Vasilescu si Georgescu in Dilema – Intre Caracal si Vascauti

In Dilema Veche,  pretioasa Selma Iusuf  (o scumpa) a publicat un articol nostim despre ce se intampla in wc-urile fetelor din Romania – AICI.  Traim in era Wikileaks,  a demascarilor, deconspirarilor, a scurgerilor si viceversa(!), asa ca toiletele publice si tragediile argentiniene petrecute acolo nu puteau evita presiunea “trendului”. In fond Selma Iusuf este complementara lui Julian Assange, iar fapta sa, posibila prin abolirea inhibitiei, nu se putea sustrage ulterior sablonului, aceluiasi gen de efecte secundare, in cascada, venite inexorabil sa confirme principiul dominoului. Mai intai a cazut victima colaterala buda baietilor, iar apoi coborand in afund, unda de soc a atins nistre creiere: al bravului Razvan Georgescu si pe cel al minunatului Mircea Vasilescu. Frecventa naturala, comuna, a celor doua creiere (ca unul) fiind aceeasi cu a undei de soc care a prabusit mitul secretelor pastrate in wc-uri (a dracului fatalitate), s-a produs, spontan, rezonanta magnetica.  A rezultat acest dialog:

Vespasiene –  adăugat de Polichinelle la data de 29 Martie 2011 04:03:03

la băieţi nu e (mai?) salubru, ci e altfel… e anticamera haznalei căpcăunilor, preludiul baroc al coprosferei absolute.

în primul rând, latrina e o bolgie oflactivă, un exterminator labirint de duhori. de la miasma urinelor evaporate (când nu băltinde suveran la poalele closetului) la damfuri acre (trecând prin putori enterice şi fetidităţi ambigue), parcurgi un barbar supliciu al nărilor la capătul căruia noxele şi duhurile de eşapament îţi par miresme bucolice, parfumuri elizee…

apoi, merită evidenţiat pitorescul răsturnat al jegurilor: spute verzi, mucuri emaciate, ciorapi oţetiţi, indicii de năpârlire pubiană, lichide reziduale, vomismente parcelate, cruste inavuabile.

în fine, şi pe zidurile interioare ale WC-urilor pentru „domni” există rubrici matrimoniale gay, „beletristice” reglări de conturi, mementouri porno, scurte CV-uri de haimanale, lirică de constipaţi melancolici şi lapidare însemnări „anacreontice”… Sau anunţuri de prestări (de)servicii [citez din memorie]: “Dacă nu mai încapi de şmecher, caută’mă şi te calc deţi amestec visele. Geo the KO.” Totul urmat de un lăbărţat număr de telefon (mobil) pe care, hélas!, l-am uitat.

Poli! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 02 Aprilie 2011 05:04:13

Daca mai scrii asa, sun la Andrei Plesu sa te traga de urechi! Inteleg ca ai un maestru dar zau, fii si mata mai creativ, ca tot scrii aici tone. Cata-ti un stil personal, incearca sa nu mai alaturi adjective crispate la fiecare substantiv. Stilul matale e de fapt al altuia, nu ti-e clar? E FURT! CALIFICAT! CU AGRAVANTE!

Domnule moderator, ce-i facem astuia?

Razvaniada – adăugat de Polichinelle la data de 03 Aprilie 2011 01:04:07

@ Razvan Georgescu

Ptiu, serenisime, ce s-ar face hruba de la Dilema Veche fără vigilenţa dumitale condimentată, fără detectorul matale infailibil de psitacide, cimpanzei şi epigoni sălcii? Hai, treacă-meargă, eu plonjez într-o piscină cu cenuşă, mărturisindu-mi netrebnicia: PLAGIEZ (sic!) gângurit şi gâfâit STILUL (sic!) lui Andrei Pleşu, sunt un pervers melanj de emul şi bandit, un mirmidon aferat sub preşurile condeierilor inimitabili…. Dar ce iscusit îl ghicirăţi pe verosul într-ale publicisticii Cătălin Ştefănescu, cu câtă acribie i-aţi surprins impostura! Nu vă tentează o vânătoare de vrăjitoare, o cruciadă şfichiuitoare prin toate rubricile hebdomadarului? Nu vi s-a oferit, încă, un fotoliu de degustător cărturăresc? Musteşte ambianţa de clone obosite, pastişori impenitenţi, mimi încercănaţi şi veleitari zbanghii, să ştiţi. Toţi l-au tapat lacom pe Andrei Pleşu de câte ceva: Dan C. Mihăilescu i-a furat din pavoaz şi horbotă, Andrei Gorzo ţine cronica de film dopându-se cu steroizii retorici ai Maestrului, Radu Paraschivescu e o excrescenţă ludică, un apendice manierist la acelaşi STIL râvnit de TOŢI, Adrian Cioroianu face săptămânal vocalize de ironie curat păltinişană ş.a.p.c. (i.e., şi ancheta poate continua).

Prin urmare, suflecaţi-vă meningele, cetăţene Georgescu, şi deconspiraţi harnic fantomele ce parazitează lamentabil blazonul domnului Pleşu… Poate se va inventa o medalie, o insignă, un tatuaj de merit pentru tipul acesta de nobil revizorat.

Bien à vous,

Polichinelle

@ Moderatorului

Vă înţeleg perfect sprintena lehamite. În fond, cine agreează stridenţa monotonă a sughiţurilor? Oricum, vă mulţumesc franc pentru toleranţă. Sunteţi un profesionist. Adieu.

Poli! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 03 Aprilie 2011 10:04:15

Bine domne, fura! Liber din partea mea! Daca domnul Vasilescu te lasa si nu-ti da la cap, fura! Pupa-i mana si fura! Ce pot sa fac eu? Dar macar fura interesant! Ai aerul ca ai mers la furat avand o groaznica constipatie cu ceva complicatii la ficat si la fiere.

Mie-mi place genul asta de epistolar, nu ma oboseste dar cu oameni veseli, cu simtul responsabil al umorului. Apoi matale scrii cu zgarieturi pe hartie. De oftica ca te-am prins ti se zbate ochiu’ stang si iti tot vine sa urli. Ce sa fumez din matale?…Daca te-as lua in serios ma ia indigestia. Si asa, citindu-te, ma simt de parca am inghitit pisici moarte.

Ponturi: citeste mai mult! (nu lecturi grele, totusi). Timp de 245 de ani nu mai citi Plesu. Intre timp scrie pe-un caiet de clasa intai fraze simple gen ” Ana are mere” sau ” Jur ca nu mai fur”. Si asculta muzica din aia linistita. Budha bar. Eventual Mihai Constantinescu. Traieste simplu si, mai ales, zambeste! Hai, ca se poate!!

Imi cer scuze aici domnitei Selma ca pe subsolul articolului dansei demasc hotii astia marunti. Nu se face, stiu. Insa o asigur ca dansa e pentru mine o revelatie si recunosc fericit ca imi place mult ceea ce scrie. Si-mi cer frumos scuze.

@Razvan Georgescu -  adăugat de Mircea Vasilescu la data de 02 Aprilie 2011 10:04:10

Păi ce să-i facem? În “lumea web 2.0″, dacă pe vreun site nu apare sughiţul cuiva, răsar ca din pămînt strigăte: “e cenzură!”. Săriţi, mă omoară vampirul!… ))

Se duce dracului giudetul…! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 02 Aprilie 2011 11:04:07

Pai cu clone din astea stricate nu stricam imaginea frumoasa a Dilemei? Nu stiu, zic si eu! Si eu as putea atunci sa rasar din pamant cu strigate gen: Sariiiiti, mi-e terfelita inteligentaaaa!

Sariti, hotii! Sariti, bagati cenzuraaaa!

Dilema deficitului de libertate. Boala

In Dilema veche, nr. 363, 27 ianuarie – 2 februarie 2011 / rubrica „Cu ochii in 3 si 14” apare urmatoarea nota: ● Lui Dumitru Prunariu nu i s-au găsit documentele justificative pentru perioada din Cosmos, aşa că i s-a tăiat 70% din pensie. Întrebat despre această situaţie, omul a fost amărît, deşi a spus că nu-i face deloc plăcere să abordeze subiectul. Costi Rogozanu a comentat pe Facebook aşa: „Frate, ai fost în Cosmos, ce poate fi mai frumos? Cum se poate să te plîngi de pensie?“. Căci, nu-i aşa, o expediţie în Cosmos e un fel de drumeţie, şi nu presupune ani întregi de muncă: studiu, cercetare, teste, antrenamente; plus consumul de energie, presiunea psihologică, asumarea unor mari responsabilităţi, riscuri etc. O sinecură galactică, ce mai! (M. C.) Dl. Goe (ce sa faca si dansul?) a comentat nota. Si (culmea?) comentariul sau (in/util si in/ofensiv) a aparut. Ziceam ceva despre faptul ca Ureseseul a luat in drumetie prin cosmos, pe gratis, astronauti amatori din tarile prietene si prietenoase, asa… de propaganda cu viteza luminii. Dar ca ulterior a luat cate o tura prin Cosmos si cetateni din tarile inimice (America, bunaoara) contra-cost, adica pe bani. Si ma intrebam cat de mult s-o fi antrenat, acasa, in particular, turistul american care si-a platit excursia la Agentia de Turism Rusa cu vreo 20 de milioane de dolari americani. Cati ani o fi petrecut saracul cu studiu, cercetare, teste, antrenamente? Adica si epuizat si cu banii luati. Asta apropo de eforurile zborului in Cosmos spre gloria regimului socialist. In fine, ceva de genul asta am zis. O parere, usurica si subiectiva. Ca orice parere. La fel de suspenabila ca si cea opusa. Paranteza: As vrea sa nu ma intelegi exagerat de gresit. Dumitru Prunariu e un cetatean ok al RSR si ulterior al R. A fost validat de catre Securitate si KGB sa zboare in cosmos (era sanatos si cu origine sanatoasa) a muncit la antrenamente (nu chiar la fel de greu si cu aceleasi rezultate ca Nadia Comaneci, ori Ilie Nastase ori Gheorghe Hagi, care nici n-au pensie, dar orisicat) si chiar n-a facut politie politica, nici in cer asa si pre pamant. In fine, un cetatean. Onorabil. Nu un erou sau un caz atat de special incat sa merite un tratament special, privilegiat si o lege sau un amendament special. De altfel ma indoiesc in legatura cu faptul ca misteriosul mister M.C. chiar intentiona serios sa-l sprijine la gazeta pe Prunariu in a-si recupera pensia discutabil de mare. Mi se pare evident ca scopul său era sa-l (în)contreze/contrarieze si sa-l si bage in seama pe Rogozanu si… cam atat. Pana aici n-am spus nimic. Asta e. Imi ia mult sa spun nimic. Acum insa urmeaza ceva. O stire. Dupa trei zile de prezenta in subsolul articolului, comentariul meu a disparut. A fost sters. Nu-i asta o stire importanta? N-o fi. Dar nedumerirea mea este imensa. Nu-mi pot imagina, nici macar pe departe, ce-i in capul ălora care se opcupa cu stersul mesajelor altora. Desigur ca nici predilectia unora, multora, tuturor, de a comenta orice, oricand, oriunde, n-o fi tocmai kosher, dar macar este o pornire usor de inteles, de diagnosticat, de explicat. Dar mecanismele secrete prin care un individ se gandeste sa invizibilizeze palavrele altuia, sunt misterioase si in cele din urma inspaimantatoare, ca orice lucru neinteles. Agnoase existentiale in fata necunoscutului, a abisului. Nu faptul ca amaratul meu de mesaj nu se vede si ca nu-l citeste nimeni ma deranjeaza, nici ca a disparut ca si cand n-ar fi fost (pot naste oricand altul la fel de usor, sic), nici macar faptul ca cineva a ajuns la concluzia ca trebuie sa-l stearga, sa-l blocheze (sa ma anihileze, sa ma reduca la tacere) nu ma atinge catusi de putin. Ma nedmereste si ma intriga modul in care cineva poate ajunge la concluzia ca stergerea unui mesaj ar putea avea vreo noima, vreo eficienta, ca ar putea obtine ceva, orice, prin asta. De aceea imi vine sa intreb ca prostu: „De ce nene Chifule? De ce?”.

Boala Doctore, simt ceva mortal Aici, in regiunea fiintei mele Ma dor toate organele, Ziua ma doare soarele Iar noaptea luna si stelele. Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer Pe care pana atunci nici nu-l observasem Si ma trezesc in fiecare dimineata Cu o senzatie de iarna. Degeaba am luat tot felul de medicamente Am urat si am iubit, am invatat sa citesc Si chiar am citit niste carti Am vorbit cu oamenii si m-am gandit, Am fost bun si-am fost frumos… Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani. Cred ca m-am imbolnavit de moarte Intr-o zi Cand m-am nascut. M.S.

Forumul Dilema si Campionatul Mondial din Proxima Centauri

Practicantii promotori ai importantei de sine in spatiile virtuale (anonimi, animisti, anonimisti, n-anonimi, onanimi, notorii, vorbitori, nevorbiti, vorbeti, consacrati sau in curs de consacrare etc, in fine, toata gama) stiu cat de important este, esential, ca eterul in care-si transmit mesajele sa fie un bun conductor de „electricitate”, astfel incat decalajele datorate vitezei finite de transmitere a mesajelor sa nu interfereze dramatic sau melo-dramatic cu decalajele datorate vitezei de reactie emotional-intelectuala (tot finita) a participantilor la trafic. Putini se incumeta sa-si promoveze importanta de sine, talentele, valoarea, candoarea, ontologia si deontologia, in spatii in care moderarea dureaza zile intregi, pentru ca riscurile de a fi mai ridicoli decat in conditii normale sunt destul de ridicate. Daca urmatoarea editie a campionatului mondial de fotbal s-ar desfasura, sa zicem, nu in Brazilia ci pe o planeta din sistemul Proxima Centauri si am dori sa avem un comentator la fata locului ar trebui sa-l trimitem din vreme pentru a putea participa la festivitatile de deschidere (echivalente cu aparitia unui articol al d-lui Andrei P. in Dilema Veche pe Planeta Veche, de ex.). Omul nostru dotat cu o nava capabila sa calatoreasca cu viteza luminii (sau pe aproape) ar trebui sa plece cam cu patru ani mai inainte. Lui calatoria i-ar lua sub o ora, nici n-ar avea timp sa-si scrie cuvantul de deschidere, dar ar ajunge acolo taman la pont. Ar incepe sa transmita, iar noi i-am auzi vocea si am vedea imaginile dupa alti patru ani, chiar daca fotonii purtatori ai informatiei ar ajunge (din punctul lor de vedere) instantaneu. Ne-am bucura ca prostii pentru niste goluri marcate cu mult timp in urma. Poate in alt tarâm, in alt regim. Bietul comentator virtual de fotbal s-ar intoarce dupa o calatorie de cateva ore in care e inclus si meciul de deschidere, constatand ca in lipsa sa s-au scurs pe pamant mai bine de 8 ani si ca, intre timp, tot ce era de comentat s-a comentat si ca oricum nu mai intereseaza pe nimeni cine a castigat campionatul mondial de acum 8 ani. Cam asa este sa comentezi pe forumul Dilemei Vechi. Totusi ambitie si ambitiosi exista. Bunoara dl.Goe si altii.

Intr-un trecut oarecare, relativ, care oricum creste (i)reversibil in urma noastra, dl. Andrei P. un vector al comunicarii virtuale, a inghegat  O teorie a intrebarii (AICI). Dar vorba `ceea, teoria ca teoria… Intr-un nou episod transmis de pe Proxima Centauri domnia sa a trecut la exemplificari, extragand din scrisori (in varianta clasica nu e-relativista) venite de la cititori unele intrebari (ce respecta standardele teoretice preconizate de catre teoria restransa a intrebarilor bine formulate) si carora, asadar, li se poate raspunde. Intrebarile (cu variante de raspuns incluse) venite de la o tanara domnisoara din Focsani, sunt foarte generoase cu adresantul cunoscut AICI (Intrebari si unele Raspunsuri – Dilema):

Ce este, în fond, literatura? O sumă de „vorbe bine ticluite“, sau o „copie a realităţii“? O „jucărie“ estetizantă de „lumină şi cuvinte“, sau un mod de „a surprinde veridic viaţa“, „în sublimul ei“?

Asadar ce este, in fond(!), literatura. Ce univers vast de-de-zbatere! In fata acestei provocari munumentale nu se poate sa nu-ti amintesti de conferinta sustinuta de catre precurrsorul d-lui Andrei P., dl.Caragiale, in fata Societatatii protectoare a Muzelor Daco-Romane, cu tema „Ce este Arta”. Insist sa o savurati, chiar si in reluarea, AICI ori (daca aveti posibilitatea) s-o audiati in interpretarea d-lui Radu B.

De la general la particular si de la particular inapoi la general, s-ar putea desigur reconstitui spontan (o intreaga nebunie), faimoasa polemică dintre sustinatorii artei pentru artă versus ai celor pentru arta cu tendinţă ce i-a avut candva ca protagonisti pe Tony B. si Alexandru V. (sau invers) despre care insist sa cititi AICI.

Asadar putem considera ca literatura este o… arta, un caz particular, o instantiere polimorfica a clasei mai vaste a artei si ca prin urmare si literatura este exact ceea ce zicea nenea Iancu ca ar fi arta, in magistrala conferinta de acum 100 si de ani. Nimic nou sub soare. Domnul Andrei P. se fereste in expunerea domiei sale sa raspunza clar ce-i literaratura, dar propune o serie de ipoteze si intrebari ajutatoare care sa-i ingaduie cititorului sa afle, la alegere, ce-i cu literatura si ce este ea. Ba chiar sa-si dea seama daca (aoleu) jurnalismul e si el literatura sau nu. In discursul sau dl. Andrei P. indeamna la moderatie, moderare, mediere , intre toate cele ce literatura ar putea fi, astfel incat toate ingredientele (frumosul, veridicul, substantialul, utilul, misiunea) sa fie folosite armonios pentru obtinerea produsului finit: produsul literar. Desi este scriitor si eseist (adica producator de literatura), dl. Andrei P. este in primul rand un consumator (devorator) de cultura, arta si in cele din urma de literatura, fiind si critic de arta. Din acest motiv, impresia mea este ca in articolul cu pricina domnia sa are tendinta de a exagera in legatura cu prezentarea produsului literar in ansamblu sau, inclusiv ambalajul (de vorbe si realitati) al acestuia in dauna esentei, adica a acelei parti care mentine un produs literar in limitele ontologice ale definitiei sale de „creatie” si „artistica” adica ceva nou, ne mai vazut, care produce emotie.

Ca sa-mi ilustrez punctul de vedere am apelat la un contrapunct postat in Dilema Veche in subsolul generos al articolului, incercand o trecere inversa decat cea incercata mai sus, de la general la si mai particular. Dupa un timp de asteptare indefinit dl. Vasilescu i-a dat unda verde:

Contrapunct – adăugat de Dl.Goe la data de 21 Ianuarie 2011 10:01:45
Poezia este o forma de literatura, o subdiviziune, un caz particular, o instantiere a unei clase mai cuprinzatoare: literatura. Ceea ce i s-ar potrivi clasei ar trebui sa i se potrivesca (cumva) si subdiviziunii, formei particulare. Totusi daca in textul d-lui Andrei P. am inlocui termenul “literatura” cu “poezie” nimic nu s-ar mai potrivi. Este o dovada ca abordarea este gresita. Contingenta literaturii cu realul, realitatea si veridicul este contextuala si intamplatoare, neesentiala. Mai exista si alte arte care au problema asta, artele palstice in general (pictura, sculptura), despre care s-ar putea crede ca in principal redau si transfigureaza “artistic” anumite realitati observate de catre artistul creator. In fond literatura, ca si pictura, sculptura sunt in esenta lor definitorie, ca entitati logice, la fel ca si dansul sau muzica (cea mai abstaracta arta dupa matematica) tocmai ceea ce creaza artistul, intermedind un mesaj divin, abstract, profund, nou, din sine, fara vreo legatura cu realitatea in care este constrans sa creeze si care-l ajuta (doar) sa-si ambaleze arta (literatura in cazul in speta). Literatura “Celui mai iubit dintre pamanteni” nu consta in realismul naratiunii, al intaplarilor sau plauzibilitatii acestora, al personajelor sau dialogurilor, ci in acel ceva aproape inefabil pe care autorul l-a strecurat in ambalaj.

Dupa un alt interval „amasurat” a primit unda verde o replica venita de la cel pe care l-am pomenit mai sus la „si alti comentatori curajosi” si pe care-l credeam disparut pentru totdeauna din peisaj: dl.Polichinelle. Domnia sa (pe care nu-l banuiesc a fi poet) a replicat:

poetry as holy obstetrics – adăugat de Polichinelle la data de 24 Ianuarie 2011 11:01:32
Poezia nu e un delir elegant, tutelat de Muză, nici o reverenţă sibilinică dinaintea Misterului, ci o liturghie teogonică. La capătul ei, un zeu înţărcat îşi surâde taina…

Am fost siderat de reaparitia misterioasa a d-lui Polichinelle dar si de precizia si concizia cu care reusea, nepoet fiind, sa articuleze poetic, trecand prin preludiul a doua negatii, definitia exacta a poeziei, pe care presupun ca nici macar Viorel Padina, el insusi in persoana, n-ar putea-o contesta sau intregi invreun fel: „O liturghie teogonică la capătul careia un zeu înţărcat îşi surâde taina.” Sublim. Superficial, d.Goe s-a bucurat constatand ca misteriosul anonim, seraficul d.Polichinelle, un exclusivist elitist, care comenteaza (d)in obscuritatea anonimatului virtual doar la Dilema Veche si cateodata pe Arca lui Goe, sustine mai degraba varianta propusa vag de catre dl.Goe in dauna celei mai generale sugerata consistent de catre dl. Andrei P.

Spre verificarea acestei ipoteze am adaugat un mesaj:

Fara trimiteri obstetrice va rog… – adăugat de Dl.Goe la data de 24 Ianuarie 2011 01:01:24
Pai asta am vrut sa spun si eu mai in general, ca poezia nu este nici (a) nici (b) ci (c). Un “ce”. Prin urmare nu este nici (d), (e), (f)…si nu e (z). Nu reusesc sa-mi dau seama daca ati vrut sa ma contraziceti, sa ma talmaciti, rastalmaciti sau doar sa ma traduceti. In mod asemanator Literatura nu este nici (A), nici (B) ci (C). Un “CE”. Deci nu e (D), (E)… si nu e (Z). Poezia, literatura, orice arta este ceea ce este (arta) doar prin acel CEva intermediat de catre artist intru Continuarea Creatiei. Si reCreatiei. Recreatia mare. Prin urmare Arta, si pe cale de consecinta Literatura si si Poezia, nu au nici o legatura cu realitatea preexistenta, cu vechiul, cu ceea ce exista deja in preajma artistului. Dupa cum omul nu este lutul si nici macar felul in care Creatorul vede lutul. Sau se vede pe sine. Si nu e omul Om pentru ca e din CEva (din lut) si pentru ca e dupa chipul si asemanarea Cuiva. Doar mai multul e Omul. Literatura. Ma rog, nu discutam aici despre pseudo-literatura. Dar poate ca idealizam exagerat, ca muzica aceea care sentimentalizeaza obositor orice atom.

Vidul cosmic a intervenit iarasi. Mesajul n-a aparut. In schimb a disparut, retras de pe piata, si cel poropus de catre misteriosul domn Polichinelle. Cum si de ce s-a intamplat aceast enigmatic fenomen pot doar presupune. Dupa cuvenita asteptare am cazut spontan intr-un soi de solipsism vulgar. Am gasit de cuviinta sa nu mai insist cu neconcisele mele modele scurtand mesajul initial, la care am avut din nou acces, dupa disparitia replicilor ce-i erau atasate, parafrazanu-l pe dl.Polichinelle. Surprinzator dupa aceasta manevra au reaparut si replicile din aval, intr-un context acum-oarecum producator de confuzie, ca in romanele SF in care se calatoreste in timp inainte si inapoi astfel incat efectul poate sa se nasca, voluntar, inaintea cauzei. Iata ce poate sa iasa de la un exces de moderare (extremism de centru?) in care oricand, oricine poate cadea in capcana timpului. Pentru intregirea haosului un fragment scos din contextul mesajului meu initial, acum invizibil pe forum, este luat in balon de un oarecare VictoreL, care se baga-n seama ca sa ma ironizeze ca ma bag in seama: io si io exist. Ce sa mai! O placere, o fantezie, o nebunie sa comentezi comentarii la Dilema Veche. Succesul e garant.

Recomand spre documentare si:

Solipsismul ca esenta a omului
si
Golul (in) care sunt!

Mihail Neamtu si starea „natiunii” la Dilema Veche.

In sfarsit exista si vesti bune despre progres si ameliorare a democratiei in universul virtual. Starea „natiunii” pe forumul Dilemei Vechi s-a ameliorat considerabil, in ceea ce priveste drepturile si libertatile cetatenesti, inclusiv dreptul fundamental la libertatea de expresie (cu variantele dare in petec, luare in seama etc) acordate de catre autoritati, cetatenilor virtuali, mai mult sau mai putin anonimi. Situatia pare destul de stabila cu toate ca respectivele progrese nu s-au produs din initiativa si convingerea intima a „autoritatilor” ci prin calcul si cedare in fata presiunii opiniunii publice. Pomenind „opiniunea publica” nu ma refer desigur doar la dl.Goe. Indiferent cat de incorect si nedemocratic ar actiona autoritatile (niste autoritati) si oricat de persistent si agasant ar fi un dizident singular nu s-ar putea inregistra progrese civice, daca restul membrilor comunitatii ar ramane impasibili.

Pe forumul Dilemei Vechi au existat in ultimele luni voci care s-au plans, s-au revoltat, sau chiar s-au rasculat discret in contra cerbiciei si excesului de zel al unor asa-zis moderatori. Si zic „asa-zis” moderatori nu pentru a-i ironiza ci pentru ca, in fapt, (cel putin pana acum) nu moderau nimic ci doar, cu o mare lentoare, aprobau sau nu, spre publicare, mesajele pe care oricum le dezaprobau in sinea lor, care sine dadea adesea pe dinafara prin comentarii de moderator-jucator in genul „daca taceai filosof ramaneai”, aflandu-se deci, mai degraba, in postura (simpla) de (dez)aprobatori decat (de cea complicata) de moderatori.

Dar, am luptat si am progresat. Cum spuneam, unii s-au plans, altii s-au revoltat, unii au evadat, iar altii au continuat pur si simplu sa-si scrie apasat opiniunile care adesea il enervau cu asupra de masura pe bietul moderator cu grea misie, misia de politzai. I-as aminti la categoria „nelinistiti care servesc progresul civic” pe forumul Dilemei vechi, in ordine alfabetica, pe Atamild, Aurelia Ghircoiasu, Bursesc, Eugen, Ghelme, groucho marx, Kibby si R.A.Muresan dar desigur mai sunt si altii (carora le cer scuze pentru momentala monumentala omisiune). Schimbarea formala de atitudine, de la campania acida anti-forumisti a Dilemei, de acum cateva luni, pana la relativa acceptare a starii de fapt si a pacii cu cetatenii, este o intreaga istorie, plina de intamplari anecdotice, careia i-am fost martor. Tot mai sper ca voi avea timp sa fac o retrospectiva in care sa punctez momentele cheie, inainte ca acestea sa iasa cu totul din actualitate. Ar putea fi consemnate cateva astfel de momente (si schite) antologice printre care chiar si unul care culmineaza cu coborarea in arena, intr-o scurta si fulminata incursiune, a insusi AndreiPlesului (caz unic in analele forumurilor de pretutindeni). Astazi cetateanul virtual de la Dilema este tratat cu mai multa ingaduinta de catre autoritati, pe alocuri chiar cu respect, moderarea dureaza mai putin si in genere atmosfera degaja libertate. In fine sistemul nu e perfect dar este un sistem democratic in care criticile pot fi punctuale, vizand doar scapari accidentale si imperfectiuni inerente. Orice domn, doamna sau domnisoara goe poate sa-si dea in petec fara probleme. E un drept castigat.

P.S. Va intrebati poate ce treaba are Mihail Neamtu cu toate acestea. N-are. A fost doar prilejul prin care am putut observa moderarea la ea acasa, intr-o ipostaza noua, manifestandu-se natural si oferind in mod generos informatii implicite si „interpretative” (sic) unui observator curios. Am postat AICI un comentariu la un articol al d-lui Mihail Neamtu, care, intamplator, are audienta foare mica. La Dilema. Mesajul a stat la moderare (in mod exceptional) aproape o zi intreaga. Dupa ce mi-am exprimat curiozitatea in legatura cu abesnta mesajului, acesta a aparut (cu o usoara modificare), insotit de si cu explicatii si trimiteri la regulamente si legi prin care autoritatea a probat un comprtament decent in raport cu cetateanul.

Despre dl. Mihail Neamtu, un usor incompatibil cu Dilema Veche, in opinia mea, vom avea ocazia sa mai vorbim. Domnia sa impreuna cu fratele sau geaman Dragos Paul Aligica (monstrii sacrii in felul lor, artisti lexicali si semantici desavarsiti, profesionisti in arta de a avea intotdeauna dreptate, niste maestri in domeniu) imi creaza un complex de senzatii contradictorii care au directa legatura cu forumismul si cu esentele universului virtual, in care fiinteaza in stare embrionara Arca lui Goe, si care complex de senzatii contradictorii are nevoie de exteriorizare si comenatrii pentru inevitabile confirmari, infirmari si alte delicii de maieutica si dialectica.