De ce nu-si fac persoanele publice bloguri anonime?

Veţi fi remarcat desigur ca orice persoana (cat de cat) publica ce se resecta, manifesta o vadita fobie pentru anonimi si anonimat   (pe care s-a-nteles de mai inainte sa le critice-n cuvinte). Daca am ignora avantajele directe sau indirecte de care beneficiaza persoanele publice de pe urma anonimatului si a anonimilor (le vom insira indata adica altadata) precum si unele escapade ale „publicilor” in zona crepusculara, am putea considera ca „da”, fobia respectiva este fireasca. Persoanele cu o anumita notorietate (uneori trista faima), cu taria propriilor convingeri si cu o anumita istorie, este normal sa prefere asumarea responsabilitatii celor afirmate (chiar si pe bloguri) prin afisarea la vedere a identitatii personale (insotita de poza). Procedand astfel anumite lucruri se pierd (iremediabil) dar desigur altele se castiga (le vom insira indata adica altadata).  Pana una alta as aminti (in preambulul unei eventuale discutii pe aceasta tema) despre experimentul curajos al unui reprezentat de frunte al castei notoriilor care a renuntat provizoriu la insemnele notorietatii pentru a trai o ora in pielea unui cersetor anonim.  Experimentul a urmarit demonstrarea unor concluzii anticipate (prestabilite ?)  dar rezultatele obtinute in final sugereaza mai multe interpretari posibile. Cea pe care o vizez aici ar putea fi un raspuns la intrebarea din titlul acestui post.

„Statia metro L’ENFANT PLAZA d in Washington, DC, intr-o zi friguroasa, pe 12 ianuarie 2007.
On om cu o vioara a cantat sase piese de Bach timp de 45 de minute. In timpul acesta aproximativ 2000 de oameni au trecut prin acea statie,
majoritatea in drum spre serviciu. Dupa vreo trei minute un om intre doua varste l-a observat si s-a oprit sa-l asculte pentru cateva secunde,
apoi a grabit pasul, manat probabil de programul sau strict.

 

4 minute mai tarziu:
 
Violonistul a primit primul sau dolar, o femeie i l-a aruncat in palarie fara sa se opreasca.
 
6 minute:
10 minute:

Un tanar se reazema de perete ca sa-l asculte, dupa care se uita la ceas si pleaca in trap usor spre peron.

Un copil de 3 ani se opreste in fata muzicianului dar maica-sa il trage grabita de hainuta. Copilul se mai opreste odata sa-l priveasca pe violonist
dar maica-sa il impinge nervoasa inainte, asa ca cei doi se misca, el inrorcand capul din cand in cand. Lucrul asta se repeta cu mai multi copii
iar parintii ii imping de la spate, grabiti sa ajunga la treburile lor.

45 minute:
Muzicantul a cantat in continuare. Numai sase oameni s-au oprit sa-l asculte pentru cateva momente. Circa 20 au aruncat niste bani.
Omul a colectat in total $32.

Dupa o ora:

El a terminat de cantat si s-a lasat tacerea. Nimeni nu l-a observat, nimeni nu l-a aplaudat…
 
Nimeni n-a remarcat, dar acesta era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni ai lumii. El a interpretat cateva din cele mai dificile piese
scrise vreodata, pe o vioara estimata la $3,5 milioane. Cu cateva zile inainte, umpluse o sala de concerte din Boston.
Valoarea medie a biletelor $100.
 
Povestea este adevarata. Concertul din statia de mertro, a fost organizat de catre Washington Post ca un experiment social
asupra perceptiei, gustului si prioritatilor oamenilor.
Oare, de cat de multe alte lucruri, minunate, ne lipsim in existenta noastra?
 
Povestea completa la:
AICI

Problemele care s-au pus:

     *Intr-un loc public, la o ora nepotrivita, santem in stare sa percepem frumusetea?
     *Ne oprim s-o admiram?
     *Putem, oare, sa recunoastem talentul intr-un context neasteptat?
O concluzie posibila in urma acestui experiment, ar fi aceasta:
Daca nu avem cateva momente sa-l ascultam pe unul dintre cei mai buni solisti ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata
pe unul din cele mai bune instrumente facute vreodata, If we do not have a moment to stop and listen to one of the best musicians in the world, playing some of the finest music ever written, with one of the most beautiful instruments ever made.

„