Dedicatie celorlalti (anume) si nu numai…

Se dedica, in aceasta saptamana anume, acelora pe care (cu voie sau fara voie) i-am suparat, prin nebagare de seama, dar care (totusi) nu ne-au luat prea in serios, nexagearînd (u-ne, u-se). Se mai dedica acelora care-si petrec Pastele departe, foarte departe sau departe de tot de tot, de cei apropiati lor, mama, tata, sot, sotie, frati, surori, copii, prieteni. Se dedica doamnei Gabriela S. care ne-a amintit aceasta melodie a lui Tudor Gheorghe in imprejurari de mare departare si de mare apropiere.

Tuturor sarbatori fericite!

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Update:

Buna ziua,

Ma iertati ca va deranjez. Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava . Este diagnosticata cu meningiom, o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport .

Viata si vederea ei depind de aceasta operatie , iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa o vedem cum indura zilnic cumplitele dureri de cap si ametelile .Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol despre cazul ei . Mai multe detali le gasiti pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns .
Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat.

dumitru_gabriela31@yahoo.com

Vergi, Scovergi, Scorneli si Fileuri

Update: 

Si Cuvântul S-a facut trup si S-a salasluit între noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar.

Dupa cum bine observa odata un neinginer, expert in ingeri, dovada suprema a existentei lui Dumnezeu este faptul ca omenirea, avand liderii politici pe care-i are, functioneaza totusi. Este un mare si continuu miracol dumnezeiesc.

Sala paşilor pierduţi

10% din profitul net al Arcei este donat pentru salvarea speciilor, a habitatelor si a umanitatii!

     Sabin Bălaşa

Mass-Turbarea Intelectuală şi Triumful Talentului

Tema de meditatie transcedentala:

Pe tema masturbării intelectuale (de Heros Pierre)

Masturbarea este o experienţă sexuală prin care se intenţionează auto-furnizarea plăceri prin excitaţie cu ajutorul mâinilor. In mod analog masturbarea intelectuală reprezinta un exerciţiu mental steril în jurul unui subiect lipsit de fundament şi/sau finalitate.

In zilele noastre există persoane care se reţin, din diverse motive, de la obţinerea solitară a plăcerii. Unul dintre motive rezidă in credinţa că masturbarea ar putea fi responsabilă pentru anumite tipuri de dereglari ale sistemului nervos cărora, mai devreme sau târziu, le-ar putea cădea victimă cei care au asemenea obiceiuri. In alte cazuri intervin restricţii de ordin religios care-i împiedica sa practice sau să încerce obţinerea solitară a plăcerii. Totuşi cei mai mulţi dintre noi, nefiind în general mai catolici decât Papa, suntem practic forţaţi să ne cunoaştem (şi) astfel propriile corpuri. Semnele noastre de întrebare referitoare la viaţa sexuala utilizeaza şi asemnenea metode pentru a obţine necesarele răspunsuri.

Masturbarea intelectuală nu este esenţialmente diferită de aceasta tehnica a cautarii unor raspunsuri lamuritoare pornind de la zero. Aceasta ne impinge să ne interogam în legatură cu motivele propriei noastre existenţe, a existeţei lucrurilor sau a existenţei in general. Masturbarea intelectuala este considerta ca un act al unei gândiri fara efecte.

Inţelept ar fi să (şi) învaţăm câte ceva în acest fel. Acest gen de reflexie se poate transforma intr-un soi de prelungire a ideilor comune de fiecare zi, incercand o filosofie noua diferita de cea comuna cu care suntem obisnuiţi. In plus asta nu ne-ar putea afecta creierul fiind mai degraba o simpla metoda de antrenament.

Masturbarea intelectuala ar trebui însă practicata cu moderţie, pentru ca, exact ca in cazul obţinerii placerilor solitare, este un act steril. Prin urmare propunem gasirea unui model de obţinere a extazului, asemănator cu cel din cazul tradiţional al plăcerilor solitare, acela fiind de a nu mai gândi asupra unei probleme fără a încerca găsirea unei soulţii pentru acea problema.

Pentru a afla mai mult puteti consulta articolul „Masturbarea intelectuală” pe blogul Carţile pentru schimbarea vieţii – AICI

* * *

Meditatia ca meditatia, dar intenţia noastra este niţeluşi mai serioasa de atâta, vizând stabilirea formala a unor trasee si relaţii functionale complexe între noţiuni virtuale adiacente precum „sex”, „prostitutie”, „intelectual”, „masturbare”, „politica”, „blogareala”, „steril”, „sodo-masochism”, „exhibiţionism” şi altele, care sa releve ce au în comun aceste noţiuni şi ce anume le separa (if any). Vom reveni (poate) cu un set de intrebari retorice ajutătoare, păstrad speranţa ca cei eventual interesati de tema „Tot ceea ce vrei sa stii despre sex si nu ai curajul sa intrebi” îşi vor domina timiditatea şi vor pune (macar) degetul în rană (ca să zic aşa, citănd o sursă clasică în viaţă) încercând să contribuie (fiecare dupa posibilităţi) la lamurirea întrebarii “Unde începe şi unde se sfârseşte masturbarea – sexuală, intelectuală, politică etc şi unde incepe prostituţia – sexuală, intelectuală, politică etc, în lumea noastră virtuală”.

Nivola Niebla – Fictiuni si Autori

Miguel de Unamuno – cînd metafizica devine literatură

– despre ontologie în Ceaţă –

Prima redactare a Ceţii este în anul 1907, ceea ce face ca această a doua traducere în limba română, graţie lui Sorin Mărculescu, să apară după 100 de ani. Romanul a fost publicat însă, din diferite motive, în 1914, anul debutului primului Război Mondial. Lăsînd la o parte semnificaţia simbolică a momentului istoric ca atare, menţionăm că în acelaşi an Unamuno publică şi Despre sentimentul tragic al vieţii la oameni şi la popoare, lucrare înrudită tematic cu Ceaţa şi care ne poate oferi, astfel, o cheie de lectură.

Despre prefeţe şi prefaţatori

Prefaţa îi aparţine unui personaj fictiv, Victor Goti, alter-ego al autorului. Tema romanului este anunţată nu atît prin discursul, cît prin statutul prefaţatorului, care, ca şi personajul principal, este fictiv, însă totodată dornic de a păşi în existenţă şi de a o determina prin felul său particular de a se situa în lume.
Asupra naturii ludice a întreprinderii rimaneşti[1], „prefaţatorul” avertizează chiar de la început. Unamuno are obiceiul, spune V. Goti, ca după ce termină un material, să sublinieze unele cuvinte (pentru a fi culese în caractere italice), fără a avea însă vreo logică: o face la întîmplare şi în ordinea inversă a paginilor. De fapt, este vorba de o parodie la adresa scriitorilor „serioşi”, care, pentru a semnala faptul că au o intenţie (de cele mai multe ori profundă ori măreaţă), preferă să ajute prin intermediul italicelor un cititor presupus ca leneş sau greu de cap. Unamuno propune ca atunci cînd ne scriem materialele să o facem direct în italice, pentru ca cititorul să înţeleagă că toate cuvintele au fost „absolut intenţionate, de la primul pînă la ultimul cuvînt”[2].

Iritat oarecum de transgresiunile pe care prefaţatorul fictiv şi-a permis să le facă, Unamuno se hotărăşte să scrie o postprefaţă reparatorie. Doreşte în primul rînd să justifice decizia publicării unui text pe care ca autor şi, să presupunem, supraego autoritar, nu şi-ar fi permis să o scrie. De obicei prefeţele sunt scrise de unele „autorităţi” în domeniu. Unamuno procedează anapoda: în loc să acorde acest spaţiu unui autor consacrat, preferă să i-l ofere unui necunoscut (chiar unui personaj fictiv), pentru a-i da o şansă de afirmare în republica literelor, dar şi pentru că acesta avea avantajul unei cunoaşteri intime a autorului. Prea intime, poate, şi astfel de-fascinatorie, dez-văluitoare. Autorul rămîne însă ferm în intenţia de a publica prefaţa: odată făcută o promisiune, ea nu mai poate fi retrasă. A cere cuiva o prefaţă este „un angajament anticipat – sau altfel spus a priori – de a o accepta ca atare şi sub forma în care a fost trimisă.”[3] Referinţa primă în cultura română a acestui fragment vizează romanul lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, publicat în 1934. Este posibil ca Sebastian să fi citit traducerea românească a Ceţii, publicată în 1929 sub titlul Negura[4], şi această lectură să fi avut o oarecare influenţă în decizia sa de a accepta prefaţa lui Nae Ionescu.

Enunţarea problemei şi o plimbare prin ploaie

Problema rimanului unamunian, oricît de paradoxal ar părea, este una ontologică. Iar titlul, Ceaţă, este foarte bine ales. Ceaţa simbolizează precaritatea ontologică a personajelor, a unora din situaţiile aflate la limita posibilităţii noastre de reprezentare şi, poate printr-un efect de compunere, a însăşi lumii noastre reale. Unamuno, prin raportarea la personajele sale, atacă în repetate rînduri problema statutului nostru, al oamenilor reali, din carne şi oase. Poate suntem şi noi actori ai visului divin, la fel de reali ca personajele ficţiunii rimaneşti, sau chiar mai puţin ca acestea.
Augusto Perez[5], personajul principal al rimanului, are încă de la prima pagină impresia că ceva nu e în regulă cu lumea reală. Pentru el, participarea la agitaţia lumii duce la deteriorarea acesteia. Uzul obiectelor se transformă în uzură deoarece consumă timp, iar timpul (orice om, religios sau nu, o ştie) înseamnă corupţie şi, în cele din urmă, moarte. Soluţia problemei şi redarea demnităţii lumii – consecventă unei înfrumuseţări subite a obiectelor ce o compun – este contemplarea, abţinerea de la uz. Iar pentru că autorul a făcut să plouă încă de la prima pagină, Augusto începe să şi-l închipuie pe Dumnezeu ca pe o umbrelă menită să ne apere de o existenţă ce ne asaltează şi ne îmbibă asemenea ploii. Astfel, ca să nu ajungem „muraţi de existenţă”, avem nevoie de Dumnezeu, sau de autorul pe care Augusto îl intuieşte dincolo de obiectele lumii sale. Dumnezeu, respectiv autorul, devine garanţia faptului că povestea continuă, că are cine să o viseze.
Metafora ploii reapare ceva mai tîrziu în desfăşurarea romanului. Dragostea este pentru Augusto „ca ploaia binefăcătoare în care se destramă şi se materializează ceaţa existenţei (…). Şi sufletul însuşi ce alta e oare, decît durere întrupată?”[6]. Existenţa este, iată, simbolizată din nou prin intermediul ploii. Iar dragostea, analog ploii care dă contur existenţei, se transformă în suflet ca „durere întrupată”. E o metaforă corporală. Corect ar fi fost, poate, durere in-suflată.

Pentru că Unamuno se hotărăşte să scrie un riman, nu un roman, celui dintîi nefiindu-i caracteristică planificarea tipică romanelor, ci un fel de desfăşurare de la sine, căreia personajele nu-i sunt deloc indiferente, Augosto rămîne pironit în uşă, cu umbrela desfăcută, neştiind ce să facă. Ieşirea din echivoc şi soluţia la chestiunea liberului arbitru (legată strict de contextul lumii imaginate de Unamuno) este dată sau, mai bine zis, plasată în sarcina primului cîine ce va fi să apară pe strada din roman. Acesta ar fi trebuit să-i asigure lui Augusto scopul şi direcţia încă de la ieşirea din casă (căci în afară de scop în viată, avem nevoie şi de banala direcţie atunci cînd ieşim pe uşă). Însă intenţia nobilă este deturnată, cel mai probabil de un geniu rău, căci în loc de cîine, animal psihopomp prin excelenţă[7], apare o femeie „ochioasă”, după cum precizează sec autorul. Este binecunoscută asocierea dintre demon şi urmaşele Evei… Astfel, Augusto se ia după ochii femeii „ca magnetizat şi fără să-şi dea seama”[8].

Ei bine, în chiar acest moment inaugural sensul istoriei (rimaneşti) a fost deturnat de la o încercare eroică, mistică sau mai ştiu eu cum – ce ar fi avut ca protagonişti un om şi un cîine – la o poveste banală cu bărbaţi şi femei. Pus în faţa unei asemenea „libertăţi” de voinţă din partea personajului, autorul este obligat să caute o metodă prin care să deplaseze naraţiunea în sensul intenţiilor (eu aş zice fixaţiilor) sale legate de metafizică: tema nemuririi „în istorie” vs. „în sînul lui Dumnezeu”, tema lumii ca vis, a iubirii şi păcatului etc., dînd astfel personajului prilejul să se lămurească asupra felului în care stau lucrurile (şi să-i facă ulterior autorului o vizită, deloc plăcută, în Salamanca, localitate aflată la o distanţă destul de mare de orăşelul-scenă a ficţiunii rimaneşti). Secretul este că Augusto e, dacă nu liber, cel puţin autonom faţă de voinţa creatorului, şi aici rezidă miza cea mare a rimanului, a oricărui riman posibil.

Despre dragoste, păcat şi cunoaştere

Înfierbîntat de imaginaţie, Augusto compune o scrisoare plină de pasiune (şi de aplomb „aulic”) acestei Venere[9], căreia se şi grăbeşte să i-o livreze personal, reuşind însă cu destul talent să nu o observe cîteva momente mai tîrziu, cînd o întîlneşte pe stradă. Însă intuiţia feminină sau sfînta „pronie” auctorială are grija ca plotul naraţiunii să se amorseze: „Şi fără a-şi da seama, [Eugenia] ghici întocmai cine o urmărise de dimineaţă”[10] – un tînăr frumos şi înstărit, aşadar o potenţială partidă.
Eşecul recunoaşterii (trebuie să-l scuzăm totuşi pe bietul nefericit…) se datorează unei profunde meditaţii cu privire la raportul dintre dragoste şi cunoaştere. „Şi cum m-am îndrăgostit, dacă la drept vorbind nu pot spune că o cunosc? Ei, cunoaşterea va veni după. Dragostea precede cunoaşterea, iar aceasta o ucide pe cea dintîi.”[11] Asupra problemei re-cunoaşterii, inclusiv a banalei recunoaşteri pe stradă, Augusto nu avea cum să se pronunţe, deoarece, pentru el, „mai întîi [apare] iubirea, cunoaşterea după aceea”. Este momentul să sesizăm, împreună cu Unamuno, un alt sens al cunoaşterii, legitimat de unele pasaje biblice. Acolo amorul este o formă a cunoaşterii. Cunoaşterea integrală presupune şi cunoaşterea fizică în actul iubirii. Pentru Unamuno dragostea este simultan cunoaştere, la fel cum soţia îi este în acelaşi timp mamă şi amantă[12].

Pornind de la pretextul plimbării mioape a lui Augusto, Unamuno ajunge să distingă între două registre ale cunoaşterii, unul ca viziune, simbolizat de vulturul sfîntului Ioan din Padmos (pasăre care priveşte Soarele faţă către faţă, dar nu vede în „negura” nopţii), şi celălalt ca apropriere reflexivă şi, bineînţeles, parţială a obiectului. Acest registru este simbolizat de bufniţa Minervei, care vede în bezna nopţii, dar nu poate privi soarele.

Între aceste meditaţii ale autorului despre văzul pe timp de zi şi de noapte, personajul reuşeşte din nou să treacă pe lîngă aleasa inimii sale, fără a o recunoaşte. Augusto este un om singur şi limitat, iar Unamuno ţine să creioneze adînc aceste contururi ale personajului, pînă la ridicol, epatîndu-şi astfel vanităţile auctoriale.
Problema cunoaşterii este legată pe fond teologic de problema păcatului: „cum ai putea cunoaşte dacă nu păcătuieşti, dacă cunoaşterea ta nu e păcat? Cunoaşterea care nu e păcat nu e cunoaştere ca atare, nu e raţională.”[13] Însă într-un alt pasaj, cînd leagă cunoaşterea de iubire (nu de păcat!), Unamuno se îndepărtează de orizontul teologic[14], afirmînd că „a ierta înseamnă a cunoaşte”. A ierta înseamnă în acelaşi timp a iubi şi a cunoaşte. Ierţi numai atunci cînd iubeşti (şi niciodată altfel), iar odată ce iubeşti, înţelegi, accepţi. Iubirea antrenează simultan dimensiunea morală şi pe cea a cunoaşterii. Această „cunoaştere iubitoare” înglobează o dimensiune morală, o transformare. Din acest punct de vedere, spune Augusto, „în dragoste e totuna să învingi sau să fii învins”[15], pentru că scopul experienţei erotice depăşeşte simpla posesie, experienţa unei recunoaşteri care în paradigma obiectivistă ar viza raportul subiect-obiect. Această cunoaştere iubitoare, care este automat (co)participativă şi, prin urmare, morală este indiferentă raportului de dominare. Ea este împărtăşire, nu posesie.

Despre nemurire şi memorie

Pentru Unamuno, nu există eternitate în afara timpului, totul este dat aici şi acum, în istorie. Nu există altă eternitate decît cea a clipei. Romanul Ceaţă este oarecum echivoc în această problemă, lămuritoare putînd fi însă lucrarea Despre sentimentul tragic al vieţii la oameni şi la popoare[16], publicată în acelaşi an, unde autorul distinge între două forme ale nemuririi, ambele avînd ca pandant clipa. Este vorba de o nemurire prin istorie, care subzistă aici şi acum, prin memoria umană, şi de o nemurire religioasă, mai greu de reprezentat, care subzistă în om prin dimensiunea credinţei, oricît de absurdă ar fi ea, iar în Dumnezeu cum altfel decît tot prin memorie. Diferenţa dintre istorie şi eternitate este diferenţa dintre memoria umană şi memoria divină. Noi nu suntem decît actorii memoriei sau visului lui Dumnezeu, iar personajele rimaneşti sunt, în mod analog, actorii viselor şi memoriei noastre. Şi nu numai personajele rimaneşti, ci şi noi înşine, în lumea noastră, subzistăm la modul vag al visării şi în negura memoriei. Aici apare ambiguitatea de statut ontologic pe care o subliniază Unamuno în Ceaţă. Cine este mai real din punctul de vedere al memoriei (şi al nemuririi): Don Quijote sau Cervantes? Şi cine este creatorul cui? L-a creat Cervantes pe Don Quijote, făcîndu-l istoriceşte nemuritor, sau a fost de fapt invers, notorietatea personajului trăgînd după sine numele creatorului său real în lumea memoriei?
Unamuno ţine să se delimiteze de un concept biologic al nemuririi. „Cînd omul rămîne singur şi închide ochii la viitor, la reverie, i se revelează abisul înspăimîntător al eternităţii. Eternitatea nu este viitor”[17]. În clipa în care omul încetează să se raporteze la viitor prin reverie, eternitatea se dezvăluie ca un „abis înspăimîntător” aflat în spatele biologiei. Garanţia eternităţii noastre este să continuăm a fi visaţi de Dumnezeu. „Lumea este visul lui Dumnezeu adormit, şi religiile, cu ritualurile lor complicate, nu sunt (…) decît încercări de-a întreţine somnul lui Dumnezeu în speranţa de a ne menţine şi pe noi, oamenii, în viaţă în lumea visată de Supremul Visător.”[18]

„Celălalt” ca eufemism pentru o lume a spiritului

Avînd un concurent la graţiile Venerei, Augusto este obligat să realizeze experienţa alterităţii, chiar a uneia radicale, experienţa sa ca altul. Din punctul ei de vedere este posibil ca tocmai el să fie intrusul, experienţa „cunoaşterii iubitoare”, a împărtăşirii fiindu-i rezervată altuia. Bineînţeles că rezolvarea apare în planul unei substituţii, prin înlocuirea Eugeniei reale cu o altă Eugenie, cea a fantasmelor lui Augusto. Obiectul fantasmatic îi aparţine lui şi numai lui, nu-i poate fi înstrăinat.
Este interesantă paralela trasată – cu sau fără voie – de Unamuno la Banchetul lui Platon. Acolo Socrate vorbeşte de două Afrodite, una cerească şi una pămîntească, prima nefiind decît „ocazia” de a accede la a doua. Însă Unamuno creionează aproape caricatural statutul de iluzie, de refugiu al „realităţii” din mintea (ne)fericitului personaj. Ridicol şi oarecum tragic, Augusto îşi asumă anticipat eşecul concret (în faţa voinţei ei legitime de a iubi pe altul), prin posesia fictivă a ei ca „femeie a visurilor”. Ceea ce duce la următorul rezultat, cel puţin la nivel retoric: femeia posedată, cunoscută fizic de un bărbat, nu poate fi o „femeie a visurilor”, cel puţin nu a visurilor celui care o posedă. Pentru a-l deprecia pe concurent şi pentru a ridica în demnitate această lume fictivă a Afroditei cereşti[19], Augusto s-a folosit de un soi de raţionament justificativ, similar următorului: „Păsările au aripi pentru că zboară”. Această substituire de planuri între real şi fantasmatic este cea care instituie lumea idealului sau, dacă vreţi, lumea spiritului. Este vorba, ca şi în cazul argumentului ontologic al teologilor, de un viciu „de procedură”.
Ceea ce vrea să accentueze autorul prin acest episod este de fapt caracterul problematic al memoriei şi al lumii spiritului, a tot ceea ce depăşeşte universul fizic, senzorial. Exasperat, Augusto ajunge să afirme la un moment dat că „nu există alt adevăr decît viaţa fiziologică”[20], restul nefiind decît mistificări. Condiţia acestei iubiri de tip fantasmatic, a iubirii „afrodisiace”, este experimentarea sinelui ca altul. Iar aceasta naşte gelozia.
Pentru Augusto gelozia este ceea ce ne revelează iubirea. Oricît de îndrăgostită ar fi o femeie de un bărbat, sau viceversa, adevărata dragoste apare doar „atunci cînd el vede că ea se uită după alt bărbat sau ea îl vede pe el uitîndu-se după altă femeie”[21]. Dacă în lume ar exista un singur cuplu, ar fi cu neputinţă ca aceştia să se iubească sau, cel puţin, să ştie că se iubesc. Conştiinţa în sine este păcat, iar conştiinţa iubirii este gelozie. Iubirea însăşi, dacă nu este conştiinţă a diferenţei – fie prin nerealizare, fie prin gelozie –, se reduce la fiziologie. Este o perspectivă cam sumbră, însă, atît timp cît iubirea este conştiinţă a alterităţii, nu este exclusă posibilitatea constituirii unei alterităţi pozitive, capabilă să îl instituie pe cel care iubeşte, să îi confere sens. „Doar aşa voi ajunge să mă cunosc, văzîndu-mă în ochii unei femei”[22], spune Augusto. Genul acesta de reflecţii ajung să se cristalizeze într-un fel de teorie a cunoaşterii bazată pe iubire şi pe credinţă, oferită ca replică la teoria lui Descartes, bazată pe îndoială.

Unde pistis înfrînge dianoia

Iată interpretarea pe care o oferă Unamuno sintagmei carteziene Dubito ergo cogito: „A gîndi înseamnă a te îndoi şi nimic altceva decît a te îndoi”[23]. El va plasa ca suport al certitudinii credinţa, care aparţine omului! , şi nu gîndirea, intuiţia adevărurilor prime (a ideilor simple), garantată de veracitatea divină. Pentru autorul basc credinţa, ştiinţa şi imaginaţia sunt superioare gîndirii ca suport al adevărului şi totodată distincte de aceasta. „Crezi, ştii, îţi imaginezi fără a te îndoi; nici credinţa, nici cunoaşterea, nici imaginaţia nu presupun îndoială, ba îndoiala le şi distruge, dar nu gîndeşti fără a te îndoi”[24]. Gîndirea, pentru a institui adevărul, are nevoie de îndoială, care, fără garanţia divină[25], devine distrugătoare, ducînd în cele din urmă la vidarea de sens a lumii. Aşadar, cunoaşterea de tip cartezian are valoare nu atît prin metodica interogării, a punerii la îndoială, cît prin suportul divin presupus a fonda, a oferi sens acestui tip de atitudine. Odată pierdut acest fundament al veracităţii, omul gîndirii este plasat într-o lume în care nimic nu mai poate oferi răspuns întrebărilor sale şi nimic nu-i poate opri regresul spre irelevant şi absurd. Omul credinţei poate însă să-şi construiască lumea de jos în sus, punînd chestiunea sensului metafizic sub forma „trebuie să existe un Dumnezeu”, urmînd ca acestei maxime a credinţei să-i urmeze un şir de argumente, sau nici unul. Omul îndoielii va ajunge în cele din urmă să-şi pună întrebarea asupra sensului lumii sub forma „oare există Dumnezeu?”, urmînd ca lumea să se videze, dacă răspunsul este negativ. Omul credinţei poate să înlocuiască, la limită, formula „trebuie să existe un Dumnezeu, deoarece X, Y, Z” cu formula credinţei absurde: „trebuie să existe un Dumnezeu, nu am nevoie de motive, eu vreau doar sa cred!”. Unei astfel de forţări a limitei nu-i corespunde o vidare a lumii, ci, dimpotrivă, o afirmare, un exces de sens al ei.

Cîte lumi sunt şi care din ele e vis?…

Prin intermediul personajului Victor, care ar putea foarte bine să fie Victor Goti, prefaţatorul, Unamuno alege să insereze o dimensiune reflexivă în roman, un fel de oglindă a sa. Acesta expune un fel de autopoetică a rimanului[26]: „Personajele mele se vor alcătui pe măsură ce vor interacţiona şi vor vorbi; caracterul lor se va închega încetul cu încetul. Şi totodată, caracterul lor va fi să nu aibă niciunul.”[27] Această teorie a romanului din interiorul romanului – expusă de Victor – îl face pe Augusto să realizeze abrupt condiţia sa de posibil personaj al unei naraţiuni oarecare: „Şi dacă viaţa mea e oare şi ea un roman, riman sau ce-o fi? Oare tot ce mi se-ntîmplă mie şi li se întîmplă celor din jurul meu e realitate sau ficţiune? Nu-i oare totul un vis al lui Dumnezeu sau al cui o fi, care se va destrăma îndată ce el se va trezi, şi tocmai de-aceea îi adresăm rugăciuni şi-i ridicăm cîntări şi imnuri, ca să-L adormim, ca să-L legănăm? Oare întreaga liturghie a tuturor religiilor nu-i un mod de a legăna somnul lui Dumnezeu, pentru a nu se deştepta şi a înceta să ne viseze?”[28].
Trebuie să admitem ca esenţială în viziunea lui Unamuno o lume de felul celei a imaginalului, postulată de H. Corbin (după un termen din mistica sufită – alam al mithal) sau de felul lumii a treia a lui Karl Popper, o lume a produselor culturale şi spirituale. Pentru Unamuno, aceasta este lumea memoriei (sau a nemuririi prin istorie), avînd un grad de realitate superior lumii concrete, existente pur şi simplu, dar trecătoare. Genetic vorbind, aceasta se originează în temporalitate, însă, ca lume a duratei, este situată între existenţa temporală şi eternitatea memoriei lui Dumnezeu. Cultura este lumea viselor şi aspiraţiilor umane, lumea care ne caracterizează altfel decît biologic. Unamuno, însă, aspiră la o simultaneitate a tuturor celor trei lumi – lume temporală, lume a memoriei umane şi lume a memoriei divine –, numită de el „nemurire în trup”.
În contextul lumii culturii, Augusto îşi permite să pună la îndoială importanţa lui Unamuno în ordinea existenţei. Dincolo de existenţa fizică a sa (el este mort deja…), ceea ce-l face pe Unamuno real în lumea culturii este faptul că e autorul Ceţii, al cărui personaj principal este Augusto. Don Quijote şi Sancho sunt mult mai reali decît Cervantes. Ştim despre ei mult mai multe decît despre autorul lor real, care poate n-ar fi fost nimic fără ei şi n-ar fi avut şansa să răzbată prin ceaţa memoriei.
Prin Augusto, Unamuno lasă să se întrezărească ceva despre condiţia reală a omului, ca posibil personaj în tragicomedia divină, la fel cum Augusto este un personaj al său, de care poate dispune pînă la o anumită limită, dincolo de care acesta este liber, la fel de liber precum suntem noi în faţa lui Dumnezeu (deşi Unamuno pare a rata uneori distincţia între omniscienţa şi omnipotenţa divină).

Realitatea e ritul, libertatea e mitul…

Pentru Unamuno Ceaţă este un riman, nu roman, adică un proiect care se constituie ad hoc, în chiar clipa scriiturii, fără un plan prealabil. Această naraţiune rezistă doar în măsura în care este recreată (ritualic, am putea spune) de cititor. Scrierea, contextul apariţiei nu are mare importanţă, este un act fondator, care inserează naraţiunea în timp, iar fiecare lectură a ei nu face decît să o reactualizeze. Din această perspectivă, personajele rimaneşti au un spor de statut, deoarece trăiesc într-un registru diferit, asemănător duratei, fiind actualizate temporal de către cititori, care reprezintă ocazii de manifestare. Astfel, autorul este primul din lunga serie de lectori ai rimanului…
Deşi acceptă ca legitimă perspectiva autorului-martor, Unamuno discută şi un statut mai puternic al autorului, care poate să fie totodată omniscient şi omnipotent. Relaţia dintre aceşti doi termeni este însă ambiguă, înceţoşată. Dumnezeu, deşi omniscient, nu este omnipotent decît „în potenţă”, deoarece imperativul libertăţii îl împiedică să intervină în destinul uman. Omul este liber să îşi aleagă singur destinul, respectiv rolul în naraţiunea divină. Unamuno observă că nu are controlul deplin asupra personajelor sale, că Augusto poate să se revolte, că acesta are o doză de libertate enormă. Finalul nu ne arată în mod clar dacă personajul a murit ucis de autor, care a dorit să-şi manifeste astfel omnipotenţa, sau dacă a hotărît singur să moară. Astfel, Unamuno este obligat să-şi recunoască o serie de limite ca autor. Prin însăşi structura sa, rimanul refuză omniscienţa autorului. Omnipotenţa îi este de asemenea contestată. Dat fiind un anumit curs al evenimentelor – asupra planificării căruia nu a avut controlul absolut (nefiind omniscient), lăsîndu-l mai degrabă să se desfăşoare şi cunoscîndu-l în chiar clipa realizării sale – autorul are un număr limitat de alegeri, neputînd opta pentru ceva complet diferit de premisele anterioare ale naraţiunii. Prin urmare, deşi are oricînd posibilitatea să se oprească din scris, autorul este aproape la fel de captiv ca şi personajele sale. El este mai degrabă demiurgul, cauza eficientă a creaţiei, cauza formală – adică structura atemporală a naraţiunii (dacă există una…) – scăpîndu-i[29].
Din perspectivă umană, libertatea personajelor nu reprezintă un gest de graţie al autorului[30], ci de slăbiciune, reflectînd incapacitatea acestuia de a controla circumstanţele acţiunii, pe care o „scrie”, dar nu o creează. Aşadar, îi lipsesc atributele divine ale omniscienţei şi omnipotenţei. Întrebarea pe care suntem tentaţi să o punem este, desigur, dacă Dumnezeu are mai mult control asupra lumii reale, decît avem noi asupra ficţiunilor pe care le creăm. În cele din urmă, pentru a-l salva pe Dumnezeu, Unamuno apelează la un sofism: „cînd cineva caută motive să se justifice nu face de fapt decît să-l justifice pe Dumnezeu”[31]. Astfel, libertatea rămîne un dar, neputînd fi o iniţiativă. Rimanistul, cel care lasă personajele să-şi compună singure romanul (prin simpla derulare de situaţii, dialoguri etc.), nu este omniscient, însă determină eficient soarta acestora la fiecare pas. Iar personajele nu îl justifică neapărat pe autor, cel puţin nu în latura sa conştientă, intenţională.

Epilog

Există un principiu al hermeneuticii romantice – prezent, de pildă, la Schleiermacher – care susţine că interpretul are posibilitatea (şi chiar datoria) să-l înţeleagă pe autor mai bine decît s-a înţeles acesta pe sine însuşi. Astfel, autorul are şi totodată nu are controlul asupra operei sale. Inserînd o dimensiune reflexivă în roman, dincolo de cea a creativităţii pure şi simple, Unamuno se confruntă cu această dificultate dată de statutul său dublu de creator şi interpret în acelaşi timp.
În conflictul său cu Augusto nu este vorba neapărat de o vanitate auctorială, ci, mai degrabă, de un joc autoironic, menit a sublinia relativitatea umană, pe de o parte, prin raport cu lumea ficţiunilor narative, care se poate dovedi mai solidă ontologic decît cea în care trăim noi; pe de altă parte, prin raport cu lumea „supremului visător”. Condiţia noastră de fiinţe creatoare ne plasează într-o zonă a intervalului, cu un statut ontologic incert. Dacă putem fi creatorii unor lumi ficţionale, nu putem fi, la rîndul nostru, personaje în ficţiunea altcuiva? Astfel, bruma noastră de realitate se estompează din două direcţii. Chiar dacă umanitatea este vehiculul (biologic) al memoriei, accesul la aceasta este condiţionat de lumile fictive, ale căror personaje sunt mai „reale” decît autorii lor, reduşi la condiţia de apendice sau de etichete ale operelor. Iar acestei forme de nemurire prin istorie i se suprapune nemurirea reală, nemurirea garantată de memoria lui Dumnezeu, de „cartea vieţii” pe care acesta o scrie şi ale cărei personaje suntem. Astfel, comparîndu-ne statutul cu cel al propriilor personaje – faţă de care nu suntem nici omniscienţi, nici omnipotenţi – şi, totodată, presupunîndu-ne personajele unui autor care deţine aceste atribute, ajungem la un foarte serios viciu de esenţă: nu suntem mai reali decît ceaţa care dă titlul romanului lui Unamuno.
Pentru a sublinia faptul că memoria este o formă participativă, pe care o împărtăşeşte umanitatea în ansamblul ei, că nu există în ea locuri privilegiate, Unamuno face încă un pas spre disoluţia autorului, spunînd că „sufletul unui personaj de dramă de roman sau de riman nu are alt interior decît cel pe care i-l dă nu autorul, ci cititorul”[32]. Conştiinţa că suntem un vis într-o lume de vise ne poate duce la eliberarea de povara sinelui, a responsabilităţii faţă de actele noastre, însă, asumînd ideea unui absolut al atributelor divine şi a libertăţii ca graţie, în edificiul unamunian, omul devine pe cît de ireal, pe atît de responsabil pentru acţiunile sale. Dacă personajele se construiesc oarecum autonome faţă de intenţiile autorului, noi, deşi liberi, suntem marcaţi permanent de văzul divin şi responsabili total în faţa acestuia. Suntem, aşadar, condamnaţi la responsabilitate.
Informat de autor asupra realităţii sale ficţionale, Augusto îi răspunde: „Nu cumva (…) să fiţi tocmai dumneavoastră, şi nu eu, fiinţa fictivă, cel care nu există în realitate, nici viu, nici mort (s.n.)… Nu cumva să fiţi dumneavoastră un simplu pretext (s.n.) pentru ca istoria mea să iasă în lume…”[33] Atît despre obsesiile lui Unamuno, despre moarte, memorie, nemurire şi… Ceaţă.

Note

[1] Unamuno preferă termenului novela pe cel de nivola, echivalat de Sorin Mărculescu în limba română prin cuvîntul riman. Rimanul, spre deosebire de roman, se autoconstruieşte, personajele sale avînd o contribuţie importantă la felul în care se cristalizează naraţiunea.
[2] Miguel de Unamuno, Ceaţă, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p. 50.
[3] Ibidem, p. 63.
[4] Această primă traducere îi aparţine lui Lascăr Sebastian.
[5] Un avatar interesant al acestuia ar fi Neo, personajul principal din trilogia Matrix. Pentru Neo, ca şi pentru Augusto, ceva nu este în regulă cu lumea reală; şi el este personajul unei ficţiuni, de astă dată cinematografice, care realizează falsitatea , precaritatea ontologică a lumii în care se află; şi el are dorinţa de a trece dincolo, în planul semnificant.
[6] Ceaţă, p. 110.
[7] Astfel, rimanul apare din start ca o cronică a timpului, a drumului către moarte.
[8] Ibidem, p. 66.
[9] Este interesantă alegerea autorului. Specialist în greaca veche, ar fi putut foarte simplu să apeleze la Afrodita, dacă intenţia sa ar fi fost doar să o invoce pe zeiţa frumuseţii. Însă Venera trimite în acelaşi timp la verbul a venera şi la substantivul veneric.
[10] Ibidem, p. 76.
[11] Ibidem, p. 84.
[12] Ibidem, p. 165.
[13] Ibidem, p. 121.
[14] Şi totodată faustic, ca revers al primului.
[15] Ibidem, p. 127.
[16] Miguel de Unamuno, Despre sentimentul tragic al vieţii la oameni şi la popoare, Ed. Institutul European, Iaşi, 1995.
[17] Ceată, pp. 110-111.
[18] Sorin Mărculescu, în Studiul introductiv al Ceţii, p. 31.
[19] Numită de Unamuno, bineînţeles ludic, Veneră.
[20] Ibidem, p. 196.
[21] Ibidem, p. 198.
[22] Ibidem, p. 256.
[23] Ibidem, p. 263.
[24] Ibidem, p. 263.
[25] Fără garanţia faptului că Dumnezeu nu ne înşală.
[26] Care este lipsit de subiect şi se edifică singur, fără un plan prealabil.
[27] Ibidem, p. 189.
[28] Ibidem, p. 192.
[29] Cauza materială ar fi, de exemplu, cerneala, iar cauza finală nemurirea, dorinţa autorului de a se imortaliza, dar totodată şi dorinţa personajelor de a fi, de a fi reactualizate, prin epoci, în memoria lectorilor.
[30] Cum este cazul libertăţii umane, ca graţie a lui Dumnezeu.
[31] Ibidem, p. 264.
[32] Ibidem, p. 293.
[33] Ibidem, p. 300.

Postat de Laurenţiu Ursu la ora 14:52 – Labels: Cronici infidele.

Update: Textul de mai sus ii apartine unui om terminat, Laurentiu Ursu, care zice despre sine:

Acum mulţi ani cineva îmi spunea, dorind să mă jignească, că sunt “un om terminat”. Întîmplător tocmai citisem Un uomo finito al lui Papini, aşa că, spre surprinderea lui, mi-am manifestat deplinul acord faţă de caracterizare. Sunt un om plin de eşecuri, de erori. Şi mă gîndesc că dacă voi fi “înţelept” vreodată, această înţelepciune va fi suma erorilor făcute în amărîta sau luminoasa mea viaţă (e o chestiune de perspectivă). Iată-mă: un om care nu-şi planifică niciodată viaţa, pradă celor mai bizare porniri (pt ceilalţi…). În ce-l priveşte, îşi urmează drumul, interesele de moment, pasiunile, uneori chiar mirosul. Căci, da!, am un simţ olfactiv deosebit. Departe de a fi un raţional, mă autodefinesc mai degrabă senzorial. Trebuie să precizez că nu sunt nici pe departe un hedonist şi că am o logică de fier. Însă nu-mi place să fiu contabil, cu atît mai puţin contabilul propriei mele vieţi. Aşa că, urmînd sfatul Ecclesiastului, trăiesc la întîmplare. Asemenea păsărilor şi îngerilor, sunt la mîna lui Dumnezeu. Dar asta nu înseamnă că merg săptămînal la Biserică. Merg cînd mă doare, dacă mă doare, de-mi place muzica sau pictura de pe pereţi…

Reluam aici,  pe Arca lui Goe, acest text clarificator din mai multe motive, importante numai si numai in masura in care eventualii cititori le vor descoperi singuri. Daca nu, nu. Recomandam lectura tuturor celor interesati de relatia fictiune-autor, persoana-personaj, anonim-neanonim etc, precum si celor care umbla sa-si publice carti si au nevoie de prefeţe, dar mai ales  recomandam tuturor lectura rimanului “Ceaţa” a lui Miguel de Unamuno, care a fost publicat in Romania si sub titlul, mai inspirat, credem noi, “Negura” ca traducere a titlului original “Niebla”. In egala masura credem ca termenul “nivola” derivat din “novela” s-ar putea “traduce” mai exact in limba româna prin “nivelă” sau “nuvolă” in loc de “riman”.

Domnul Goe – răufăcatorul de minuni

Coane Dorine, in speţa de faţa, lucrurile sunt mult mai simple decat ar putea rezulta din „raspunsul” cu numarul de ordine #20 – dat de domnia voastra @To All prin mediumul „InimaRea”. Acel Mesaj coane Dorine este incarcat (doldora) de probele confuziei plenare in care va aflaţi, nu doar punctual (pe problema) ci si asa… mai in general. Ingaduiti-mi sa lamuresc (formal) lucrurile punct cu punct:

Dorin Tudoran – April 5, 2012 at 14:05 #20 – Adresat lui @InimaRea (Dar cine sa mai aiba Inima buna in zilele Cerocratiei?)

1. DT: Asa este: era vorba ca stiinta ne va face viata mai usuara si acum descoperim ca ne-o face mai complicata.

DG: Prima fraza, primele confuzii. Confundati „stiinţa” cu „tehnologia”, „usor” cu „simplu” si „complicat” cu „inconvenabil”. Toate aceste confuzii fiind premise admirabile pentru confuziile de mai apoi.

2. DT: Daca gluma corespondentului din Australia nu a avut darul sa faca prea multi dintre noi sa zambeasca, reactiile dlui Goe sunt, in schimb, foarte amuzante. Micutul personaj este furios nevoie mare ca a putut fi confundat cu o personalitate de tip renascentist: fizician, matematician, poet, regizor, actor etc!?!

DG: Daca dl.Goe a fost intotdeauna gata sa recunoasca si sa savureze faptul de „a fi amuzant” al conului Dorin asta nu este un motiv destul de serios pentru a-i intoarce complimentul cu exact aceleasi cuvinte. Denota lipsa de originalitate si un usor complex de superio-inferioritate, care probeaza ca v-ati enervat cand am zis ca ati fi amuzant (constatand in sinea d-voastra ca chiar erati). Interpretarea data de dv. „enervarii” micuţului personaj denota intr-adevar amuzament. Ne putem amuza pe tema asta luand de buna interpretarea. Doar ca, a dracului fatalitate, este inexacta. Enorm. Pai mai intai si mai intai ca „personajul” Dl.Goe nu se poate „inerva” asa dupa cum i se nazare lui ci doar exclusiv in acord cu partitura. In cazul de fata dl.Goe era programat sa se „inerveze” in contra faptului ca este cenzurat (la replica) nu confundat (la moaca), coane Dorine. Se vede treaba ca dl.Goe s-a „inervat” destul de credibil (he-he) daca v-ati simtit dator sa gasiti o (alta) explicatie „inervarii” sale si s-o oferiti (chipurile) unor martori inocenti care n-au vazut „probele” „inervarii”, ascunse de catre domnia voastra. Dar sa revenim la „con-fuzie”, coane Dorine, aceea prin care dl.Goe a fost „confundat” cu „cu o personalitate de tip renascentist: fizician, matematician etc”. Cine, coane Dorine? Cine a facut „con-fuzia”? Si cine oare a creat acest mic triunghi al Bermudelor: Nicholas Andronesco – Dl.Goe – Grigore Leşe, in care se mai scu-funda inca o data, absurd, Dorin Tudoran, scriitor, poet, analist, dizident, jurnalist, blogger, fractura etc? Pai coane Dorine sa avem pardon! O confuzie spune putin sau deloc despre cel confundat, dar spune cate ceva (mai mult) despre cel „identificabil” cu care a fost confundat si mai ales spune enorm de mult despre cel care face confuzia, despre abilitatile sale intelectuale, despre cunostintele sale si/sau despre onestitatea sa. Coane Dorine, dl.Goe a fost “confundat” de-a lungul vremii cu multe alte „entitati”. Doar in ultima vreme aici pe Certocratia Vesela si Trista a fost „confundat” cu „Nicolae Coande”, cu „o doamna”, cu „mai multi domni deodata”, cu „servicii”, ori cu alte „personaje” mai mult sau mai putin consistente. Credeti domnia voastra ca personajul „dl.Goe” ar trebui sa se enerveze sau sa se extazieze vizavi de aceste con-fuzii com-parative? Coane Dorine, coane Dorine… ce „ingenuu” sunteti. Pai aveti domnia voastra idee cu cate alte „entitati” a fost „confundat” personajul dl.Goe, de-a lungul timpului, de catre tot felul de alte personaje pline de verva detectivistica si de sperante desarte? Ca n-aveti. Ca fapt divers, si pentru ca stiu ca pot conta pe discretia d-voastra va pot spune ca episodic dl.Goe a fost confundat cu Mihail Neamţu sau cu Andrei Plesu, mai persistent ceva cu Mircea Cartarescu si cu Toma Roman, printre altii dar si… surpriza, cu Dorin Tudoran himself. Asa incat, macar in contextul acestei galerii de “celebritati” n-avea dl.Goe de ce sa se simta „onorat” sau „vexat” de „con-fuzia” cu „o personalitate de tip renascentist: fizician, matematician, poet etc”. D-voastra insa da, ar trebui sa fiti maitre. Pentru con-fuzie sau macar pentru performanta de a propune o gluma de 1 Aprilie la care nu râde nici macar fratele Antonesei sau con-fratele Padina.

DT:Atunci, sa-l lasam pentru inca un an in closetul trenului in care s-a inchis din motive care-l privesc “direct si personal”

DG: Coane Dorine m-am plictisit foarte tare de amenintarea asta desarta, repetata in van de atatea si atatea ori, cum ca-l veti arunca pe dl.Goe in uitare si nebagare de seama pentru cel putin un an de zile (oricum nu va mai crede nimeni in stare). D-voastra nu v-ati plictist sa tot promiteti si sa nu va tineti de cuvant? Coane Dorine lasati domnule vorbele mari. La fapte coane Dorine, la fapte.

DT:Nu inainte de a-i spune inca o data ca unul dintre motivele pentru care nu poate stabili un dialog cu unele persoane este simplu: Dl Goe este un personaj, isi datoreaza totul creatorului sau. Autorii cu care Dl Goe tine neaparat sa dialogheze nu au nici o obligatie sa “intretina dialoguri” cu fictiuni de felul Dlui Goe. Exista totusi o diferenta intre autori si personaje.

DG: Coane Dorine aceasta declaratie de amor a domniei voastre este monumentala. Zau! Pe parola mea de onoare (vorba-i vorba). Greu de presupus ca s-ar putea promova o alta mobilata cu o mai mare densitate de con-fuzie pe centimetru liniar de fraza. Coane Dorine, domnia voastra negati evidenta. Evidentele. De unde ati tras d-voastra concluzia ca dl.Goe s-ar stradui sa stabileasca „un dialog”. Dialog??? Aăăâ-zdâ… Pai coane Dorine „dialogul” nu este doar o forma particulara, oarecare, limitata a unei clase mai generale numita „comunicare”? Credeti oare domnia voastra ca ar putea aspira dl.Goe la „parte” in dauna „intregului”? Puteti crede, e dreptul d-voatra suveran. Eu cred ca noi doi „comunicam” foarte bine, foarte eficient, chiar si-n aparenta absenţă a „dialogului”, desi din mesajul d-voastra, care sunteti un partizan inrait al dialogului unilateral, nu rezulta ca aceasta forma de comunicare ar lipsi cu totul din peisaj. Ca n-oti considera ca monologati cu martori, despre voci pe care numai d-voastra le auziti. Partea cu adevarat nostima este ca nici macar „comunicarea” nu este (nici pe departe) obiectivul pe care „tine neaparat” dl.Goe sa-l atinga (din cand in cand), ci un altul (…), foarte bine intermediat de catre nostimul si eficientul canal de meta-comunicare stabilit intre dv. si dl. Goe (amorsat de dânsul si intretinut cu sfintenie de catre domnia voastra). Si cand zic „d-voastra” nu ma refer catusi de putin la „autorul” Tudoran ci la personajul „conul Dorin” (frate bun, dupa tata, cu dl.Goe). Este trist ca autorul Tudoran, care tânjeste dupa „dialog”, nu e in stare sa-si asume niciunul dintre personajele pe care le intrupeaza, cenzurand fara nicun motiv rezonabil, replicile altor personaje de pe scena. Noi dimpotriva credem ca diferentele dintre personajele fictive si autorii plini de (o) personalitate nu-s chiar asa de insurmontabile, dupa cum a dovedit-o prietenul nostru Augusto, iesind din Negura conului Miguel, destul de independent incat sa-l impresioneze chiar si pe amicul  Laurentiu Ursu.

Ca fapt divers ar mai trebui mentionat ca conul Dorin nu cenzureaza doar personaje fictive si inconsistente (precum dl.Goe) ci si scriitori cunoscuti si arhi-cunoscuti, precum cel din persoana d-lui Viorel Padina, intrupat de catre personajul AVP. Daca adugam ca pe lista celor cu care “dialogheaza” conul Dorin, certocratul, sunt in fapt multe fictiuni pseudonimice rezulta ca in fapt, conul Dorin una fumeaza si alta bea, criteriile sale de “acceptare” sau “respingere” ale “dialogului” fiind cu totul altele decat cele sugerate in mesajul adresat direct si strict personajului InimaRea.  Ne intristeaza acest fapt confuz precum si cealalta confuzie sufleteasca a autorului Tudoran care simte (in mod cu totul eronat) ca cineva l-ar considera “obligat sa intretina dialog”. Nimic mai fals. Nu e obligat si nimeni nu-ncearca sa-l oblige. Nu-i interzice nimeni sa cenzureze si sa modereze pe blogul Certocratia. Nici nu-i cere nimeni sa dea explicatii pentru motivele pentru care o face. Faptul ca domnia sa se tot straduieste sa explice de ce nu-i obligat sa explice este in sine o explicatie (o explicatie care se anuleaza pe sine, analoaga cu ideea nostima ca suturile in fund pot fi un pas inainte chiar si atunci cand ti le tragi singur cuc, in cerc, restrans). Il asiguram pe domnia sa ca are tot dreptul sa-si modereze blogul, sa publice si sa promoveze ce comentarii doreste (prin posta redactiei). Semnalul de alarma tras de catre dl.Goe, vizavi de cenzura, nedeontologii etc vizeaza anumite “principii” care n-au caracter de obligativitate ramand, pentru domnia sa, pur facultative.  Autorul Tudoran ar trebui totusi sa inteleaga (spre linistea sa epistemologica) ca ceilalti (infernul) au dreptul sa ignore sistematic masurile sale de pre-vedere, promovand astfel un interesant si democratic meta-dialog intre  personaje si autori impersonali dar cu personalitate.

Caraghiosul Caragiale – Populatia si credinta

Plimbandu-se cu carul (de reportaj) prin Prahova, judetul de nastere al lui Nenea, niste oameni (de televiziune) au dat peste Haimanale, Baicoi, Mizil etc si au avut contacte neprotejate cu populatia extraterestra din zona. Din vorba in vorba au schimbat informatii despre stiinta, religie, societate si altele. Din interviurile de un umor formidabil de tragic,  a reiesit indubitabil, ca Nenea Iancu Caragiale e mic copil, un simplu soarece de berarie. Una dintre intrebarile interviurilor suna cam asa: “Cine a scris Biblia?” (n.b. Biblia este o versiune mai veche a mai recentei si mai modernei Planeta Ou. Desigur ca intrebarea echivalenta “Cine a scris Planeta Ou” s-ar fi bucurat de raspunsuri inca si mai nostime dar si mai apropiate de adevar; vezi mai jos). Pana una alta putem afla cine, de ce, pentru cine si pentru ce a scris BIBLIA precum si alte lucruri interesante despre credintele religioase ale populatiei extraterestre (cam 90% din populatia Romaniei) care, in mod cu totul nedemocratic, nu este reprezentata in Parlamentul Tarii (decat intr-o proportie de circa 95%).

Subiecte conexe:

 Cine Sunt Adam si Eva? Prahova 

 Diferenta dintre Rai sI Iad 

 Despre parintii lui Iisus. Episodul 2 

 Crezi ca esti destul de bun ca sa ajungi in rai 

 Cine a fost Fecioara Maria? Episodul 1 

 CINE A FOST IUDA 

 O doamna suparata pe Allah 

 Ce se sarbatoreste de Craciun? 

 Diferenta dintre Paste si Craciun 

 Intrebare pentru Dumnezeu 

Breaking News: Halima

Foc! Inceniu! Pârjol! Pojar! Halima!

Halima de zile mari! Va rugam sa mergeti de urgenta la fata locului si contribuiti dupa puteri la stingerea incendiului care a cuprins literatura romana de sertar virtual in forma de nisa. Scriitorii de mare viitor Viorel Padina si Dorin Tudoran, un bi-nom dizidential esential, s-au aprins (de la scân-tei) si (se) ard cu flacari viol(n)ete in pamflete. Foc sacru. Va rugam sa-i stingeti cu lichidele avute in dotare pana nu-i prea tarziu. Aveti grija va rugam de cele doua principale victimele colaterale sa nu se innece in operatiune, muzele principale ale celor doi poeti. Daca nu, nu si inca una echivalenta.

AICI – Reply altui titircă inimă-rea, cică of America, păi cum drea…

AICI – eminul-meu-cel-dulce-steluta-mea-cea-sfanta

si-n urma… Caci cei doi poeti au compus (fiecare) trilogii in forma de tripticuri cu trimteri catre Sfanta Treime, dansii fiind si mistici, ca niste faclii de Paste… Nu ratati.

Se pare ca cei doi artisti ai cuvintelor isi aplica in mod dezinteresat unul altuia manevrele de resurectie prin soc, biciuindu-se spinal in vederea reanimarii literare virtuale. Anul acesta vom avea in hyperspatiu doi Mantuitori care vor invia simultan. Semnele vitale sunt (destul de) prezente. Le veti gasi in textele Lor scrise cu calm la mânaie.

Update: Iata ca dintre cei doi mass-Messia unul, mai grabit (ca-i vine stenahorie) isi anunta deja intentiile serioase intr-un Memento mori (necessary before resurrection), in timp ce celalat, mai nehotarat (sa ne salveze…, sa nu ne salveze…) sta inca in cumpana (cumpana pe un picior cu un fier de plug atârnat de coinace) aproape cu capul in jos (catre polul sud?), ceea ce, daca nu exagereaza, poate fi desigur un exercitiu util pentru irigarea creierului. Asteptam cu nerabdare deznodamantul.

Absurdul de zi cu zi. Comunicarea

Cineva trebuie să reseteze toată comunicarea publică generală. Am impresia că trăim într-o lume complet absurdă, în care fiecare spune şi aude ce vrea, fără nici o legătură cu ceea ce spune şi aude celălalt. Mi s-a întîmplat foarte des, în ultima vreme, să spun ceva, şi vorbele mele să fie redate, mai departe, în cu totul alt sens. Exclud reaua-credinţă pentru că văd cum această situaţie se generalizează – nu e vorba doar despre mine, nu e vorba doar despre un anumit mijloc media.

În anii ’50, erupea pe scenele lumii libere un gen de teatru – zis „al absurdului“, de unii, zis „al deriziunii“, de alţii – în care actorii vorbesc unii cu alţii, dar nu se ascultă. Piese întregi, capodopere, unele dintre ele, sînt construite din discursuri paralele, fără legătură unul cu celălalt, şi nu puţine sînt acelea în care personajele încheie piesa rostind onomatopee, litere întîmplătoare, sunete nearticulate în cuvinte. Mai mult, ceea ce spun personajele sînt doar jalnice clişee ale cotidianului mediocru. Vorbele nu mai pot umple spaţiul dintre oameni. Singurătatea a învins definitiv. Cuvintele însele s-au surpat. Nonsensul domneşte tiranic şi absurdul dănţuieşte savaotic peste bietele fiinţe năucite şi rătăcite în ele însele. Profesorii de actorie spun că acel gen de teatru a şi produs un anume stil de actorie. În fine, moda acestui gen dramaturgic a fost depăşită. A marcat secolul trecut, a lăsat în istoria literaturii universale nume uriaşe, inclusiv nobeliarzi, dar a trecut. Dramaturgia de azi explorează pe alte piste rătăcirile omului. Dar impresia mea este că realitatea la care acel teatru se referea nu a pierit deloc, dimpotrivă, cunoaşte, în această vîrstă a democraţiilor europene, un nou moment maxim. Mi se pare sufocant. Chiar e nevoie de cineva („o forţă de undeva“, cum spunea un vecin de-al meu acum 35 de ani cînd încerca să-mi vorbească despre Dumnezeu) care să intervină pentru a readuce firescul comunicării printre noi. Altfel, vom muri ca fiinţe sociale şi nici măcar rugăciunea noastră de final nu se va auzi pentru că, pînă atunci, şi comunicarea cu Cerul va fi imposibilă, precum este cea de pe Pămînt.

Pe de o parte, constat o preocupare tot mai mare a actorilor sociali (corporaţii sau partide politice, ong-uri sau biserici etc.) pentru comunicarea publică. Au apărut ştiinţe ale comunicării. Au apărut şcoli de toate felurile anume dedicate comunicării. Sînt din ce în ce mai mulţi experţi în comunicare – mulţi dintre ei bine plătiţi pentru această expertiză. Comunicarea a devenit o obsesie în sine. Se dau bani grei pe „consultanţă“ în comunicare (ghilimelele evocă o anumită doză de ironie în acest caz). Se fac cursuri populare de comunicare şi se duc să se antreneze în comunicare oameni de toate vîrstele şi din toate profesiile.

Pe de altă parte, constat o tendinţă tot mai accentuată a tuturor celor care vor să comunice spre manipulare, propagandă falsă şi minciună sau, cel puţin, spre diversiuni ori trucuri şi giumbuşlucuri menite să-i deruteze pe toţi ceilalţi, dacă tot nu pot să-i convingă. Comunicarea a devenit o metodă de a vinde ceea ce ai de vîndut sau de a obţine ceea ce ai de obţinut. Aceste două preocupări combinate produc un rezultat global dezastruos. Cetatea pare un fel de Babel isteric, în care se comunică haotic, cacofonic, indescifrabil. Comunicarea, astăzi, face victime mai multe decît un război din vremurile în care ea nu devenise nici industrie, nici ştiinţă. Acesta e aspectul grav. Numai că de fiecare dată cînd situaţia e gravă, apare şi rizibilul într-o formă sau alta. În cazul acesta, în forma caraghiosului. Comunicarea, industrializîndu-se, profesionalizîndu-se şi autonomizîndu-se, a produs o nouă specie umană: comunicatorul. Adică omul capabil să comunice bine. Sau, în fine, mai bine decît alţii. Acesta e unul gureş, expresiv ca un actor, bine stăpînitor al raţionamentului (chiar şi sofistic) şi al vocabularului (chiar şi spurcat). În spatele lui sînt făcătorii de mesaje. Cei care îi spun comunicatorului ce să comunice. Iarăşi, o evaluare generală ne arată că proliferarea acestui gen nu a adus deloc claritate, limpezime sau rigoare în lumea reţelelor infinite de comunicare, ci a adus mai multă confuzie şi mai multă nervozitate. Comunicatorul este, în fond, produsul absurdului generat de căderea comunicării în cronică neputinţă. Deunăzi, cineva pleda la televizor că politicienii trebuie să aibă comunicatori ca să transmită ceea ce fac sau au ei de gînd să facă. Pentru că am ajuns şi aici: avem politicieni care nu pot să comunice. În curînd vom avea alergători care nu pot să alerge, patinatori care nu ştiu să patineze sau înotători care nu ştiu să înoate. Pentru acest gen de oameni – tot mai mult produs de mediul nostru social – se vor găsi comunicatorii potriviţi care să ne spună cît de bine aleargă, patinează sau înoată ei. Absurdul de zi cu zi. Comunicarea – Sever V.

Update: Inspirata de acest articol ca si de celelalte misculatii, tanti Mitza a biciclista a vârat arca si fauna ei intr-o metafora tare, plina de textile moi, care, culmea nu provin din inexistentele panze de pe imaginarele catrage. Daca vreti sa vedeti de unde provin deschideti SERTARUL SECRET.

Cristian preda (la luna) lectia de frunza verde…

…pe care o taie politicienii cainilor comunitari ce umbla cu covrigi in coada…

… ce voiam sa va spunem e ca mare diferenta nu e intre intelectuali si neintelectuali, aproape ca nu exista… diferente, iar asemanarile sunt atat de uluitoare incat Romania profunda se confunda, practic, cu Romania superficiala. Si invers? Topicul de azi este dedicat simpaticului Cristian Preda care, cu toate ca este si intelectual pe deasupra (si pe dedesupt), chiar mai intelectual decat intelectualul Frunzaverde care recita cu ochii inchisi poezii, din marii poeti ai lumii in original (fa-ti o idee!), se dovedeste la fel de… prost? (cum sa te numesti cand iti bazezi inteligenta emotionala pe niste asteptari nerealiste ale ego-ului tau?) daca nu si mai… prost(?) decat Viorel Padina, ca sa nu mai vorbim de Sorin Frunzaverde (cu frunte lata). Da domnilor, diferenta dintre ambitiile lui Cristian Preda si cele ale lui Sorin Frunzaverde seamana ca doua picaturi de apa cu diferenta dintre ambitiile lui Viorel Padina si cele ale scriitorului Dorin Tudoran. O lume plina de ambitiosi. Unu. A vrut sa i se dea. Nu i s-a dat, s-a carat. Altul. A cerut (voia sa fie catindat), i s-a luat si a fost dat. Afara. O lume minunata plina de ambitiosi pe gratis. Dar vorbeam despre Romania, aceea de care politicienilor nu le pasa (vorba mare) pentru ca nu le este frica de ea. De ce le-ar fi? Pe noi ne enerveaza dar mai ales ne amuza felul in care politicienii si intelectualii (in fond la fel de inepti ca si populatia) ignora electoratul, alegatorul roman, asa cum e el, prefacandu-se ca incearca sa edifice o tara pentru un popor imaginar si care tara nu i se potriveste deloc alegatorului din strania realitate (nevirtuala). Nimeni nu le va preda elitelor (coborandu-se la mintea lor) lectiile potrivite despre populatie, asa cum e ea, iar ea singura nu se preda. Pentru ca reprezinta un popor stravechi care moare dar nu se preda. Azi de arogam cu aroganta misiunea de a-i preda d-lui Preda, poporul roman. Ma rog, o lectie introductiva pe baza careia nu se pot trage concluzii ferme. Vor urma si altele, intr-un curs pe care ar trebui sa-l urmeze orice “elitist” care se respecta si care vrea in politica, in administratie etc… Numai cei care, dupa absolvirea acestui curs, ar fi certificati pe baza de examen ar trebui ingaduiti in treburile mari si mici ale cetatii. Incolo lustrare in intgrum… Dar sa trecem la fapte.

Populatiunea tarisoarei. Lectia I
(dedicata lui Cristian Preda):

1 Aprilie continua…

Exista unele bloguri pe care amicul nostru, junele d.Goe, a fost intens mentionat, invocat, mediatizat si promovat, ca entitate virtuala, desi mesajele sale, mai mult sau mai putin (in)dezirabile au facut furori, spaime si doruri doar (d)in spam. Se cuvine ca de 1 Aprilie sa le facem acestor promotori niste dedicatii potrivite, promovand la randu-ne alti artisti si alte arte, ramase pe nedrept in obscuritate.

Prima dedicatie este adresata unui bun a-mic care are ca hobby gradinaritul si pe care l-am auzit adesea plangandu-se ca anumite calamitati i-ar fi distrus recolta sabotandu-i “munculitza”. Ne-am amintit de dansul ascultand o poveste extraordinara (dintr-un clasic), intr-o interpretare de zile mari, o capodopera literara si o bijuterie actoriceasca fabuloase, capabile sa transporte la localitate:

Pentru cei care vor sa asculte capodopera pana la capat mai urmeaza Partea a-II-a si Partea a-III-a.

A doua dedicatie este adresata unei domnite (cam) trecuta dara inca verde, delicata, silfida, eleganta, cosmopolitana, locuind intr-o capitala importanta, si care apreciaza (desi n-ar recunoaste-o) emotiile de mahala:

Update. Ghicitoarea zilei. Din ce categorie sau patura sociala provin cel mai adesea indivizii care, contrapunandu-si ego-urile sterile in dispute fara miza, incep de la glumite intertextuale, intzepaturi, mici cinisme, continund apoi cu atacuri la persoana, porcaieli in toata regula, desfiintarea adversarului, incurajarea galeriilor in aruncarea cu dejectii, pentru a sfarsi prin a se lauda (spre a face cumva diferenta) cu masinile sau alte bunuri pe care le poseda, facand in ciuda celuilat brav sarman?

a) tzarani;
b) manelisti;
c) tzigani;
d) intelectuali;

(Tocmai am asistat la o asemenea disputa grandioasa in care unul dintre combatanti a cazut rapus in timp ce pe celalalt (pe invingator) s-au sculat un pic muschii polemici ai fetzei.)

Nota: Nu se ofera recompensa.

Dezvaluiri Teleologice – Tot de 1 Aprilie

Dezvaluiri Tele-o-logice.

Dupa ce pre multi i-a luat in pamflet, si dupa ce s-a rafuit pe 1 Aprilie chiar si cu dl.Goe, glumetul pamfletar (vezi AICI si AICI), autor recent al Divinei Tragedii, un Domn Trist, cu mina vesela, s-a trezit deodata singur in interiorul aceluiasi 1 Aprilie, cu un rest de sentiment in sine. Unde sa-l descarce? Cui sa-l Daruiasca Timid? Privind mai atent spre sentimentul sau (parfumat a frustrare) si-a dat seama ca-i este dedicat exclusiv unui alt a-mic cu care-si incheiase socotelile printr-un apoteotic “AMIN”, Definitiv si Tiranic, propus nonsalant si oportunist (unui alt mare naiv al lumii: Sorin Cucerai), pe topicul cu Anuntul Umanitar dedicat “Domnului Trabant”. Intrucat Domnul T. este om serios, care a Demonstrat Totdeauna ca vorba-i vorba si ca atunci cand dansul declara un subiect sau o dezbatre incheiate asta este o garantie ca discutiile vor continua si mai abitir, Domnul Trist ca un artist dar cu mina vesela, a deschis curajos o paranteza dupa prematurul AMIN si a Desertat Tot continutul care-i intoxica Duminica Toanta de 1 Aprilie, tragand astfel o (noua) pacaleala pe cinste si inculpatului avp (A Venit Primavara) precum si cititorilor sai, carora pas de a le mai veni ideea de a vizita un topic inchis, cand altul le-a dat adunarea la Ankra. Totusi, fiind pacat sa se piarda bunatate de replica, coerenta, consistenta, logica si muncita (nascuta usor din ego-ul unui nea goe Drept Teleolog) consideram ca n-ar strica sa mai dam o sansa de afirmare preacinstitului mesaj al Dizidentului Transcedental catre con-fratele sau Alb (ca Varul de Pasti). Asa, De Treci codrii de arama… Iata mesajul in reluare plus supliment:

D.T. April 1, 2012 at 17:0937

@ ALL
1 Aprilie 2012 ofera performante de varf. Unele pot fi numite “Capodopere neintentionate”. Iata una aici http://olelielie.wordpress.com/2012/03/31/httpwp-mep2gah8-bj/#more-727

Deci:

1. Spre a dovedi ca nu i s-a dat, ci i s-a furat, V. Padina reia pe noul sau blog (Olelie Lie) unLaudatio pe care l-am scris in urma cu cativa ani. Poetul ma anuntase ca, in sfarsit, ii apar doua carti prin grija unor prieteni din Franta, parca, si avea nevoie de doua prefete – una de la Vladimir Tismaneanu si una de la mine. I-am scris textul cu mare bucurie, dar cartile de care-mi vorbise nu au aparut niciodata. Aveam sa aflu ca, de fapt, nici nu existase un asemenea proiect. In schimb, V. Padina a postat textul meu în mai multe locuri. Unul dintre ele este acesta http://dictionary.sensagent.com/viorel+padina/ro-ro/

2. Citind ce am scris despre Viorel Patina si ce scriu de mai multa vreme pe acest bog, puteti observa cateva lucruri:

- In legatura cu Poemul de Otel, nu mi-am schimbat niciodata opinia;

- In legatura cu merítele reale (inclusiv cele anti-comuniste) ale lui Viorel Padina, nu mi-am schimbat niciodata opinia. Dar l-am descurajat permanent – in public si in mesaje prívate – sa un mai invoce si merite pe care nu le are.

- Laudatio pe care l-am semnat indica nu doar merítele literare si civice ale lui Viorle Padina, ci semnala si excesele comportamentului celui laudat. Nu este nimeni vinovat ca excesele s-au accentuat in progresie geométrica, practinc obliterand comunicarea poetului cu lumea.
– Cand scriam, despre Epistolarul sau ca este“halucinant, necuviincios si insuportabil de vindicativ”, am crezut ca V. Padina va intelege riscul de a trai pe buza neantului . Din “Impins si impingindu-se de unul singur intr-o solitudine sora cu nebunia”, V. Padina tine minte doar contributia celor ce l-au ajutat sa se scufunde, nu si prorpia-i contributie la acest dezastru. Mana pe care i-am intins-o atunci, cum bine dovedeste textul, era un efort de a-l ridica pe poet spre normalitate, nu sa-l imping pe fundul mocirlos al obsesiilor ce au istovit poetul, dar au consolidat vorbaria fara noima…

- Din textul lui Nicolae Manolescu despre Poemul de Otel, Viorel Padina citeaza, permanent, doar ce-i convine. Uita, tot permanent, de acel: “Se prea poate sa ramana singurul volum al acestui poet absolut extraordinar.”

- Nici Manolescu nu este vinovat ca a avut dreptate, nici eu nu ma simt vinovat ca, in loc sa-si implineasca talentul, V. Padina a tinut, si tine cu tot dinadinsul, sa desavarseasca tot ce a fost candva discutabil iar azi a devenit innaceptabil.

- In urma cu cateva luni, desi relatiile noastre erau mai mult decat hurducaite si blogurile sale inregistrasera triste campanii in care am fost facut cu ou si cu otet, Viorel Padina m-a cautat sa ma roage sa fiu de acord caLaudatio sa fie reprodus intr-o carte ce va fi ilustrata de dl Devis Grebu. Am refuzat, din mai multe motive. Suparare mare.

Iata motíve pentru care am refuzat:

- Colaborarea nu ma onora. Nu ma pot inhama intr-un proiect alaturi de un om care, fara sa stie cine sunt si ce fac, s-a angajat, pe unul din blogurile lui V. Padina in atacuri murdare impotriva mea. Cum nu-mi pot asuma riscul sa fiu balacarit, dupa ce mai fac un bine.

- Acel Laudatio imi fusese cerut cu ani in urma pentru o carte care nu a aparut vreodata. Fara sa-mi reneg opiniile despre Poemul de Otel si meritele reale ale lui V. Padina, de la momentul scrierii aceluiLaudatio si pana acum s-au intamplat multe lucruri si textul ar fi trebuit “adus la zi”. Cel mai importanat dintre lucrurile intervenite “intre timp” este scufundarea lui V. Padina intr-un univers infricosator. Sa publici un text ca al meu spre a dovedi ca… sunt un pizmas e semnul unei innourari de care imi pare sincer rau, dar de care a venit timpul sa uit. Implacabil chiar asta inseamna – nimic de facut.

Pentru ca V. Padina tine mortis sa se identifice cu Trabantul din textul meu, nu pot spune decat atat: nu cei care au intrezarit candva in tine un potential Ferrari sunt vinovati ca tu ai vrut si vrei sa-ti desavarseste destinul unui Trabant.

Sana & BranaApril 1, 2012 at 20:4638

@DT # 37

D-le T,

Si eu incep sa banuiesc ca sinteti masochist. Are dreptate Neamtu Tiganu sa va spuna ca aveti gusturi morbide. D-vs. chiar va faceti ca nu vedeti ca e vorba de ultima gioarsa de om? Nici ma-sa, nici tac-su daca stiau sa scrie nu i-ar fi scris un text mai frumos decit i-ati scris d-vs. Trebuia sa-l terminati dintr-o intrebare “Mai mataputz tu ai scris vreodata in viata ta vreun text ca asta despre un scriitor de varsta ta sau unu mai tanar?” A scris pe ma-sa. Tot ce scrie este despre el. A inceput acum niste tromboane ce mare prieten a fost el cu Nichita.

O fi avut talent dar au si altii. D-l Manolescu a scris si de Carterescu ca e cautat de geniu dar Cartarescu s-a tinut de scris (nu stiu daca e vrun geniu ori nu mi citeodata im place ce scrie dar alteori nu pre-mi place) pe cand AVP-u s-a tinut numai de cacaturi. Neamtu Tiganu v-a dat niste nickuri ca “Motanul Incaltat” si “Roadrunner”. Sunt oameni pe care avp-ul i-a jupuit de bani ca scrie el ceva si ca face el ceva pina s-au prins oamenii ca avepica nu le cersea bani pentru chestii literare. Neamtu a fost domn ca nu a spus dar va spun eu ca si pe el l-a jupuit avepica de bani si pe urma l-a tratat ca pe ultimul om. Ne-ati dat linkul si am vazut flegma pe care crede avepeul ca v-o trage. Omu de fapt sa pus palma in fata gurii in a scuipat si s-a trezit ca se scuipa intre ochi de unul singur.
“Stely” alta podoaba. Inainte de revolutie avea doua locuri de munca fiindca dimineata era ceva sefuletza pe la o organizatie de PCR si dupa amiaza, seara si noaptea era preoteasa, ca barba-su era preot. Atunci o fi invatat sa blesteme si ati vazut ca v-a blesetat sa va creasca cocoasa si tot asa sa i se intample si “BMV”eului d-vs. Coana preoteasa nu stie ca masina se numeste BMW nu BMV. De le cine stie ea ca aveti BMW ca nu prea stati cu ea de vorba? La mintea lor astia sint capabili sa se duca si la vrajitoare sa va faca farmece ca sa va ia ce aveti si sa i le dea lui avepica si asta ii da o firimitura si coanei preotese.
Mi-a placut aia cu CC despre care spune singur avepica ca e un tacanit dar de banat nu l-a banat. Smecher avepica, intii lasa mizeria aia cu DT si masturbarea intelectuala si pe urma o scoate si explica cum nu este el de acord cu CC. Stiti ce, daca CC ala e tocmai avepica? ca seamana ca doua picaturi de ploaie.
Lasati-i in pace ca astia nu merita mai mult decit o flegma intre ochi. Daca au nevoie de ajutor sa se duca iar la capitanul ala se securitate Miu cu care se tot intilnea avepica la initiativa lui avepica ca sa-i toarne pe aia de la CAP-ul unde lucra.

* * *

Da! Este adevarat. Cei doi mari Dizidenti romani, DT si AVP se despart iarasi. Divort Tragic. Amare Vieti Pierdute. Le dedicam un cantec potrivit pre versurile unui (alt) mare poet roman, pe care ambii il apreciaza in mod deosebit (deosebit unul de altul) si care reflecta foarte bine starea in care se afla actualmente cei doi scriitori (si impreuna si separat):

Precizare:  Textul de mai sus (inclusiv citatele originale) este o fictiune, fara nicio legatura cu persoane sau personaje din realitate, o compilatie imaginara dintr-un viitor roman aflat in lucru. Orice asociere intre aceasta fictiune si persoane, intamplari sau evenimente din realitate este neavenita si facuta de cititor pe propria raspundere. Va multumim pentru (ne)atentie si intelegere. Celor care au inteles ce era de inteles.

Rasunsul celui luat in pamflet(e) de catre intelectualul transatlantic Dorin Tudoran, recte Viorel Padina, se gaseste AICI. In mod cu totul si cu totul paradoxal raspunsul pare destul de logic si de consistent. Cert este ca indiferent de valoarea de adevar colaterala a retorismelor la care s-a dedat scriitorul Dorin Tudoran (care se plictiseste teribil), in pamflete cu repetitie (pamfletul la flasneta, un nou gen literar care ar putea trimite, in mod cu totul eronat, la Arghezi) reactivitatea sa retorica in exces ramane un mister, pentru cei care si-l imagineaza pe fostul dizident si grevist al foamei, ca fiind om cu scaun la cap. Incolo nu. Si nu.

Dezvaluiri senzationale

Dupa cum am mentionat anterior, astazi 1 Aprilie, va vom prezenta cateva dezvaluiri senzationale, mai mult sau mai putin emotionante pentru vizitatorii nostri mai mult sau mai putin vizibili. Primul set de dezvaluiri este din actualitatea imediata si pot fi verificate cu usurinta cu GOOGLE (se gasesc AICI), iar al doilea set provin din trecutul care ne tot bântuie si care tot nu vrea sa devina trecut si se gaseste AICI in Comunista Eră. ATENTIE: Responsabilitatea pentru vizitarea acestor dezvaluiri, pentru emotiile aferente vizionarii precum si pentru atitudinea fata de ele (le credeti, nu le credeti) va revine integral. Cei incapabili sa-si asume aceste responsabilitati sunt rugati in mod insistent sa nu acceseze paginile respective. Va multumim pentru intelegere si colaborare.

1 Aprilie – Pacalelile se tin lantz. Dupa ce ne-a pacalit Stefan Radof, acum poftim cultura ne mai pacaleste si Ion Lucian (AICI)

Update: 1 Aprilie e mare. Mare e 1 Aprilie. Incap in el glumele tuturor. O alta gluma (tot) mare ne face si scriitorul Dorin Tudoran. Pe Certocratia despre care chiar domnia sa marturiseste ca e blog da’ prost e Cercetati daca nu ma credeti (AICI) in „antet”. Si se (cam) stie ca de multe ori, noi oamenii, si intelectualul Dorin Tudoran este si el om, tratam in gluma ceea ce nu indraznim sa tratam in serios (pentru ca nu ne da mana). Scriitorul Dorin Tudoran ar dori sa se certe cu dl.Goe, sa-l puna la punct, sa-l ironizeze si sa-l arate lumii mic si rau. Dar pas de a putea pentru ca moderatorul sau (care se ocupa in mod temporar de administrarea blogului noaptea) il saboteaza, cezurand fara mila si fara logica mesajele d-lui Goe, lasandu-l astfel pe dl.Tudoran fara ilustrari potrivite. A incercat dânsul de cateva ori sa recupereze din spam cate un esantion pervers dintre mesajelor odioase ale acestui personaj funest (n.b.Dl.Goe) ca sa-l arate con-fratilor sai si sa-i atzate in contra sa sau macar sa nu-l combata pe dansul cand se da la Dl.Goe, dar in zadar. Si atunci, scriitorul Dorin, inventiv, profitand ca e 1 Aprilie, a gasit o modalitate simpla si ingenioasa de a rezolva problema in deplina siguranta (ca sa nu zicem securitate). A compus chiar dansul un mesaj in numele d-lui Goe (AICI), imitand slova baiatului (plastografie, plastografie inteleg, dar pana unde?), nu i-a fost greu ca e si d-lui un pui de d.Goe de mai mare dragul, si asta nu de ieri de alaltaieri, ca-i batran adolescentul Nea Goe Tudoran, si a reusit inca odata sa se certe singur cu umbra d-lui Goe pe Certocratia, cu martori. O performanta demna de 1 Aprilie. Aplauze si din partea noastra.

Update. Ultima ora: Gluma de 1 Aprilie a scriitorului Dorin Tudoran s-a fâsâit inainte de termen. Intelectualul Tudoran, observand ca ceilalti intelectuali certocrati o cam iau adlitteram s-a decis sa se deconspire pe sine in postura de Nea Goe Tudoran, omul care vorbeste curajos singur, declarand ca se afla deja in 2 Aprilie si ca asteapta cu nerabdare ziua de 1 Aprilie de anul viitor. Asa de tare si-o doreste incat este foarte posibil sa se trezeasca-ca i se ofera in fiecare zi. Caci fiecare zi este o sarbatoare. Nu? Daca nu, nu. Dl. Scriitor Tudoran, indragostit pana peste cap de propriile-i “calambururi” insista cu formula ri(t)mata care-i si magistrala-n mintea sa (e si intelectual): “dl Goe De Care Nimeni Nu Are Nevoie”. De unde rezulta cu claritate ca dl.Tudoran este Nimeni. Alaturi de cei in numele carora vorbeste, vorbeste, vorbeste, singur, singurel. Nu stiu de ce a trebuit sa insiste. In plus, ca veni vorba despre mintea sa, care “plastografiindu-l” pe veritabilul d.Goe, a pomenit asa aluziv niste organe interne si externe, trebuie remarcat efectul comic al distopiilor care afecteaza aceasta minte de poet bantuita de tot felul de organe. Pana la urma i-au ajuns la gura. Asa se defuleaza dansul (mofluzul) cand nu se screme sa se burzuluiasca in gol la intelectualii care nu-i sunt comentatori in blog, ale Vladimir Tismaneanu, Horia Roman Patapievici, Mircea Cartarescu, Mircea Mihaies, Ioan T. Morar, Sever Voinescu, Traian Ungureanu, Mihail Neamtu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si, cu voia d-voastra ultimul pe lista Viorel Padina si care nu-s patrioti ca aplau-dacii si geto-dacele sale certocrate, pe care insinueaza ca un misel ca i-ar fi insultat pana la ingretzosate invizibilul d.Goe. Traiasca deontologia comunicarii si intelectualitatea certocrata a minunatului poet Dorin Tudoran, omul nostru de la Washington.

Update: Scriitorul Dorin Tudoran, smulge cu mare greutate unele mesaje de-ale d-lui Goe din mana moderatorului sau temporar, luptandu-se crunt cu acesta, si le posteaza pe apucate pe blogul sau de unde urmeaza ca moderatorul sa le retraga. Ca sa-i venim in ajutor, si pentru ca avem si noi in spam aceleasi mesaje, astazi, de 1 Aprilie, promotional, postam mesajele d-lui Goe, refuzate in mod abuziv pe Certocratia, la topicul despre TURCI.

Raspunsul d-lui Goe la mesajele #1 si #2 ale scriitorului Tudoran (semnate in fel si chip):

Si uite asa, coane Dorine cine se scoala de dimineata departe ajunge. Ati vazut ce-ntamplare? De 1 Aprilie, Dl.Goe a facaut dansul ce-a facut, zapacindu-l inca o data pe moderator (tempul acela inept) si-a ajuns pe locul intai in Certocratia Vesela (detronandu-l pe fratele Antonesei), iar d-voastra, coane Dorine (plastograful ordinar) ati picat pe locul 2. Acuma daca suntem doar noi intre noi (mai ales d-voastra) trebuie spus ca, trezit asa in puterea noptii ca sa-i iau fata Palarierului, am fost nitel aiurit si-am facut o mica impreciziune in minunatul mesaj mentionidu-i intr-o lista incompleta (l-ati uitat pe dl.Padina, nu?) pe niste tovarasi de-ai d-voastra (Serban Foarta, Liviu Antonesei, Florin Iaru, Vasile Gogea, Daca_nu_nu si alte InimiRele) cu care dl.Goe chiar n-are nicio treaba. Misto ordinea analfabetica ierarhica in care sunt asezati. Le cer scuze pentru asta. Dar am circumstante atenuante: puterea noptii, repezeala, subconstientul (ca asa suntem noi d-ni Goe, ne bazam mult pe subconstient) etc. Dar acuma venind de la subconstient la constient, constat cu emotie ca mi s-a revelat misterul banarii. Asadar marinimosul moderator m-a banat pana acuma in semn de solidaritate cu scriitorii pe care (chipurile) i-ar fi ofensat bascalioasele mesaje al d-lui Goe. Incolo nu. Ca un scut al crestinatatii in fata atacurilor pagane ati fost coane Dorine, ci nu ca sa va protejati propriile sensibilitati epiteliale in exces ati procedat d-voastra asa (nedeontologic), ajungand sa va certati singur cu dl.Goe, noapte si zi. Tttt. Singur dar cu martori. Sa-i asteptam asadar pe Martorii lui Tudoran. Trebuie sa apara. E duminica, e 1 Aprile, ce alta treaba au? Caz doară nu v-or lasa singur cu turcii de ziua mea. Apropo, frumoase urari. Va multumesc frumos. Va doresc si eu coane Dorine, la multi ani, plini de succese literare si dizidentiale la blog, in pace si armonie, alaturi de cei dragi. Sa transmiteti va rog si acasa, cele bune din partea mea (acasa adica si persoanei care interpersoneaza personajul conul Dorin de la blog si mai nou (sau nu) si pe cel de Nea Goe Tudoran). Cu drag (pe bune) al dv. dl.Goe.

P.S. Multumesc celor care s-au abtinut (si se vor abtine si-ncontinuare) sa comenteze acest imprudent text // Your friend, Dl.Goe
***

Raspunsul d-lui Goe la mesajul #5 al scriitorului Tudoran:

Coane Dorine e bine ca v-ati grabit sa incheiati ziua de 1 Aprilie inainte de termen si sa lamuriti cum sta treaba, ca uite sarisera enemicii sa puie botul la facatura, desi dansi, nevazand mesajele d-lui Goe n-aveau de unde sti ce stiti d-voastra (care habar nu aveti dar va prefaceti). Ei doar va cred pe cuvant ca pe un Dumnezeu oarecare al blogului sau. Pacat ca nu i-ati lasat si pe altii sa-si dea in petec. Ar fi fost amuzamentul mai mare. Nu asta doreati oare si domnia voastra? Sa se solidarizeze intelectualii cu dv. in contra d-lui Goe? Cum nu? Ah, fir-ar a dracului de viata amarata ca m-a facut mama fara noroc. Coane Dorine mie imi place enorm de d-voastra pentru ca desi n-aveti haz reusiti sa fiti extrem de amuzant. Bunaoara glumele astea ratate cu dl.Goe sunt monumentale in felul lor. Sper sa le vada toata lumea care le are de vazut pana sa nu va vina ideea de a le retrage de pe blog (cum ati mai facut) cerandu-va spoi, frumos, scuze d-lor cu urechi extra-fine, pe care chipurile ii protejati de atacurile miselesti, inghitind de unul singur, pe ascuns, rahatul pe care-l stoarce dl.Goe din d-voastra, din greseala.

P.S. Transmiteti-i va rog din partea mea d-lui InimaRea ca nu-l pot avansa la gradul de “jigodie” pentru ca e prost, dar il pot trimite in piz-da buna a mamei sale, daca tot e dispus sa infulece legat la ochi. Si Daca nu, nu.
***

Raspunsul d-lui Goe la mesajul #10 al intelectualului Tudoran:

1 Aprilie se-ntoarce! Uraaaaa… Coane Dorine sunteti monumental, pe onoarea mea. Faptul ca ati tinut sa precizati in clar ca mesajul #9 e scris de dl.Goe-dl.Goe si nu de Nea Goe Tudoran, este o oda de slava inaltata inteligentei colocatarilor acestui minunat blog. Bine naibii ca le-ati spus, ca cine stie ce mai iesea. Impresia ca postarea pe sarite, selectiva, a mesajelor d-lui Goe v-ar avantaja este in sine o gluma (pacaleala) atat de mare incat râd cu lacrimi. Dar labil mai sunteti la bila coane Dorine. Pai nu-i promiseserati solemn d-lui cu Inima Rea si minte asa si asa, ca nu se va mai auzi nimica despre dl.Goe pana la anul pe 1 Aprilie? Ce s-a intamplat? Ati facut un salt in timp? Inainte sau inapoi? Coane Dorine sa traiti si sa infloriti si distractie sa tot oferiti. Ca si pana acum.

P.S. Va multumesc pentru serviciul de posta pe care l-ati operat la rugamintea d-lui Goe, in favoarea d-lui Inimioara.

* * *

Si ziua continua si noaptea. Si a doua zi. Caci in fiecare zi e 1 Aprilie. Bloggerul Dorin Tudoran o demonstreaza cu aplomb.

Vergi, Scovergi, Scorneli si Fileuri

…ca sa ne exprimam asa…

Ultimul cadru al precedentelor Ve-Sco-Sco-Fil-uri a imortalizat un instantaneu al unui fragment (strop in stop cadru) dintr-o realitate curgatoare, ca un râu mocirlos care-l târa la vale pe obiectul HRP. Ni s-a parut de mare mirare ca stropul acela de lichid, sarit din tumultul mociroaselor aluviuni, era incredibl de limpede, de cristalin, de parca n-ar fi sarit de acolo din balta transformata in avalansa de mâluri de o bizara alunecare de teren. Poate nici n-a sarit de acolo. O fi fost un strop de roua aruncat in valtoare, de pe mal, de un fir de iarba vioi si verde, ca bradu. Cert este ca odata cazut in mlastina curgatoare, stropul cel limpede n-a facut valuri, nici macar cercuri, si nici ecouri n-a starnit. A disparut ca si cand n-ar fi fost. Cu atat mai insolita fotografia care-l infatiseaza plutind vesnic peste impurele ape, postata in episodul trecut. Castigatori ai concursului “Ghici ce e!” au fost “Rebeliunea Minerala” si  d’Artagnan cu raspunsul:

martie 24, 2012 la 12:32 am – Mihai Rogobete despre Patapievici… Mai grea a fost ghicitoarea cu cocoașa.

Asa dupa cum spuneam  nu se acorda recompensa. Doar mentiune. Nici n-ar trebui inturcat raspunsurile au fost incomplete ne precizandu-se unde si de ce a aparut citatul surprins in aer.

Dar se pare ca bate vânt de primavara in panzele trenului cu care circula pe ruta Ploiesti – Bucuresti (cu escala ocolitoare pe la Titu), oropsitul d.Goe, cel banat in Bucuresti, in Oltenia, la Mizil, in Timisoara si in toata tara. Iata ca se afla litere si farduri si niste bloguri care nu-l baneaza deloc sau nu-l baneaza de tot. (Nu) le stim (chiar) pe toate… dar l-am putea aminti pe cele in care-i-au aparut, recent, comentarii, celui fara drept general de semnatura din personajul d-lui Goe.  Iata, de ex.,  unul dintre blogurile imprudente care-i ingaduie replicile celui care se pretinde clona celui mai râzgâiat personaj al d-lui Caragiale: Deca(b)logul Muschetarilor.

Ghicitoarea zile:

(1) Presupunand ca se da o planeta similara cu Pamantul (eventual chiar Pamantul) acoperita cu o vegetatie luxurianta, capabila sa mentina si sa refaca usor aceasta vegetatie, se cere sa se ghiceasca ce s-ar intampla cu acea planeta si cum ar evolua speciile in 1000, 100.000, 1.000.000, 100.000.000 de ani, incepand cu un moment dat cand ar fi brusc populata si cu animale, exclusiv ierbivore, toate speciile existente azi pe Pamanat de la protozoare la mamifere, dar exclusiv “ierbivore”, niciun carnivor sau omnivor in conditile :

a) doar animale

b) animale in combinatie cu oameni (exclusiv vegetarieni in varianta vegan)

Raspunsurile si premierile pentru raspunsurile corecte se vor face efectua pe

1 Aprile, de ziua d-lui Goe, ocazie cu care vom face si niste dezvaluiri senzationale. Fiind vorba de 1 Aprilie fiecare va fi liber sa-si asume responsibilitatea sa le creada sau nu.

Anticipand un pic, mentionam ca este vorba de doua seturi de dezvaluiri, unele de mare actualitate, iar altele din trecutul nu prea indepartat al tarii noastre, plina azi de dizidenti retroactivi. Va multumim pentru atentie. Ramaneti pe receptie.

Urmeaza 1 Aprilie.

Avanpremiera:

In atentia rezolvitorilor de probleme: Problema de logica politica si medicina preventiva institutionala.

(2) Se da urmatoarea situatie: Trei smecheri (A, B, C) au o parasuta (X) si vor sa o faca posta. Fiecare dintre smecheri si si parasuta au cate o boala venerica (a, b, c, x), diferita de a oricaruia dintre ceilalti. Grupul poseda in comun (doar) doua prezervative. Actiunea se intampla la munte (muntii Semenic mai precis), intr-un cort, departe de orice asezare sau benzinarie.

Se cere:  Sa se propuna o solutie tehnica adecvata astfel incat toata lumea sa fie satisfacuta fara ca niciunul dintre membri grupului (inclusiv parasuta) sa nu fie in pericol de a se contamina cu vreuna dintre bolile celorlati.

Se ofera recompensa!

Inca un Update:

(3) El o place pe ea, o iubeste, o doreste si o cauta. Ea nu-l iubeste. Nu-l place. Il detesta. O inspaimanta. Se fereste de el. Il evita. Ce-ar trebui sa faca el? Ce?

Basmul de la Echinoctiu

Astazi se intampla lucruri cu rezonanta cosmica. Una dintre planetele Sistemului Solar, si anume cea cu Albedo 39, (coincidenta sau nu, un albedo identic cu al solului de pace pe care zace Arca lui Goe, ea insasi compusa in cheie sol bemol), se afla in postura delicata, in care geometria (axa de rotatie fiind perpendiculara pe planul elipticii) influenteaza geografia zile, care este, pentru o clipa, egala cu noaptea. Tot azi, Arca lui Goe numara al doilea echinoctiu observat astronomic (cu sextantul) de la ba-bord. Prin urmare, desi initial era planificata sfestania finala a D-lui Sufletzel, ne-am gandit sa-i facem o surpriza si un hatâr D-lui Goe, cel care ne bombardeaza in spam cu mesaje refuzate (zice-se abuziv) prin alte parti. Asadar azi, n-o sa-i publicam niciunul dintre mesajele cenzurate ci, pentru a fi intr-un bun acord cu echilibrul echinoctial al zilei cu noaptea,  o sa reluam unul dintre comentariile sale care au fost publicate, trecand de faza moderarii, la altii carora le acordam si noi credit, ceea ce nu se intampla in fiecare zi. Asadar are cuvantul dl.Goe:

Galben de Soare – adăugat de dlgoe la data de 15 Martie 2012 10:03:33

La capitoulul “calatorii la intamplare”, ca natie dar si ca indivizi, suntem experti. Eroul nostru legendar (nu, nu ma refer la Bula ci la Fat-Frumos) care intruchipeaza aspiratiile naţionale, colective, secrete, in materie de succes, este de obicei un individ usor redus mintal dar cu suflet bun, care este condus, de regula, de un cal nazdravan, inaripat si cu niste urechi de elefant in care se ascund o multime de lucruri utile, o gresie, un piepten, o oglinda, un inel, un prezervativ, ma rog tot ce trebuie unui voinic plecat in lume nu se stie unde si de ce (sa-si caute norocul). Tocmai pentru a lasa calatoria aflată in desfăşoare dincolo de anticipabil, calul (nazdravan) nu-i dezvaluie omului (romanul mitologic) tot planingul calatoriei si nici cheile pe care le detine in portofoliu, si care chei vor fi folosite taman la pont, in contra intricatelor probleme, pe care calul se pare ca le premediteaza, ca un complice siret al destinului implacabil, si de care se va lovi omul in calatoria sa, de la nastere catre momentul (d)in care va incepe sa traiasca fericit pana la adanci batraneti. Calul bun nu-i fura omului bun dimensiunea palpitanta a calatoriei. Eroul nostru (naţional), fie ca este vorba despre un Fat-Frumos sadea sau din Lacrima ori in variantele Greuceanu sau Pipăruş sau Harap-Alb sau whatever, nici nu pleaca de acasa fara un astfel de cal minune.

Deci da, nu cred ca trebuie sa ne planificam neprevazutul si deriva pentru ca le posedam in natura noastra intima, mult superioara celei a amatorului Don Quijote, si nici nu trebuie sa ne temem prea tare de riscurile pe care le incumba o asemenea mostenire genetică pentru ca Galben de Soare (atuul nostrum) este mereu mult peste ceea ce Rosinanta n-ar putea deveni nici in visele ei cele mai sublime. Si atunci? De unde pana unde complexele noastre? Si de unde pana unde popularitatea impinsa pana la universalitate a lui Don Quijote in dauna anonimului Fat-Frumos? Probabil ca secretul consta in diferenta de notorietate intre Cervantes si autorul anonim (folclorist) al basmelor romanesti. Acesta din urma, prins in problemele de marketing, incercand sa creze un model de erou (Fat-Frumos) cat mai vandabil publicului tinta, a neglijat sa-si promoveze imaginea personala si a murit in mizerie si uitare. Asa se face ca cel mai frumos si mai important basm al conditiei umane u-ni-ver-sa-le (cu arome tipic romanesti), Tinerete fara Batraneţe si Viaţă fara de Moarte, un elogiu filosofic adus dezideratului ţintit azi de filosofi in miscare (travel), coeficientul de dezordine, ramane necunoscut publicului larg al planetei. Recititi basmul, punandu-va in pielea personajului, cel nascut impotriva vointei sale, fara sa stie de ce, pe baza unor promisiuni electorale aparent nesustenabile, doar pentru a imbunatati indicele demografic la curtea regala. Acceptati odata cu Fat-Frumos mirajul calatoriei in neprevazut, catre un tel imaginar, mult mai fantasmaogoric decat viziunea lui Don Quijote in fata morilor de vant, (de)lasati-va pe mana calului nazdravan, si veti vedea ce e de vazut: Calul este un parsiv. Ati vazut cum a procedat? Atunci cand Fat-Frumos, brusc bătrân, isi accepta mioritic moartea (care-l astepta tacuta si care-i trage palme, ma-ntelegi, facandu-l parf si pulbere in ţărâna străbuna; si atunci de ce se mai numeste basmul Tinerete fara batranete si viaţă fara de moarte?) ce face calul? Calul, cel capabil sa fuga nu ca vantul ci ca gandul (depasid viteza combinata a luminii si intunericului si desfiintand practic Teoria Generalizata a Relativitatii), impins de instinctul de conservare, fuge inapoi in absolut, la zânele care detin elixirul tineretii fara… etc. Asta ar fi de poate inteles la un cal, daca nu l-am fi prins pe firul povestii cu alta mult mai gogonata. Credeti oare ca Fat-Frumos a ajuns din intamplare in Valea Plângerii (si-a Aducerii Aminte)? Aiurea! Un cal dotat cu sisteme de navigatie aeriana care a reusit usor sa evite apararea antiaeriana a padurii cu fiare, nu se lasa prostit de un iepuras. Calul este complicele iepurelui care l-a impins pe Fat-Frumos in Valea plangerii (sub atenta supervizare a autorului anonim, var din frati cu cuscra mân-si a lui unu Unamuno, cazut pe locul doi dupa Cervantes… in sfarsit nu intru in detalii) cu un scop anume, acela al desavarsirii capodoperei si al implinirii conditiei umane. Nu cabaline.

Calul este in realitate egoist, parsiv, las şi mai ales arogant, iar in poveste, cu exceptia Nasterii, Mortii si a escalei din Valea Plangerii, faptele nu s-au petrecut deloc dupa cum le-a descris autorul anonim al basmului. Ci altfel. Poate vi le voi prezenta alta data, pentru ca acum, consecvent specificului naţional, am derapat deja mult prea departe de scopul initial al acestei calatorii de cuvinte din subsolul unui articol pe note… De fapt, dupa cum spuneam, cand am inceput sa scriu acest comentariu doar Dumnezeu si cu mine stiam ce vreau sa zic. Acum Dumnezeu a ramas singur(ul) (asta in varianta optimista a cazului in care, in pofida contestarilor atee, o atare entitate chiar exista aevea), iar asta ma arunca intr-o crunta dilema: sa apăs sau sa nu apăs pe butonul pe care scrie (ah) Salvare. A avea sau a nu avea (vre)o apasare? Aceasta-i nu-i intrebarea ci chiar apasarea. D-voastra cum credeti ca voi fi procedat, asa… dupa mintea d-voastra (mintea de pe urma a românului, sunteti români, nu?)

Albedo 039

Vergi, Scovergi, Scorneli si Fileuri

…ca sa ne exprimam asa…

Ghicitoarea zilei:

Cine si despre cine (eventual si de ce) a zis:

“Unidimensionalitatea gândirii sale – triumfalist logiciste – m-a făcut să întrevăd varianta obscurantismului raţionalist şi-n literatura şi-n publicistica lui – un Ev Mediu scientist contrapus decadenţei celui creştin-umanist în care ne-a tot reproşat că ne complacem. Dualist în iluzoria sa dialectică a polemizat cu stafia unui alter-ego nehăruit analogic şi sinestezic; captiv inductivo-deductiv şi ocolit de curajul eliberator al intuiţiei şi revelaţiei, şi-a tot cioplit chipul silogistic. Cărţile lui nu seduc, ci înfiorează.”?

Nota: Nu se acorda recompensa.

Dezlegari si co-comentarii…

Marti 13 – Ceasul rau, pisica neagra… Aiurea! Ia nu mai crede frate in mofturi din astea.

               A. Dezlegari ale povestilor de da si nu:

CAZUL 1: Cica un tip intra intr-un bar si îi cere barmanului sa-i dea un pahar cu apa. Barmanul scoate un pistol de sub tejghea si-l indreapta asupra individului. Acesta ii raspunde speriat: „OK, nu mai e nevoie. Da-mi un whisky!”.

SOLUTIE (in pripa): Ce e? Ce e? Oameni in toata firea si nu ne dam seama ce e. Iata ce e. Omul, un cunoscut al barului, client fidel, avea un acces de sughit. Se stie ca pentru a scapa de sughit poti incerca sa bei apa. Omul a cerut apa ca sa scape de sughit. Barmanul, l-a vazut ca sughite si si-a permis sa-i ofere un tratament mai eficient: o sperietura buna. Asa se zice, ca un o sperietura zdravana te scapa de sughit. In cazul de fata chiar a mers. Astfel incat omul, vindecat de sughit, si-a adus aminte de ce venise la bar. 

CAZUL 2: John si Marry calatoreau impreuna. Ajunsi la hotel John o lasa pe Marry in camera si coboara la bar unde se imbata critza. Tarziu dupa miezul noptii se intoarce in camera. Incercand sa ajunga in pat fara sa aprinda lumina se impiedica de mobile si cade pe covor unde si adoarme. A doua zi tarziu cand se trezeste constata ca Marry este moarta. Din intrebari simple trebuie sa aflati circumstantele in care s-a produs moartea lui Marry.

SOLUTIE (d’Artagnan): Să nu-mi spuneți că nenorocitul de bețivan, în cădere, a ”reușit” să ia cu el și frumosul acvariu în care se afla nevinovata Marry, peștișorul primit cadou de la mătușa lui, Anna…Ce moarte, să se zbată pe covor, cu nesimțitul dormind lângă ea…

CAZUL 3: CAZ: Un tip se duce in padure si face o groapa. De ce?

SOLUTIE (scurta): Individul venise in padure pentru o pardida de sex cu o tipa care avea cocoasa!

               B. Co-comentarii la comentariile precedentelor doua teme de reflectie (cea cu anticonceptionalele compensate si cea cu ticalosii de pe internet):

A venit primavara:

 

Ticăloşii de pe internet

Extinderea mediului virtual are drept consecinţă apariţia unor „răufăcători“ care agresează utilizatorul paşnic. Printre aceştia, „sabotorul“, „ştie-tot“ sau „scepticul“.

Viaţa în mediul virtual nu e uşoară. Întotdeauna se vor găsi personaje care să critice munca altora, stilul, talentul, ideile, ba chiar şi fotografiile personale. În ­online, aceşti indivizi sunt denumiţi „villains” – în limba engleză, ticăloşi, personaje negative. Specialiştii americani de la search­enginejournal.com, o companie de consiliere pe problemae de marketing şi promovare pe internet, au identificat opt categorii de astfel de „nesuferiţi”, precum şi modurile în care te poţi apăra de atacurile lor pe blogul personal sau pe reţelele sociale.

1 Trollul. Acest individ postează comentarii exclusiv cu intenţia de a jigni alţi utilizatori, indiferent de subiectul discuţiei. Acuzaţiile blasfemiatoare, rasiste sau sexiste sunt toate componente ale arsenalului său. Potrivit psihologului bucureştean Keren ­Rosner, „­«trollul» se simte frustrat în viaţa reală şi se descătuşează în lumea virtuală, eliberându-se de complexul de inferioritate”. În online, adaugă specialistul, „acest sentiment al inferiorităţii este înlocuit cu o atitudine sfidătoare şi jignitoare, prin care crede că-i pedepseşte pe toţi cei care în viaţa reală îl fac să se simtă neimportant şi îl fac să sufere. Este o «răzbunare» inconştientă, compensatoare, care-l face să trăiască pentru moment satisfacţia şi iluzia celui puternic”.

2 Sabotorul. Se bagă în toate conversaţiile, pe toate subiectele, deşi nu catidicseşte niciodată să citească articolul sau că vizioneze clipul în josul cărora comentează. Din acest motiv, comentariile lui nu aduc nimic nou discuţiei şi nu fac altceva decât să scurtcircuiteze cu platitudini bunul mers al forumului. „Sabotorul”, susţine ­Keren Rosner, este atât de insistent pentru că are nevoie de recunoaşterea personală din partea semenilor, pe care n-o primeşte în viaţa reală. „Atenţionează că este şi el acolo şi se zbate să demonstreze că este valoros şi că merită atenţie”, punctează psihologul.

3 Emo. Este mereu trist şi întunecat, pentru că aşa crede el că e cool. Emo atacă în mediul virtual numai atunci când este deranjat de un anumit comentariu, pe care-l interpretează ca o critică la adresa propriei persoane. Şi cum îi place să pretindă că este o persoană extrem de sensibilă, se enervează des, deci atacă des. „Fiţi foarte precauţi când supăraţi un emo. Aţi putea crede că un răspuns scurt, în apărarea voastră, e o idee bună, însă de cele mai multe ori îl veţi supăra şi mai tare. Unui emo îi ia muuult timp până-i trece supărarea”, scriu cei de la ­searchenginejournal.com.

4 Ştie-tot. Este probabil cel mai enervant personaj din peisajul online. Din fericire, comentează destul de rar, dar atunci când o face este doar pentru a corecta, cu superioritate, autorul articolului sau comentariul unui alt utilizator. De asemenea, iubeşte să atragă tuturor atenţia asupra greşelilor gramaticale. „Cu un sentiment puternic de superioritate faţă de semeni, «ştie-tot» se înscrie în discuţii doar ca să-şi evidenţieze cunoştinţele şi experienţele, sfidând părerea celorlalţi pe care-i desconsideră sincer”, este de părere psihologul ­Keren Rosner. În plus, mai spune specialistul, „«ştie-tot» este un mini-dictator care vrea să facă legea. Scopul lui ­este să-i impresioneze pe partenerii lui de discuţie, crescându-şi ­astfel valoare în propriii ochi”.

Click pe infografie pentru a mări

5 Groparul. Acest personaj ţinteşte numai utilizatorii „de meserie”, adică pe aceia care şi-au făcut un nume în mediul virtual, datorită conţinutului de calitate pe care-l oferă. „Groparul” intră pe reţelele de socializare şi pe bloguri pentru a ataca „vedetele” online-ului. Indiferent de calitatea muncii autorului, el va avea întotdeuna ceva de criticat.

6 Scepticul. Indiferent de ştirea, fotografia sau de clipul video aflate în discuţie, scepticul va fi primul care va susţine că nu sunt reale. Pentru el, tot ceea ce e interesant pe internet este trucat: fotografiile sunt „lucrate” în Photoshop, clipurile video sunt regizate, iar statisticile, faptele şi rapoartele sunt realizate de oameni care au ceva de câştigat de pe urma lor. „Acest personaj are convingerea că toţi ceilalţi sunt nesinceri şi răuvoitori, iar el, rămânând în gardă, nu va fi rănit, păgubit sau folosit. Paradoxal, el este cel care are nevoie mai mare de oameni, dar le cere permanent dovezi de bună intenţie”, spune specialistul.

7 Neruşinatul cu link-urile. Comentează doar pentru a insera link-uri care, accesate în număr mare, îi pot aduce avantaje sau notorietate. Îl poţi recunoaşte după comentariul scurt – „Bun articol” – urmat de link-ul către articolul sau compania lui. „Genul de persoană în jurul căreia se învârte lumea, acest individ este insensibil la ceilalţi sau la nevoile lor, nu observă cât este de ridicol şi de nedorit atunci când insistă cu informaţii despre el”, afirmă ­Keren Rosner.

8 Trompeta. Reclamă tot ceea ce întâlneşte pe internet şi despre care crede că ar fi motivat de un profit, cum ar fi reclamele şi linkurile nesolicitate. Este „câinele de pază” al mediului virtual şi, după părerea psihologului, „o persoană determinată şi perseverentă fară implicări emoţionale”.

“Sentimentul de inferioritate este înlocuit în online cu o atitudine jignitoare, prin care crede că-i pedepseşte pe toţi cei care în viaţa reală îl fac să se simtă neimportant.”
Keren Rosner psiholog

Alţi 5 „răi” pe internet

În completarea analizei celor de la searchenginejournal.com, bloggerul american Steve Radick a găsit alte cinci categorii de „ticăloşi” care activează în mediul online: îngustul la minte care te scoate din minţi, pesimistul care te întristează, escrocul care încearcă să te „uşureze de bani”, conservatorul ­care-ţi taie elanul şi naivul care te-ar amuza, dacă nu te-ar enerva.

2 miliarde de utilizatori de internet sunt în întreaga lume, potrivit Uniunii Internaţionale a Telecomunicaţiilor.

Sinuciderea lui Meg

Adolescenta Megan Taylor Meier (foto), din Dardenne Prairie, SUA, s-a spânzurat pe 17 octombrie 2007, cu trei săptămâni înainte să împlinească 14 ani. Un an mai târziu, în urma unei investigaţii solicitate de părinţii fetei, s-a descoperit că Megan fusese hărţuită constant pe reţeaua de socializare MySpace, acesta devenind oficial motivul sinuciderii. La scurt timp după ce şi-a deschis contul, Megan a început să primească mesaje din partea unui anume Josh Evans, în vârstă de 16 ani. În realitate, contul era fals şi era administrat de Lori Drew, mama unei foste prietene de-a lui Megan.

După mai multe mesaje schimbate pe MySpace, fata de 14 ani s-a îndrăgostit de fictivul Josh. Însă, începând cu 15 octombrie 2006, tonul mesajelor s-a schimbat: „Eşti o fată rea şi toată lumea te urăşte. Lumea va fi un loc mai bun fără tine”. Adolescenta a fost găsită spânzurată în camera ei. În acest caz, Lori Drew a fost acuzată în 2008, dar un an mai târziu a fost achitată.

Adevăraţii răufăcători din mediul virtual

Din nefericire – pe lângă cele opt personaje negative identificate de americani, indivizi care nu fac alt rău decât să enerveze utilizatorii şi să saboteze discuţiile – în mediul online există şi ticăloşi adevăraţi. Unul dintre ei este hărţuitorul, iar victimele lui sunt, în general, copii. În acest moment, România se află pe primul loc în Uniunea Europeană în privinţa numărului de copii care primesc sau au primit mesaje cu tentă sexuală prin intermediul internetului.

Potrivit Organizaţiei ­„Salvaţi Copiii”, 70% din minori au fost destinatarii unor asemenea mesaje. Un studiu austro-german, realizat în cadrul programului Virtual Stages Against ­Violence, arată că, în comparaţie cu celelalte state din UE, cele mai multe conturi pe reţelele sociale le au copiii români, 41% din acestea fiind nesecurizate.

Mai grav, 62% din părinţii din România nu monitorizează activitatea online a copilului şi doar 4,9% ştiu ce mijloace de blocare a conţinuturilor dăunătoare ar putea folosi. Hărţuirea online sau „cyberbullying”-ul se manifestă prin ameninţări, remarci sexuale, incitări la ură sau afişarea unor declaraţii false ­care au ca scop umilirea victimei, atacul desfăşurându-se pe platforme de socializare, e-mail, mesagerie instantă sau pe telefonul mobil. ;

Control sporit cu Facebook

Personajele negative se simt protejate în mediul online atunci când între ele şi persoana sau persoanele cărora li se adresează se află un ecran de computer. Drept urmare, mulţi sunt mai slobozi la gură şi adoptă adesea o atitudine şi un limbaj pe care în viaţa offline nu le-ar folosi, spune jurnalistul Alexandru-Brăduţ Ulmanu, autorul lucrării „Cartea Feţelor. Revoluţia Facebook în spaţiul social”. „Un rol important l-au avut şi site-urile şi forumurile care permiteau comentariile anonime – pentru că-şi pot asuma orice identitate doresc, astfel de personaje se simt cu atât mai libere să publice comentarii mai puţin civilizate”, adaugă jurnalistul.

Astăzi, însă, precizează Alexandru-Brăduţ Ulmanu, „site-uri precum Facebook, au schimbat oarecum lucrurile, prin două mişcări. E vorba în primul rând de un regulament de utilizare şi o platformă care încurajează asumarea identităţii şi descurajează anonimatul – teoretic, n-ai voie să ai cont pe Facebook decât dacă foloseşti numele real şi, chiar dacă lucrurile nu stau întotdeauna aşa în practică, e evident că o mare parte a utilizatorilor acestor reţele postează în nume propriu şi că nivelul discuţiilor este mai ridicat decât pe multe forumuri şi site-uri de ştiri”. În al doilea rând, Facebook facilitează cu precădere contactul între persoane care deja fac parte din cercuri comune, iar în astfel de medii familiare oamenii evită de obicei să jignească partenerii de discuţie.

Articol preluat din Adevarul

• Update: Nu uitati de cele 44 de pahare. Sanatate!

Dilema veche, dilema noua… si voua

Nota: Acest “ciot” de articol nu are (nicio) legatura cu tentativa de consiliere vizavi de unele aspecte ale ameliorarii potentiale a veniturilor revistei Dilema Veche prin sporirea constanta a traficului on line aducator de reclama scumpa, promisa de catre dl.Goe d-lui Vasilescu. Consilierea.

Pe vremuri se zicea ca dilema (shakespeariana !? a)  fetelor de la ASE era a se sau a nu se… Academia s-a desfiintat, iar Dilema, desi continua sa existe, s-a diminuat considerabil… fiind inlocuita de alte si alte dileme…

Aflam (de AICI) cateva lucruri extrem de interesante despre starea la zi a planetei (anul 2012). Sa recapitulam pe puncte faptele ce compun intmplarea generatoare de dileme:

a) O studenta la Drept (nu de la ASE) a cerut in cadrul unei comisii a Congresului american, rambursarea cheltuielilor de contraceptie care ar urma sa fie acoperite, ca orice medicament, prin asigurarea medicala. Suma avansata pentru a fi acoperita de catre contribuabilul american: circa 3000 de dolari pe an pentru fiecare “pacienta”.

b) Intr-o dezbatere televizata  tanara cu pricina este numita “parasuta”, de catre un comentator (Rush Limbaugh, foarte popular in randul conservatorilor, un fel Mircea Badea al lor), cu antecedente in materie de exprimare frusta.

c) Presedintele Statelor Unite ale Americii, Barack Obama a sunat-o pe studenta (cu pricina) pentru a-si exprima sustinerea (…), sau mai bine zis dezolarea fata de atacurile personale indecente care au vizat-o si sa ii multumeasca pentru ca si-a valorizat drepturile, in calitate de cetatean, vorbind despre un subiect de interes public.

d) Mai multe mari companii americane si-au retras reclamele la posturile care preiau programul celui mai cunoscut om de radio din tara, Rush Limbaugh, dupa ce acesta a facut-o “tarfa si prostituata” pe o studenta. (n.b. Dar a facut-o si celebra. Acum ar putea sa-si scrie memoriile intr-un best seller, nu?)

e) Multi sunt de parere ca acest boicot ar putea insemna o grea lovitura pentru cariera lui Limbaugh, insa el a mai supravietuit unui boicot asemanator in 1994, pe cand era purtator de cuvant al unei companii producatoare de suc de portocale si a facut comentarii misogine si homofobe. Atunci, sustinatorii lui au infrant boicotul cumparand in exces suc de portocale.

Ce s-ar putea deduce de aici? Ah, atat de multe ca ne cuprinde frica, lenea si lehamitea. Adica nu, lehamitea nu. Spicum si noi la intamplare, in nicio ordine,  cateva din invatamintele care s-ar putea desprnde de aici:

1) In America  atacurile personale indecente sunt atat de rare incat presedintele tarii (daca nu chiar al planetei, macar pana ieri cand a fost reales si dl.V.Putin) isi ingaduie sa se ocupe personal cu reperarea onoarei victimelor.

2) Presedintele american este un bun diplomat (cam de talia lui Adrian Nastase). A dat-o cotita. A fost evaziv. N-a zis nici da nici nu, in legatura cu propunerea studentei sau cu concluzia comentatorului. Dansul s-a referit strict la faptul de a fi dezolat  (scarbit?, E.Constantinescu) fata de atacul ad hominem caruia i-a cazut victima frageda studenta, lasandu-i in mare dilema pe toti cei care se intreaba retoric: dar d-lui cum considera? vizavi de problema ridicata Congresului de catre studenta la drept (care pare de stanga). D-voastra ce credeti? D-voastra cum considerati? Dar la noi ar trebui sa se dea anticonceptionalele pe retete compensate sau nu? A se da sau a nu se da. Dileme, dileme, dileme…

3) Si companiile americane sunt diplomate (nu doar foarte oneste) facandu-si mare reclama prin faptul ca nu-si mai fac reclama.  America este se pare, tara diplpmatiei extreme. O poate confirma si reprezentatntul nostru (al bloggerilor romani) la Washington, excelenta sa, dl. ambasador Dorin Tudoran.

4) Brandul “Mircea Badea” este universal. Valabil. Mai ceva decat prostul-gust. Si el universal valabil, din ce in ce mai valabil de cand cu Internetul care sterge abrupt si definitiv diferentele specifice dintre sat si oras, dintre Corabia si Frankfurt (pe Main sau pe Oder sau pe unde o rezida (da, da, da a rezida) rromul Calomfirescu Ciucurel).

Ar mai fi dar am inceput sa devenim patetici asa ca preferam sa ne defenestram precipitat catre concluzii:

Daca am inteles noi bine, comentatorul de radio  Rush Limbaugh  si-a exprimat in felul lui (care nu e al nostru) dezacordul cu propunerea d-soarei studente Sandra Fluke. Initial ni s-a parut firesc sa fim de acord cu dezacordul sau (din cateva motive foarte clare pe care nu le mai expunem intrucat chiar nu intereseaza pe nimeni dintre cei care nu le stiu deja). Apoi insa, interesandu-ne, documentandu-ne, am ajuns sa ne indoim de acordul nostru vizavi de dezacordul versiunii americane a lui Mircea Badea. Asa… la modul cvasi-absolut  in contextul istoric traditional (de 2012 ani incoace!) al societatii umane in versiunea sa crestina cu accente occidentale de origine greceasca (Grecia antica nu asta de acum) si pe criza asta monser (de origine greceasca) ,  cererea d-soarei studente este aberanta. Nu? Absurda, imorala, ilegala si si ingrasa. Nu? In afara de faptul ca deschide larg poarta coruptiei, abuzurilor cu extorcare de bani. De la buget. Din ne/fericire insa noi (nu noi-noi, ci asa in general) nu operam cu absolutul ci cu relativul, conjuncturalul in contextul decisiv al precedentelor. Am aflat cu mirare ca exista in SUA un precedent care justifica pe deplin cererea d-soarei studente: Viagra se da pe retete compensate !!! In acest caz nu avem ce face si trebuie sa fim total si definitv de partea viitoarei avocate cu mari perspective pentru o cariera politica in Congres si chiar mai sus, in virtutea faptului ca o mare parte din necesarul de anticonceptionale vine tocmai din excesul de virilitate produs din banii contribuabilior. Daca dau bani pentru una trebuie sa dea si pentru alta (e musai) intru prosperitatea si propasirea industriei farmaceutice din patria parintilor fondatori. In plus, pe termemn lung,  se evita aparitia unui exces de forta de munca ce ar alimenta sine die multe alte probleme sociale, economice, financiare, medicale, ecologice, demografice, infractonale etc, etc, etc. O intreaga tragedie umana.

Apropo! La noi pitecantropul CTP (imi cer scuze pitecantropilor) zice ante-pronuntandu-se ca: Indivizii ca Gheorghe Vlădan (suspectul pentru crimele de la Perla) trebuie suprimati (ca i se pare o jignire la adresa victimelor să-i plângem lui de milă). Prin urmare CTP se transforma firesc in vectorul reintroducerii pedepsei cu moartea. In Romania. Vezi AICI. Va recomand insistent MELANCHOLIA lui Lars von Trier

In concluzie le uram la multi ani tuturor doamnelor si domnisoarelor care viziteaza Arca lui Goe, asigurandu-le de sentimentele noastre constante si oneste:

Ziua Internaţională a Femeii

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecţionat de la Ziua internaţională a femeii)

(in fotografie) Marșul din anul 1975, Sydney, de Ziua Internațională a Femeii

În anul 1977 Adunarea Generală a ONU a proclamat printr-o rezoluție Ziua Națiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor și Pace Internațională. O sărbătoare a femeilor, recunoscută internațional, dar fără a se preciza o zi anume, a fost hotărâtă încă din 1910, de Internaționala Socialistă reunită la Copenhaga. După Primul Război Mondial^{[formulare evazivă][Când?]} Adunarea Generală a ONU a fixat data de 8 martie Ziua Internațională a Femeii, femeile au început din nou să demonstreze pentru drepturi egale și dreptul de vot al femeilor. Următorul pas în instituirea unei zile dedicate femeii l-a constituit proclamarea, în 1975, de către ONU, a Anului Internațional al Femeilor și declararea perioadei1976 - 1985 ca Deceniu ONU pentru condiția femeii.

Obiceiuri și tradiții

De 8 martie, în unele culturi, femeilor și fetelor li se dăruiesc cadouri, flori sau alte atenții.

Situația de azi

În data de 8 martie, Ziua Internațională a Femeii, este sărbătorită (în unele țări fiind declarată prin lege zi liberă) în următoarele state: Albania, Algeria, Angola, Armenia, Australia,Azerbaidjan, Bangladesh, Belarus, Bosnia și Herțegovina, Brazilia, Bulgaria, Burkina Faso, Cambodgia, Camerun, Chile, Columbia, Croația, Cuba, Cipru, Danemarca, Eritreea, Finlanda,Georgia, Grecia, Guineea-Bissau, Islanda, India, Italia, Israel, Laos, Letonia, Kazahstan, Kosovo, Kirghizstan, Macedonia, Madagascar, Malta, Mexic, Republica Moldova, Mongolia,Muntenegru, Nepal, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Suedia, Siria, Tadjikistan, Turcia, Turkmenistan, Ucraina, Ungaria, Uzbekistan, Vietnam,Zambia.

În China femeile au liber după-masă.

Sursa Wikipedia

De 8 martie, în unele culturi, femeilor și fetelor li se dăruiesc cadouri, flori sau alte atenții:

si din nou cele doua cuvinte (vorbe grele) intr-o versiune mai altfel: