(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 28 iulie 2010

Asimetria, intr-un unives dizarmonic

Posted by Arca lui Goe pe iulie 28, 2010

Asimetria, intr-un unives dizarmonic, pare sa fie una din problemele cu care m-am confruntat (justificat sau nu) in multe perioade ale trecutului mai apropiat sau mai indepartat. Bunaoara in liceu pe vremea in care eram un promitator “poet”. Eu asa credeam. Sincer. Mi se parea doar o problema de timp sa depasesc perioada de “poezele” pe care inevitabil eram obligat sa o parcurg. Odata, printr-a XII-a, profesoara de limba romana m-a chemat la cancerlarie sa-mi inapoieze un carnetel cu poezii pe care i-l inmanasem spre “evaluare critica”, hat tocmai printr-a X-a, si de care amandoi, din motive si in circumstante deosebite, uitasem cu desavarsire. Spre evaluare critica dar mai ales spre “uite doamna ce facui”. Il gasise facand curatenie in sertarul dumneaei, rezervat in cancelarie. Niciodata n-am apreciat indeajuns faptul ca mi l-a inapoiat (cand i-ar fi fost mult mai simplu sa-l arunce la gunoi odata cu cealalta maculatura). Erau poemele mele de debut in manuscris (“opera de capodopera”), intr-o perioada in care pentru a avea copii era necesar indigoul sau transcrierea, pe care dealtfel nu le foloseam pentru ca, nu-i asa? eram creator de unicate. Nu mi-a trecut prin cap (atunci) sa ma indignez ca nu le citise, ca nici macar nu-si aducea aminte cum ajunsesera la ea si ca nici vorba de vreo apreciere fie ea critica sau nu. Imi facuse favoarea sa primeasca carnetelul (pe cand avea si asa de citit o multime de teze cu comentarii pre-memorate despre poezile patriotice ale timpului), il pastrase 2 ani si iata, mi-l inapoia (pentru ca adrisantul era cunoscut) ca pe ceva care ajunsese la ea din greseala (din greseala, asta era cruda realitate, de ce realitatea o fi mereu cruda?). Imi amintesc ca i-am spus, din mandrie fata de mult mai recentele mele creatii, ca nu trebuia sa se ingrijoreze de soarta acelui carnetel care contine doar niste incercari nerusite dintr-o etapa depasita de mult, pe care nu mi-as ingadui sa le citesc (nici macar) la cenaclul bibliotecii din cartier asa cum faceam cu adevaratele mele capodopere. In replica, mi-a servit o formula standard despre valoarea pe care o au elanurile tineretii. (Paranteza: profesoara mea de romana din liceu era nevasta de „cadru”, profesional OK, si cam atat. Nu era dintre profesorii aceia care usor, ca din cutie, scoteau lumile din haos. Am avut parte si de cativa dintre acestia carora le port o luminoasa amintire si pe care-i includ totdeauna in legendele mele personale). Din motive independente de vointa mea nu am ajuns poet. Brusc si misterios am incetat sa scriu poezele si doar rareori imi amintesc de epoaca poetica a vietii mele cand ma gandeam, cu speranta, la ce poezii bune voi scrie eu in viitor. Viitor pe care trebuia sa-l pregatesc inca de pe atunci scriind-mi primele poeme. Toate manuscrisele din acea era apusa au ramas intr-un apartament din urbea natala. Intre timp apartamentul a devenit locuit, … ceea ce imi produce o oarecare ingrijorare in legatura cu soarta tuturor acelor notite care, in fapt sunt “cea mai buna literatura” pe care am reusit sa o produc (in casa, ca pe vin, pentru consum propriu si pentru prieteni). Pentru ca aproape intotdeauna repetitia generala este de fapt chiar premiera cu care o confundam adesea din cauza lipsei de spectatori. Ingrijorarea pentru pierderea acelor notite (…) ma face adesea sa cotrobai prin memorie pentru a mai salva cate ceva. Din fericire, unele inca mi le mai amintesc pentru ca in perioada nasterii lor aveam obiceiul sa le recitesc si recit de nenumarate ori, nu atat din cauza unei note de narcisism (de altfel necesara orcarui creator de arta), cat mai ales din convingerea ca numai acest gen de reluare indefinita imi ofera calea de a le corecta si ameliora pentru a le aduce mai aproape de “perfectiune”. Cum am ajuns cu discutia aici? Simplu. Asimetria cu care simt ca ne raportam la realitatea viruala, mi-a amintit ca una dintre poezelele mele chiar asa se si numea: “ASIMETRIE”

Asimetriede mine (sic)

In lume nu se nasc decat duali.

Viata se oglindeste-n moarte,

Teama in neputinta.

Lumina si haos,

Intuneric si oglinda,

Dragoste si disperare,

Ura si ura intoarsa pe dos in iubiere.

Eu singur stric echilibrul universului,

Pentru ca fata de nici un pol, fata de nici o axa, fata de nici o lume,

Eu nu am simetric.

Anti-eul meu nu exista.

De aceea te rog pe tine iubita mea,

Sa fi, provizoriu,

numai pana la moartea noastra,

Simetricul meu.

Ca sa fie ordine in acest Univers infinit,

Pe care altfel nu-l putem umple cu sufletele noastre.

… Un fapt interesant (imi amintesc) ar putea fi acela ca pe vremea in care scriam aceste versuri, chiar daca oftam dupa “vreo trandafirie si salbatica Clotilda”, nu aveam paractic (nu avusesem inca) nici o iubita care sa ma fi pus in postura de a-i cere favorurile invocand pentru asta (chiar) echilibrul universului. Dar se vede treaba ca ma pregateam serios pentru un astfel de eveniment cosmic. Cu spirit de anticipare. An-ti-ci-pa-re. La capitolul asta am stat intotdeauna fooaarte bine. Dar cum anticipare fara premeditare (se pare ca) nu exista, a aparut, mai mult sau mai putin intamplator, persoana careia sa-i recit poemul si sa-i spun ca ea (da, ea si numai ea) a fost sursa inspiratiei divine care « cu cateva zile » in urma transformase in arta, gandurile-mi ce-i erau dedicate. O mica minciuna? Nici vorba! Doar o simpla re-ordonare a cronologiei pentru punerea in acord a prea impetuosului meu spirit de anticipare cu realitatea (adesea cruda, nu intotdeauna poetica). Intr-una din scenele (pentru mine) memorabile din « Actorul si salbaticii », el (« Caratase/Caragiu ») se plimba prin parc, de mana cu o « ea », o mult, mult mai tanara cucerire (din lista celor contabilizate prin « Costica te cauta amanta ») si ii recita « Atat de frageda ». Ea asculta extaziata si apoi intreaba « Tu ai scris-o ? ». El ii raspunde contrariat: « Nu draga. Eminescu. » cu un ton care vrea sa sugereze nu atat surpriza intrebarii cat faptul ca el nu-i recita asa « orisice » ci din marele Eminescu. Dar nu e suficient, pentru ca « nimfa » cade instant in tristetea constatarii ca nu ea (si numai ea) a fost sursa si modelul poeziei. El, tardiv, intuieste catastrofa si incearca o corectie de ultim moment: « Dar daca Eminescu te-ar fi cunoscut personal ar fi scris un poem de o mie de ori mai frumos. » Repararea erorii nu este totala dar situatia e salvata pentru ca ea raspunde concesiv « Ei lasa, ca si asta e destul de draguta. » Spiritul meu de anticipare m-a ajutat intotdeauna sa nu fac astfel de greseli. Poezia ca fascinatie (ramanand in acelasi timp fondul conversatiei) era o poarta potrivita pentru intrarea (atingerea / sugerarea) in alte (altor) teme care (in acord cu arta seductiei) nu ingaduiau o abordare directa, din simplul motiv ca acea dorita abordare nu urmarea transmiterea vreunei informatii (care desi subinteleasa ramanea neexprimata) sau dovedirea vreunei eruditii ci (doar!) crarea unor stari si senzatii. Marea loveste digul. Evident. Ce sa faca si ea (marea). Asa ca din intamplare constatam si eu banal, cu voce tare ca da: « Marea loveste digul. » Un inceput de conversatie ? Nu nici vorba. Mai degraba o mica provocare. « Marea loveste digul. Pe care in seara aceea nu am avut curajul sa mergem pana la capat ». Luminitele se aprind brusc. Despre ce seara e vorba? Care capat ? Ce vrea sa spuna? « Piatra umeda luneca si la un pas de noi era rupta. Daca eram neatenti ne puteam prabusi in apa care fierbea dedesupt. Dar am fost atenti. Ca totdeauna.” Aha, recita o poezie. Atentia acordata “vorbitorului” isi schimba culoarea. “Atat de atenti, incat intr-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig. Ne vom multumi sa ne aducem aminte de el. Pana cand, in cele din urma, il vom uita. Vom uita ca in seara aceea eram poate hotarati sa mergem pana la capat.” (Digul, O.Paler). Toti avem poeti favoriti si poezii favorite. O poezie poate aminti o alta poezie sau poet si tot asa. Intrarea in subiect se face prin poeti consacrati (nu neaparat clasici) dar cu poezii mai putin cunoscute, inedite daca se poate, alternand cu poezii foarte cunoscute care sa o asigure pe interlocutoare ca e in tema, ca ne aflam pe aceeasi lungime de unda, si ca nu trebuie sa asculte siderata lucruri pe care le aude prima oara si despre care e greu sa spui ceva. « Nu e pacat ca sa se lepede, Clipa cea repede ce ni s-a dat ? » Ambiguitatea intre « hai sa-ti mai spun o poezie » si exprimarea unei sincere pareri de rau ca seara asta minunata se va sfarsi… este tot ce poate fi mai potrivit pentru adormirea vigilentei… « O stii pe asta ? » « Da, Eminescu ». Ok, un raspuns corect. Putem asadar alterna cu o intrebare cu risc mare (ce risc ? certitudine) de raspuns gresit. « In lume nu se nasc decat duali… pam-pam-pam… In acest univers infinit pe care altfel nu-l putem umple cu sufletele noastre ». Cateva secunde de tacere care sa sublineze acordul dintre « modestul » recitator si « marele poet inca (nu necunoscut ci doar) neidentificat ». Apoi cu maxima degajare in glas o intrebare banala : « O stiai ? » ca si cum nimic n-ar putea fi mai firesc decat sa fii la curent cu o poezie/poet care cu siguranta trebuie sa fie foarte cunoscut sau macar foarte la moda… « Mda, cred ca am mai auzit-o… Cine a scris-o ? ». Acest gen de raspuns este atat de usor de anticipat incat o mirare fugara trebuie sa fie la indemna (in jocul fetei) incat sa sugereze foarte moale « Cum nu stii? ». (Evident ca daca talentul iti ingaduie ca in timp ce-ti joci rolul sa mai poti fi si sectatorul spectatorilor tai, poti citi pe fata interlocutoarei o la fel de fugara expresie care spune « Nuuuu… Care-i problema ? » ca intr-o scena tipica intre Tipatescu si Catavencu dar mult indulcita si metamorfozata de o cu totul alta miza, evident nepolitica). Dar sa nu devim. « Uite te las sa ghicesti din trei incercari… » Cele trei tentative « …escu », sau « …ovia » sau « …sky » de la caz la caz, se epuizeaza fara succes. Urmeaza momentul (magic) in care se dovedeste ca acesta poezie care cu cateva secunde in urma putea sa fie a lui « …escu » sau a lui « …ovia » sau « …sky » (de la caz la caz) este de fapt a modestului recitator. Si nu numai atat. Este o coproductie pentru ca a fost scrisa «cu cateva zile in urma» pentru a transforma in arta gandurile-i ce-i erau dedicate, iar meritul indiscutabil este (nu-i asa ?) al muzei. Ehei « ale tineretii valuri » (Ce mare poet si filozof ramane nemuritorul Caragiale). Spiritul meu de anticipare a functionat mai intotdeauna foarte corect in ceea ce priveste evenimentele (din realitatea imediata sau din «realitatea-fictiva» a «operelor» imaginate (scrise sau numai gandite si pierdute in stil Alexandru Dragomir). Nu a functionat intotdeauna corect in ceea ce priveste momentele si actorii evenimentelor anticipate motiv pentru care au fost operate adesea corectii si reluari. «Calea» a devenit uneori un mic scop, paralel… ca act artistic in sine. Ce nu face un biet actor pentru niste aplauze sincere, pentru un hohot de ras sau pentru o lacrima discreta (si rolurile negative se vand foarte bine). Poezelele rezultate timpuriu sub presiunea anticipativa a sufletului de poet in devenire, au capatat incet incet, independenta si statut de universalitate in raport cu eternele-efemere muze cooptate provizoriu in grupul de creatie colectiva care detinea proprietatea intelectuala a capodoperelor in discutie. In rarele situatii in care muza chiar se gasea intr-o succesiune cauzala cu capodopera, atunci «grupul» co-proprietarilor era inextensibil si incremenit la cifra 2, pentru ca niciodata, dar niciodata o astfel de creatie nu a avut decat cel mult un spectator (o spectatoare)… si uneori chiar mai putin… fapt care a dus inevitabil la pierderea irecuperabila a multora dintre ele prin caderea in uitare (de care celelalte au fost salvate prin perpetua reluare si reintegrare in scenarii din ce in ce mai abstracte si mai seducatoare). Poate ca va plictiseste/nedumereste aceasta mixtura don quijotesco-juanistica, dar daca veti avea rabdarea/curiozitatea sa o parcurgi pana la capat este foarte posibil ca nedumerirea sa fie oarecum compensata. Cat priveste plictiseala, nu am nici o garantie asa ca daca doriti sa continuati lectura o faceti pe riscul vostru. O alta poezea care imi vine in minte (pentru ca se refera tot la asimetrie si anticipare) si care a avut un oarecare succes, nu atat in randul co-proprietarelor cat mai ales in randul spectatorilor neutri, se cheama (sugestiv): “Acea femeie”. Scrisa cu mult, dar mult inainte de a avea dimensiunea reala a ce vrea sa fie “barbatul si femeia intr-o inclestare fara de sfarsit”, poezeaua s-a bucurat de un succes nu tocmai artistic (trista faima) mai ales prin faptul ca, invariabil, ascultatorii (de prin cenacluri) veneau cu aceleasi comentarii si presupuneri standard legate

a) de persoana care ar fi putut inspira asemenea versuri si care nu putea fi decat una foarte reala si

b) de asa zisa influenta bacoviana din “Barbar canta femeia aceea” (si pe care am combatut-o intotdeauna ca fiind nefondata).

Acea femeie – (tot) de mine

Venea adesea nechemata si restul lumii disparea.

Parea un vis.

Dar nu era,

Acea femeie blestemata.

Era adesea vinovata

De nebunia ei si-a mea.

Eu o uram.

Dar nu stia,

Acea femeie blestemata. …

Este acum demult uitata.

Ce-a fost nu pot sa mai ghicesc,

De ce-am iubit.

De ce iubesc,

Acea faptura blestemata.

Faptul ca mi-o reamintesc aproape integral nu are nici o relevanta pentru ca, asa cum spuneam, am tot citit-o pe la “sezatori”. As fi putut sa fiu poet? Nu. Pentru ca nu sunt. Nici macar poetul garii de nord. Si chiar daca incheierea carierei mele de poet nu a fost consemnata la o data oficiala, tot este un fapt evident. M-am lasat. Dar, din cand in cand, foarte rar, mai fumez cate una, la cafea. Din pacate ultima creatie de acest gen (dintr-o perioada tardiva) nu a avut niciodata spectatori si s-a pierdut. Nu a existat niciodata momentul potrivit al premierei in fata unei sali pline… cu o singura persoana… Sunt doar in posesia unor sumare ramasite:

Dragonii …

Dragonii dominanti ai casei mele

Mi-au spus prin vis

Sa te gasesc.

…????

Te vad prin abur de cafea,

De dimineata pana seara.

Si te gasesc neverosimil de… frumoasa.

…????

Dragonii protectori ai fiintei mele

Imi spun prin vis sa-nu-te-cred.

Receptorul nu a fost asezat corect in furca. Fara intentie. Dar l-am observat destul de repede. Nu stiu daca, la capatul celalalt al firului, cineva mai asculta sau nu. Mi-am imaginat ca da si asta a anulat partial inocenta alunecarii libere printre ganduri fara corp si fara inertie. Apoi nici eu insumi nu mi-l mai amintesc prea bine pe poetul dintr-a-XII-a B (si cu siguranta nu l-as recunoaste daca l-as intalni). Verosimil, real, imaginar, in ce proportii? O evaluare imposibila. Dar, am purtat cu el acest dialog (poate “spionat” poate nu) din cateva motive care mi s-au relevat chiar in timpul dialogului.

a) pentru a schimba vorba (cred ca era cazul)

b) pentru a lamuri faptul ca nu m-am despartit niciodata de tentatia ludica a cuvintelor si ca orice evaluare a “cuvintelor” mele trebuie facuta luand in considerare acest fapt, ceea ce ar trebui sa anuleze (sau macar sa atenueze) unele dintre efectele nocive care l-ar putea atinge pe un cititor neavizat (neliniste, stupoare, tristete profunda si alte spaime). Daca, acum dupa ce ti-am facut cunostinta cu un fost viitor poet, vei tine seama ca, odata cu trecerea timpului, calitatile se estompeaza, iar defectele se accentueaza, vei putea extrapola si vei putea gasi mai usor cheia iesirii din asimetrie.

c) asa, pentru ca nu m-am putut abtine.

Cu drag – un fost poet

Posted in Arcaluigoeologie | 34 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: