la scară naţională şi internaţională. Au devenit vedete TV! Toată naţia stă lipită seară de seară de televizoare ca să-i vadă şi să-i audă. Dar, bineînţeles, cu o condiţie: să strige „Jos tiranul!“, „Libertate!“, „Anticipate, nu comasate!“ şi celelalte. Altminteri, camerele nu se vor mai focaliza asupră-le! Că le displace taxa auto sau că vor sporurile înapoi – e mult prea puţin. Nu are nicio importanţă că în realitate nu există niciun tiran şi că anticipatele pun serioase probleme constituţionale şi tehnice! Realitatea nu contează, contează numai „Realitatea“ şi suratele ei! Ei ştiu una şi bună: dacă nu strigă „jos!“ vor reveni în nefiinţa anonimatului din care au ieşit.

Să lăsăm ipocrizia deoparte: oamenii sunt de bună voie actori într-un show al televiziunilor de ştiri. Există un fel de pact nescris: voi ieşiţi şi cereţi demisiile tuturor, noi vă dăm pe post toată ziua. Asta e tot sau aproape. Căci televiziunile îi pot inspira să strige lozinci antiprezidenţiale şi să scrie bannere insultătoare, dar nu-i pot face să gândească, nu-i pot învăţa Constituţia, nici să confecţioneze alternative politice, să desemneze lideri proprii, să aleagă între cei existenţi, nici să inventeze o cultură politică sau civică. Şi de altminteri, nu-i ajută nimeni, nici măcar intelectualii (vorbesc despre cei ostili actualei puteri): ei vorbesc cu patos patriotic despre demonstranţi în studiouri sau în gazete, dar n-am văzut pe vreunul cunoscut care să vorbească în piaţă sau măcar să participe la miting, ca în 1990.

Să nu se înţeleagă de aici că n-ar fi destule de reproşat puterii. Problema este ce i se reproşează: dacă e vorba despre clientelism, despre multă incompetenţă, corupţie, aroganţă, exces de zel, sunt de acord cu asta. Dar trebuie să vedem şi cealaltă latură: îşi poate închipui cineva că puterea a adoptat măsurile de austeritate ştiute din perversiune şi că nu le-ar fi evitat, dacă ar fi fost posibil? Iar pe de altă parte: când, cu excepţia primelor luni din 1990, au mai fost introduse în România mai multe reforme structurale într-un timp mai redus (nici doi ani întregi)? Legile salarizării, unificarea sistemelor de pensii, cele patru coduri civile şi penale, „mica reformă“ din justiţie, noul Cod al Muncii, noua Lege a educaţiei, Legea asistenţei sociale… Şi toate astea, într-un moment de gravă criză economică şi instituţională europeană! În plus, când, în România, în general, membri importanţi ai partidului de guvernământ au mai fost arestaţi şi trimişi în judecată pentru corupţie, demonstrându-se că DNA nu este un instrument politic al puterii? Că societatea românească răsuflă din greu, că dă semne de epuizare nu e anormal.

Protestatarii noştri înţeleg însă prea puţin din marile mize politice şi economice în joc; asta când nu le sunt de-a dreptul ostili, cum e cazul „revoluţionarilor“. Iar televiziunile, oferind vizibilitate mediatică contra scandări, nu au niciun motiv să-i facă să le înţeleagă, ci, atât timp cât „revoluţia“ face rating, o dau pe post, invitându-i pe demonstranţi să strige maşinal în continuare. Trăim sub tirania media, nu a lui Băsescu: iată adevărul verificat seară de seară. //

1) Cine ne tiranizeaza? – de Andrei Cornea / Revista 22, editata de GDS.

2) Protestatarii, amnezia şi dictatorul de Sabina Fati

3) Luciditatea protestului apolitic de Stefan Vianu

Stai confortabil pe un scaun

Stai confortabil pe un scaun, freacă mîinile una de cealaltă pînă simţi că se încălzesc. Închide ochii şi pune palmele pe ochii închişi acoperindu-i. Evită să faci presiuni asupra pleoapei. Pune-ţi mîinile în aşa fel încît să nu-ţi acoperi nasul. Asigură-te să nu pătrundă lumină la ochi. În timp ce stai aşa, imaginează-ţi că stă un punct negru în faţa ta – concentrează-te asupra sa. Respiră lent şi adînc în timp ce te gîndeşti la un eveniment placut. După ce nu vei mai vedea pete negre, ia-ţi mîinile de la ochi. Vei simţi prospeţime la ochi.

Închide ochii foarte strîns pentru 3-5 secunde apoi deschide-i pentru 3-5 secunde. Repetă acest procedeu de 7-8 ori.

Masează ochii închişi cu mişcări circulare ale degetelor pe o durată de 1-2 minute. Ai grijă să nu apeşi prea tare pe pleoapă, s-ar putea să-ţi răneşti ochii.

Apasă cu 3 degete de la fiecare mînă pe sprînceană şi ţine apăsat cîte 2 secunde, apoi ridică degetele. Repetă de 5 ori.

Aşează-te relaxat. Roteşte-ţi ochii în direcţia acelor de ceasornic, apoi invers. Repetă de 5 ori acest exerciţiu şi clipeşte din ochi între exerciţii.

Aşează-te la 150 mm de la fereastră. Fă un semn pe geam la nivelul ochilor. Uită-tă pe geam şi concentreză-te asupra unui obiect de afară, lăsînd semnul de pe geam în planul secundar. Apoi focusează-ţi privirea asupra semnului de pe geam timp de 10-15 secunde.

Ţine un creion în faţa ta la lungimea mîinii tale, apoi încet apropie creionul de nasul tău. Urmăreşte creionul pînă nu mai reuşeşti să te concentrezi asupra obiectului. Repetă de 10 ori.

priveşte la peretele opus şi încearcă să scrii cu ochii litere, cifre – fără a mişca capul. La început ţi se va părea dificil, dar pe urmă va fi distractiv. Cu cît litera sau cifra este mai mare cu atît este mai efectiv exerciţiul.

Concentreză-ţi privirea asupra unui obiect îndepărtat (la 50 m), apoi asupra unui obiect apropiat (10 m) care se află în aceeaşi direcţie. Exersează de 5 ori.

Concentrează-ţi privirea către un obiect foarte îndepărtat, de dorit de culoare verde.

Sugestii:

Este mai important cît de des facem aceste exerciţii decît dacă le facem pe o durată mai lungă.

Trebuie să facem pauze scurte atunci cînd lucram la calculator privind la obiecte de la distanţe mai mari.

Clipeşte din ochi cît mai mult.

Spală-ţi ochii cu apa rece.

Avertizare:

· Consultă medicul oculist înainte de a practica aceste exerciţii.

· Nu face presiuni asupra ochilor.

· Cînd faci aceste exerciţii asigură-te ca eşti singur, cineva de lîngă tine ar putea interpreta greşit acţiunile tale .

· Spală-te pe mîini înainte de a face aceste exerciţii.

sursa: e-mail anonim.

Sfaturi de la ocul(t)ist de Ziua Unirii pentru impatimitii care-si petrec viata in fata ecranelor calculatoarelor si/sau la televizor, pe exterior. – Redactia Arca!

Eminescu a existat

O veste buna. Eminescu a existat. Cândva. De atunci si pana azi Eminescu exista însă din ce in ce mai putin. N-a mai scris nimic nou, nimic original, de-foarte-foarte-multa-vreme. N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri. Coloniile de lumi îs pierdute in sure vai de haos, pe carari necunoscute, izvorand din infinit. Pe locul lui menit in cer, pe parcela rezervata in Cosmos Luceafarului poeziei romanesti, pe locul viran ramas, acolo, prin scaderea sa, macinat/spart de vanturi si de valuri, diminuat de  trecerea timpului si schimbarea vremurilor, au crescut mituri, legende si buruieni. Multe buruieni. Multe clisee. Multe chermeze si recitari. Ce-ti doresc eu tie dulce Romanie? Toată faima i s-a dus. Ca-n țintirim tăcere e-n cetate.

A ramas prea putin Eminescu in Eminescu. Si prea putin Mihai. Luat in fel de fel de guri. Preot rămas din a vechimii zile, Mihai sinistru miezul nopții bate. Declarat in fel si chip. Nepereche. Poet national. Prea national pentru a fi universal (ca dealtfel toti ceilalti, poetii, nuvelistii, romancierii ba chiar si eseistii de pe la noi, din meleag, cu totii nationali) Eminescu s-a lasat contaminat de acei poeti si aezi care l-au tot cantat (in smintitele lor guri) pe la cantarea Romaniei (socialiste sau capitaliste fara osebire). Porni Luceafarul si dus a fost. Si timpul creste-n urma sa. Ma-ntunec. Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, rostește lin în clipe cadențate: “Nu-nvie morții – e-n zadar, copile”. Lost in translation, Eminescu nu mai este azi cel mai mare poet al roamnilor. A iesit, cuminte, ieri, din randul celor mai mari. Este in afara lor.

Daca n-ar fi murit de tanar, ar fi implinit azi venerabila varsta de 162 de ani, si s-ar fi bucurat linistit de o binemeritata pensie, indexata, undeva intr-un sat din Bucovina sau intr-un oras din Canada. Chit ca provine dintr-un neam de oameni iubitori de ţară, de la ţară, fara ştaif european. Dovada si dificultatile insurmontabile de integrare in UE si universalitate ale neamului deservit de eroi absurzi/bastarzi precum Petre Tzutzea (?).

Mortua Est.  Si west.

To exist! O, what nonsense, what foolish conceit;
Our eyes but deceive us, our ears but cheat,
What this age discovers, the next will deny,
Far better just nothing than naught but a lie.

I see dreams in men’s clothing that after dreams chase,
But that tumble in tombs ere the end of the race,
And I search in my soul how this horror to fly,
To laugh like a madman? To curse? Or to cry?

A fi? Nebunie trista si goala;
Urechea ta minte si ochiul te-nseala;
Ce-un secol ne zice ceilalti o dezic.
Decat un vis sarbad, mai bine nimic.

Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,
Pan’ dau in morminte ce-asteapta deschise,
Si nu stiu gandirea-mi in ce sa o strang;
Sa rad ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plang?

La ce?…Oare totul nu e nebunie?

O, what is the meaning? What sense does agree?
The end of such beauty, had that got to be?

…

Tuturor celor grabiti sa celebreze a pomenire (musai azi, 15 Ianuarie) ce-a mai ramas din Eminescu, le recomandam coliva, un pahar de sampanie, o tzuica, un piscot, o grisina, o maslina, o atentie si o tămâie (multa tămâie pentru tămâiere), dar mai ales, lectura atenta a unor opinii polemice avizate, despre containerul literar-artistic, transmis prin curierat voluntar, de la o arhiva la alta, desigilat, din generatie in generatie si etichetat asa, simplu: Eminescu.  Pentru ca trebuia sa poarte un nume.

Celorlalti nu le recomandam. Nimic. Sau le recomandam. Nimic.

***
Totu-i praf. Lumea-i cum este.
Si ca dânsa suntem noi.

Alte lecturi facultative AICI si de aici INCOLO…

P.S. Poeţii ei între ei, bârfindu-se unul pe altul, din dragoste, sunt întotdeauna mult mai convingatori decât ar putea fi criticii literari. Dar numai şi numai atunci când sunt poeţi-poeţi şi când nu aluneca pe coji de banane, precum poetul singur printre poeţi, acel Sorescu, patinând inconştient pe inexistenta lui Eminescu, dezechilibrandu-se apoi şi căzînd ca un înger. In timp ce-şi facea lectiile. Din greşeala. In ridicol. Azi mi se pare mult mai nimerit ca despre Eminescu (un poet acolo şi el ca toti poeţii) să vorbească, (ca-ntr-o peşteră vastă, în şoapta, ca să nu-i tulbere tăcerea) un (alt) poet, unul oarecare, dar musai nascut în ianuarie, undeva in Nordul Moldovei şi care, spovedindu-se lumii intregi, boscorodindu-se pe sine, nu poate sa vorbeasca, in fapt, decât despre cvântul „poet”, aşa… in general si deci despre Eminescu. Gâfâi aşa pentru că am fost silit să alerg preţ de un Maraton (de la unul la altul) ca să vă dau aceasta ştire, fără nicio pretenţie anume, nici macar aceea de a fi comemorat ca erou necunoscut (anonim care va să zică), ci doar pentru pura placerea de a (a)duce o veste bună, prima de dupa Craciun, o veste minunată: Eminescu a existat.

Mihai Eminescu şi starea de umezeală a sufletului 

azi voi vorbi despre poet
ca despre starea de umezeală a sufletului
deşi voi avea un mic disconfort
ştiind că oamenii nu vor înţelege de la început
că unii au degetele mai lungi
decât privirea

mihai eminescu
s-a aflat de când se ştie în căutarea unui singur oraş
în care să înnopteze o singură dată
cu mâinile ridicate nu prea sus a dorit să bea 
paharul unei singure înţelepciuni 
aşezat pe băncile singurului peron în care nu putea să doarmă
a acceptat răbdător să deschidă ochii unei singure vieţi

mihai eminescu
nu iubeşte eternitatea
dar iubeşte mult caii insectele şi uriaşii
în mod cu totul aparte femeile vânate de şarpele uriaş

mihai eminescu
nu-l iubeşte declarat pe dumnezeu
în schimb îi culege toate merele căzute pe furiş
şi le scoate viermii ca pe îngeri

pe socrate nu a reuşit să îl întâlnească 
apoi l-a întâlnit şi nu l-a mai recunoscut
pentru că îl cuprinsese un fel de boală a sufletului
când apele îi băteau la toate uşile
umplându-l de necunoscut.

(dezlegarea în curând…)

UPDATE: Un (alt) punct de vedere, o alta perspectiva in reluare, asa cum sade bine fazelor importante (goluri sau ratari monumentale; iar vremea-ncearca in zadar din goluri a se naste) poate fi re-lecturat aici Nemuritorul Eminescu.

Precizare-n anul-are 365,25 de zile

Iesirea din inventar – Intrarea in faliment (partea a-IV-a, finale)

Constatarea ca preconizatul “obiect de activitate” al Arcei lui Goe in blogosfera nu mai este de actualitate (patinand in vetust) nu inseamna nicidecum ca s-ar fi instaurat pacea si armonia intre entitatile virtuale sau ca macar ar fi scazut cantitatea de inechitate si resentiment (si inutile toate) in hyperspatiul hiper-populat dintr-un dor fara satiu.  Nu! Nici vorba. Doar ca oamenii virtuali, imbatraniti in rele, s-au invatat cu ele precum tziganul cu scânteile. Pe vremuri banarea vreunui internaut (fie el si psihopat evident, badaran absolut, personificarea obscenitatii, cazul lui “Doru” pe forumul JN, de ex.) dupa luni si luni de agresiuni “gratuite” si cronicizare, starnea brusc dezbateri si controverse (pro si contra) in legatura cu conservarea libertatii de expresie. Astazi banarea, fie ea si fara motive rezonabile nu mai misca câtusi de putin, absolut pe nimeni (inclusiv pe cel banat). Forumurile si Blogurile publice (cu vizibilitate publica) au ajuns sa fie considerate spatii private, locuri de joaca personale ale bloggerilor si cantaretilor in struna agreati, care considera ca au toata indreptatirea morala sa baneze pe oricine, oricand, pe considerente de ordin strict personal, din capriciu, din ambitz, fara nicio raportare la vreun set prestabilit de norme sau principii. Este uluitoare usurinta cu care diversele instantieri egoice ale micilor entitati ce-si consuma ratarea in virtualitatea-surogat-al-realitatii, gasesc justificari cu pretentii de rezonabilitate acelui (la o adica) “pentru ca asa vrea muschii mei“. Pentru cei mai multi, abilitatea tehnica de a “modera” (cenzura, bana, ingradi), este echivalenta cu obligatia de a utiliza aceste instrumente in mod arbitrar, chiar in defavoarea blogului si a ratiunii acestuia de a fi. Multi bloggeri au murit sau au cazut in mizerie “moderînd” haotic, inconsitent.

Pe durata inventarului de pe Arca am “activat”, experimentînd si amuzandu-ma in acelasi timp, pe cateva bloguri si forumuri. Am reusit performanta notabila sa fiu banat sau re-re-banat (ex-comunicat ) foarte  repede pe aproape toate. Presupun ca nu este nevoie sa ma jur ca sa fiu crezut ca n-am injurat, n-am fost off topic, n-am insistat prosteste si in genere n-am facut nimic dintre lucrurile care se pot gasi pe o lista  rezonabila a celor care n-ar trebui permise in comunitatile virtuale.  N-a avut nimeni nimic cu mine, ba inca am fost incurajat cu temei, cata vreme am polemizat e-goic cu personaje neutre sau dusmanoase din zona. Brusc insa, cand mi-am permis acelasi gen de ironii (in niciun caz gratuite) cu “stapanirea”,  amuzamentul a capatat accente dramatice. Faptele intamplate pe cateva dintre aceste bloguri sunt incarcate de un umor aparte care ar merita tratament separat, ca episoade de sine statatoare. Nu-i momentul. Dupa ce provocarea a fost incununata de succes, materializandu-se cu banare subita, pe unul dintre bloguri, am facut, cu titlu experimental, incercarea de a sonda opinia publica. Am vizitat blogurile comentatorilor de baza (ca de, acum, fiecare comentator e si blogger) a celor care frecventau blogul cu pricina, plangandu-ma, chipurile, despre faptul banal ca am fost banat in mod abuziv pe blogul X, solicitand o opinie, un punct de vedere, in legatura cu asta. In afara celor care mi-au ignorat cu desavarsire solicitarea (au fost cativa), ceilalti, in unanimitate au declarat ca nu e treaba lor, si ca oricum bloggerul X are dreptul sa procedeze cum crede de cuviinta, indiferent de circumstante, pe blogul sau personal (?!) .  Nimeni nu mi-a cerut detalii, nimeni nu m-a intrebat daca am fost magar si violent si/sau fara manera.  Si daca mi-ar fi cerut ce le-as fi putut spune? Ar fi trebuit fireste sa le spun ca da, oamenii aceia au avut oarecare motive, cat se poate de solide, ca sa-si doreasca sa nu-l mai vada prin zona pe dl.Goe, dar nu dintre cele serioase, rezonabile si-n acord cu deontologia comunicarii. Oamenii aceia, nefiind in stare nici sa-l ignore pe dl.Goe, nici sa-l convinga, nici sa-l forteze sa plece, prin mijloacea rezonabile, prin vorbe (vorbe bune, vorbe rele, ooo-alo si ce-au mai fost in stare sa-si dea in petic, admirabil as putea pentru ca sa zic), au preferat (nici mai mult nici mai putin) sa fie caraghiosi, de dragul d-lui Goe, incercand sa gaseasca macar un pretext rezonabil  al gestului lor brutal. In mod invariabil, intr-un final, adesea in reluare, eram intrebat de ce nu am bascutza. Adica identitate. De ce sunt anonim? Ca daca n-as fi si daca ei ar stii ce identitate am, altfel ar sta treaba. Fiecare dintre anonimii care m-au acuzat ca anonimat (pe inter-net !!!?) au clamat faptul ca ei au mai multa identitate decat mine si ca asta-i indreptateste sa-l trateze (la o adica) pe dl.Goe cu oricata insolenta, mitocanie, pentru ca-i anonim, iar dansul nu are drept la replica din acelasi motiv. Banat fiind, dl.Goe a fost invocat, provocat, calomniat, injuriat (ma rog, oamenii au incercat), i s-au extras citate bine alese din comentariile cenzurate pentru a i se ilustra “mârsavia”, in fine toata gama micilor lucruri care reusesc sa ma distreze, adesea copios, in realatia cu acesti nefericiti si acasa (in realitate) si in deplasare (in universul anonimatului virtual), gata oricand sa se imbete cu ideea ca daca i-ar sti ei d-lui Goe numele din buletin altfel ar sta treaba si n-ar mai fi in suferinta.

Cred ca este momentul sa incercam o clarificare a acestei spinoase probleme a asa-zisului anonimat,  dintr-o alta perspectiva. Perspectiva pe care o am in vedere (sic) nu ofera exhaustivitate decat impreuna cu celelalte perspective asupra problemei, pe care le-am tot pitrocit pe Arca lui Goe si pe care nu le mai reiau. Deci sa mi se dea voie sa fiu partial si momentan.

Anonim este cel atins de anonimat, aflat intr-o pozitie de opozitie cu cel care se bucura (?!) de notorietate publica. Anonim este cel nepublic. O persoana publica este aceea care are expunere la public, care comunica (in cele mai felurite feluri) publicului, adica unor spectatori pe care nu-i cunoaste personal (de la persoana la persoana). Anonim este acela a carui voce nu este auzita decat de apropiatii sai, familie, rude, prieteni, vecini, colegi, pe care-i cunoaste personal unu-la-unu (aici in masura comuna a termenului cunoastere = relationare).  Sub acest prim aspect pe net practic nu exista anonimi ci doar persoane publice, cu public, mai restrans sau mai numeros, n-are a face. Sa mi se dea voie sa fiu insistent. Anonimi sunt scriitorii (amatori) care nu publica, anonimi sunt pictorii, sculptorii care nu expun, cantaretii, actorii care se manifesta in familie sau pe ascuns, fara public (sau care joaca doar roulul vietii personale), anonimi sunt fotbalistii care joaca pe maidan fara public. Anonimi sunt politicienii de cafenea sau de pahar. Anonimi sunt profesorii in general (care vorbesc unor cunoscuti de-ai lor, colegi mai tineri de la serviciu). Cei care scriu pe net, fie si numai simple comentarii sub pseudonim literar, nu sunt anonimi. Au public. Averea publicului este prima conditie a nanonimatului.  Aici se impune o paranteza. Procesul castigarii publicului nu este unul ireversibil. Insistenta unora de a pastra in jurul lor, ca public, o colectie anume de indivizi ii transforma pe acestia in (simple) cunostiinte ceea ce duce la un fenomen bizar: caderea in anonimat intr-un spatiu cu larga expunere publica (precum hyperspatiul anonimatului virtual si clandesin, blogosfera, de…) prin lichidarea prin indepartare a publicului (in urma tentativei absurde de a selecta manual spectatorii admisi in sala). E plina blogosfera de oratori care isi tin discursurile in fata  adoua trei gospodine simpatice din cartier cu care se cunosc personal de la personaj la personaj).

Dar existenta publicului  nu este nici pe departe singurul fapt care anuleaza caracterul anonim al celor care se manifesta pe Internet. Cei care (se) comunica pe net au nu doar “public” ci si “identitate”. Nu ma refer aici la iluzia faptului ca s-ar putea naviga pe net fara a lasa urme concludente care sa conduca la identificarea formala (civila) ci la faptul ca in mod inevitabil, prin prezenta sistematica pe net (spatiu public), orice vorbitor adauga cu voie sau fara voie (inevitabil) detalii care reflecta profilul sau personal si care detalii devin astfel publice. Din cele spuse de fiecare in comentarii transpar sau apar explicit sexul, varsta, orientarea politica, religioasa, sexuala, educatia, (in)cultura, locatia fizica, date familiale, ascendenta, anturaj, infatisare fizica, stare de sanatate, starea financiara, numele, prenumele, reumele, profesia, intentiile…  Fiecare dintre participantii la aventura comunicarii (sa-i zicem comunicare) pe net isi gestioneaza cum crede de cuviinta, liber, dupa posibilitati, colectia de informatii care-l identifica ca personaj si ca persoana, oferind publicului, de buna voie si nesilit de nimeni,  datele considerate a fi utile carierei sale de internaut, dimpreuna cu cele oferite fara voie, din neatentie, din impetuozitate ori din cauze naturale imbricate inevitabil in mecanismele comunicarii.  Sub acest aspect nimeni nu-i anonim pe net. Drama devine drama din momentul in care unii incep sa considere cå suma si structura datelor care le compun, lor, profilul personal al personajului,  ar fi un soi de standard ce ar trebui adoptat unanim si ca cei care se abat de la “aceste norme” ar fi vinovati de infractiuni, gata condamnati si ca lor personal li s-ar cuveni misiunea de a aplica pedepsele cerute de lege: banarea, bestelirea, balacarirea, calomnirea, injurierea, etc. In fapt se folosesc de acest jalnic pretext pentru a-si manifesta si justifica pornirile specifice intru pedepsirea celui vinovat de cu totul si cu totul altceva (…)

Cazurile concrete cu care m-am confruntat au fost adesea incarcate de umor involuntar de cea mai buna calitate. As mentiona cazul unei bloggeritze care, folosindu-si prenumele personal (de la mama ei de-acasa) in compunerea pseudonimului ano-nimitatii sale cu rima, il acuza pe dl.Goe ca Goe n-ar fi prenumele sau real si ca prin urmare  ar avea drepturi mai putine. La fel de umoristic va fi fost cazul unul vizitator polimorfic care in instantele sale primar-finale dezavua cu voce inalta utilizarea unor nesimtite pseudonime, pentru ca aici, pe Arca sa-si semneze interventiile, vai, cu un (alt) pseudonim pana in clipa in care, din repezeala, a semnat in “clar” dandu-se astfel de goooooool. Pentru refacere si-a luat concediu cateva saptamani. Eeee, altii au avut nevoie de luni de odihna. La fel de monumental este cazul unei asa-zise doamne care a venit pe Arca, in vizita, cu obscenitati in gura, injurand ca la usa cortului, pentru ca apoi sa se mire si dânsa de isprava, invitandu-l pe dl.Goe sa-si asume responsabilitatea pentru ceea ce a iesit dintr-însa.  De amuzat m-am amuzat in exact acelasi fel si pe la case mai mari, in episoade pe care le pastrez pentru altadata (pentru ca n-as vrea sa le stric din graba).

Cert este ca odata auto-convinsi ca anonimatul d-lui Goe e rau, iar al lor e bun, oamenii aceia au incercat cu sârg si zel sa rezolve problema. S-au dat peste cap (de mai multe ori) incercand sa puna datele cap la cap, sa-si foloseasca intuitia, flerul si perspicacitatea, antenele, e-mailurile si sa-l dezarmeze (!!??!) pe dl.Goe demascandu-l.    Suspiciunile si presupunerile lor au fost constant o alta sursa de amuzament si distractie. Dar cine n-am fost in imaginatiile intrigantilor de pe net de-a lungul timpului  ? Tot felul de identitati care de care mai simpatice mi-au fost asociate. Nu le pomenesc din modestie (sic). In general iminentele mele deconspirari sunau a amenintare (cu exceptia catorva care aduceau a simplu fapt divers). Oamenii aceia (si daca v-as spune cine s-a pretat la asemenea poli-stupizenii putini m-ar crede) erau convinsi ca deonspirarea in sine i-ar provoca d-lui Goe o mare suferinta, ca atunci cand ii ei unui copil rasfatat jucaria favorita.  Altii mergeau cu imaginatia mai departe inchipuindu-si ca ulterior deconspirarii dl.Goe va fi pus intr-o postura proasta fata de familie, prieteni etc si ca prin urmare se va simti rusinat, umilit… Te poti pune cu derapajele maladive ale imaginatiilor egoice care populeaza hyperspatiul? Ca nu poti. Deci nu, nu si nu. “Anonimatul” d-lui Goe nu e rau, “deconspirarea”  nu l-ar dezavantaja, “confruntarea” cu cei din anturajul real nu i-ar aduce prejudicii, dar a-i face pe altii sa creada asta s-a dovedit a fi extrem de productiv. In plan literar-coregrafic si umoristic fireste. Din pacate toate resursele productive sunt epuizabile in sine. Ca petrolul, ca antracitul, ca aurul sau ca diamantele din mine.  In fine, concluzia partiala este ca din aceasta perspectiva nu exista anonimi pe net ci numai si numai persoane publice, una-si-una. (Desigur ca, trebuie s-o spun, si impreuna cu mine trebuie s-o spuna toti, exista si perspectiva din care se poate constata realistic ca in spatiul anonimatului virtual si clandestin nu exista decat anonimi sadea, chiar si cei din randul prizonierilor de sine, care semnand cu nume si prenume (de buletin sau de pasaport), si asta e dreptul lor suveran, isi imagineaza ca pot combate astfel, pe net, in grup, alaturi de fiecare instanta trecuta a fiintei lor si ca opera vietii lor purtata in carca, prin asumare, ii poate  ajuta in lupte, pe post de buzdugan. Aici? Unde floreta e stapana. Unii dintre ei abia mai pot ridica frunze dar isi imagineaza ca ar putea mânui buzdugane grele, de gumilastic.

Ca personaj, dl. Goe a avut, pe Arca sau in alte locatii fixe (scene), sansa unor spectatori de marca, anonimi sau notorii, voluntari sau fortati, carora stiu ca le voi fi produs adesea impresii destul de intense incat sa constituie o mica piedica in calea uitarii, pentru o vreme cel putin. Tuturor acestora as dori sa le multumesc pentru… atentie. Si pentru neatentie. Ceea ce si fac: le multumesc frumos. Ii multumesc in egala masura si cosmanautului arhitect Eungen.

N-as vrea sa trec mai departe fara a-l mentiona in mod abuziv, alaturi de toti cei invocati mai sus in mod aluziv, pe poetul Florin Iaru. Acesta este un caz aparte. Omul acesta este de o prostie rar intalnita. Speciala. N-am nici cea mai mica intentie de a-l insulta, ingaduindu-mi sa vi-l indic, ca exemplu de ilustrarea a unei categorii aparte, unice, de personaje net-andertaliene. Ca orice individ limitat este obsedat de inteligenta si de prostie. Nu asta-l face special. Special il face faptul de a folosi acelasi pseudonim: Iaru (in realitate il cheama Râpå) si atunci cand isi semneaza opera culta (!) si articolele oficiale din ziare dar si atunci cand isi semneaza capodoperele anonime ca comentarii pe forumuri si bloguri. Lipsa deontologiei este distribuita in mod egal in ambele genuri de creatii literare dar vocabularu-i alterneaza halucinant de la banal la mahala si de la canon la hazna  cu o dezinvoltura stranie. Fauna hyperspatiului virtual al anonimatului clandestin ar fi incompleta fara prezenta sa insolita.

M-am cam abatut, din graba, in bataia vanturilor. Clarificarea binomului anonim-nanonim  nu este parte din inventar ci doar o digresiune intamplatoare. In inventar era vorba despre obiectul activitatii Arcei lui Goe care este lipsa. La inventar. Peste alte lipsuri (mentionate in episoadele anterioare). Si e lipsa nu pentru ca din blogosfera ar lipsi agresorii (care abunda) ci pentru ca lipsesc victimele. Au disparut, s-au imunizat, s-au metamorfozat… ia-le de unde nu-s. Si atunci la ce bun Arca? Desigur unii vor zâmbi sugubat zicandu-si un “haida de…”. Salvarea florei si faunei nu fuse decat un pretext la fel de bun ca oricare altul pentru a tine blog. Si atunci la ce bun acest inventar? Asa o fi, nu pot zice nu (desi pot, cum nu?). Rostul inventarului a fost de a arata ca exista motive rationale (si altele inca si mai rationale pot fi scoase la iveala) pentru a inchide Arca. Toate au fost motive surmontabile desigur, prin masuri compensatorii sau prin mizarea pe perisabilitate (in presa totul dureaza o zi) si nebagare de seama, adica exact ceea ce s-a intamplat pana acum atata amar de vreme, cand in asteptarea goethica si godotica a unui Potop inchipuit, n-a fost reusita salvarea niciunui animal de prasila. Motive surmontabile dar nu invalide sau inexistente. Ne mai punand la socotela bucuria nebunilor. Totusi trebuie spus ca declansarea inventarului si a concluziilor acestuia au fost rezultatul actiunilor erozive si sistematice de descurajare practicate in contra Arcei de catre o singura entitate, una anume, pe care n-o mentionez. Se stie ea. Sper sa-si savureze victoria aprobata formal (iata) si de catre consiliul de timona al Arcei.

Cam asta. Ocazie cu care se declara inchise Jocurile Olimpice ale Dreptului la Replica pe Arca lui Goe. Dl.Goe este concediat dimpreuna cu echipajul si personalul anex (mai putin cei de la serviciul de intretinere si conservare). Pana la noi ordine sau dez-ordine, Arca este declarata, momental, monument al naturii virtuale, uramand sa fie concesionata sau lasata in locatie de gestiune spontanee in vederea reducerii pierderilor prin sporirea pagubelor. Cum am zice vivat.  Placerea a fost intreaga de partea mea. Si asa va ramane. Cu drag, pertujur, al dv. dl.Goe.

P.S. 30 Decembrie! E si Ziua Republicii. O republica instaurata nu prin ghilotinarea Regelui ci prin abdicarea Majestatii Sale, à la légère. Tuturor celor interesati (de vreo similitudine) le transmit traditionalul “hai siktir si sa ma pupati in cur” (H.Salem – Intrerupatorul, replica memorabila, de infarct, rostita pe scena Teatrului Absolutului Fix). Incolo nu. Urare care nu poate fi savurata in toata splendoarea ei nuda decat citind romanul lui H.Salem. Ceea ce recomand tuturor cu cea mai mare caldura. La multi ani!

Dezlegarea dedicatiilor

Pentru ca la sfarsit de an timpul nu prea mai are rabdare ma grabesc si eu sa livrez dezlegarea dedicatiilor mai devreme decat era prevazut.

Aflam din Dilema Veche ca pe 1 Ianuarie (de sfantul Vasile) este consennata in acte aniversarea zilei de nastere pe care insa Emil Brumaru o serbeaza in aceeasi zi cu Craciunul: AICI. Ii uram la multi ani cu sanatate si la anul muzele sa fie tot de partea sa.

• Alpha-Goe – Solo Spanish Guitar

• Ana Ayana (nascuta Melom pe 27 Decembrie, maritata Ayana cu blogul oamenilor. Ano-nima nu te stie, Ano-Melom-Ano… etc ) – Mosule ce tanar esti!
• Andreanum – Zeitgeist 2011: Year In Review
• Aya (nascuta Ioana Ilie, pe 23 Decembrie, maritata cu blogul lui Nastase, bogasierul bugetar) – Mireille Mathieu – Sous le ciel de Paris
• Contele – G.F.Haendel – Watermusic
• Cum va place – All I Want for Christmas Is… Jews
• Delaepicentru – Jingle Bells
• Depresium – Dance me to the end of love, LEONARD COHEN
• Dictatura Justitie – BUY BUY BUY OSCAR BENTON
• Doina Popescu-Braila – John Lennon – Imagine
• Conu Dorin (De Craciun Tudoran-Bloggerul a-nviat. Adevarat a-nviat) – Frank Sinatra & Luciano Pavarotti – My Way
• Franckmelen – Guns N’ Roses – November Rain
• Gabiluta – Miley Cyrus – The Climb
• Gabriela Savitsky – The Red Army Choir – Katusha
• Ghelme – Akkordeon – La Noyee
• Habar N-am – Shakin Stevens Somewhere in the Night
• Kibby – ENRICO MACIAS J’AI QUITTE MON PAYS / LE VOYAGE
• Link Ping – Nikita Mikhalkov – Mochnatiy Shmyel
• Medusa – Smokie: I’ll Meet You At Midnight
• pur si simplu Mircea Vasilescu, vataful de la Dilema Veche – Aerosmith – Livin’ On The Edge
• Mitzaa Biciclista – Billy Idol – Dancing With Myself
• Neamtu Tziganu – Phoenix – Mica tiganiada
• Nelu – Gary Moore – Still Got The Blues
• Niku Electriku – LA COPA DE LA VIDA – Rick Martin
• Oglinda de vest – Crazy Frog Last Christmas
• Polichinelle – Chris Spheeris – Dancing with the Muse
• Radu Humor – Rabbie’s dance
• Rebeliunea Minerala – Susan Boyle – Britains Got Talent 2009
• Rongo – flamenco arabe….gipsy200
• Serafina Dafinescu – I Like To Move It
• Steliana si Viorel (D-na Chi si Dl. X) – Vertical Tango
• Tesoruccio – Tarantella Neapoletana
• Tiberiu Orasanu – Live is Life – Opus
• Tilbuhoglinda – Three women shaking NO. Trippy spooky visual illusion
• Tony – CHRIS SPHEERIS Aria
• Sf. Vasile cel Mare (Gogea Mitu) – Imnul Nicadorilor
• Vinovat ca exist – The Sounds – Diana
• Vizitatorul – Europe – The Final Countdown

• Zoe-Omega – Unei entitati anume si tuturor acelora care au vizitat Arca sistematic si care au comentat adesea in gand, arareori cu voce tare, niciodata in scris, precum si celor omisi, cu voie sau far de voie, in dedicatiile de mai sus – Spanish Romance – Balada Andaluza (autor ANONIM)

Dedicatii de sfârsit de an

Fiecare dintre noi se afla in armonie-dinamica cu restul universului, intr-un soi de echilbru curgator cu cosmosul intreg. De altfel dintr-o perspectiva mai profunda acest echilibru dinamic provine din aceea ca suntem in fapt una cu universul, cå fiinta nu se sfârseste acolo unde pielea ne separa de aer, si nici acolo unde ni se sfarsesc gandurile, cunostintele, sentimentele, limbajul sau emotiile. Fara sa bagam de seama, fiecare din noi se continua la nesfarsit, universul intreg fiind o prelungire organica a sinelui, a fiecarui sine. Fiecare EU este intregul univers, nu doar prin cuprinderea gandului sau a credintei ci in cel mai direct mod cu putinta. Atunci cand ne miscam, cand respiram, gandim sau vorbim, miscam practic tot universul, din aproape in aproape, ca pe un imens mecanism care ne este atasat de maini, de picioare, de pleoape, de piele, de ganduri. Tegumentele (si cele fizice si cele meta-fizice) ne sunt poroase, permeabile, atat cele din aparentul exterior cât si cele din aparentul interior, pentru ca in fapt nu exista asa ceva, nu avem in realitate un interior si nici un exterior, aceste notiuni fiind intru-totul iluzorii. Aceasta continuitatea, prin prelungire a sinelui in intreg universul, este valabila si in sens invers, facandu-ne sa fim sensibili si reactivi la orice impuls venit dinspre univers, fie ca este un raspuns/reactiune directa, imediata, la o intrebare/actiune a sinelui, fie ca este un ecou, o reverberatie intoarsa de pretutindeni, de la capatul lumii, trecuta prin spatii si prin galaxii, prin nevidul cosmic, prin ionosfere, prin biosfere, prin blogosfere si minerale. TOTUL, intregul, ne atinge, totul ne impresioneaza, totul ne schimba, totul ne conditioneaza, altfel decat o fac partile, actionand si interactionand separat.

Tot asa dupa cum interactiunea gravitationala privita separat intre oricare doua corpuri, intre oricare trei corpuri… intre oricat de multe corpuri, este diferita de interactiunea gravitationala a fiecarui corp in parte cu tot restul universului, aceea care-i confera inertie (instinctul de conservare al materiei), principilul primar prin care orice corp incerca sa-si pastreze starea de repaus (sau de miscare relativa, adica tot de repaus). Atunci cand ne aflam in relatie de armonie cu Universul (adica cu noi insine) ne putem gasi starea de confort, de bine, in orice pozitie, putem dormi pe spate, sau pe burta, pe partea dreapta, pe partea stanga, putem sta drepti sau chirciti, ca-n uter, tot intinsi si relaxati suntem, universul intreg arcuindu-se neted in prelungirea noastra. Putem sta in picioare, putem merge, putem alerga, putem sta in maini cu capul in jos, putem fi singuri-singuri, putem fi alaturi de altii, in centru atentiei sau la marginea atentiei, putem fi simpli spectaori, totul ne prieste, totul ne avantajeaza. Atunci cand insa alunecam pe nesimtite in dizarmonie cu Universul (adica cu noi insine) nimic nu mai este cum (ni) s-ar cuveni. Nu mai puem dormi decat pe stanga, sau pe dreapta, ori cu multe perne sub cap, singuratatea devine izolare, insingurare, prezenta altora devine infern, roulurile in care suntem distribuiti devin stresante… ne-ar avantaja mineralizarea, fosilizarea, congelarea, inghetul. Cand totul este pana la urma atat de simplu, reducandu-se la a accepta ca suntem una cu universul intreg si ca n-are niciun rost, niciun sens, ca e absurd sa-i fim inamici Lui sau unora din partile care-l compun. Ca e ca si cum ne-am dusmani noi cu degetele de la picioare ori cu organele interne, ori cu gandurile noastre, cu ispitele, cu sentimentele, cu emotiile, cu trecutul (trecut) ori cu viitorul (neintamplat)…

Fara a avea pretentia ca asta s-ar afla intr-o relatie directa si profunda cu cele de mai sus (ci doar indirecta si profana) as vrea sa ofer cateva dedicatii (muzicale) celor care au intermediat, aici, pe aceasta Arca virtuala, relatia mea cu universul, adica cu mine insumi. Se gasesc mai jos. Nu-i voi numi inca pe toti destinatarii, voi lasa cateva zile loc de suspans, de surpriza, pentru a mai testa inca o data spiritul ludic al faptului de a fi devenit previzibil. Probabil ca toti vor ghici destul de usor corespondenta intre muzici si personaje. Si daca da si daca nu asta nu poate fi decat spre bine.

Asadar, daca doriti sa pre-vedeti din programul nostru de revelion:

Solo Spanish Guitar - Dedicatie pentru Alpha-Goe 01

Mosule ce tanar esti! – Dedicatie pentru Ana Ayana (nascuta Melom pe 27 Decembrie, maritata Ayana cu blogul oamenilor. Ano-nima nu te stie, Ano-Melom-Ano… etc )02

Zeitgeist 2011: Year In Review – Andreanum 03

Mireille Mathieu – Sous le ciel de Paris – Dedicatie pentru Aya (nascuta Ioana Ilie, pe 23 Decembrie, maritata cu blogul lui Nastase, bogasierul bugetar) 04

G.F.Haendel – Watermusic – Dedicatie pentru Contele 05

All I Want for Christmas Is… Jews - Dedicatie pentru Cum va place 06

Jingle Bells – Dedicatie pentru Delaepicentru <a href="http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=qy5zpASnsdQ" 07

Dance me to the end of love, LEONARD COHEN – Dedicatie pentru Depresium- 08

BUY BUY BUY OSCAR BENTON – Dedicatie pentru Dictatura Justitie - 09

John Lennon – Imagine – Dedicatie pentru Doina Popescu-Braila - 10

Frank Sinatra & Luciano Pavarotti – My Way – Dedicatie pentru Conu Dorin (De Craciun Tudoran-Bloggerul a-nviat. Adevarat a-nviat) 11

Guns N’ Roses – November Rain – Dedicatie pentru Franckmelen 12

Miley Cyrus – The Climb – Dedicatie pentru Gabiluta 13

The Red Army Choir – Katusha – Dedicatie pentru Gabriela Savitsky 14

Akkordeon – La Noyee – Dedicatie pentru Ghelme 15

Shakin Stevens Somewhere in the Night – Dedicatie pentru “Habar N-am” 16

ENRICO MACIAS J’AI QUITTE MON PAYS / LE VOYAGE – Dedicatie pentru Kibby 17

Nikita Mikhalkov – Mochnatiy Shmyel – Dedicatie pentru Link Ping 18

Smokie: I’ll Meet You At Midnight – Dedicatie pentru Medusa 19

Aerosmith – Livin’ On The Edge – Dedicatie pentru pur si simplu Mircea Vasilescu, vataful de la Dilema Veche 20

Billy Idol – Dancing With Myself – Dedicatie pentru Mitzaa Biciclista 21

Phoenix – Mica tiganiada – Dedicatie pentru Neamtu Tziganu 22

Gary Moore – Still Got The Blues – Dedicatie pentru Nelu 23

LA COPA DE LA VIDA – Rick Martin – Dedicatie pentru Niku Electriku 24

Crazy Frog Last Christmas – Dedicatie pentru Oglinda de vest 25

Chris Spheeris – Dancing with the Muse – Dedicatie pentru Polichinelle 26

Rabbie’s dance – Dedicatie pentru Radu Humor 27

Susan Boyle – Britains Got Talent 2009 – Dedicatie pentru Rebeliunea Minerala

28

flamenco arabe….gipsy200 – Dedicatie pentru Rongo 29

I Like To Move It – Dedicatie pentru Serafina Dafinescu 30

Vertical Tango – Dedicatie pentru Steliana si Viorel (D-na Ki si Dl. X) 31

Tarantella Neapoletana – Dedicatie pentru Tesoruccio 32

Live is Life – Opus – Dedicatie pentru Tiberiu Orasanu 33

Three women shaking NO. Trippy spooky visual illusion – Dedicatie pentru Tilbuhoglinda 34

CHRIS SPHEERIS Aria – Dedicatie pentru Tony 35

Imnul Nicadorilor – Dedicatie pentru Sf. Vasile cel Mare (Gogea Mitu) 36

The Sounds – Diana – Dedicatie pentru Vinovat ca exist 37

Europe – The Final Countdown – Dedicatie pentru Vizitatorul 38

Spanish Romance – Balada Andaluza (autor ANONIM) – Dedicatie pentru Zoe-Omega – Unei entitati anume si tuturor acelora care au vizitat Arca sistematic si care au comentat adesea in gand, arareori cu voce tare, niciodata in scris, precum si celor omisi, cu voie sau far de voie, in dedicatiile de mai sus - 39

Sa ne bucuram asadar…

Tuturor entitatilor cu care am interactionat in universul anonimatului virtual, fara exceptie, le urez sarbatori fericite alaturi de toti cei dragi din lumea reala.

Cu drag al dv. Dl.Goe.

22

Reactia rapida lipsa in gestiune…

Iesirea din inventar… intrarea in faliment (!?)

- continuare

Momentul optim al lansarii pe nisipul acela fierbinte de pe inaltul unei dune (a opta colina a lumii virtuale) a unei ambarcatiuni similare cu (b/)Arca lui Goe (pe post de corabie a desertului) s-a consumat cu doi ani si jumatate – trei, inainte de momentul deschiderii in locatie de gestiune a acestui modest lacas virtual de vorbe, ca arca, pe puntea caruia s-a amenajat formal o sezatoare in forma de magazin mixt (bufet & bodega).  De ce momentul optim a fost atunci si de ce Arca lui Goe a aparaut asa de tarziu sunt doua lucruri total diferite, precum logica si fericirea. Acum cativa ani buni (ca sa zic asa) blogosfera si hiperspatiul anonimatului virtual isi traiau periada romantica (ale tineretii valuri). Pe atunci erau bloguri putine, forumuri si forumisti mai putini si mai nervosi. Cuvantatoarele semi/articulate erau timide pe atunci, chiar si atunci cand timiditatea (li) se traducea in obscenitati, duritati de limbaj, violenta, marlanie. Putini indrazneau sa-si faca blog. Prin urmare majoritatea comentatorilor, fiind saraci, cu duhul, n-aveau lotca lor, fiind total dependenti de trollingul la bloaga altora. In acea epoca romantica, netabaciti in plemici polifemice in glodul virtual, navigatorii isi traiau mult mai intens emotiile, dramele existentiale si frustrarile, fie ca era vorba despre stapânii de bloguri, forumuri etc (ori de arendasii admini ai acestora) fie ca era vorba de popoarele net-andertalilor migratori. Si unii si altii erau repede varsatori de sange. Bloggerii se speriau repede (din nimic) si banau preventiv la greu, iar cei carora li se blocau comentariile la mantinela dadau foarte usor in stenahorie pe chestia asta. Vorba era vorba si avea valoare.  Procentual vorbind abuzurile  (pe cap de blogger) legate de ingradirea dreptului la libera exprimare, erau mult mai numeroase, iar suferintele resimtite de victime erau mult mai intense. Pe vremea aceea o Arca-a-lui-Goe ar fi facut toti banii. Intre timp lucrurile au evolut. Vorba s-a devalorizat. Intelegand ca nu-i ameninta personalmente niciun risc major, bloggerii (cei cat de cat normali la cap) au inteles ca nu-i nicio scofala sa-i cenzurezi pe comentatori, trolli si alte animale, iar vizitatorii au invatat (cum-ne-cum) sa nu mai puna la suflet si sa mai ia asa ca pe un afront personal intamplarea de se vedea cenzurati de te-ai mira cine.  Multi au prins curaj si si-au facut blog (vai) personal, ceea ce a dus la scaderea dramatica a tensiunilor inter-etnice dintre migratori (tziganii hiperspatiului) si ceilalti (pastorii si agricultori, in tot cazul majoritatea de pe la tara) cu blogul lor. Devenind bloggeri, multi au uitat de frustrarea avuta ca-comentatori liberi, iar inmultirea fara precedent a blogurilor ciupercoase (sunt in Romania circa 100 de mii de bloguri på persoana fizica ) a dat sansa fiecarui sac sa-si gaseasca peticul. Pe multi a inceput sa-i doara-n basca ca-i cenzureza bloggeul X, avand sansa sa comenteze aceleasi comentarii si la Y si la Z si la multi altii. Cererea pentru o institutie a dreptului la replica (precum Arca lui Goe) a scazut dramatic. Practic acum aproape doi ani cand am inceput sa arc-uiesc, epoca romantica a blogosferei isi traia sfarsitul (sic). Prin urmare se poate consemna in inventar ca d-lui Goe i-a lipsit din gestiune (inca de la inceput) abilitatea de a reactiona rapid la cererea pietei, si, deasemenea taria de a nu se arunca in lupta pentru cauze dinainte pierdute, din acestea precum (hå-hå) dreptul la replica. Despre alte lipsuri grave, data viitoare. Poate ultima.

-va urma

…si aproape fara nicio legatura putina pictura:

Sursa pozelor la Pandora.

Upgreetings: In acord cu corectitudinea politica si deontologia in vigoare, pentru a evita discriminarea si orice alt fel de inechitatati si pentru a avea garantia ca nimeni n-a fost exclus, omis ori marginalizat in mod ne/accidental, am decis ca pentru acest sfarsit de an, asezonat ca de obicei cu obiceiuri si cu un sezon al sarbatorilor, sa ofer sectiunii dedicate urarilor si felicitarilor pe Arca, un loc central, prin centralizare AICI – Holiday Greetings in limba universalului Billy Shakespeare. Se accepta notificatii in condica de sugestii si reclamatii, dar v-as ruga sa nu va grabiti. Umblu dupa inca niste actualizari in sectiunea upgreetings-ului.

Banii si vorbele

Iesirea din Inventar… intrarea in Faliment (!?)

- continuare

Ce-ar mai putea lipsi la o adica din gestiunea unei Arce in inventar? Vreun animal… cu blana pretioasa? Vreun fildes?… Vreo scandura? O vela? O mani-vela, cârma, parâma, ancora, timona, carena, cala, trinca… Proviziile? Vinul, nutretzul, pastrama? Jurnalul de bord? Nimic din toate acestea. Dar banii? Cum sta Arca cu “finansele“? Pai cu “finansele” stam binisor, la zero ca suntem societate non-profit si non-profet. Dar cum naiba poate functiona Arca si intreaga Blogosfera fara bani, pe gratis mama soacra, care va sa zica? Care e moneda de schimb in care se fac tranzactiile intre tarile virtuale? Ca n-or fi doar schimburi in natura. Ei bine, ce sa mai lungim vorba, moneda curenta in imperiul virtual al anonimatului clandestin este “vorba“. Platile si ras-platile se fac cu vorbe. Politele se platesc cu vorbe. Unii au capital. Altii nu. Unii lucreaza cu bani falsi. Altii afirma ca toti banii sunt falsi. Cert este IVAC (Imperiul Virtual al Anonimatului Clandestin) se confunta cu o criza financiara de anvergura care ne poate trimite direct in recesiune. Inflatia de vorbe a distrus increderea investitorilor si consumatorilor in asa hal incat PIB-ul fiecarei gubernii virtuale se afla in pragul colapsului, sub presiunea datoriilor uriase, toate foarte aproape de scadenta. Este posibil sa asistam la prabusirea vorbei, la retragerea ei de pe piata si poate chiar la revenirea schimbului in natura ori  la intoarcerea aurului. Tacerea fiind de aur…

La inceput, a fost cuvântul. La inceput scopurile existentei banilor (sensul cuvantului “bani”), pe vremea in care acestia aveau valoare materiala intrinseca, erau, in principal, acelea de a oferi oamenilor posibilitatea de a face schimburi echitabile unii cu altii,  dar si (si poate asta in special) de a le da posibilitatea de a acumula, de a economisi, de a face rezerve,  de a conserva bogatia si, in genere, de a instrumenta proseritatea si echitatea, de a impiedica imbogatirea prin abuz, toatea acestea presupunand o relatie adecvata intre cantitatea de bani din circulatie si bogatie (totalitatea resurselor, bunurilor si valorilor existente). Ce s-a intamplat intre timp, pe drumul de la teorie la practica? Ce sa se intample? Cu putina atentie si cu multa neatentie, scopurile existentei banilor au fost pervertite transformandu-se in exact inversul celor avute in vedere initial. Banii si-au pierdut valoarea intrinseca, incaracandu-se in schimb cu valoare simbolica, decuplandu-se practic de resurse, bunuri, valori intr-o asemenea masura incat semnificatia lor a devenit foarte vaga. Toti banii au devenit falsi ori chiar inexistenti in forma curenta a banilor gheata, pesin, convertindu-se in abstractiuni matematice fara niciun suport in afara unor “niste biti” in calculatoare. In anumite calculatoare. A devenit un instrument al unor schimburi aberante (ce semnificatie sa aiba faptul ca o måsea cariata a lui John Lennon costa 40 de mii de dolari? Ori ca un colier al unei foste neveste a lui Richard Burton (Liz Taylor) se vinde cu 2 milioane de dolari?), un instrument de risipire, de distrugere a resurselor, de jefuire, un mijloc de a impiedica discriminatoriu acumlarea si economisire, un mecanism de transfer abuziv al puterii si averii. Bani au devenit un instrument de furat. Unii au posibilitatea sa creeze bani (falsi) din nimic. Acesti “unii” nu pot fi niciodata gasiti cu lipsa in gestiune, prinsi cu mâta-n sac, si nu pot da faliment.

Te intrebi poate ce legatura sa fie intre inventarul inventat pe Arca lui Goe si schema de mai sus (schita poetica ponzi pe intelesul pasagerilor potentiali de pe Arca lui Goe) care descrie  fenomenul pervertirii banilor, atata vreme cat Entreprise-ul arcadian este non-profit si non-profet, operand exclusiv cu vorbe, manipulate in deplina libertate de exprimare (limtele mele fiind limitele limbajului meu).  Legatura consta exact in paralelismul perfect dintre procesul pervertirii banilor si cel al pervertirii vorbelor. Inlocuirea cuvântului “bani” cu cuvântul “vorbe” nu-ar altera esential mesajul paragrafului anterior. Cuvintele au devenit vorbe si s-au decuplat de sensuri, inflatia le-a devalorizat pana la anulare. Comertul cu vorbe copiaza prin mimetism (chit ca la inceput a fost cuvantul nu banul) natura perversa pana la obscenitate, a tranzactiilor cu financiare de la bursa. Ansamblurile de cuvinte au semnificati vagi, adesea inverse. Cuvintele au fost falisificate si au capatat o viata independenta de sensuri. A zice ca X e un geniu, ori ca Y e un ticalos, ca Z un dobitoc, ori ca faptul A e o marsavie si a reveni precizand ca este marsavia cea mai mica cu putinta, toate astea sunt spectacole de sine statatoare, independente de orice realitate si de orice bun simt. Iar nebunia asta a cuprins pe toata lumea. Toti vor sa fie investitori la bursa. Finantisti. Nu mai poti juca un poker la cacelma, cu cunoscatorii, ca vei accidenta la sentiment vreun dobitoc ce-si ia in serios tranzactiile cu neantul cuvintelor, al vorbelor ce s-au instrainat de rosturi.

Ei bine inventarul pe Arca incerca sa vada daca nu cumva dl.Goe, cu voie sau fara voie, a acceptat foloase necuvenite ori a incercat sa schimbe, la banca, bancnotele false ale harjoanelor din anonimatul virtual pe bani buni . Adica ceea in  majoritate, celilalti fac cu o mare nonsalanta. Problema este insa ca dl.Goe, auto-desemnat seful si componentza comisiei de inventariere (daca altcineva nu s-a oferit) nu s-a prea tinut de treaba cu consecventa si silinta in aceasta luna de inventar, umbland brambura si cautand semnele evaziunii prin alte ograzi corupte. Mi-e teama chiar ca va falsifica (in directia asteptarilor) raportul de inventariere sau ca va acoperi eventualele lipsuri cu cuvinte de acasa. Nu din cauza ca n-ar fi onest (ca de onest e onest) ci asa… din lene si din lehamite, de rusine fata de contribuabili carora ar trebui sa le marturiseasca-ca, desi avea in plan, n-a terminat inventarul inceput cu elan si convingere. Totusi investigtiile d-lui Goe in deplasare au scos la iveala unele date care pot avea relevanta. Daca nu, nu. Ramane de vazut. – va urma.

Adevarul dintr-o po-Veste trista…

Pun in “hold” raportul de inventariere pentru ca am citit AICI: Ghici cine ia o pauza?  o po-veste trista:

Îmi trebuie o pauză. Şi vreau să ofer o pauză şi altora.

Scriu acest text pentru a-mi lua la revedere de la cititorii editorialelor mele din „Adevărul”. Am hotărât să mă opresc. Sunt obosit. Am practicat, de când mă ştiu, scrisul ca pe un act de comunicare, ca pe un mod de a oferi ceva – „rambursabil” – unui potenţial partener de dialog. Or, de la o vreme, scrisul a devenit, din ce în ce mai apăsat, o specie a războiului. A scrie e a ieşi la bătaie. Îmi e tot mai clar că mă mişc într-o lume străină, pentru care nu sunt pregătit şi pe care nu pot şi nu vreau să o asum. E, poate, şi o problemă de vârstă. Vine o vreme când trebuie să faci un pas înapoi. Când trebuie să accepţi, cu luciditate, bărbăteşte, că galaxia ta a trecut dincolo de linia orizontului, că deasupra ta sunt alte stele şi alt cer. Mie, cerul care se întinde acum deasupra mea mi se pare supărător de roşu. Roşu de nostalgii prosteşti, de mânii şi obrăznicii pubertare, de impostură zgomotoasă, de violenţă, de grosolănie ofensivă.

Îmi trebuie o pauză. Şi vreau să ofer o pauză şi altora. Forumiştilor mei, de pildă, care, cu excepţia unei minorităţi de condeie cuviincioase, se întrec, săptămână de săptămână, să mă tăvălească prin micile lor nevroze şi frustrări, să mă îngroape în obscenităţi, agramatisme, ameninţări, invitaţii la spânzurătoare şi cimitir. Sper că absenţa mea din gazetă va contribui, cât de cât, la însănătoşirea lor sufletească. O pauză vreau să ofer şi cititorilor, sau unor publicişti harnici, care mă ceartă că nu scriu despre ce vor ei, că nu gândesc ca ei, că mă bag în toate, că nu mă bag în nimic, că sunt „omul lui Patriciu”, sau, dimpotrivă, „intelectualul lui Băsescu”, că mă vând pe bani grei şi privilegii cosmice, că sunt cripto-comunist, ţigan, homosexual, securist, că public în afara ţării nu din 1991 şi la solicitarea unor edituri străine, ci de-alaltăieri, de când mă susţine Patapievici, că două memorii către Ceauşescu în care ceream – în penibilul limbaj standard al birocraţiei comuniste – dreptul de a supravieţui erau, de fapt, scrisori de dragoste, că sunt gras, că sunt mason, kaghebist, British Intelligence, Mosad sau CIA, „jidănit”, antisemit, cripto-fascist, fundamentalist, impostor, clovn, agent al unui monopol ideologic, mâncător de tinere valori şi câte şi mai câte alte lucruri, care de care mai respingătoare, mai scandaloase şi mai periculoase pentru neam şi patrie.

Da, recunosc, am atins o anumită limită şi prin concursul unor împrejurări imediate. Mi se pare exasperant ca, în gazeta la care scriu, câţiva băieţi încă nenăscuţi să se răfuiască nărăvaş cu Mircea Dinescu. La vârsta lor eram în faza „primim marfă”: mă străduiam să învăţ, să pricep, să găsesc modele. Dânşii ştiu, au aplomb, au trecut peste noapte de la grădiniţă la procuratură. Am mai multe motive decât ei să mă cert cu Dinescu, să fiu întristat sau scos din minţi de o anumită evoluţie a lui, de excesele nonşalanţei sale. Dar, până una alta, omul a scris o pagină de neînlocuit în literatura română şi a avut, înainte de 1989, un curaj care nu poate fi terfelit zglobiu prin ipoteze „ştiinţifice” de doi bani.

Şi încă ceva: nu mai suport să am de-a face, vrând-nevrând, cu un anumit personaj din „Holdingul Adevărul”, când sentimental ca o telenovelă, când ţâfnos ca un fost şef de sală, bucuros să se tragă în poză cu felurite VIP-uri pentru o ţâră de notorietate, haotic administrativ şi cu veleităţi culturale pendulând între Paulo Coelho şi Dan Diaconescu. Regret că mă despart de cititori, dar am măcar satisfacţia de a scăpa de vecinătatea unui asemenea ins.

Nota redacţiei: Republicarea articolului „O sminteală” în această rubrică, săptămâna trecută, nu a fost alegerea autorului (care era plecat în străinătate), ci a redacţiei.

1. Uraaaaaa, am invins. Dictaorul a fugit. Mircea (tu esti Mircea?) fa-te ca lucrezi… Gaudeamus Igitur

2. Cine sa fie insul ţâfnos ca un fost şef de sală? 

3. Cu sau fara inventar in regula trebuie sa finalizez “Efectul oamenilor asupra omului“. Are un potential catastrofic nebanuit,  iar aici avem o ilustrare tragica de zile mari.

Update: Daca Dl.Plesu este sincer atunci cand afirma ca regreta despartirea de cititori (ca si cum s-ar retrage si de la Dilema) si ca nu-i pasa de onorariul pierdut prin retragerea patriciana de la Adevarul, cred ca solutia este simplisima. Ar putea sa deschida un blog moderat cu moderatie, ceea ce ar repara tot ceea ce este de reparat si reperat tot ceea ce este de reperat (onoarea, aflata momental in custodia lu’ dom’ Mitica). Cine se incumeta sa faca galerie d-lui Plesu in favoarea acestei idei? Pacat ca nu mai sunt pe aici ale Medusa, Polichinelle, Rebeliunea Minerala si altii ca ei capabili sa puna o vorba buna ori chiar sa vina cu sugesti pentru titulatura unui asemenea blog. (a) Galaxia Plesu? (b) Adevarul lui Plesu? (c) Post-adevarul?

Iesirea din Inventar…

…intrarea in Faliment !(?)

Acum o lună Arca lui Goe a fost declarată în inventor. Un inventar inventat de catre Dl.Goe în persoană. Inventat dar nu invalid. Inventatorul inventarului a avut în vedere discrepanţele majore acumulate în/între timp între, pe de o parte, obiectivele originare şi inventarul metodologiilor agreate pe Arca lui Goe (a se vedea paginile „Despre”, „Dreptul la Replică” şi „Hello World” şi alte câteva) şi, pe de altă parte, starea de fapt a activitaţilor cvasi-cotidiene de pe ambarcaţiune (a se vedea restul articolelor, paginilor şi comentariilor, mai puţin câteva).

Scopul initial al Arcei lui Goe era acela de a depozita in cala arcei, mesajele interzise, refuzate, repudiate, in alte lococatii virtuale, publice, precum blogurile, forumurile ori subsolurile articolelor din editiile on line ale ziarelor si revistelor, în vederea salvarii acestora de la pieire prematură, ideea de baza fiind aceea a dreptului echitabil la replica, in faţa abuzurilor „autoritatilor” virtuale. Acceptand ca libertatea de expresie este dezirabila si ca prin urmare cenzura si restrictiile impotriva ei sunt indezirabile, nimic nu putea parea mai firesc decat necesitatea existentei uneia (sau mai multor) locatii, in genul paradisurilor fiscale (asemanarea dintre vorbe si bani fiind de altfel izbitoare din cateva perspective bine alese), in care exprimarea sa fie posibila in deplina libertatea (fara taxe si impozite) si unde sa fie acordata a doua sansa mesajelor abuziv reduse la tacere: sansa de a fi dezbatute si judecate pe un teren, daca nu totalmente neutru, cel putin neingradit de restrictii. Credem si azi (noi d-ni Goe) ca o asemenea intreprindere si-ar avea rosturile (ca sunt mai multe) si legitimitatea ei si nu m-ar deranja sa constat ca a fost preluata de catre altii cu mai multe resurse crono-intelectual-financiare pentru consacrarea ideii de Arca a lui Goe. Am incheiat paranteza.

Pentru a avea succes, una dintre conditii ar fi aceea ca Arca sa aiba o notorietate suficienta atat printre cei care se confrunta cu abuzurile cat si printre cei care le provoaca. Practica ne-a demonstrat ca o astfel de notorietate este aproape de ajuns (in proportie de 99%, restul de 1% fiind pura inspiratie poetica) pentru a repera onoarea victimelor abuzurilor cenzurii si de a-i „pedepsi” elegant si eficient pe micii dictatori la ei in bâr-blog… Din ne/fericire tocmai din acea necesara notorietate (printre cat mai multe perechi relative victima-agresor, sau viceversa ) a lipsit o mare cantitate la inventar. Caci despre inventarul inventat era vorba. Sarmanul d.Goe s-a confruntat cu un stres teribil al devenirii, atunci cand a deschis santier pe Arca, fiind fortat (de catre circumstante) sa abandoneze paradisul preocuparilor sale naturale, spontane, ludice de pana atunci, intr-o intreprindere atat de rigida si riguroasa precum consacrarea, tinerea si men-tinerea unei Arce neterminate. Eeeeh, o Arca terminata, finisata, trebuie sa fie asa, un soi de paradis al dialogului in care nu este necesara postarea de topice, ca la blog. Nu. E un loc unde se comenteaza numai (cu variantele sueta, dezbatere, chibitare, adica fix ceea ce se face oricum pe toate blogurile). Se intretine frumos o lista (deschisa) a posibilor candidati la titlul de mini-dictator (asa dupa cum am deschis aci cu CD (Conul Dorin), DV (Dilema Veche), ITMC (Ioan T. Morar-Consulescu), AVP (Stelana Ionesco), ANB (Adi Nastase Blogarul)…) si apoi cei care au plangeri le aduc in atentia publicului care contine parţile si pe martorii. Că se pot naste comentarii si dezbateri fara o tema data la cap de catre generosii inteligenti, anodinii din hiper-spatii (chit c-or fi ei din zei si/sau scritor/i/asi scoboratori) sta dovada inventarul de pe (b/)Arca pe durata caruia s-au adunat asa, ca la o poala, de comentarii facute… din Nimic, precum Universul creat de catre Dumnezeu. Asadar primul articol din inventar care il gaseste pe onor d.Goe cu lipsa in gestiunea (b/)Arcei, este notorietatea necesara intru amorsarea procesului de imbarcare. Si inca asta nu e totul…

 P.S. Atentie in poza si banii sunt falsi si apa e falsa…

UPDATE: Oamenii (in general) de stiinta si filosofii calomniaza Universul. Religiile si preotii  Îl calomniaza pe Dumnezeu, iar oamenii (in general) de arta si poetii calomniaza Universul emotiilor si al iluziilor, adica omenirea si pe ceilalti oameni. Ceilalti, fiind infernul, spectatorii (aka Gura-Casca), cei care calomniaza totul uitandu-se in gura oamenilor (in general) de stiinta, filosofilor, preotilor, artistilor si, in special, poetilor si intepretand fals, dupa ureche Aria Calomniei propusa de elite (!?) sunt cu totii ingenui, victime inocente ale inflatiilor.  In economia de piata.

Inchis pentru inventar

I N V E N T A R 

***

Trepte Alergam pe o platformă infinită de beton alergam. Tăcerea era desăvârşită şi alergarea nu mi-o auzeam vederea platformei era amplă şi infinită şi n-o mai vedeam. Alergam pe-o platformă infinită de beton alergam. Deodată-un ţiuit şi platforma s-a rupt pe orizontală şi am căzut din dimineaţă spre seară, spre foarte seară pe o altă platformă de beton infinită alergând, din tăcere neauzind, din vedere nemaivăzând. Alergam alergând şi deodată un ţiuit platforma s-a rupt pe orizontală şi iar am căzut dinspre dimineaţă spre seară spre foarte seară, pe o platformă de beton infinit când alergam, alergam, alergam, alergam.

.

Dar of- of- of desiş de ochi…

.

UPDATE: Am inceput sa ma prostesc. Simt o senzatie bizarå de… vinovatie… rusine… jena chiar… fata de cei (doi, trei) care, vizitandu-ma (de control) la “blog”, ma (tot) gasesc in acest penibil inventar. Dar inventarul e inventar. Te poti pune cu el? Ca nu poti. Si acuma, na beleaua, aproape toata comisia de inventariere a intrat in concediu de sarbatori. Cica se intorc abia dupa Boboteaza, de Sfântul Ion. Ce pot face deocamdata, nu, nu spre alinarea bizarei senzatii de… rusine (?!?, asta e chiar culmea!) ci spre anularea ei, pe partea cealalta, prin exacerbare, este sa va fac propunerea zilei: Rudolph Aspirant AICI (Sunt ingrijorat), AICI (Avem dreptate – vezi comentariile) si AICI (Birocratia iubirii). Daca-l vizitati, si recomandarea mea e sa-l vizitati, si nu neglijati link-urile super-inspirate pe care le propune in text, veti sta o vreme ocupati. Multumesc pentru intelegere!

Update 2: Un articol percutant, la obiect, cu umor, foarte bine conceput si scris: AICI – PSD-ul Mare! Merita citit, indiferent de orientarea politica (a cititorului) si de oranduirea sociala (a zilei)  Pentru ca e antologic.

Update3:Buna-seara trollaria, buna-seara bloguresti

The Soviet Story. Partea a-II-a

Cu ceva vreme in urma televiziunea nationala a difuzat un film care circulase cu luni inainte pe internet: The Soviet Story. Cu o singura si notabila exceptie, evenimentul nu a starnit niciun ecou ulterior. Exceptia a fost dl. Andrei Plesu de la Dilema Veche care a scris un articol intitulat Un film antipatic. Dl. Plesu marturisea ca vazuse filmul pe internet inainte de difuzarea acestuia la TVR. M-a mirat si nu prea faptul ca dl. Plesu a gasit potrivit sa scrie despre filmul respectiv abia dupa difuzarea acestuia pe canalele media oficiale. Cred ca unele dintre concluziile propuse de catre dl. Andrei Plesu s-ar putea potrivi si altor firme care circula pe internet, nedifuzate inca la televiziuni. Ca acesta de ex, (subtitrat in limba romana, cc):

Incerc sa-mi imaginez daca, in cazul in care, prin absurd, filmul ar fi prezentat de catre televiziune, ar mai face dl. Plesu niste observatii ca acestea:

Filmul xxxxxxx poate deschide un infinit front de dezbatere. Mă voi opri doar la o scurtă reflecţie despre istorie: 1) Nu ştim istorie. Trăim, de regulă, toată viaţa, din ce-am învăţat în liceu, ceea ce, în multe cazuri, e insuficient şi manipulatoriu. Dar să zicem că e o „vină“ scuzabilă. În definitiv, nu toată lumea trebuie să se investească în cercetarea trecutului. Mai grav e că 2) Nu ştim istoria recentă, istoria de alaltăieri şi de ieri, cea care a marcat soarta bunicilor şi a părinţilor noştri. Şi pe a noastră. Cu alte cuvinte, 3) Nu ştim istoria care ne priveşte. Nu vrem să pricepem „cauzele“, sursele, limitele existenţei proprii, alcătuirea ambianţei în care ne-am format. Încă şi mai grav e că 4) Nu vrem să ştim cum s-au petrecut, de fapt, lucrurile. Trecutul e incomod. Ne poate contrazice opţiunile conjuncturale, poate infirma idiosincrasii, teze, „principii“ care ni se par mai importante decît adevărul gol-goluţ. În sfîrşit, 5) Preferăm să ne purtăm, să gîndim şi să ne exprimăm ca şi cum am şti. Pentru a ne obloji competenţa nu avem nevoie de fapte reale, de verificare, de bună-credinţă. Dimpotrivă. Le vom evita pentru a avea, în mod apodictic, dreptate. E motivul pentru care un film ca xxxxxxx e un produs antipatic, despre care e mai bine să tăcem. 

P.S. Televiziunea Română merită mulţumirile noastre pentru curajul de a difuza filmul. E cu atît mai regretabil că, dintr-o neglijenţă tehnică, numele celor care vorbesc pe parcursul documentarului au fost evacuate. Din această cauză, spectatorul neavizat nu află că, printre comentatori şi analişti, se află personalităţi prodigioase, de la istoricul oxonian xxxxxxx  la xxxxxxx , de la xxxxxxx  şi xxxxxxx  la xxxxxxx  şi la o sumedenie de oameni politici şi parlamentari europeni, ca să nu mai vorbim de vechi cadre ale xxxxxxx -ului. Greşeala s-ar putea repara, poate, la o difuzare ulterioară.

Loganul si molusca

Invitat la emisiunea dlui Paul Grigoriu, “Sfertul Academic”, dl Basescu afirma: “Daca Romania ar fi avut 22 de milioane de Patapievici ori de Plesu, eu n-as fi fost presedinte”. In realitate, tot ce-i trebuia Romaniei spre a evita varianta Basescu era sa aiba un Nastase mai putin si o vadra de noroc mai mult. 

Una din situatiile absurde la care a condus solutia Basescu este ca ne-am trezit cu un Plesu cam mult si cu un Patapievici cam teleportat.

Dl Plesu a trudit cu entuziasm pentru presedintele Iliescu. A trudit rabdator si pentru presedintele Constantinescu. Azi se speteste pentru presedintele Basescu. Mai e cineva de slujit? Cat despre cum se acuza intre ei de toate nenorocirile trecute, prezente si viitoare ale Romaniei cei trei presedinti carora dl Plesu le-a oferit serviciile sale cu atata stoicism, ce sa mai vorbim? Mai bine vorbim de o intamplare.

Dl Augustin Buzura afla de la ziaristi ca a fost destituit din fruntea Institutului Cultural Roman. Noi aflam dintr-un text al dlui Buzura (Romania literara nr. 4/2005) cum l-a tratat presedintele Basescu in momentul cand, in sfarsit, si-a gasit timp sa-i confirme ce stia deja tot targul.

Ani la rand, dnii Buzura si Plesu sunt buni prieteni – si sub dl Iliescu, si sub dl Constantinescu. Cand, potrivit dlui Buzura, dl Plesu ii cere sa-i transfere “Dilema” din proprietatea statului in proprietate personala, iar dl Buzura, din motive legale, refuza, prietenia se strepezeste.

Ajuns la Cotroceni, dl Plesu se apuca de platit polite. Il destituie pe dl Buzura printr-o hotarare a dlui Basescu. Fireste, marlania spiciuletului si cinismul rasului prezidential raman profund basesciene. Totusi, in acest caz, presedintele l-a slujit pe consilier, si nu invers; o schimbare de roluri cam nepotrivita. Pe vremuri, exista stiinta punerii batistei pe tambal pentru a mai lua ceva din stridenta cantarii. Chiar e criza de bumbacel la Cotroceni?

Dl Patapievici este unul din intelectualii proeminenti ai Romaniei. Intrarea sa pe poarta din fata a unei institutii culturale ar trebui sa fie o bucurie. Numai ca dedesubturile rocadei au creat o situatie deplorabila. Cat priveste imensa admiratie a dlui Basescu pentru dl Patapievici, faceti un test. Luati o pagina scrisa de ultimul si puneti-o sub ochii celui dintai. E posibil ca, in mai putin de un minut, dl Basescu sa faca pluta pe parchet. Noroc cu dl Plesu, care-i poate descanta de deochi.

Inca de la infiintarea Fundatiei Culturale Romane, am fost extrem de critic fata de felul in care functiona institutia. Din acest motiv, relatiile mele cu dl Buzura au devenit pentru ani buni mai reci ca vremea in Alaska si n-au mai revenit vreodata la ce fusesera candva. Pe atunci, sotii Plesu erau angajatii voiosi ai fundatiei. Azi, cand oameni carora dl Buzura le-a asigurat un acces substantial la o placinta de lux ii regizeaza o iesire din scena atat de umilitoare, n-ai cum sa nu te intrebi de unde Dumnezeu vin aceste reflexe de lumpenelita.

Simpatizanti ai dlui Basescu – eu insumi fiind unul din ei, dar foarte bine temperat – asteapta de la cel pe care l-am numit candva “Marlanul General al Capitalei” sa inteleaga diferenta intre sef de stat si sef de piroga. Cine il impinge intr-o alta directie nu-i face decat rau.

In sfarsit, una din miscarile zilei pare a fi renuntarea la un indragit sport national in favoarea unuia mai dinamic si din vestiarele caruia se pot miscula multe – pupinbasismul. Totusi, nu inteleg: in ce consta progresul?

Va veti intreba, probabil, de unde si pana unde titlul acestui editorial. Stiu si eu? La urma-urmelor, l-a intrebat cineva pe Urmuz de ce a pus drept morala a fabulei sale Cronicari versul absurd “Pelicanul sau babita”?  

UPDATE: ♀♪►♫↕◄ ◙ ♀♫☼►♪♪↕╚ 

Update 2: Textul in italic de mai sus, ii apartine d-lui Dorin Tudoran, si a fost publicat de catre domnia sa, demuuuult, intr-o gazeta centrala, cu titlul Trabantu’ Si Levantu’.

L-am reluat aici, depozitandu-l in actualitate, din trei motive:

(a) …Pentru ca ne este dor de domnia sa, de exuberanta, umorul, entuziasmul si tineretea cu care s-a manifest, o buna parte din vrema in care a activat, in trista tranzitie, ca figura de ziarist si bloggerist, in special la inceputuri, in antichitatea postcomunismului ori chiar in era medievala, cand ne spunea, in plina molima de gripa, ca Elena Udrea n-are motive sa-si stranguleze pasarica aviara. Si cate altele…

(b) …Pentru ca poate fi interesant de vazut ce va face, in timpul unei scurte re/invieri,  un text de ziar, pre/destinat la nastere,  sa traiasca o singura zi, pentru ca apoi sa fie uitat cu desavarsire. Trabantu’ si Levantu Redivivus este  o ipostaza (nici macar prima) a unui experiment pe care merita sa ni-l asumam,  chit ca pana acum n-a produs niciun rezultat spectaculus. Insist.

(c) …Pentru ca spre deosebire de celelalte sinucideri in direct ale conului Dorin-blogger, care s-au bucurat de atentie, dezbateri, analize, aceasta din urma, cea mai recenta, a ramas invaluita in ceata si mister. Cautam prilejuri pentru a remedia problema.

si nu din altele, tot trei:

(x) …Nu pentru ca am fi de acord cu continutul acestui text (e cineva-mpotriva? se abtine cineva in unanimitate?) care si asa contine unele contra-dictii interioare.

(y) …Nu pentru ca am dori sa facem cuiva vreun proces de intentie

(z) …Nu pentru a starni sentimente.