Tanti Mitza (ori altii) si blogul

Update no.1 – Articolul zilei: Salvarea lui Crin Antonescu.

Doi semna-tari

Cu ceva vreme in urma (o mica eternitate) am propus un triptic

Stânga: Pe blog ca-n viata,

Centru: Locuri sub soare: artistii

Dreapta: Umbrele soarelui…

nici pana astazi terminat… Incercasem atunci (fara niciun succes…) sa-i provoc pe cititorii-scriitori-si-critici de baza si de vaza ai comentariilor postate de ei insisi pe (b)Arca, la o discutie despre dihotomia ins-blogger (sau cand dihotomia degenereaza in dihonie), utilizand spre ilustrare doua cazuri (aproape) oarecare din blogosfera, doi anonimi cu identitatea la vedere: Gabriela Savitsky din Resita si Viorel Abalaru din Corabia, doi candidati la nemurire care facusera intamplator, cam in aceeasi perioada, anumite alegatii referitaore la relatia dintre ei insisi ca persoane si  bloggerii care sunt (vezi link-ul Pe blog ca-n viata): pe de-o parte persoana (umana, identificabila, privata) pe de alta artistul-blogger (divin, anonim, public). Cum-ne-cum amandoi lasau sa se inteleaga din vorbe cateva lucruri pe care le consider discutabile. Unul dintre ele se referea la o granita stricta, de netrecut fara viza de sus, intre persoana privata si artistul public, ca entitati “disjuncte” care ar trebui sa ramna aparte, intrucat in atingere sau punere in comun criteriile de evaluare specifice fiecarei ramuri, total diferite, ar starni confizie, dezamagire, dezastru. Artisti mari, persoane mici. Care va sa zica. O alta idee discutabila sustinuta implicit, aflata (in opinia mea, sic) in vadita contradictie cu cea discutabila mentiunata mai sus, era aceea a “obligativitatii” asumarii oricarui enunt al “artistului” prin indicarea explicita a “persoanei” (sursa biologica a seraficului artist), astfel incat zicerea (orice zicere) sa poata fi considerata si eventual valorizata. Cu alte cuvinte ar rezulta ca “persoana” este un “apendice/accesoriu-indispensabil” oricarui “artist” (fie el si artist de blog). N-am ajuns insa la niciun rezultat. Presupun ca asta s-a intamplat in primul rand din cauza inabilitatii mele de a provoca discutii (…) dar si din cauza ca cele “doua orfeline” alaturate spre ilustrare, sunt ele insele precum si siajele domnilor lor completamente nemiscibile. Privind superficial aceasta nemiscibilitate (un fapt incontestabil) s-ar putea afirma ca cele doua “personaje” sunt fenomene foarte diferite, opuse chiar. Ceea ce este cat se poate de fals. Am fost uimit sa constat cat de multe lucruri importante partajeaza cei doi bloggeri: Gabriela si Viorel. In fapt, in afara de optiunile lor politice net diferite dar neimportante, au aproape totul in comun. Spicuiesc:

1) Amandoi considera ca sunt mari artisti (in literatura) dotati cu talent iesit din comun. (Unii dintre ei considera chiar ca ar avea si talente in…  grafica )

2) Amânadoi cred sincer ca in postura mentionata la punctul (1) lumea, societatea, semenii, statul,  guvernul, clasa politica, elitele etc le sunt datori moral si material. Ca ar fi trebuit “sa li se dea”. Si nu li s-a dat.

3) Amandoi considera ca ratarea lor ca artisti (scriitori) (de care sunt semi-constienti) s-ar datora conditiilor istorice, sociale si politice vitrege (din comunism si din tranzitie), natiei, saraciei, invidiei etc. påråsirii si abandonarii lor (nedrepte) de catre cei mai norocosi decat ei. (Si un micut (3.1) , amandoi poseda “Stele” si sunt vizitati cu mila si trista mirare, din cand in cand de catre vreun “soriniliesiu”, “volotis” ori “corinecretze”). In rest nu.

4) Amandoi si-au gasit refugiul in fata  ”neimplinirilor” (literare) in sterile si mai ales bizare activisme politice pe bloguri. (Ce-ar putea oare fi mai bizara decat idolatria simultana pentru Iliescu si Putin? de ex).

5)  Amandoi au false dileme, platind tribut greu gândirii deziderative si distorsiunlor cognitive. Asta ii predispune la comportament “dictatorial” in mica lor lume. Cine nu e cu ei sub ei e impotriva lor si merita orice pedeapsa, interdictii, excludere, injurii, banari, amenintari etc.

Caci vorba ‘ceea (citîtnd un citat) orice om viseaza sa fie Dumnezeu.

Mai realisti, altii se multumesc sa visese ca sunt diavolul. Avantajul fiind ca in aceasta postura se gasesc intotdeauna mai multi dispusi sa-i si creada. Apropo de asta ar mai fi de mentionat si alte doua detalii (existente printre multe altele) care-i apropie pe cei doi:

6) Amandoi au acceptat bani necuveniti de la “necunoscutii” intalniti pe net (persoanele nu artistii)  si amandoi au avut de infruntat umiliri si scandaluri cu unii dintre “binefacatorii” lor.

7) Amandoi au avut in timp o atitudine variabila in raport cu prezenta “subsemnatului”   pe  blogurile lor publice “Dl.Goe” fiind cand tolerat si acceptat ca vorbitor, cand banat, exclus, afurisit, anatemizat etc.

In sfarsit, de blamat sunt doar cei care sub protectia abjectului anonimat  se exprima prea liber la adresa celor consacrati prin semnatura. Am discutat deja despre asta cu prietena mea Medusa.

Din ne/fericire pentru vreun (alt) vizitator care va fi citit “Doi semna-tari” pana in acest punct am doua vesti: una buna si una rea. Cu care sa incep? Incep cu oricare. Ceea ce e scris mai sus este doar introducerea mai lunga deact cuprinsul. Cei doi semna-tari vizati in titlul curentului post nu sunt Gabriela si Viorel ci cu totul si cu totul altii. Vestea buna este ca acum n-am timp sa-i pomemenesc pe acestia si faptele lor de vitejie urmand sa corectez aceasta lipsa printr-un update-ulterior. Va dezvalui insa (pentru ca nu sunt sadic) numele lor: Serban Foarta si Zaharia Robert – intr-un duplex de zile (a)mari.  In curand, dar numai pe (b)Arca lui Goe.

Mobila si Durere

Suferind, ca noi toti, de “mobila si durere”, d-na Medusa, o anonima responsabila, pe cat de simpatica pe atât de fina observatoare a activitatii de pe (b)Arca, ferma si lucida in interventii, mi-a facut o imputare: ca as fi prea liber schimbist si prea ultra progresist. Dupa cum i-am promis, incerc dupa puteri, sa raspund, puncual, comentariului sau. Celor 1% dintre cititorii care vizitandu-ma au obiceiul sa citeasca de buna voie ceea ce postez, le cer scuze pentru faptul ca n-am avut timpul si dispozitia necesare pentru a-mi scurta raspunsul. Se putea scurta. Foarte mult. Ramane desigur la laltitudinea fiecaruie daca sa-l scurteze de tot sau nu. In fond ii este adresat Medusei ca raspuns la comentariul sau (no.4) pe firul “sugestiv” intitulat Razboiul invizibil.

Raspunsul prelung al d-lui Goe pentru Medusa se gaseste AICI

UPDATE: Recapitulare – (b)Arca lui Goe s-a nascut din ideea ca in universul virtual si “inutil” al vorbelor de dragul vorbei, care include blogosfera, forumurile si subsolurile ziarelor etc, un univers destul de bine izolat si cu un impact “material” asupra restului lumii tinzand spre zero, exprimarea poate fi cu atat mai libera cu cat este mai anonima (…) si ca aceasta stare trebuie incurajata si protejata impotriva unor constrangeri artificiale impuse in numele unor principii false. Din interiorul profund al acestei lumi si beneficiind de infrastructura si instrumentarul (b)Arcii lui Goe, si de principiul libertatii de exprimare fara frontiere, anonima Medusa a propus ca tema filosofica o teorie care incerca sa argumenteze ca idea de (b)Arca a lui Goe este fundamental gresita.

Dupa lupte seculare care au durat zi de vara pana-n seara,  epuizand lista de pseudo-argumente, purtatoarea glorioasa a nickname-ului Medusa, fiind mai inteligenta, a cedat, prima, incheind lupta printr-o retragere aureliana precedata de o concluzie ambigua: argumentele decisive, altele decat cele expuse de catre domnia sa, secrete asadar, s-ar gasi in cateva carti a caror lectura ar asigura auto-anularea ideii de (b)Arca a lui Ego. Pana atunci insa faptul existentei acestui mic razboi  fara constrangeri a consolidat, cred eu, idea ca in lumea neoficiala in care ne aflam, anonimatul este de preferat neanonimatului si auto-reglarea preferabila constrangerilor (de aproape orice fel) si cenzurii, atata vreme cat lucrurile spuse nu forteaza efecte in afara acestei lumi. Daca Medusa nu va mai posta pe (b)Arca, in urma acestei polemici cordiale, purtata sub anonimat si fara constrangeri, asta va fi fiind prin libera sa alegere/decizie nu prin banarea sa de catre vreo autoritate crispata/constipata (cum se intampla pe alte bloguri). Daca va continua sa posteze atunci inseamna ca va fi gasit in interior solutia (banala de altfel) pentru a coexista pasnic cu  contradictia vorbe si fapte, sau, in varianta extrema, va hotarî sa se sinucizå (ca Medusa) prin iesire din anonimat , facîndu-si cunoscute numele, locatia, biografia si CV-ul, urmand apoi sa fie banata pe (b)Arca lui Goe, intru deplina impacare intre una si alta. Nu?

Pentru a o incuraja in aceasta a treia varianta ii ofer o sugestiva dedicatie:

Universul pe intelesul tuturor. Mai putin al tau.

Azi iti explic Universul. Numai tie. Celorlalti NU. Doar azi. Nu stiu ce vom face mâine… Oricum mâine nu-i o alta zi. Ci aceeasi: azi.

Ce este Universul? Sau si mai simplu spus: Pe ce lume traim? Dar este Universul congruent cu lumea pe care traim? Conjunctia “pe” (iar nu “in”) si faptul perisabil si relativ al “trairii” ar indemna spre un raspuns mai degraba negativ. Lumea (care ne suporta “pe” ea, adica de-asupra ei) ar trebuie sa fie, prin urmare,  subordonata notiunii de Univers, o mica parte din vastul Univers, cu rol de suport pentru existentele noastre plutitoare intre troposfera si infinit.

Dar uite ca nici n-am inceput bine si deja ne-am afundat in contradictii si inconsistente generate de prea multele ipoteze perfide induse de catre limbajul aferent. Sa luam un exemplu la intamplare din trecutul imediat al vorbirii noastre anterioare: Am folosit formula aparent neutra “lumea e… o mica parte din vastul Univers”. Adica… habar nu avem ce este Universul dar “stim” deja ca ar fi format din “parti (mai) mici” si ar fi “vast”. In cea mai optimista varianta acest “adevar” evident s-ar putea “dovedi” a fi un enunt fals. Adica Universul nu este alcatuit din “fragmente” ci dintr-o (singura) bucata, fiind atomic in sens originar, indivizibil in sub-unitati si ca, prin urmare, orice “descompunere” a sa in “parti” (chiar si sau mai ales cele “teoretice”) ar fi o indepartarea abrupta de la intelegerea lui, orice fel de intelegere. Cat despre infinit si vastitate… Sa ne ierte Dumnezeu. Ar putea fi vast ceva dintr-o singura bucata? Dar infinit? In cel mai defavorabil caz enutul despre alcatuirea universului din parti (mici, din ce in ce mai mici) si vastitatea sa, s-ar putea “dovedi” un non-sens. Ce poate fi mai interesant si mai captivant si totodata mai prostesc si lipsit de sens (de orice sens) decat a (te) intreba “daca Universul este infinit sau nu” si de a (mai si) oferi raspunsuri acestei intrebari goale de orice continut.

Nimic mai marginit decat sintagma “Universul infinit in timp si spatiu”. Nimic mai “infinit” decat “notiunea” de infinit. Un univers infinit in timp si spatiu ar fi (in fond ) un infinit limitat la timp si spatiu. Timp si spatiu? Sunt aceste doua notiuni consistente? Exista ele cu adevarat? Te rog sa nu te revolti ca te intreb. Cunoastem. Sunt intrebari fara rost. Dar ne-am putea preface ca le cautam un rost, o semnificatie. Majoritatea dintre noi (doi) considera ca ele (notiunile astea) au semnificatii exprimabile in cuvinte si deci ca, democratic vorbind, acesta este Adevarul, ca universul este un imens gol (spatiul) in care plutesc corpuri (materiale) care interactioneaza si se transforma in timp. Ei si apoi! Cautarea este importanta, nu gasirea. Ce este deci “Ce este Universul”? O intrebare inconsistenta, o intrebare capcana, o intrebarea fara obiect. Adica ceea ce ne preocupa zilnic. In fond nu putem vorbi despre Univers in sine (nu avem cum) ci despre o colectie de informatii generata pe baza perceptiilor noastre. Termenul de “perceptii” ingloband (aici) in mod firesc  informatiile (brute) ce ne parvin pe cale senzoriala cat si intregul esafodaj la interpretarilor si meta-interpretarilor acestor informatii la nivel inconstient si constient, pe cale reflexa sau prin efort intelectual.  Paharul cu cognac (din fata noastra) in care a nimerit o viespe precum si quarc-urile care “compun” protonii nucleelor atomice interioarea moleculelor ce alcatuisc materia organica din care este “construita” vespea ori quasarii si meta-galaxia, toate isi datoreaza “existenta” atot-puternicei perceptii ca parti ale unui universul “gândit” (adulmecat-gândit), singurul vizibil-divizibil in fragmente, singurul accesibil. Vom fi oare de acord ca vorbind despre Univers (or despre Dumnezeu, tot una) vorbim de fapt despre “perceptia” colectiva asupra unui set foarte vag de pseudo-informatii?  Si acelea foarte schimbatoare…

Perceptia ofereita de simturile si inteligenta aferenta asupra timpului ne ofera o perspectiva iluzorie asupra acestei notiuni vagi-n capul nostru. Timpul pe care-l re-simtim ca masura a transformarii, o oricarei transformari, ce transfera “viitorul” spre “trecut” (spre a fost odata ca niciodata), prin poarta ingusta a prezentului, asupra caruia aruncand valul alb al poeziei il introducem in basmul cu infinitul, exista el cu adevarat? Oare? Trecut, prezent, viitor in aceasta imuabila ordine… Despre trecut s-ar fi zis (hal de definitie) ca ar fi timpul evenimentelor despre care, in principiu cel putin, am putea afla ceva (la limita “totul”) dar asupra carora nu putem actiona si pe care nu  le putem influenta si/sau schimba, in timp ce viitorul ar fi (alt hal de definitie) timpul evenimenelor despre care, cel putin in principiu, nu putem sti/afla nimic (cu certitudine) dar asupra carora putem actiona. Imi imaginez ca n-ar fi complicat sa te conving asupra faptului ca aceste definitii sunt inexacte si prin urmare catastrific gresite. Conform teoriei lui Eckhart Tolle singur “prezentul” este cel care exista. In prima instanta el are dreptate. Argumentele sale, de o coplesitoare ingenuitate, sunt un pas mare spre desfiintare notiunii de timp. La urma urmei nu e de mirare (de mare mirare) ca despre unele lucruri petrecute in trecut nu vom putea afla decat in viitor? Iar viitorul nu este oare deja intamplat prin presiunea infinita a determinismului, fiind prin urmare accesibil din prezent in aceeasi masura ca si trecutul. Memoria reginei Rosii din Tara Minunilor functioneaza bine merci in ambele directii… Dar sa nu anticipez deodata toate etapele des-fiintarii timpului… Ca sa nu te zapacesc ori mai rau se te enervez.

Pentru noi ca simpli muritori, sugereaza Tolle, trecutul (ceea ce numim trecut) este una cu semnele trecutului si deci cu memoria. Memoria noastra personala, memoria altora “incriptata” pe tablite, papirusuri, carti, hard-drivere ORI memoria materiei in sine. Trecutul de care ne “amintim” din minte sau din carti sau din piatra nu exista, nu are nicio consistenta. Amintirile noastre reflecta strict starea actuala, in care se afla neuronii nostri, ACUM, in momentul prezent. Viitorul fiind inca si mai inconsistent in extravilanul clipei. Nu-mi spune te rog nimic despre faptul ca inconsistenta trecutului ca memorie este subiectiva. De vreme ca ai acceptat ca Universul (singurul accesibil) este cei generat de perceptiile noastre (pseudo-intelectuale)… Pana la urma “timpul” este doar (in)semnul decuplarii noastre de infinit, felul nostru “limitat” de a percepe Universul intamplat deja. Da, da… acum o sa-mi spui despre principiul nedeterminarii si despre dualitatea unda-corpuscul a materiei. Te rog nu-mi spune. M-am amuzat deja destul ascultand filologi si ingineri vorbind dezinvolt despre splendida cacofonie care este mecanica cuantica ori despre toria Big-Bang-ului. Niciuna dintre teoriile astea nu anuleaza/desfiinteaza/eludeaza principiul determinismului. Prin urmare nimic nu se poate intampla altfel decat se intampla, nu exista nicio “transformare”, exista doar faptul ca, spre deosebire de Dumnezeu, noi nu putem “vedea” universul dintr-o data. Ah!  Nu te-am convins. Bine. Bine inginerule. Filologule. Filosofule. Avocatule (al diavolului). Diavole. Faptul ca trecutul si viitorul nu sunt decat reverberatii ale nimicul in strictul clipei prezente nu te-a convins. Faptul ca universul e ca si intamplat (de la minus la plus infinit) prin determinism strict de la cauza la efect si ca in absenta abilitatii de a genera o surpriza cat de mica, un “ce” cat de cat neasteptat, echiavland logic cu inexistenta timului, nu te-a clintit, nu te-a convins in legatura cu inexistenta timpului, o notiune pur teoretica, o proteza a inteligentei noastre tinzand la zero.

Uite mai incerc o data sa te dezvat deoadata de timp si spatiu. Einstein (un soi de Dumnezeu al tuturor ateilor) a profetit teoria generalizata a relativitatii. Stiu ca o stii. Pe dinafara. Stii asadar ca E = mc2, ca viteza luminii in vid e constanta si ca e viteza maxima in univers. Stii despre dilatarea timpului si contractia spatiului.  Te-ai ars. In Universul pe care te incapatanezi sa-l vezi facut bucati, in mod cuantic, spart, in bosoni, fermioni, neutrini, atomi, stele, galaxii, roiuri si etc si in care te incapatanezi (incapatanare pre-determinta si ea) sa crezi ca poti decide liber daca sa comentezi sau nu pe (b)Arca lui Goe, simultaneitatea, notiunea care da consistenta termenului timp (si spatiu) nu exista. Ce poate insemna simultaneitatea intr-o entitate meta galactica in care dintr-un punct in altul cel mai rapid semnal (de  sincronizare) circula cu viteza finita? Cum ar putea functiona coerent un sistem in care inteligenta materiei se transfera de  la un punct la altul in miliarde de ani, adica intr-un “timp” local suficient de lung incat sa fi ingaduit surgerea destulor “ere” care sa distruga orice coerenta intre emitent si destinatar. Sau… nu.

Daca vrei sa discuti cu varul Vinny ori cu varul Shakespeare, actualmente aflat undeva in Galaia Spirala din Constelatia Andromeda, la 2 milioane de ani lumina, ar trebui sa-i trimiti o scrisoare cu posta intergalactica. Calatorind cu jumatate din viteza luminii vagonul de posta va avea nevoie de 4 milioane de ani dus, 4 milioane de ani intors pentru ca tu sa citesti continuarea la Hamlet. Daca postasul se va dota cu ultimul ragnet in materie si va opta pentru o nava care calatoreste cu 95% din viteza luminii atunci va putea sa-ti aduca scrisoarea in circa 4 milioane  si jumatate de ani in timpul tau, lui insa calatoria luandu-i nu mai mult de cateva ore (din cauza dilatarii timpului si contractiei spatiului).  Daca ar calatori cu viteza luminii timpul sau s-ar opri, spatiul s-ar condensa, distanta pana in Galaxia lui Shakespeare ar fi zero si el, postasul ar parcurge-o instantaneu, in timp ce tu ar trebui sa astepti fix 4 milioane de ani, nici mai mult, nici mai putin. Ceea ce-l impiedica pe postas sa circule cu viteza luminii este faptul ca masa navei sale ar creste asimptotic spre infinit cand s-ar apropie de viteza luminii, astfel incat pentru orice sporire a vitezei energiea necesara ar tinde la infinit. Totusi cineva circula cu viteza lumnii: fotonii. Pentru ei timpul si spatiul nu exista, ei putand ajunge de oriunde oriunde instantaneu, pentru ca starea lor aparenta de miscare face ca distanta de oriunde oriunde sa fie zero, si timpul sa fie inghetat. Pentru fotoni universul este concentrat intr-un singur punct pentru care timpul nu curge, iar big-bang-ul nu s-a produs si nu se poate produce.  Si mai circula cineva cu viteza luminii: ingerii. Ingerule. Noi, noi celalti, materia, in baza fundamentului  de la temelia lumii si a lui e=mc2,   nu suntem decat energie inghetata,  fotoni, corpusculi, dualitate, lasitate, pierduti in determinismul unui univers uni-dimensional. Vezi? Dumnezeu trebuie sa existe, altul decat Cioran, ca sa ne salveze, pentru ca din interiorul materiei, din interiorul Universului cauzal, numic nu ne iese, nimic anume nu se poate face, altfel decat, oricum, se intampla.

P.S. Timpul si spatiul sunt niste himere fara niciun Dumnezeu. Daca maine ar exista ti-as putea povesti cum se face ca, dupa una si alta universul in care timpul si spatiul nu exista, este in fapt gol, golut, ca-n ziua cea de-intai (cand izvorau lumine) si ca (nici) materia nu exista. Deloc, deloc. Alba sau neagra. Norocul tau este ca maine nu-i o alta zi.

Niste calcule

OXYGENE

in medie:

500ml / 1 respiratie (inspiratie / expiratie)
60 respiratii pe min ==> 30 litri de aer pe minut ==> 1800 litri de aer pe ora ==> 43200 litri de aer pe zi.

Eficienta respirariei pulmonare este de 25%, adica doar 25% din oxigenul inhalt la inspiratie este inlocuit cu bioxid de carbon la expiratie.
Cum aerul contne cam 20% oxigen rezulta ca din volumul de aer inhalat doar 5% este oxigen care intra efectif in sange ==> 2160 litri de oxigen pe zi.

Densitatea medie a oxigenului in conditii normale de presiune si temperatura (la 293 K): 1,293 kg/m3 adica 1,293 g/l

==> aproximativ 2800 g de oxigen procesat in medie intr-o zi de catre un om.

7.000.000.000 oameni pe pamant x 2800 g ==> 19600000000000 g/zi de oxigen procesate de oameni.

Necesarul zilnic de oxigen al omenirii: 19,600,000,000 Kg.

Cantitatea totala de oxigen din atmosfera:

Raza pamantului: = Rp = 6360 Km (in medie).

Tinand seama ca atmosfera se rarefiaza cu altitudinea, am putea aproxima (in plus) ca la o densitate unifirma de 1,3 kg/m3 atmosfera s-ar intinde pana la 5 km ==> Ra = Rp + 5 = 6365 Km

Volumul atmosfererei = [(4 x PI x Ra x Ra x Ra) / 3 ] – [(4 x PI x Rp x Rp x Rp) / 3 ] = 2.542.232.443 Km3

adica 2.542.232.443.000.000.000 m3 ==>

3.287.106.549.000.000.000 kg de aer ==> 657,421,310,000,000,000 Kg de Oxigen in atmosfera.

Ceea ce inseamna ca necesarul de oxigen poate fi asigurat pe 657,421,310,000,000,000 / 19,600,000,000 = 6.574.213.100 / 196 = 33.541.903 zile

adica pentru aproximativ 91 000 ani.

Tinand seama ca si animalele respira, ca populatie este in crestere si ca procesele de ardere legate de activitatile umane sunt cam de 10 ori mai mari
s-ar putea spune ca ne-ar mai ajunge aerul cam 5000 de ani.

Tinand sema ca randamentul respiratiei este prost (doar 25%) asta inseamna ca in cam 1000 de ani atmosfera nu va mai fi respirabila. Optimist vorbind.

De unde se vede clar ca nu are de ne påsa ca in circa 5 miliarde de ani Soarele nostru se va transforam intr-o giganta rosie care va inghiti planetele pana la Marte inclusiv.

Vasilescu si Georgescu in Dilema – Intre Caracal si Vascauti

In Dilema Veche,  pretioasa Selma Iusuf  (o scumpa) a publicat un articol nostim despre ce se intampla in wc-urile fetelor din Romania – AICI.  Traim in era Wikileaks,  a demascarilor, deconspirarilor, a scurgerilor si viceversa(!), asa ca toiletele publice si tragediile argentiniene petrecute acolo nu puteau evita presiunea “trendului”. In fond Selma Iusuf este complementara lui Julian Assange, iar fapta sa, posibila prin abolirea inhibitiei, nu se putea sustrage ulterior sablonului, aceluiasi gen de efecte secundare, in cascada, venite inexorabil sa confirme principiul dominoului. Mai intai a cazut victima colaterala buda baietilor, iar apoi coborand in afund, unda de soc a atins nistre creiere: al bravului Razvan Georgescu si pe cel al minunatului Mircea Vasilescu. Frecventa naturala, comuna, a celor doua creiere (ca unul) fiind aceeasi cu a undei de soc care a prabusit mitul secretelor pastrate in wc-uri (a dracului fatalitate), s-a produs, spontan, rezonanta magnetica.  A rezultat acest dialog:

Vespasiene –  adăugat de Polichinelle la data de 29 Martie 2011 04:03:03

la băieţi nu e (mai?) salubru, ci e altfel… e anticamera haznalei căpcăunilor, preludiul baroc al coprosferei absolute.

în primul rând, latrina e o bolgie oflactivă, un exterminator labirint de duhori. de la miasma urinelor evaporate (când nu băltinde suveran la poalele closetului) la damfuri acre (trecând prin putori enterice şi fetidităţi ambigue), parcurgi un barbar supliciu al nărilor la capătul căruia noxele şi duhurile de eşapament îţi par miresme bucolice, parfumuri elizee…

apoi, merită evidenţiat pitorescul răsturnat al jegurilor: spute verzi, mucuri emaciate, ciorapi oţetiţi, indicii de năpârlire pubiană, lichide reziduale, vomismente parcelate, cruste inavuabile.

în fine, şi pe zidurile interioare ale WC-urilor pentru „domni” există rubrici matrimoniale gay, „beletristice” reglări de conturi, mementouri porno, scurte CV-uri de haimanale, lirică de constipaţi melancolici şi lapidare însemnări „anacreontice”… Sau anunţuri de prestări (de)servicii [citez din memorie]: “Dacă nu mai încapi de şmecher, caută’mă şi te calc deţi amestec visele. Geo the KO.” Totul urmat de un lăbărţat număr de telefon (mobil) pe care, hélas!, l-am uitat.

Poli! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 02 Aprilie 2011 05:04:13

Daca mai scrii asa, sun la Andrei Plesu sa te traga de urechi! Inteleg ca ai un maestru dar zau, fii si mata mai creativ, ca tot scrii aici tone. Cata-ti un stil personal, incearca sa nu mai alaturi adjective crispate la fiecare substantiv. Stilul matale e de fapt al altuia, nu ti-e clar? E FURT! CALIFICAT! CU AGRAVANTE!

Domnule moderator, ce-i facem astuia?

Razvaniada – adăugat de Polichinelle la data de 03 Aprilie 2011 01:04:07

@ Razvan Georgescu

Ptiu, serenisime, ce s-ar face hruba de la Dilema Veche fără vigilenţa dumitale condimentată, fără detectorul matale infailibil de psitacide, cimpanzei şi epigoni sălcii? Hai, treacă-meargă, eu plonjez într-o piscină cu cenuşă, mărturisindu-mi netrebnicia: PLAGIEZ (sic!) gângurit şi gâfâit STILUL (sic!) lui Andrei Pleşu, sunt un pervers melanj de emul şi bandit, un mirmidon aferat sub preşurile condeierilor inimitabili…. Dar ce iscusit îl ghicirăţi pe verosul într-ale publicisticii Cătălin Ştefănescu, cu câtă acribie i-aţi surprins impostura! Nu vă tentează o vânătoare de vrăjitoare, o cruciadă şfichiuitoare prin toate rubricile hebdomadarului? Nu vi s-a oferit, încă, un fotoliu de degustător cărturăresc? Musteşte ambianţa de clone obosite, pastişori impenitenţi, mimi încercănaţi şi veleitari zbanghii, să ştiţi. Toţi l-au tapat lacom pe Andrei Pleşu de câte ceva: Dan C. Mihăilescu i-a furat din pavoaz şi horbotă, Andrei Gorzo ţine cronica de film dopându-se cu steroizii retorici ai Maestrului, Radu Paraschivescu e o excrescenţă ludică, un apendice manierist la acelaşi STIL râvnit de TOŢI, Adrian Cioroianu face săptămânal vocalize de ironie curat păltinişană ş.a.p.c. (i.e., şi ancheta poate continua).

Prin urmare, suflecaţi-vă meningele, cetăţene Georgescu, şi deconspiraţi harnic fantomele ce parazitează lamentabil blazonul domnului Pleşu… Poate se va inventa o medalie, o insignă, un tatuaj de merit pentru tipul acesta de nobil revizorat.

Bien à vous,

Polichinelle

@ Moderatorului

Vă înţeleg perfect sprintena lehamite. În fond, cine agreează stridenţa monotonă a sughiţurilor? Oricum, vă mulţumesc franc pentru toleranţă. Sunteţi un profesionist. Adieu.

Poli! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 03 Aprilie 2011 10:04:15

Bine domne, fura! Liber din partea mea! Daca domnul Vasilescu te lasa si nu-ti da la cap, fura! Pupa-i mana si fura! Ce pot sa fac eu? Dar macar fura interesant! Ai aerul ca ai mers la furat avand o groaznica constipatie cu ceva complicatii la ficat si la fiere.

Mie-mi place genul asta de epistolar, nu ma oboseste dar cu oameni veseli, cu simtul responsabil al umorului. Apoi matale scrii cu zgarieturi pe hartie. De oftica ca te-am prins ti se zbate ochiu’ stang si iti tot vine sa urli. Ce sa fumez din matale?…Daca te-as lua in serios ma ia indigestia. Si asa, citindu-te, ma simt de parca am inghitit pisici moarte.

Ponturi: citeste mai mult! (nu lecturi grele, totusi). Timp de 245 de ani nu mai citi Plesu. Intre timp scrie pe-un caiet de clasa intai fraze simple gen ” Ana are mere” sau ” Jur ca nu mai fur”. Si asculta muzica din aia linistita. Budha bar. Eventual Mihai Constantinescu. Traieste simplu si, mai ales, zambeste! Hai, ca se poate!!

Imi cer scuze aici domnitei Selma ca pe subsolul articolului dansei demasc hotii astia marunti. Nu se face, stiu. Insa o asigur ca dansa e pentru mine o revelatie si recunosc fericit ca imi place mult ceea ce scrie. Si-mi cer frumos scuze.

@Razvan Georgescu -  adăugat de Mircea Vasilescu la data de 02 Aprilie 2011 10:04:10

Păi ce să-i facem? În “lumea web 2.0″, dacă pe vreun site nu apare sughiţul cuiva, răsar ca din pămînt strigăte: “e cenzură!”. Săriţi, mă omoară vampirul!… ))

Se duce dracului giudetul…! – adăugat de Razvan Georgescu la data de 02 Aprilie 2011 11:04:07

Pai cu clone din astea stricate nu stricam imaginea frumoasa a Dilemei? Nu stiu, zic si eu! Si eu as putea atunci sa rasar din pamant cu strigate gen: Sariiiiti, mi-e terfelita inteligentaaaa!

Sariti, hotii! Sariti, bagati cenzuraaaa!

Despre prostitutia cu curve!

De 8 martie un foarte cunoscut fost ministru al diplomatiei a scris in paginile unui prestigios hebdomadar, in semn de omagiu, un articol in care pledeaza clar impotriva legalizarii prostitutiei la femei, in Romania. Mergeti si cititi. Argumentele sunt mai mult de natura mistica, de natura „8 Martie” sau de resortul Ministerului Turismului. Nu s-a pus problema sub aspect constitutional, desi „profesia” respectiva tine cumva si de „constitutia” fiecaruia/fiecareia. Pana la urma e greu de spus daca o astfel de lege ar fi sau nu ar fi constitutionala si daca n-ar pune cumva parlamentarii la treaba (deputati, senatori, comisii, consilieri etc) degeaba (adica tot degeaba) pentru ca pana la urma Curtea Constitutionala sau de Conturi sa se opuna din contra si sa respinga legea cat colo. Plus Basescu care, de popular ce e, s-ar putea sa n-o promulge. Mai stii? De teama ca nu cumva… prostitutia si constitutia… sa dea ceva impreuna (precum sifonul cu piramidonul).

In fine nu despre aspectele legale, morale si religios-contabile voiam sa zic vreo doua vorbe ci despre vorbirea in sine vizavi de fenomen. Comentatorii de la fata locului ai articolului din contra legalizarii prostitutiei au fost in majoritate pro-contra-sau-nu-stiu-nu-ma-bag cu exceptia unuia singur si anume, care a stricat unanimitatea lui „sau” incercand sa fie simultan „si” pro-si-contra, precum Cosmin (Cosmin C. nu Cosmin O.), care voia sa fie si jucator si antrenor la o echipa cu mult violet (putin mov) in echipament. Daca n-ati inteles despre ce e vorba nu va nelinistiti, nici eu nu stiu ce-am vrut sa spun. Acum faptul d-lui Polichinelle (caci despre dansul este vorba) de a fi si pro si contra (in tara impartialilor) n-ar fi avut nimic aprioric nociv daca n-ar fi avut la baza o confuzie bazata pe un echivoc invocat adesea in asemenea discutii si anume asimilarea grosiera a notiunii de „curva” celei de „prostituata”. Sa avem pardon. Cele doua nu sunt nici pe departe echivalente. E drept ca exista unele ratiuni „lingvistice” intemeiate care pot explica aceasta confuzie prin simplificarea abrupta si absurda a terminologiei, prin extindere si respectiv restrangere si transfer de semnificatie  intre cuvinte (cam ca atunci cand se incearca la fel de gresit echivalarea notiunii de „penis” cu cea de „pula”, de ex, dar mult mai grav). In sfarsit, confuzia este alimentata si de faptul empiric dar nedemonstrat stiintific ca prostituatele ar proveni in mare majoritate din tagma curvelor. Domnilor, sa fim seriosi! Una-i una, alta-i alta. Aducerea legalizarii prostitutiei (atentie a legalizarii nu a prostitutiei per se) in derizoriu prin acreditarea ideii ca prostitutia ar fi curvasarie, adica ceva gigantesc si plurivalent, profund pana la neant, imposibil de normalizat prin slabele mijloace de care dispune umanitatea in lupta cu universul infinit intr-o infinitate de directii, este in fapt, amanuntul care-l plaseaza de facto pe dl. Polichinelle in aripa celor care militeaza subtil in contra operatiunii „Curve pentru toti” in sensul de „Prostituate ieftine si sigure pentru popor si electorat”. Dl. Polichinelle este contra ca nu e pro. Treaba dansului. Iarasi treaba dansului. Ceea ce nu mai este treaba dansului este felul marsav in care le nedreptateste pe prostituate, acele fiinte si asa nedreptatite de soarta si de semeni, numindu-le curve. Atragandu-i atentia in legatura cu aceasta nedreptate strigatoare la cer, dl. Polichinelle a invocat-o, strategic, pe mamitzica si pe mam’mare si spunandu-mi ca pentru dansul „mariner” sau „marinal” e tot una cu „marinaş”. Dar in fond yo no soi marinero, yo no soi marinero, yo soy capitan, soy capitan, los Lobos, La bamba etc. In final am fost somat sa vin la interval cu o flosofie clara si analitica in legatura cu distinctia dintre „curva” si „prostituata” dar in care sa nu cumva sa invoc „principiul placerii dezinteresate” ca norma de separare.

Chiar si fara asta, discutia este atat de vasta si de suculenta incat pur si simplu nu mi-o pot permite acum si aici, deodata, deocamdata. Voi incerca sa adaug, in timp, mici episoade care sa clarifice situatia, la un moment dat. Pentru azi as aminti ca exista multe alte lucruri care se pot confunda (daca exista vointa politica orice este posibil) din simplul fapt ca totul e intr-unul si unul e in toate. Fiind ambele „biologie” adesea confundam „zoologia” cu „botanica” si pe cale de consecinta „botanica” cu „politica” despre care se stie ca e „curva” si „zoofila” (pardon politikon), uneori chiar „necrofila”. Aceste confuzii antreneaza simbioze, combinari si decombinari genetice spectaculoase in biotopul dâmbovţean: crinul imperial din care a zburat musca cu motanul Felix(it), fufa cu boureanul si tamâia cu lămâia si cu sexul oral. Nimic mai natural, caci iata natura ne inspira. Ce vedeti in poza de mai jos? Ce va inspira? O parte de zoologie sau de botanica?

Tin sa mentionez ca denumirile in cuvinte lingvistice ale fragmentelor de biologie de mai sus nu au darul de a clarifica situatia. Dimpotriva. Intr-un mod intentionat generator de confuzie, „planta”  cu pricina (care nici nu face fotosinteza in biocenoza ci digestie, ca animalul) se numeste „Venus capcana mustelor”. De ce „Venus”? Ce treaba sa aiba astronomia aici? Bomba vine in denumirea latineasca pentru ca, in limba stramosilor nostri de ginta, capcana respectiva se numeste… ei bine n-o sa ma credeti: „Dionaea muscipula”. Cine naiba mai e si Dionaea? Si de ce se da a fi atat de „Perennial Carnivore” numai dl. Polichinelle poate sti.

Dar hadeti ca deja am divagat (ah sonoritatea cuvintelor in context) de la subiect cam prea tare. Cumva (ah). Deci confuziile sunt foarte posibile. Si acum sa revenim in forta la deosebirile esentiale dinte „prostitutie” si „curvasarie”.

In institutiea prostitutiei legalizate, in cazul in care asupra uneia dintre prestatoarele de servicii/delicii planeaza suspiciunea ca ar avea, bunoara SIDA, sifilis, gonorei etc, micuta este automat suspendata din functia de „albina lucratoare” pe durata efectuarii probelor de laborator. Din respect fata de clienti si pentru onoarea si blazonul casei. In cazul negativ in care probele ies pozitiv si se constata ca din cauza fetei abia atunci este internata si concediata. Daca probele ies bine fata este primita la lucru si nimeni nu considera ca prin vacanta platita i-ar fi fost incalcat vreun drept.

Ce se intampla  in cazul institutiei curvasariei legalizate? Pai ce sa se intample? Vine Boureanu si zice ca in virtutea prezumtiei de nevinovatie „curva” prestatoare de servicii catre populatie nu trebuie suspendata din partid in cazul in care are dosar la cremenal si ca poate sa reprezinte incontinuare casa in relatia sexuala cu cetateanul, iar ca feioara Monica e sovietica. De unde si grija pentru cetatean. Pica prost mustele, monele si anemonele.

Vedeti, asadar, d-le Polichinele in ce consata, in prima instanta (instanta !!!) deosebirea dintre „curvasarie” si „prostitutie”? E un exemplu mic pentru omul contra. Dar mare pentru.

Ei, ar mai fi multe altele dar pentru azi ajunge cat am prestat. Pana la episodul viitor ar trebui sa le fac cititorilor interesati de lectura anumite recomandari bibliografice pregatitoare. As incepe cu una siropos-languroasa: “11 Minute” a lui Paulo Cohelo (un soi de Sigmund Freud pe intelesul tuturor) si as continua cu Emanuelle (P. Kant, cea de la Electic Blue cu Critica Ratiunii Pudice) precum si Dilema Veche, colectia primavara-vara 1997-2001.

In plus, ca tema de casa, as vrea sa va ganditi la analogia dintre sexul cu prostituate (reci) si cel cu femei (gonflabile) sau mai bine zis la cat de lata (larga) este frontiera dintre sexul (cat se poate de) natural si masturbare, pe scala satisfactiilor sexuale in politica.

Update: N-as vrea sa ramana cineva cu impresia ca tematica prezentei disertatii poate fi considerata ca o abatere de la satautul arcei. Nu, nici vorba. Militarea in favoarea dreptul la libera exprimare,  desi nu apare explicit in context, se degaja implicit din subtext, prin aceea ca vorbirea nu poate fi libera fara gandire libera, iar gandirea nu poate fi libera in absenta accesului corect si a acceptarii consensuale la si a semnificatiilor si acceptiunilor atasate agregatelor fonemice folosite in discursuri si comentarii libere, libere, libere. Sau liberale. P.D.Liberale sau P.N.Liberale in egala masura. Onoare muncii.  Ca Boureanu si titanul CTP intelege de-a-n-boulea semnificatia prezumtiei de nevinovatie.

UPDATE – II – Continuarea se gaseste AICI.

Politice: anti-Memorie si Paradox

In mod paradoxal Basescu este acuzat de catre fostii comunisti ca e fost comunist, de catre fostii UTC-isti ca e fost comunist, de actualii comunisti ca e fost comunist, de securisti ca e fost securist, de fostii anti-comunisti ca nu-i destul de anti-comunist, si de catre comuişti ca e magar si violent si n-are maniera.

Totusi in mod evident Basescu si-a pierdut simpatia si popularitatea in randul marii majoritati a romanilor care i-o acordasera candva, adica a acelora care conteaza cantitativ la vot, tocmai pentru ca nu e destul de comunist. Idiotilor.

Si cu cat mai numerosi devin cei care-l urasc in mod tacit si crescator  pe Basescu pentru ca nu este suficient de comunist,  ca nu e destul de Iliescu-Nastase, cu atat mai vocali devin cei care considera just sa-l critice pentru ca nu e suficient de anti-comunist. Daca nu e paradox la mijloc atunci e tradare, semn ca energia sociala circula dupa legi predictbile prin aceleasi vechi sisteme de vase comunicante. Trebuie sa te cheme Gogea-Tudoran ca sa nu realizezi ca aducerea la putere a lui Iliescu-Nasase-Voiculescu-way,  prin cantare in struna, este calea sigura de a lucra impotriva lucrurilor in numele carora declari formal ca “lupti”. Sau sa realizezi dar… Indiferent cum ar fi (prostie sau ticalosie) devine detestabila  insistenta unora de a vorbi pareri ferme si principiale. Incapacitatea lucizilor care realizeaza corect si onest limitele  lui “Basescu”, de a cauta sau produce un inlocuitor al acestuia, cantonîndu-se in dizidente intelectual-contabile, este o condamnare in alb a societatii de maine, cand vom fi iarasi fortati sa coexistam cu “Iliescu”.

Basescu este ceea ce a fost devenit nu sub apasarea dusmanilor sai ci constrans de presiunea dusmanilor dusmanilor sai. Genul Gogea. Belferilor.

Orice om de onoare se simte dator sa folosesaca orice moarte pentru sine in contra lui Basescu.

***

Imprejmuit pe blog de aceeasi turma stabilă de simpatizanti, fostul Adrian Nastase, intrupandu-l zilnic din jale pe fostul Cristoiu, isi continua cu cinism cabotin defularea, mizand fireste si pe efecte politice colateral utile. Deunezi, fara riscuri, nici mcar morale, povestea pe blogul sau politic (egal cu alte bloguri apolitice) o stire de la ora 5, despre un cetatean al patriei care, sub regimul Basescu, si-a injunghiat sotia si apoi s-a sinucis.

Un vizitator intamplator, aproape accidental (dl.Goe) a adaugat comentarii nici pana azi aparute:

1. Dl.Goe spune: Comentariul tău e în așteptare. – februarie 5, 2011 la 12:17 am

In marea majoritate a cazurilor sinuciderile sunt consecinta ultima a unor afectiuni psihice cronice. Cel mai adesea debutul unei astfel de afectiuni psihice are o conditionare genetica care poate fi amplificata, in timp, de conditii sociale, familiale etc, de conditia umana in general. Presupun ca debutul afectiunii psihice a lui Cristian Campeanu s-a petrecut cu ceva vreme in urma, undeva in perioada 2000 – 2004.

P.S. Cinismul in exces este de asemenea semnul unor afectiuni psihice majore, sociopatia fiind una dintre acestea. A folosi un caz de sinucidere si inca unul anume (fara acceptul familiei sarmanului sinucis) in luptele politice este un semn de cinism. Cred. Ma mir ca nu au fost puse si poze. Era mai de efect.

In compensatie a aparut alt mesaj:

STROE STEFAN spune:
februarie 4, 2011 la 2:04 pm

domnul nastase e un om democrat care a facut loja bloggerilor ,discuta cu oricine ,asculta parerile oricui,da raspunsuri ,oare cine mai face asa ceva in politica de azi?

Si paradoxul continuaaaa… Insa foarte putin. Urmasii bratienilor (a – ă – â) se pupa cu urmasii ceausestilor, decreţelul Ponta cu decreţelul Crin, iar pe margine Tudoran cu genul X (Stroe).

Dar pana la urma ce tara mai e si aia daca presedintele nu e  levent? Om fara ambit domnule.  Sunt fortat sa-i urasc pe toti cei care ma silesc sa-l iubesc pe Basescu. Scârbelor (Vorba d-ne Amycommunications, ca despre comunicare este vorba).

Caz de in/toleranta in/ofensiva. Pe net.

Perpetuum mobile

Propuneti doua personaje care, desi nu se inghit, joaca drama fara de sfarsit ilustrata mai jos:

Forumul Dilema si Campionatul Mondial din Proxima Centauri

Practicantii promotori ai importantei de sine in spatiile virtuale (anonimi, animisti, anonimisti, n-anonimi, onanimi, notorii, vorbitori, nevorbiti, vorbeti, consacrati sau in curs de consacrare etc, in fine, toata gama) stiu cat de important este, esential, ca eterul in care-si transmit mesajele sa fie un bun conductor de „electricitate”, astfel incat decalajele datorate vitezei finite de transmitere a mesajelor sa nu interfereze dramatic sau melo-dramatic cu decalajele datorate vitezei de reactie emotional-intelectuala (tot finita) a participantilor la trafic. Putini se incumeta sa-si promoveze importanta de sine, talentele, valoarea, candoarea, ontologia si deontologia, in spatii in care moderarea dureaza zile intregi, pentru ca riscurile de a fi mai ridicoli decat in conditii normale sunt destul de ridicate. Daca urmatoarea editie a campionatului mondial de fotbal s-ar desfasura, sa zicem, nu in Brazilia ci pe o planeta din sistemul Proxima Centauri si am dori sa avem un comentator la fata locului ar trebui sa-l trimitem din vreme pentru a putea participa la festivitatile de deschidere (echivalente cu aparitia unui articol al d-lui Andrei P. in Dilema Veche pe Planeta Veche, de ex.). Omul nostru dotat cu o nava capabila sa calatoreasca cu viteza luminii (sau pe aproape) ar trebui sa plece cam cu patru ani mai inainte. Lui calatoria i-ar lua sub o ora, nici n-ar avea timp sa-si scrie cuvantul de deschidere, dar ar ajunge acolo taman la pont. Ar incepe sa transmita, iar noi i-am auzi vocea si am vedea imaginile dupa alti patru ani, chiar daca fotonii purtatori ai informatiei ar ajunge (din punctul lor de vedere) instantaneu. Ne-am bucura ca prostii pentru niste goluri marcate cu mult timp in urma. Poate in alt tarâm, in alt regim. Bietul comentator virtual de fotbal s-ar intoarce dupa o calatorie de cateva ore in care e inclus si meciul de deschidere, constatand ca in lipsa sa s-au scurs pe pamant mai bine de 8 ani si ca, intre timp, tot ce era de comentat s-a comentat si ca oricum nu mai intereseaza pe nimeni cine a castigat campionatul mondial de acum 8 ani. Cam asa este sa comentezi pe forumul Dilemei Vechi. Totusi ambitie si ambitiosi exista. Bunoara dl.Goe si altii.

Intr-un trecut oarecare, relativ, care oricum creste (i)reversibil in urma noastra, dl. Andrei P. un vector al comunicarii virtuale, a inghegat  O teorie a intrebarii (AICI). Dar vorba `ceea, teoria ca teoria… Intr-un nou episod transmis de pe Proxima Centauri domnia sa a trecut la exemplificari, extragand din scrisori (in varianta clasica nu e-relativista) venite de la cititori unele intrebari (ce respecta standardele teoretice preconizate de catre teoria restransa a intrebarilor bine formulate) si carora, asadar, li se poate raspunde. Intrebarile (cu variante de raspuns incluse) venite de la o tanara domnisoara din Focsani, sunt foarte generoase cu adresantul cunoscut AICI (Intrebari si unele Raspunsuri – Dilema):

Ce este, în fond, literatura? O sumă de „vorbe bine ticluite“, sau o „copie a realităţii“? O „jucărie“ estetizantă de „lumină şi cuvinte“, sau un mod de „a surprinde veridic viaţa“, „în sublimul ei“?

Asadar ce este, in fond(!), literatura. Ce univers vast de-de-zbatere! In fata acestei provocari munumentale nu se poate sa nu-ti amintesti de conferinta sustinuta de catre precurrsorul d-lui Andrei P., dl.Caragiale, in fata Societatatii protectoare a Muzelor Daco-Romane, cu tema „Ce este Arta”. Insist sa o savurati, chiar si in reluarea, AICI ori (daca aveti posibilitatea) s-o audiati in interpretarea d-lui Radu B.

De la general la particular si de la particular inapoi la general, s-ar putea desigur reconstitui spontan (o intreaga nebunie), faimoasa polemică dintre sustinatorii artei pentru artă versus ai celor pentru arta cu tendinţă ce i-a avut candva ca protagonisti pe Tony B. si Alexandru V. (sau invers) despre care insist sa cititi AICI.

Asadar putem considera ca literatura este o… arta, un caz particular, o instantiere polimorfica a clasei mai vaste a artei si ca prin urmare si literatura este exact ceea ce zicea nenea Iancu ca ar fi arta, in magistrala conferinta de acum 100 si de ani. Nimic nou sub soare. Domnul Andrei P. se fereste in expunerea domiei sale sa raspunza clar ce-i literaratura, dar propune o serie de ipoteze si intrebari ajutatoare care sa-i ingaduie cititorului sa afle, la alegere, ce-i cu literatura si ce este ea. Ba chiar sa-si dea seama daca (aoleu) jurnalismul e si el literatura sau nu. In discursul sau dl. Andrei P. indeamna la moderatie, moderare, mediere , intre toate cele ce literatura ar putea fi, astfel incat toate ingredientele (frumosul, veridicul, substantialul, utilul, misiunea) sa fie folosite armonios pentru obtinerea produsului finit: produsul literar. Desi este scriitor si eseist (adica producator de literatura), dl. Andrei P. este in primul rand un consumator (devorator) de cultura, arta si in cele din urma de literatura, fiind si critic de arta. Din acest motiv, impresia mea este ca in articolul cu pricina domnia sa are tendinta de a exagera in legatura cu prezentarea produsului literar in ansamblu sau, inclusiv ambalajul (de vorbe si realitati) al acestuia in dauna esentei, adica a acelei parti care mentine un produs literar in limitele ontologice ale definitiei sale de „creatie” si „artistica” adica ceva nou, ne mai vazut, care produce emotie.

Ca sa-mi ilustrez punctul de vedere am apelat la un contrapunct postat in Dilema Veche in subsolul generos al articolului, incercand o trecere inversa decat cea incercata mai sus, de la general la si mai particular. Dupa un timp de asteptare indefinit dl. Vasilescu i-a dat unda verde:

Contrapunct – adăugat de Dl.Goe la data de 21 Ianuarie 2011 10:01:45
Poezia este o forma de literatura, o subdiviziune, un caz particular, o instantiere a unei clase mai cuprinzatoare: literatura. Ceea ce i s-ar potrivi clasei ar trebui sa i se potrivesca (cumva) si subdiviziunii, formei particulare. Totusi daca in textul d-lui Andrei P. am inlocui termenul “literatura” cu “poezie” nimic nu s-ar mai potrivi. Este o dovada ca abordarea este gresita. Contingenta literaturii cu realul, realitatea si veridicul este contextuala si intamplatoare, neesentiala. Mai exista si alte arte care au problema asta, artele palstice in general (pictura, sculptura), despre care s-ar putea crede ca in principal redau si transfigureaza “artistic” anumite realitati observate de catre artistul creator. In fond literatura, ca si pictura, sculptura sunt in esenta lor definitorie, ca entitati logice, la fel ca si dansul sau muzica (cea mai abstaracta arta dupa matematica) tocmai ceea ce creaza artistul, intermedind un mesaj divin, abstract, profund, nou, din sine, fara vreo legatura cu realitatea in care este constrans sa creeze si care-l ajuta (doar) sa-si ambaleze arta (literatura in cazul in speta). Literatura “Celui mai iubit dintre pamanteni” nu consta in realismul naratiunii, al intaplarilor sau plauzibilitatii acestora, al personajelor sau dialogurilor, ci in acel ceva aproape inefabil pe care autorul l-a strecurat in ambalaj.

Dupa un alt interval „amasurat” a primit unda verde o replica venita de la cel pe care l-am pomenit mai sus la „si alti comentatori curajosi” si pe care-l credeam disparut pentru totdeauna din peisaj: dl.Polichinelle. Domnia sa (pe care nu-l banuiesc a fi poet) a replicat:

poetry as holy obstetrics – adăugat de Polichinelle la data de 24 Ianuarie 2011 11:01:32
Poezia nu e un delir elegant, tutelat de Muză, nici o reverenţă sibilinică dinaintea Misterului, ci o liturghie teogonică. La capătul ei, un zeu înţărcat îşi surâde taina…

Am fost siderat de reaparitia misterioasa a d-lui Polichinelle dar si de precizia si concizia cu care reusea, nepoet fiind, sa articuleze poetic, trecand prin preludiul a doua negatii, definitia exacta a poeziei, pe care presupun ca nici macar Viorel Padina, el insusi in persoana, n-ar putea-o contesta sau intregi invreun fel: „O liturghie teogonică la capătul careia un zeu înţărcat îşi surâde taina.” Sublim. Superficial, d.Goe s-a bucurat constatand ca misteriosul anonim, seraficul d.Polichinelle, un exclusivist elitist, care comenteaza (d)in obscuritatea anonimatului virtual doar la Dilema Veche si cateodata pe Arca lui Goe, sustine mai degraba varianta propusa vag de catre dl.Goe in dauna celei mai generale sugerata consistent de catre dl. Andrei P.

Spre verificarea acestei ipoteze am adaugat un mesaj:

Fara trimiteri obstetrice va rog… – adăugat de Dl.Goe la data de 24 Ianuarie 2011 01:01:24
Pai asta am vrut sa spun si eu mai in general, ca poezia nu este nici (a) nici (b) ci (c). Un “ce”. Prin urmare nu este nici (d), (e), (f)…si nu e (z). Nu reusesc sa-mi dau seama daca ati vrut sa ma contraziceti, sa ma talmaciti, rastalmaciti sau doar sa ma traduceti. In mod asemanator Literatura nu este nici (A), nici (B) ci (C). Un “CE”. Deci nu e (D), (E)… si nu e (Z). Poezia, literatura, orice arta este ceea ce este (arta) doar prin acel CEva intermediat de catre artist intru Continuarea Creatiei. Si reCreatiei. Recreatia mare. Prin urmare Arta, si pe cale de consecinta Literatura si si Poezia, nu au nici o legatura cu realitatea preexistenta, cu vechiul, cu ceea ce exista deja in preajma artistului. Dupa cum omul nu este lutul si nici macar felul in care Creatorul vede lutul. Sau se vede pe sine. Si nu e omul Om pentru ca e din CEva (din lut) si pentru ca e dupa chipul si asemanarea Cuiva. Doar mai multul e Omul. Literatura. Ma rog, nu discutam aici despre pseudo-literatura. Dar poate ca idealizam exagerat, ca muzica aceea care sentimentalizeaza obositor orice atom.

Vidul cosmic a intervenit iarasi. Mesajul n-a aparut. In schimb a disparut, retras de pe piata, si cel poropus de catre misteriosul domn Polichinelle. Cum si de ce s-a intamplat aceast enigmatic fenomen pot doar presupune. Dupa cuvenita asteptare am cazut spontan intr-un soi de solipsism vulgar. Am gasit de cuviinta sa nu mai insist cu neconcisele mele modele scurtand mesajul initial, la care am avut din nou acces, dupa disparitia replicilor ce-i erau atasate, parafrazanu-l pe dl.Polichinelle. Surprinzator dupa aceasta manevra au reaparut si replicile din aval, intr-un context acum-oarecum producator de confuzie, ca in romanele SF in care se calatoreste in timp inainte si inapoi astfel incat efectul poate sa se nasca, voluntar, inaintea cauzei. Iata ce poate sa iasa de la un exces de moderare (extremism de centru?) in care oricand, oricine poate cadea in capcana timpului. Pentru intregirea haosului un fragment scos din contextul mesajului meu initial, acum invizibil pe forum, este luat in balon de un oarecare VictoreL, care se baga-n seama ca sa ma ironizeze ca ma bag in seama: io si io exist. Ce sa mai! O placere, o fantezie, o nebunie sa comentezi comentarii la Dilema Veche. Succesul e garant.

Recomand spre documentare si:

Solipsismul ca esenta a omului
si
Golul (in) care sunt!

Absurd – Abstract (V)

0) Dracu. Cand n-are ce face isi cantareste coaiele (zicatoare). Intotdeauna ii da un numar cu foarte multe zecimale si perioada (666).

1) Eugenia Voda. Cand n-are ce face il invita pe Ion Cristoiu in emisiunea Profesionistii. Se obtine un numar (de circ) irational.

2) Ion Cristoiu. Are intotdeauna ce face: arunca petarde si pietre-n balta. Balta face cercuri (mai mari sau mai mici). Apoi apa trece. Pietrele raman. Se obtin gaini cu uter si tzate. Cine (n-)tras apa?

3) Cercul evreilor vigilenti de la muzeu. Cand n-au ce face se uita la televizor. Urmaresc vedetele favorite precum Ion Crisoiu, CVTudor, Dan Diaconescu…
Apoi se strang pe circumferinta si se impart diametral (opus 9). In cele din urma il reclama pe voda-Crisoiu la inalta Poarta a CNA-ului. Obtin un numar transcedental: pi. Chiar pi patrat. Pe alocuri averse. Ce anume au urmarit cu adevarat sa obtina e greu de spus. De aceea nici nu confirma, nici nu infirma, banuieli, suspiciuni, scorneli. Acum au descoperit ca tacerea e de aur.

4) CNA-istii. De unde nu e nici D-zeu nu cere. Niciodata n-au ce face. Se prefac ca au. Sau ca iau. Iau seama la cercurile facute in aer de pietroiul aruncat in balta TVR de catre bolovanosul Cristoiu. Se obtine un procent bun. Se ia cate o masura. La TVR se va da cu var la ora de maxima audienta. De trei ori pe saptamana. Se obtin numere mici.

5) Cercul restrans al romanilor verzi. Ca brazii. Cunoscatori de istorie. Tin piept, cu brio (la briose inainte!) ca la Posada, ca la Podul Inalt, ca la Rovine, ca la Calugareni, ca la Plevna, ca la Marasesti, Marasti si Oituz, intotdeauna in inferioritate numerica dar superiori valoric, åi mai prima (tv) domnule, numai unul si unul, dau cu barda-n Dumnezeu. Câte 1 (un) roman brav la 10 (zece cu felicitari) straini rai, in apararea onoarei, a tarii si a lui Voda. N-au ce face. Si atunci il ignora (in ecuatie) pe Cristoiu. Il baga si pe Paunescu (un mort frumos). Iau Smârdanul. Iau si CNA-ul. La rost. Fara rost. Pe de rost. Ca sa ce? Rezultate imaginare. Precum radicalul din minus 1. Sirul vorbelor de claca tinde la infinit.

6) Alti intelectuali de marca. Care nici ei n-au ce face si se remarca.

7) Popor, gura-casca, bloggeri, forumisti, gân-ditori, gân-daci. Se implica. N-au de ales. Din patriotism. Din luciditate. Din nostaligie. Din prostie. Intru validarea elitelor.

Si gluma rasuflaaaaaa. Insa foarte putin: Deci…

1) Eugenia Voda n-ar fi trebuit sa-l invite pe Ion Cristoiu in emisiunea sa. Dar daca tot l-a invitat, pentru aceasta eroare ar fi trebuit sa fie pedepsita prin admonestari de catre prieteni. Nu de catre dusmani.

2) Lui Ion Cristoiu nu i se poate reprosa nimic. Nu putea refuza invitatia, tocmai pentru ca nu i se cuvenea si pentru ca nu putea rata alturarea cu precursorii sai, invitati anterior special pentru a pregati terenul acestei aparitii. Apoi Ion Cristoiu nu putea sa nu faca poc in emisiune pentru ca asta l-ar fi descalificat din postura de “Ion Cristoiu”. Omul face ce face de cand se stie. N-a facut sarmanul nicio propaganda legionara, n-a facut nimic anume. Omul nu e in stare sa adere la ceva, sa fie adeptul sau promotorul a ceva sau inamicul consecvent a ceva. Omul e pur si simplu autist, tâmp, un idiot cu exceptionale reflexe spinale despre care el insusi crede ca ar fi semne de intelepciune. Dupa cum a remarcat Niky Manolescu, Ion Cristoiu este un cabotin care traieste din numere de circ in care gainile care nasc pui vii, ori in care clovnul anunta serios ca asteapta restaurarea inevitabila a comunismului (ati uitat sarmanilor ca si uitarea escrisa, nu-mi aduc aminte unde), sau ca Ceausescu ar trebui sa fie model al politicianului de azi. Un circ in care marele Maestru al trapezului Ion Cristoiu tine scena ocupata timp trei ani de zile cu articole zilnice (!!!) de critica literara la adresa lui Traian Basescu a-la caminul cultural Gaiesti intoarsa apoi ca la Ploiesti, blocand prin inflatia diareica orice critica serioasa. Omul, care sigur nu-i chiar zdravan la cap, debiteaza cu seninatate intelepciuni. Greva militienilor este pentru el indubitabil, nici mai mult o mineriada a lui Blaga, iar dezvaluirile WikiLeaks n-au nimic de-a face cu relitatea ele fiind (vai cat de perspicace poate fi omul) doar parerile ambasadorilor despre unele realitati, motiv pentru care nici spusele lui Cristoiu despre legionarul Corneliu Zelea Codreanu nu reflecta vreo realitate ci parerea provizorie a lui Ion Cristoiu. Ion Cristoiu este nevinovat. Singurul nevinovat al tuturor nenorocirilor relative care au decurs din zisele sale la TVR, singurul fara alternativa, care n-a avut de ales si nu va avea de ales. Poate ca incoerenta sa, superficialitatea, frivolitatea si tereibilismele sale sunt doar incercari disperate de evadare, de scapare, din acest destin unic al sau in care, sarmanul, niciodata nu are nimic de ales. Intr-un fel Ion Cristoiu este un Forest Gump in varianta balcanica.

3) Centuria centurionului Radu Ioandid (100, a dracului potriveala, de ce nu 103 virgula paispe) nu trebuia sa-l bage/ia in seama pe Ion Cristoiu, nu trebuia sa-i faca acestuia jocul ieftin, circul scump. Ar fi trebuit sa-l ignore. In mod categoric ar fi slujit astfel, mult mai bine si mai eficient obiectivul formal pe care l-au folosit ca pretext pentru a se da in… cerc: prevenirea manifestarilor extremiste similare celor care au animat Miscarea Legionara. Daca insa asta au urmarit, sa le starneasa, sa le observe, sa le masoare, pentru a le combate (sic) in viitor atunci da, bravos natiune (ce natiune nu ne pasa) se poate spune ca s-au obtinut unele rezultate benefice. Dar vai, falsificate, alterate, perturbate, amplificate, masluite chiar de catre centurioni prin actiunile lor. Tot esec se cheama. Totusi sunt sigur ca in grupul cu pricina au exista si persoane de “buna credinta” care n-au dorit sa combata prostiile evidente si inevitabile ale lui Ion Cristoiu, nici sa mascheze sau aplifice efectele nocive ale acestora (inevitabile, pe criza asta monser…) ci au vrut doar sa fie si dansi prinsi in schema (centurion de bon ton), bagati in seama, sa aiba parte saracii de animatie pe blog, si sa-i plateasca polite infamului Ion Criostoiu, un jeg vechi. L-am numit pe Dorin Tudoran. De altfel domnia sa nici nu este evreu. Dupa cate stiu eu. In fine, ce mai tura vura, este deci de buna credinta. A dovedit-o ambiguu pe blogul sau. Or mai fi si altii. Poti sa stii?

4) CNA-ul nu trebuia sa dea curs, asa la ordin, pârei centuriei, iar daca a dat si a luat (masuri) atunci nu trebuia s-o faca in doru lelii. Adica or sa stea acasa ori sa nu vina in piata (sic). Daca tot a decis ca lacramatia lui Radu Ioanid and Co e indreptatita atunci cred ca se impuneau masuri ceva mai serioase, nu complezente rizibile si nas lui Cristoiu. Asa insa, si cu dânsa-n-trânsa (competenta-n vacanta adica) si cu sufletu-n rai, nu faci, tu institutie publica platita din banii lui Radu Humor, ca suntem o tara plina de Humori, decat sa-i intarati si sa-i incurajezi si pe unii (!) si pe altii (ceilalti) in rahatul asta de Tranzitie pe vreme de Criza. Cu poli. Polarizati.

5) Cei 10 Cavaleri ai Legiunii de aparare si reperare a onoarei domnei Voda. Va urma…

Cucoana serioasa cu perfidie ma mintea! (IV)

Se dedica acest text d-nei Doina Popescu-Braila, o mica profesionista a schitelor si textelor scurte.

Comunismul ne-a (a)dus intr-o fundatura. Gravitatia de partid si de stat a produs in cele din urma inevitabilul colaps, astfel ca in 1989, total inghesuit, sistemul social era incremenit intr-o stare bizara de aparenta nemiscare care trada insa o continua prabusire interioara. Prabusirea a fost stopata brusc de catre o explozie care a pulverizat constrangerile gravitationale anterioare aruncand sistemul intr-o nu mai putin bizara stare de imponderabilitate sociala egala cu deruta absoluta. Societatea româneasca din anii 90 era populata in majoritate cu indivizi aflati in stare avansata de confuzie, marcati de fel de fel de precaritati: ideologice, „idologice”, morale, financiare, biologice, alimentare, intelectuale, locative, profesionale. Desigur ca fiecare dintre aceste precaritati ce nu au fost inca surmontate multumitor, ar putea fi centrul tot atator preocupari (teoretice) si/sau, desigur, a unor (oricate) suete nevinovate intre gura-casca pe bloguri (poate altadata). Totusi in era tranzitiei in care nimeni nu stia anume ce sa faca, ce ar trebui facut, spre ce „centru” anume sa-si dirijeze eforturile si destinul personal, instinctele si intamplarea i-au mânat pe indivizi pe fel de fel de contorsionate traiectorii, catre implinirea inevitabila a destinelor. Orice feluri de piruiete, de trucuri, de salturi, de propulsii, admise in imponderabilitate, au intarit confuziile intre bine si aparenta binelui, intre eficienta si viclenie, intre valoare si impostura, intre orice si orice. Totusi in acest haos care n-a fost total (pentu ca nimic nu este niciodata total, nici macar totalitarismul) au existat PROFESIONISTI: oameni (ca toti oamenii) care si-au vazut, cum-necum, consecvent si onest de treaba lor, de talentul lor, de abilitatile si de proiectele lor. Unii dintre ei au avut succes, adica au putut proba un real si semnificativ progres, performanta. Altii nu. Multi alti, cu alt fel de talente, au reusit sa gasesca scurtaturi, surogate, smecherii, impunandu-se ca modele de eficienta si succes. Totusi acestia n-ar putea trece cu nici un chip drept PROFESIONISTI.

D-na Eugenia Voda, un profesionist, a reusit sa-si construiasca destinul gasind (pr)in haos calea cea mai potrivita de a se exprima pe sine, cu maximul de libertate, venind in intampinarea unei nevoi sociale de auto-reflectie, de clarificare: emisiunea „PROFESIONISTII”. Emisiunea si prestatia d-nei Voda (ca un tot peste timp) n-a fost desigur perfecta. D-na, ca multi altii dintre noi, are unele sechele retorice care tradeaza concubinajul indelungat cu limbajul de lemn al altor ere, are un soi vizibil de lipsa de naturalete si de spontaneitate care insa n-au reusit niciodata sa compromita farmecul inefabil al emisiunilor sale nici macar atunci cand a insistat sa livreze (invitatului si spectatorului deopotriva) cu orice pret, o metafora „spontana” (pregatita atent din avans). Majoritatea invitatilor domniei sale s-au incadrat (admirabil am putea spune) in categoria PROFESIONISTI, adica persoane care au obtinut onest performanta in ceva. I-am urmarit pe Victor Rebenciuc, Andrei Plesu, Oana Pelea, Solomon Marcus, Mircea Cartarescu, Puiu Calinescu… am ales „arhetipuri” aproape la intamplare, si multi, multi altii. Chiar daca unii dintre invitati n-au reusit sa probeze necesarul talent actoricesc care sa faca interesanta aparitia „in sticla, pe sticla” si chiar daca au existat unele compromisuri in legatura cu incadrarea in categoria „profesionisti”, formatul emisiunii, abnegatia si talentul documentar al doamnei Voda, inspiratia… si expiratia, bunele intentii, umilinta misionarului, au facut emisiunea sa fie mereu agreabila, captivanta, utila, necesara.

In acest context invitarea lui Ion Cristoiu in emisiunea patronata de catre d-na Eugenia Voda este, doamnelor si domnilor, scandaloasa. Sunt uluit in primul rand de faptul ca acest “amanunt” nu este sesizat la adevarata dimensiune (desi a fost amintit de cativa dintre protagonistii dezbaterii pe aceasta tema) si ca majoritatea „ante-vorbitorilor” prefera sa se piarda in fel de fel de detalii care raman detalii chiar si umflate de vorbe, dispute, galceve de anvergura intre intelectuali de marca despre ideologii, deontologii si alte „rahaturi”. Derapajul de logica (in primul rand de logica) din spusele „borfasului” Ion Cristoiu (un diversionist, un speculant, un impostor), declansatoare de dezbatere sub forma de „circus intelectualis”, este un mizilic digerabil pe langa enormitatea comisa de catre d-na Voda prin invitarea acestui limbric pe post de PROFESIONIST, un hiatus de proportii care poate forta reconsiderarea intregii serii de emisiuni. Ce mai este acela un profesionist? Cine urma sa mai fie invitat in studiou ca profesionist? Dan Diaconescu? Sorin Ovidiu Vantu? Mitica Dragomir? Monica Columbeanu? Oana Zavoranu? Gigi Becali? Mi-e teama deopotriva sa-mi imaginez ce anume a putut-o face pe d-na Eugenia Voda sa-si ingaduie aceasta fantezie bizara si sa (mai) si gaseasca pretextele necesare pentru a putea pune in scena farsa nascuta din aceasta fantezie. Sper sa nu fie cumva vorba de „sindromul CTP” al celui care gasindu-si succesul de/in lume, prin vocatia rostirii artistice a adevarului, incepe la un moment dat sa creada ca adevarul este ceea ce rosteste el. Faptul prezentei lui Ion Cristoiu – scriitor, in emisiunea PROFESIONISTII mi se pare prima si cea mai grava dintre greselile in serie care au insotit fenomenul Voda-Cristoiu al acestor saptamani. D-na Voda a gresit si merita s-o incaseze. Cum anume a ales destinul sa aplice pedeapsa tine de specificul locului. Ne aflam in Balcani. Presupun ca nici ulteriorii enoriasi ai erorii neprovocate nu vor scapa chiar basma curata. Vom vedea. Singurul in castig 100% ramane limbricul: omul care paraziteaza de ani si ani de zile tubul catodic digestiv al societatii din Romania: Ion Cristoiu. Bravo Maestre. La mai mare.

P.S. Ramane cum am stabilit:

…va urma

De Craciun pe Arca lui Goe

23 decembrie 2010

Tuturor „animalelor”, „animăluţelor” si „plantelor” care au catadixit anul acesta să ia in consideare un backup cu ocazia Potopului, pe Arca lui Goe, le urez Craciun Fericit, sanatate, spor dragoste, fericire, belşug, implinire si succese pe toata linia. Cu drag al. Dv. Dl. Goe.

...Gândindu-mă insa cu piosenie si la tristeţile tuturor amărâţilor şi ale celorlalte naţii de vegetarieni care n-au unde să petreacă de Craciun, în varianta imperială, cu sarmale, caltaboşi, cu ţuică fiartă, cu piftii, cu salate de Boeuf, cu fripturi si vin rosu de buturuga, cu cozonac si placinte, si care vor adulmeca a mântuire prin blogosfera, adăstând poate pret de cateva clipe pe arca, in bataia vantului, m-am gandit să las pe punte, asa… ca din intamplare, la vedere, doua-trei conserve, nişte ciuperci şi o sticlă de sifon. Paharele sunt gata ciocnite aşa că te poti servi. Mulţumeşte-te cu ce ai. La mulţi ani!

Prietenii sunt invitaţi… acasă.

*

*

Conul Dorin se intoarce. Cu spatele la lume.

Un pitic atât de mic facea baie-ntr-un ibric…

Sa te dai blogger (adica o picatura in oceanul dedicat vocilor anonime), cand nu mai esti aproape nimic altceva, dar sa refuzi oceanul, de dragul unui ibric cu ceai de fenta si a unei felii cu unt pe mâine, este  o performanta a non-sensului care nu e la indemana oricui. Mai ales atunci cand ibricul zace pe un fund de mare a sargaselor si a infuziilor. Unul care o reuseste perfect este fostul ziarist Dorin Tudoran. Intr-un moment de inspiratie (d-lui ca poet…) a inchis rubrica de comentarii de pe Vox Publica pentu a putea modera, cenzura si supraveghea in voie tot ceea ce se spune despre unicul obiect al adoratiei sale divine: Dorin Tudoran, omul (fara) imagine si imaginatie. “Dialogurile” “publice” dar “private” de pe blogul sau cu tot felul de timizi-zi alesi la/pe spraceana sunt de un inegalabil umor urmuzian, pentru cine sta sa le asculte.  Le recomand cu cea mai mare caldura. Nu ratati ca nu stiti ce pierdeti.

La blog la ConDo g:

 

Con do g

Recent conul Dorin raspunde pe larg, pe blogutz, unui articol admirabil publicat (intr-un un ziar de larga audienta) semnat de catre Mircea Mihaies. In interiorul articolului sau conul Dorin se jura ca nu-i raspunde lui Mircea Mihaies  (o licenta, un non-sens, comunica-ca-nu-comunica) in speccial pentru a evita raspunsul la intrebarea principala care i-a fost adresata cu totul. Domnia sa prefera sa ilustreze inevitabila confirmare, intr-o maniera artistica, ce ambaleaza si dova-DA unui raspuns “eminamentea  afirmativ”. Comentariile alese intregesc delirul. Mi-au placut bravul Iaru (care, invidios pe ceea ce-i lipseste,  revine in apararea siciliana a conului cu ideea pe care a mai pitrocit-o si altadata, cum ca Mircea Mihaies n-ar avea  dreptul sa vorbeasca despre nimeni pentru ca… lucreaza la stat) si lombroziana mariana, vorbitoare de italiana, care la adpostul financiar al unui lombard (de la conul cenzor) sfasie cu satisfacrie o gioconda. In rest nu. Scena e suprarealista. Replicile simple dar absurde. Animalele sunt bolnave. Personajele isi cauta un autor. Caragiale e mort. Gogol e mort. Si nici Breban nu se simte prea bine.

Sper ca Dorin Tudoran (care este obsedat de demnitate) sa refuze orice demnitate publica in guvernarea PSD. Imi imaginez ca nu-i va fi greu sa refuze ofertele care nu i se fac.

Pe sapun a lunecat, ibricu s-a rasturnat si piticul s-a… imbatat. Cu apa rece. Bucate grecesti.