Defectiune tehnica

Dl. Marcel Proust a gustat o singura data dintr-o para aflata pe noptiera si a constatat ca nu are acelasi gust din copilaria sa. Greu de spus care dintre cei trei termeni ai ecuatiei fusese alterat iremediabil de trecerea inexorabila a timpului, in asa masura incat se rata irevocabil intalnirea cu o senzatie asteptata. Poate ca si para si dl. Proust si contextul, din care lipsea dorinta navalnica de a musca cu pofta o para zemoasa, erau nu doar „altele”, dar mai ales erau „altcandva” alunecate in afara prezentului. Desi a fost obligat sa plateasca un pret urias pentru rezultate ridicol de putin semnificative, totusi, dl. Marcel Proust a avut sansa unei incercari pe care cei mai multi dintre semenii sai n-o vor fi avut, sansa de a raspunde tentatiei in incercarea nefireasca de recuperarea a trecutului. Dar oare despre trecut e vorba? Timpul pierdut este timpul trecut? Mai degraba nu. Timpul pierdut este aproape sigur timpul prezent. Acest prezent despre care vorbim si care ne scapa mereu printre degete. Prezentul fiintei nu este doar frontiera miscatoare dintre trecut si viitor pentru ca, din inertie sau din lacomie, nu conteaza, fiinta are tendinta de a acapara tot timpul, eternitatea. Prezentul este timpul vietii. In copilarie si adolescenta, abia porniti in cucerirea eternitatii, traim totalmente in prezent carindu-ne intreaga viata de pana atunci intr-o clipa unica si perpetua, ca si cum viata ne-ar fi o singura clipa continua, compacta, asupra careia avem controlul deplin prin intermediul memoriei capabila sa anuleze trecerea timpului. Apoi, ceva ne tradeaza. Suntem fortati sa numim anumite lucruri balast si sa le abandonam in uitare. Incepem la un moment dat sa avem trecut. Un fals trecut, numit „trecut” din neputinta. E doar prezentul pe care nu-l mai putem duce mai departe. E timpul pierdut. Urmeaza spaima. Spaima ca eternitatea e o tinta imposibila de vreme ce nici macar timpul nostru cel trait si, vai, trecut, nu ne mai e la indemna. Memoria nu ne mai ajuta sa ne amintim senzatiile traite. Ne amintim doar de amintirea senzatiilor si simtim intens disconfortul faptului ca perele nu mai au acelasi gust ca in copilarie. Dl. Marcel Proust era bolnav de prezentul pierdut (falsul trecut) si incerca sa se vindece fortindu-si memoria pentru a-l recupera. Complet ineficient. Gresit. Nu-i asa? Dar ce se poate face? Ce s-ar putea face? Care este alternativa care sa nu împinga fiinta la sinucidere prematura in fata inevitabilului moment in care trebuie recunoscut esecul in a devora eternitatea? Ar putea fi nesimtirea, cu variantele anestezie, detasare… de la individ la individ si de la caz la caz. Alternativa ar putea fi recuperarea, totusi, a timpului pierdut, dar fortandu-ne nu memoria, ci imaginatia. In varianta asta imaginatia e asociata cu riscul delirului la care unii (artisti) ajung mai usor decat altii. Biete fiinte. Dar ar mai fi ceva. Ceva salvator. Inteligenta de a intelege ca eternitatea este de fapt El si ca, oricum, vom fi recuperati dimpreuna cu prezentul pierdut. In fiecare clipa, in fiecare viata.