Comunicat al Asociaţiei 21 Decembrie 1989
EVENIMENT: ASTĂZI 7 OCTOMBRIE 2010 SE ÎMPLINESC 30 DE ANI DE LA „SEMNAREA” – LA CASA SCRIITORILOR DIN BUCUREŞTI – A „APELULUI CĂTRE EUROPA” SCRIS ÎN 1980 (AUGUST-SEPTEMBRIE) DE DL VIOREL PADINA.
„Apelul către Europa” este unicul text clar anticomunist scris de vreun intelectual în timpul regimului comunist din România anilor ’80.
Profesorul VLADIMIR TISMĂNEANU, membru de onoare al Asociaţiei 21 Decembrie 1989, preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, a scris textul „Un manifest împotriva capitulării etice: Viorel Padina şi „Apelul către Europa” — prefaţă la Poemul de oţel, Epistolar iepocal, Apelul către Europa – fragmentarium, în curs de apariţie — text din care cităm:
“Este unul dintre efectele scandaloase ale amneziei bine-întreţinute de care suferă cultura politică a Romaniei post-comuniste faptul că numele lui Viorel Padina ca disident anticomunist continuă să rămână necunoscut. Evident, mai ales după publicarea interviului luat de Sorin Cucerai şi publicat în revista Orizont din Timişoara, cel puţin unii dintre noi, deci cei pentru care amintirea acelor vremuri de ruşine, spaimă şi greaţă contează imens, gestul reconstituit al poetului Viorel Padina, anume tentativa de a trimite către marile organizaţii internaţionale al său „Apel către Europa”, a devenit un subiect de meditaţie şi admiraţie. Recunosc că nu ştiam mare lucru despre Viorel: îmi vorbise doar Dorin Tudoran, mai ales după ce-l recunoscuse îndărătul ubicuului, mereu causticului şi totuşi atât de seriosului, redutabilului pseudonim „AVP” pe diversele forumuri şi bloguri. Ulterior, aveam să intrăm în legătură (mereu prin e-mail, regretând şi acum că nu am apucat să ne întlânim personal). Am înţeles semnificaţia eroică a gestului său din 1980 când, tânăr poet recunoscut ca una din speranţele supreme ale poeziei nonconformiste, a încercat să iniţieze şi în România ceea ce se petrecuse în alte state din Est: revolta spiritului, coagularea unor nuclee autonome de societate civilă, resurecţia demnităţii intelectualului, călcat în picioare vreme de decenii de abjectele aparate ideologice şi polţiste (de fapt cele două birocraţii se interpenetrau”dialectic”). Motiv pentru care numele său figurează în raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România împreună cu cele ale disidenţilor „omologaţi” de memoria contemporană.
Sfidând logica blocurilor politice nu în numele falsei „suveranităţi” a regimului naţional-stalinist al lui Nicolae Ceauşescu, ci prin raportare la valorile definitorii ale civilizaţiei europene, Viorel Padina se situa în acel şuvoi disident care avea să schimbe faţa continentului şi a lumii în anul miraculos 1989. Viorel a înţeles printre primii, asemeni lui Paul Goma şi Dorin Tudoran, că vocile intelectuale contează, că logocraţiile comuniste nu se tem de nimic într-o asemenea măsură ca de verbul eliberat de frică. In consens cu tezele afirmate de Vaclav Havel şi ceilalţi adepţi ai Cartei 77, Viorel Padina a insistat asupra inseparabilităţii păcii externe de aceea internă. Nu poate fi crezut angajamentul internaţional al unui regim care se află într-o stare de război împotriva propriului popor, susţinea poetul disident român, sperând cu disperare că se vor găsi unii prieteni care să i se asocieze. Nu a fost să fie. Disidenţa lui Vioreal Padina a început în 1980, atunci când regimul era încă în graţiile Vestului, deci când marile ziare şi influentele cancelarii îl mai priveau pe Ceauşescu drept un fel de maverick al comunismului mondial. Din câte ştiu, nimeni nu a avut curajul să se ralieze poziţiei tânărului poet. In afară de N. Manolescu, inspiratorul „Cenaclului de luni”, care a fost psihologic alături de Padina, nu s-a găsit nimeni să semneze lângă el. Ba mai mult, a fost turnat de oameni în care crezuse, abandonat de amici în care îşi investise cele mai frumoase sentimente.
Unul din scopurile Securităţii în acţiunile anti-disidente a afost neutralizarea oricărei încercări de construcţie a unor reţele colective de opoziţie. Aparatcikii şi securiştii studiaseră atent experienţele din Polonia, Ungaria, Cehoslovaica şi ştiau că odată trecut pragul de la unu la doi, gestul disident devine acţiune colectivă. Strategia regimului a fost tocmai izolarea celui care gândea şi mai ales îndrăznea să scrie alternativ. Iar Viorel Padina, prin elogiul omului european ca fiinţă nesubjugată, se plasa în direcţia propusă de Leszek Kolakowski, Adam Michnik, Aleksandr Soljenitin, Arthur Koestler, George Orwell. O direcţie susţinută constant, în emisiunile lor de la Europa Liberă, de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.
Atunci când regimul recurgea la naţionalismul pompierist, xenofob şi rudimentar al protocronismului, Viorel Padina cerea o dezorientalizare a culturii româneşti, ori mai precis spus re-occidenalizarea ei. Era exact ce scrisese Milan Kundera cand evocase, intr-un eseu celebru, tragedia „Europa rapite” (kidnapata). Apelul către Europa, confiscat de Securitate, a fost cunoscut de numeroşi intelectuali români. A fost perceput pe bună dreptate, de către simpatizanţii săi, ca şi de către securişti, drept un manifest politic pentru trezirea intelighenţiei româneşti, pentru ieşirea din starea de torpoare morală în care ajunsese datorită unor cauze ce nu pot fi discutate profund în acest spaţiu. Era un manifest împotriva capitulării etice. Mânuind magistral bisturiul lucidităţii, Viorel Padina aşeză în faţa confraţilor săi, dar şi a Europei, o deloc măgulitoare oglindă. Era o chemare la reconstituirea meritocraţiei, o invitaţie la fortificarea singurei virtuţi pe care poliţiile secrete nu au cum să o extirpeze: solidaritatea bazată pe libertatea spiritului. Disperat şi nobil, gestul lui Viorel Padina arată lumii natura grotescă a regimurilor totalitar-leniniste. Comunismul îi apărea lui Padina drept încarnarea Răului istoric, un sistem ostil trebuinţelor şi năzuinţelor fireşti ale subiectivităţii: „Comunismul n-are nici o cauză reală, nici cea mai mică aderenţă la natura actuală a omului ; el nu numai că nu vine în întâmpinarea evoluţiei fireşti, dar o contrazice în mod monstruos : prin totalitarismul ce-l caracterizează el deturnează forţa de impact a selecţiei naturale, care a fost şi va mai fi motorul lumii pentru cel putin încă 500 de ani.” şi totuşi acest sistem, absurd, ineficient, barbar, a rezistat vreme de decenii. Explicaţia lui Viorel Padina mi se pare perfect validă: comunismul s-a întemeiat pe ură, ranchiună, invidie şi resentiment. Ca şi nazismul, care a exaltat „lupta de rasă”, comunismul a glorificat principiul ostilităţii, ale urii sociale sub numele de „luptă de clasă” (aşa s-a şi numit, vreme de decenii, „revista teoretică şi politică a CC al PCR”).
Iacobinismul extremist al comuniştilor se deducea din voinţa lor de a construi o utopie egalitarist-colectivistă considerată a fi „sfirşitul istoriei”, „saltul din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii”. Tot atâţia semnificaţi vizi de conţinut, meniţi să menţină masele într-o perpetuă stare de frică, impotenţă şi extaz. Comunismul a mizat pe şamanism, pe mit, miracol şi magie. Ceea ce a realizat Viorel Padina în al său „Apel” este de fapt o autopsie exemplară a sistemului comunist, a Lagărului socialist (cum i se spunea, nedându-şi seama propagandiştii cât de adevarată era formula lor), iluminând frontierele vizibile şi invizibile, pădurea de interdicţii pe baza căreia sistemul reuşea să supravieţuiască. Cum a scris cândva Hannah Arendt, în totalitarism tot ce nu este interzis este obligatoriu (şi viceversa).
Textul lui Padina mi se pare comparabil ca intensitate etică, dar şi ca perspicacitate analitică, cu unele din cele mai vibrante pagini din memoriile Nadejdei Mandelstam. Surprinde perfect cum privaţiunea de libertate se converteşte în fuga de orice responsabilitate, în experienţa de deplină subordonare a deţinutului (Haftlingului) comunist. Un deţinut care nu mai trebuie închis în vreo temniţă, nu mai trebuie deportat în lagăre de concentrare. Întreg universul social a devenit de fapt un asemenea lagăr Sistemul funcţionează doar prin duplicitate, dedublare şi minciună. Tocmai de aceea reacţionează isteric la rostirea adevărului. Una din cărţile pe care politrucii le-au detestat cu precădere a fost Gândirea captivă de Czeslaw Milosz. Fenomenologia deşteptării minţii în lumea comunizată a fost exact ce notează Viorel Padina: revenirea intelectualilor la condiţia lor de vorbitori necenzuraţi. Tragedia sistemului, scria poetul roman, „ începe abia atunci când malaxorul comunist întâlneşte corpuri şi conştiinţe mai dure, încă neîndobitocite, nedevitalizate, neorientalizate, neortodoxe ; aşadar, atunci când dinţii săi întâlnesc oameni europeni, intelectuali… Intelectualii sunt coşmarul conducerii lagărului, sunt cei ce n-o lasă să horcăie în somnul utopiei sale. Caci, iată, ce tot vor aceşti scriitori şi artişti, acesti savanţi care nu ştiu decât să critice şi să ceară bani, libertate şi alte porcării occidentale şi care pun astfel beţe în roatele Malaxorului ? S-a ajuns pâna acolo încât conducerea Lagărului să nu-şi poată îndeplini în bune condiţii, din cauza acestora, misiunea sa istorică de formare a omului nou, perfect îndobitocit şi aplatizat. Ia să facem o şedinţă la Comitetul Politic Executiv şi să vedem despre ce e vorba. Să-i intimidăm, să-i dăm pe mâna Securităţii, iar dacă vor continua s-o facă pe deştepţii, să-i legăm. Doar nu vom rata un potenţial popor de oameni noi, viitorul nostru ştiinţifico-fantastic, din cauza câtorva inşi decadenţi, reacţionari…”
Oricine a citit stenogramele întâlnirilor lui Nicolae Ceauşescu cu scriitorii va fi de acord cu diagnosticul lui Viorel Padina. Din nefericire, în cazul acţiunii sale, sistemul a reuşit să găsească destui indivizi care să-l trădeze, să-l dezavueze ori pur şi simplu să-l uite. Iar uitarea poate fi uneori mai dureroasă decât loviturile directe. Apelul lui Viorel Padina este un cri de coeur, o expresie a curajului de a opune unei false realităţi un alt chip, neschimonosit, al intelectualului. După atâtea înjosiri masochiste, unii intelectuali au decis să nu mai tacă. Viorel Padina a fost un asemenea mărturisitor la un ceas când alţii se închinau unui tiran de mucava şi unei ideologii senile: „…dacă suntem atât de puţini, aceasta se datorează faptului că mulţi dintre colegii şi compatrioţii noştri sunt terorizaţi, inhibaţi de perspectiva privării fizice de libertate şi a represaliilor, alţii au conştiinţele deja castrate, orientalizate, obsedate de ideea supravieţuirii cu orice preţ, iar ceilalţi, în fine, cei mai mulţi, nu mai sunt. Rugaţi-vă pentru ei !”
Din abisul degradării şi dezolării, solitar, calomniat, prigonit, Viorel Padina a ştiut să reclame dreptul nostru de a nu deveni complicii infamiei”.
Dl DORIN TUDORAN, membru de onoare al Asociaţiei 21 Decembrie 1989, laureat al Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu 2010, a scris textul „Poetul teflon şi căruţa clipei” — prefaţă la Poemul de oţel, Epistolar iepocal, Apelul către Europa – fragmentarium, în curs de apariţie — text din care cităm:
“Depistat pozitiv de Nicolae Manolescu ca fiind unul din cei doi poeţi loviţi de geniu ai leatului său literar, Viorel Padina a fost decartat, cu viteza luminii, atât de autorităţile culturale româneşti, cât şi de plutonul său liric. Dacă cei dintâi au făcut-o din motive de securitate naţională (se ştie că un poet extraordinar e mai periculos decât o rachetă cu încărcătură nucleară) ceilalţi, colegii, au făcut-o, cum altfel?, spre binele literaturii române, care, în acel moment ca şi de-a lungul întregii ei istorii, fierbea de genii, genialoizi şi alte specii intermediare ca supa de peşte lăsată la nesfârşit să clocotească pe malul Deltei, la Portiţa.
De fiecare dată când este readus în pagina publică, “Poemul de oţel” dă dreptate celor ce l-au îngropat de viu pe Viorel Padina: tensiunea gândului este insuportabilă, tăişul versului mai parşiv ca sărutul unei săbii de Damasc, construcţia poemului – impenetrabilă. Este ca şi cum peste poemul lui Padina au trecut câteva sute de ani – fiecare veac cu optzeciştii, nouăzeciştii, milenariştii, deconstructiviştii, navetiştii ori paraşutiştii lui – iar diamantul se ridică de sub maldărele de moloz şi spune amuzat ”Ce drea’?”
Ce nu i se va ierta niciodată acestui poet extraordinar este totala inaderenţă la mediocritate. Pe orice parte întorci lava, ea rămâne incandescentă, strălucitoare, şi asta înnebuneşte scrumul, praful şi gloriile de hârtie creponată.
“Epistolarul iepocal” constituie Cearta Neînţeleptului cu Lumea Prea-Din-Cale-Afară-De-Înţeleaptă. Este cea mai vulnerabilă din toate poziţiile de foc de unde Viorel Padina trage rafale încrucişate asupra realităţii. Rareori s-a aflat un răzvrătit într-o minoritate atât de absolută. Bunul simţ nu-i şopteşte nimic. Îndreptarele de dans în distinsa societate şi ghidurile de parşivenie în budoarele gloriei îi sunt indiferente. Pachetul de minimă prudenţă cu care ne naştem fiecare Padina l-a dăruit congenerilor săi interesaţi să câştige la loteriile timpului oricît i-ar costa biletul.
Sunt multe paginile memorabile ale acestui Epistolar halucinant, necuviincios şi insuportabil de vindicativ, dar sunt puţine cele care exprimă mai limpede natura fracturii dintre Viorel Padina şi generaţia sa de literaţi decât scrisoarea pe care i-o trimite lui Ion Bogdan Lefter din Corabia, la 8 februarie 1990. Acel ”aţi alergat din răsputeri (unii chiar cu bălăngăniri caraghioase) pentru a nu pierde căruţa clipei” ar putea fi un excelent început pentru reevaluări dintre cele mai necesare, dar Viorel Padina ştie că lumea va fi din ce în ce mai grăbită şi recursurile sugerate de el sunt sortite deriziunii. Gesturile lui există fiindcă trebuie făcute, nu pentru că au vreo şansă de izbândă.
Împins şi împingîndu-se de unul singur într-o solitudine soră cu nebunia, Viorel Padina este unul din moşierii spaţiului cibernetic românesc. De fapt, este unul din întemeitorii acestui limbaj. Enervante, sărind mai tot timpul la beregata mediocrităţii, uneori revoltător de nedrepte, deseori incovenabil de drepte, scrise cu o ironie ucigătoare, cibertextele lui Padina sunt o literatură extraordinară.”
Recent, profesorul VLADIMIR TISMĂNEANU a publicat articolul „De profundis: Disidenţi, abdicări, înfrângeri” dedicat autorului „Apelului pentru Europa”.
Cităm căteva fragmente din articolul profesorului Tismăneanu:
“In 1980, poetul Viorel Padina a scris un text incendiar, de o mare intensitate etica si analitica. Este vorba de “Apelul catre Europa”, confiscat de Securitate in urma unor delatiuni comise de persoane apropiate de scriitor, inspaimantate de riscul culpabilitatii prin „omisiune de denunt”. Este un text exemplar al disidentei romanesti, atata si asa cum a fost aceasta. Un document tasnit du fond du gouffre obscur, spre a relua versul lui Baudelaire, in care coborase Romania, inrobita, injosita, parca impietrita de le soleil de glace al socialismului dinastic, sinteza balcanica dintre Ramses si Caligula. Chiar daca nu a circulat masiv si a fost inmormantat in arhivele politiei secrete, Apelul a pus degetetul pe rana regimului, fundamentul axiofob al unei constructii faraonic-utopice menite sa distruga demnitatea umana. Pentru Viorel Padina, regimurile totalitare sunt de fapt expresii arhetipale ale resentimentului : “Daca se poate totusi vorbi de o ‚cauza’ a regimului comunist, prin care el subzista, aceasta e resentimentul popular contra elitei. Lipsit de aportul inaltei intelectualitati – pe care de altfel o abhora – si deci aflat in imposibilitate de a-si transfera vitalitatea in sens constructiv, poporul ejaculeaza intr-un jet de aversiune contra elitei si imprumuta aceasta aversiune grupului popular aflat la putere, care o transforma in represiune. Departe de a folosi poporului, istoricitatii sale, acest resentiment, eliberat si permis de catre regimul comunist, nu serveste asadar decat functionarii grupului barbar aflat la putere. Daca acest grup ar fi o elită, ar folosi puterea in sens constructiv ; dar fiind ceea ce este, dictatura proletara nu are decat sensul clasicei barbarii. Prin aceasta, ea resuscita forte stravechi, anacronice, si creeaza grave pericole de deviere a motricitatii specific umane si de deturnare a istoriei.”
Cred ca publicarea “Apelului” este indispensabila unei asumari/cunoasteri autentice a trecutului totalitar. Fiecare caz de disidenta, fiecare actiune de opozitie isi are propria istorie, cu atatea meandre si ramificatii ce trebuie explorate respectand nuantele si neignoarand detaliile simptomatice. Nu putem sterge diferentele dintre fractionismul intrapartinic si disidenta veritabila. L-am abordat in acest sens pe Viorel Padina, propunandu-i sa ofere o analiza proprie, pe linia textului din 1980, imbogatita de experientele care au urmat, a unor chestiuni precum:
De ce nu a avut România o disidenţă ca in Polonia? Sigur, au fost voci izolate, perfect respectabile. Dar de ce a lipsit acţiunea colectivă? De ce a eşuat Mişcarea Goma? Au existat mişcări muncitoreşti, dar de ce nu s-a solidarizat inteligentsia cu ele (Valea Jiului, SLOMR, Brasov) ? De ce nu a devenit Cenaclul de luni echivalentul lui Jazz section din Cehoslovacia ? De ce n-am avut un KOR? Era PCR mai perfid dacat PMUP? Era Securitatea omnipotenta? De ce nu a creat Apelul tau o tache d’huile ?
(…) Viorel Padina nu a avut de partea sa nicio grupare literara, s-a gasit prins intr-o lupta in care, daca existau, aliatii nu se faceau nicicum auziti. A avut parte in schimb de delatiuni, de tradari. In Romania, din nefericire, notiunea de solidaritate a fost abandonata inainte de a fi practicata. A existat efortul de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR), dar nu a trecut de faza sa incipienta, a fost distrus inainte de a deveni o miscare nationala. In 1977, nici Miscarea Goma, nici revolta anticomunista a minerilor din Valea Jiului nu au dus la forme organizate si consecvente de solidaritate precum KOR (Comitetul de Aparare a Muncitorilor) din Polonia. In acei ani, desi existau voci critice in Uniunea Scriitorilor (si ele merita respect), nu s-a formulat un memorandum catre dictator in care sa se spuna ceea ce spuneau semnatarii Memoriului catre Ion Antonescu in primavara anului 1944. Societatea civila era aneantizata prin atomizare, supravietuia in nise, in cercuri cu preocupari aparent ezoterice, in minuscule enclave mereu amenintate. Dar au existat si vocile refuzului. Nu multe, dar reale. Atunci cand unii vor sa creeze impresia ca toata lumea a colaborat, ca nu exista cale de a nu abdica din punct de vedere moral, ca era un fel de fatalitate sa accepti colaborarea cu Securitatea, este bine sa citim cu atentie reflectiile acestui minunat poet, jurnalist si moralist care este Viorel Padina. Surazand melancolic, el ne aminteste ca in fiecare infrangere se ascunde promisiunea unei victorii”.
Dl NICOLAE MANOLESCU, cel mai important critic literar român din ultimii 45 de ani, a scris articolul „Soarta unei cărţi”, publicat în România Literară, în februarie 1993 , articol din care cităm:
“Viorel Padina este, probabil, singurul poet important al generaţiei ’80 care n-a izbutit să-şi vadă publicat nici un volum înainte de revoluţie. In reviste, i-au apărut câteva poezii, foarte puţine, mutilate şi acelea de cenzură, cum s-a întâmplat cu una dintre ele chiar în “România literară”, prin 1979, cu ocazia primei şi ultimei pagini pe care am reuşit s-o consacru optzeciştilor, aflaţi atunci la debutul lor. “Poemul de oţel” a fost premiat la concursul de debut al “Cărţii Româneşti”, în 1982, dar n-a putut fi publicat. Regretatul Florin Mugur îi era redactor. In felul lui, a făcut tot ce-a putut. Dar poetul a refuzat orice compromis. Mai mult : a intentat proces şi, fireşte, l-a pierdut, după cinci ani de tergiversări ale tipăririi. După opt ani, volumul a apărut, în sfârşit, tot la editura care-i acordase premiul, fără vreo modificare. Viorel Padina a lucrat la această carte un deceniu şi jumătate şi a aşteptat aproape un deceniu ca s-o vadă tipărită. Nu ştiu dacă va mai fi urmată de o alta. Se prea poate să ramână singurul volum al acestui poet absolut extraordinar. Viorel Padina mi-a trimis, pe vremuri, mai multe scrisori, dintre care unele n-au ajuns până la mine, şi a avut probleme cu securitatea pentru limba lui ascuţită şi pentru imaginea pe care scrisorile o dădeau despre prezentul comunist. (Securitatea nu ascundea nici măcar faptul că le interceptase). Scrisorile care s-au păstrat ar merita să fie strânse într-un volum şi tipărite. Ele reprezintă una dintre cele mai teribile mărturii pentru o epocă şi pentru o lume.”
Cităm, de asemenea, următorul fragment din ”APELUL CĂTRE EUROPA” scris în august-septembrie 1980:
„Ortodoxismul a lucrat în România în sensul molesirii latinitatii originare, al inhibarii activismului si voluntarismului specific acestei rase, al devitalizarii treptate. Dintr-o etnicitate plina de initiativa, cu o puternica personalitate virila, ortodoxismul a facut o turma de sclavi, un harem pus la dispozitia barbatiilor imperiale de pretutindeni. Principiul ortodox : “Orice împaratie este de la Dzeu, chiar daca vine prin dracu” a fost inculcat poporului sub forma neaosa: “Vin ai nostri, pleaca ai nostri !”, ceea ce a permis ca toti strainii ce ne-au calcat de-a lungul vremii (de la Huni pâna la Rusi) sa ajunga sa ne fie stapâni. Feminitatea, frica, supusenia, pasivitatea, ospitalitatea lasa au patruns masiv în mentalitatea urmasilor legiunilor cu acvila si ai ostirilor cu cap de lup, îndepartându-i de matca lor originara (fundata pe urbanizare, mestesuguri, comert, razboi) si implantându-i într-un stil de viata specific oriental, tradus prin lentoare spirituala, ruralism, anistorism, depolitizare, absenteism social. Termenul de “valah”, care la origine însemna “roman”, a ajuns sa însemne “cioban”. Cetatile fortificate, castrele romane si davele, importantele centre urbane s-au ruinat prin neuz, tara fiind împânzita cu atemporale obsti satesti si cu manastiri : consecinte si cauze ale orientalizarii. Drept urmare, si cultura acestui popor orientalizat va deveni, pe de o parte, folclorica, arhaizanta, iar pe de alta, bisericoasa la modul cultic, dogmatic. Orice nota de intelectualitate, de initiatiativa, de libertate lipseste si prin urmare lipseste elita. Nici o personalitate nu poate irumpe în afara dogmei, relieful ideal e “spatiul mioritic”, cumintenia duce la hieratism, rationalitatea si artisticitatea trebuie sa dispara. E o teribila încremenire bizantina, consecinta a unei utopii a asteptarii, o rabdare imbecilizanta, o mortificare continua, o degenerare. Orientul patrunde în acest spatiu european (lasat fara aparare) prin toti porii, prin fisurile etnice, insinuându-se cu viclenia somnului religios.
Dominatia otomana – extinsa pe durata a câteva secole -, din contra, a vulgarizat poporul. Vulgarizarea, în acest context, trebuie înteleasa în sensul deschiderii bruste, catastrofice, a supapei vitalitatii populare – inhibate de ortodoxism – catre un mod de viata dezaxat, ceea ce se va numi balcanism. Frustrat de independenta si spoliat de specificitate, pe de o parte, napadit de o concretete barbara, pe de alta, poporul îsi va canaliza energia într-o viata tipica de bâlci oriental, impur, irational, lipsit de orice teleologie. Lenea, coruptia, hotiile, prostitutiile de toate felurile patrund debordant.
Pe acest teren entropic, degradat pîna la nefiinta, utopiile prind foarte usor radacini. Iar cea mai teribila dintre utopii este comunismul… “
VIOREL PADINA – DATE BIO-BIBLIOGRAFICE
* Născut la 29 Octombrie 1950 în Gura Padinii, jud.Olt, într-o familie de pescari (name real: Viorel Abălaru).* Pseudonim literar – Viorel Padina, nickname – AVP. Membru al Cenaclului de Luni (1977).* Autor al “Apelului către Europa” (1980), redactor al samizdatului “NU!” (1981), manifest anticomunist aflat de asemenea în arhiva Securităţii.* Premiat la concursul de debut din 1982 al editurii “Cartea Româneasca” cu volumul “Poemul de oţel”, care însă nu va apărea decât în 1991, la aceeaşi editură, din pricina dosarului “pătat” al autorului (ce va intenta un proces, în 1987, editurii şi Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste – dosar nr.611/1987 al Judecătoriei sectorului 1, Bucureşti -, singurul proces de acest gen din epocă).* Cel mai just analist politic al ultimilor 30 de ani.* Autor al scrierilor: “Apelul către Europa”, “Poemul de oţel”, „Planeta-ou”, „Aesopus altfel spus”.
Like this:
One blogger likes this post.
de ce nu posteaza (fara riscuri) articolele anticipativ-optative? Ce-l retine? Ma gandesc sa-i ofer solutia castigatoare la framantarile sale dar parca, parca i-as mai da timp de gandire pentru a gasi singur iesirea din situatie. Pana atunci tin sa-i anunt pe fanii sai (care bântuie pe aici cu niste sperante de neînteles) ca au alternativa la blocajul mediatic al maestrului claustrat intr-un silentum stampa lugubru:
si ca, sub aspect entropic, este (ar fi) entitatea cea mai avansata din Universul (in rest) monoton si marginit.
(si un buletin de Corabia) nu poti evita greva foamei ci cel mult o poti amâna (de la tinerete pân-la batranetze). Castigati fiind dizidentii care au facut-o intocmai si la timp, contra pasaport. Toate la vremea lor.
Pe Alexandru Dragomir l-am cunoscut în 1994, la unul din primele seminarii NEC. Pe atunci, Colegiul Noul Europa nu avea sediu, era itinerant prin diferite case, iar eu eram bursier. Când l-am intâlnit pe Alexandru Dragomir ne aflam la GDS, iar seminarul s-a nimerit să-l ţin eu. Tema era Galileo Galilei. Mă pregătisem din timp, eram stăpân pe toate citatele mele. Cum se obişnuia, după ori în timpul seminarului fiecare participant a intervenit cu câte o observaţie sau un comentariu. Domnul uscăţiv şi cu voce mică, limbaj banal şi dicţie oarecare, despre care mi s-a spus că e Alexandru Dragomir, a făcut un comentariu care diferea de toate celelalte prin aceea că 1) pornea chiar de la ceea ce spuseseşi; 2) era sec; 3) era precis; 4) era simplu; 5) te punea pe gânduri; 6) îţi arăta că îţi scăpase ceva important; 7) trimitea la textele citate prin pagină, capitol sau paragraf; 8 ) comentariul său era construit din mai mulţi paşi, dintre care unii se bifurcau, iar construcţia raţionamentului îţi dădea senzaţia că e “spaţială”, “stereofonică”; deschidea o perspectivă deopotrivă nouă, care ţi se impunea imediat ca evidentă; 9) îţi dădea senzaţia că profundul e sub nasul tău şi că poate fi atins cu ajutorul unei gândiri la îndemână; 10) comentariul său era spus şi cu ironie şi cu auto-ironie şi, nu ştiu cum, în acelaşi timp cu extremă seriozitate.
