(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for august 2010

als, un baiat de la Dilema

Posted by Arca lui Goe pe august 20, 2010

Tocmai remarcasem armistitiul decent semnat intre moderatorii de pe forumul Dilemei Vechi si comentatorii amatori si anonimi din Univers, cand, din senin, s-a petrecut in zona o… intamplare. Unul dintre moderatori, poetul als, care in pauzele in care nu modereaza creaza, a compus toata saptamana poeme. Apoi als a ale-s (prin tragere la sorti) poemul cel mai bun si l-a postat AICI, la rubrica sugestiv intitulata: Poemul Saptamanii. Un poem demn de aceasta titulatura si luat in serios de foarte multa lume. Audienta puhoi. Comentarii asijderea (exelenta interventia d-nei Aurelia Ghircoiasu). Stimulat de verva artistica in metru modern a poetului als, care se exprima in m(etri) si minute, am alunecat fara voia mea in febra creatiei artistice si am compus mai multe poezii in 5 minute. Am ales apoi cel mai bun poem dintre acestea, l-am botezat poemul celor 5 minute si am dat cu el in vâltoarea comentariilor de la subsolul lui Lis Boa. Moderatorul jucator insa, n-a apreciat gestul si nici n-a putut anticipa cu clarviziune ca postarea unui poem mai prost, improvizat, dezlanat si mordant (!) alaturi de al sau (adica dedesupt si la propriu si la figura-t) nu poate decat sa-i aduca beneficii prin relativizare comparativa. Umanist, omul care e inainte de toate, a preferat sa ma protejeze de furia eventualilor critici literari care bantuie zona (Marius Chivu, de ex, un excelent critic si re-cenzor, de carti, pornografice de duzina, carora le face reclama pe gratis, cred) si a decis sa-mi cenzureze modesta incercare literara spontana. Intrucat aici suntem doar noi intre noi si nu riscam sa fim vazuti de critici imi ingadui sa redau:

 

POEMUL CELOR 5 MINUTE (fa-do)
Lis-Boa, oau, un poem ca un ghem
Cu firul gros cat un piton
care a inghitit un bidon
cu sarmale
si s-a
incolacit pe alee
cu tulee
asteaptind sa-i treaca
talentul de burta
prin burta.
Cica serpi din astia pot sa-si faca siesta si timp de 6 luni
pe an
in celelate luni
pe an
nu se stie ce fac
si nici cu cine.
Mie poemul mi-a placut.
La inceput. Nu l-am inteles,
Pe urma am stat nitel, vitel
Si am cugetat la starea tragica a lumii,
La agnoasele pe care mi le aduce zilnic Lis-Boa,
La puterea magica pe care o au cuvintele intamplatoare
de a provoca tristeti
(cu semnificatii vagi, inefabile,
dar intense in sine),
care-mi strabat fiinta
Cu viteza luminii, pentru a-mi face apoi
pielea
sa vibreze la suprafata, de emotii straine
de gaina, de frig,  in cercuri concentrice
ca atunci cand arunci pietre in apa.
Brusc mi-am dat seama ca poemul saptamanii (ah titulaturileeee) seamana teribil de... putin cu un magarus roz cu o
svastica tatuata pe buca stanga de catre un artist tautolog cu vederi de extrema dreapta.
Stiti care este culmea tautologica a tatuajului? Sa-ti tatuezi pe penis, un penis mai mare. Sau un vultur.
Care-si deschide aripile din cand in cand, atunci cand poposesc muzele la poet,in vis. Cam asa si cu poemul saptamanii.
Noroc-ca saptamana trece repede si morti sunt cei muriti.

Totusi, n-am inteles (in) ce-am (in)calcat de nu mi-a aparut. Poemul. La Dilema.

Posted in Arcaluigoeologie | 43 Comments »

Anunt umanitar!

Posted by Arca lui Goe pe august 19, 2010

Pe blogul sau conul Dorin Tudoran anunta (AICI) ca va fi pentru o saptamana plecat intr-o binemeritata vacanta, in Canada si ca, prin urmare, nu va avea acces in mod constant la internet pentru a putea modera si aproba elegant, intocmai si la timp mesajele postate pe blogul sau de catre cititorii fidei. Ma ofer sa-i gazduiesc pe gratis mesajele din asteptate, aici pe Arca lui Goe, temporar, numai pana la revenirea domniei sale din concediu. La intoarcere va putea sa le recupereze si sa le mute la dansul in blog numai pe cele pe care le crede de cuviinta. Restul vor ramane pe Arca la rubrica „cenzurati retroactiv de catre Dorin Tudoran”. Ar fi pacat ca fluxul si a (a)fluenta de pe blogul sau sa fie afectate de un concediu accidental si sa se ajunga astfel la sincope sau la pierderi de public din cauza ca dl. Tudoran nu mai are curajul de alta data, si anume acela de a-si lasa o saptamana blogul nemoderat. Ce catastrofe inimaginabile si ireversibile s-ar putea intampla? Cum de nu e curios conul Dorin sa afle, imi vine foarte greu sa-mi inchipui.  

Posted in Poetul GreFo | Etichetat: , , , | 37 Comments »

Mihail Neamtu si starea „natiunii” la Dilema Veche.

Posted by Arca lui Goe pe august 13, 2010

In sfarsit exista si vesti bune despre progres si ameliorare a democratiei in universul virtual. Starea „natiunii” pe forumul Dilemei Vechi s-a ameliorat considerabil, in ceea ce priveste drepturile si libertatile cetatenesti, inclusiv dreptul fundamental la libertatea de expresie (cu variantele dare in petec, luare in seama etc) acordate de catre autoritati, cetatenilor virtuali, mai mult sau mai putin anonimi. Situatia pare destul de stabila cu toate ca respectivele progrese nu s-au produs din initiativa si convingerea intima a „autoritatilor” ci prin calcul si cedare in fata presiunii opiniunii publice. Pomenind „opiniunea publica” nu ma refer desigur doar la dl.Goe. Indiferent cat de incorect si nedemocratic ar actiona autoritatile (niste autoritati) si oricat de persistent si agasant ar fi un dizident singular nu s-ar putea inregistra progrese civice, daca restul membrilor comunitatii ar ramane impasibili.

Pe forumul Dilemei Vechi au existat in ultimele luni voci care s-au plans, s-au revoltat, sau chiar s-au rasculat discret in contra cerbiciei si excesului de zel al unor asa-zis moderatori. Si zic „asa-zis” moderatori nu pentru a-i ironiza ci pentru ca, in fapt, (cel putin pana acum) nu moderau nimic ci doar, cu o mare lentoare, aprobau sau nu, spre publicare, mesajele pe care oricum le dezaprobau in sinea lor, care sine dadea adesea pe dinafara prin comentarii de moderator-jucator in genul „daca taceai filosof ramaneai”, aflandu-se deci, mai degraba, in postura (simpla) de (dez)aprobatori decat (de cea complicata) de moderatori.

Dar, am luptat si am progresat. Cum spuneam, unii s-au plans, altii s-au revoltat, unii au evadat, iar altii au continuat pur si simplu sa-si scrie apasat opiniunile care adesea il enervau cu asupra de masura pe bietul moderator cu grea misie, misia de politzai. I-as aminti la categoria „nelinistiti care servesc progresul civic” pe forumul Dilemei vechi, in ordine alfabetica, pe Atamild, Aurelia Ghircoiasu, Bursesc, Eugen, Ghelme, groucho marx, Kibby si R.A.Muresan dar desigur mai sunt si altii (carora le cer scuze pentru momentala monumentala omisiune). Schimbarea formala de atitudine, de la campania acida anti-forumisti a Dilemei, de acum cateva luni, pana la relativa acceptare a starii de fapt si a pacii cu cetatenii, este o intreaga istorie, plina de intamplari anecdotice, careia i-am fost martor. Tot mai sper ca voi avea timp sa fac o retrospectiva in care sa punctez momentele cheie, inainte ca acestea sa iasa cu totul din actualitate. Ar putea fi consemnate cateva astfel de momente (si schite) antologice printre care chiar si unul care culmineaza cu coborarea in arena, intr-o scurta si fulminata incursiune, a insusi AndreiPlesului (caz unic in analele forumurilor de pretutindeni). Astazi cetateanul virtual de la Dilema este tratat cu mai multa ingaduinta de catre autoritati, pe alocuri chiar cu respect, moderarea dureaza mai putin si in genere atmosfera degaja libertate. In fine sistemul nu e perfect dar este un sistem democratic in care criticile pot fi punctuale, vizand doar scapari accidentale si imperfectiuni inerente. Orice domn, doamna sau domnisoara goe poate sa-si dea in petec fara probleme. E un drept castigat.

P.S. Va intrebati poate ce treaba are Mihail Neamtu cu toate acestea. N-are. A fost doar prilejul prin care am putut observa moderarea la ea acasa, intr-o ipostaza noua, manifestandu-se natural si oferind in mod generos informatii implicite si „interpretative” (sic) unui observator curios. Am postat AICI un comentariu la un articol al d-lui Mihail Neamtu, care, intamplator, are audienta foare mica. La Dilema. Mesajul a stat la moderare (in mod exceptional) aproape o zi intreaga. Dupa ce mi-am exprimat curiozitatea in legatura cu abesnta mesajului, acesta a aparut (cu o usoara modificare), insotit de si cu explicatii si trimiteri la regulamente si legi prin care autoritatea a probat un comprtament decent in raport cu cetateanul.

Despre dl. Mihail Neamtu, un usor incompatibil cu Dilema Veche, in opinia mea, vom avea ocazia sa mai vorbim. Domnia sa impreuna cu fratele sau geaman Dragos Paul Aligica (monstrii sacrii in felul lor, artisti lexicali si semantici desavarsiti, profesionisti in arta de a avea intotdeauna dreptate, niste maestri in domeniu) imi creaza un complex de senzatii contradictorii care au directa legatura cu forumismul si cu esentele universului virtual, in care fiinteaza in stare embrionara Arca lui Goe, si care complex de senzatii contradictorii are nevoie de exteriorizare si comenatrii pentru inevitabile confirmari, infirmari si alte delicii de maieutica si dialectica.

Posted in Dilema Plus - Dilema Minus | Etichetat: , , , | 12 Comments »

Domnul Biju fata cu reactiunea!

Posted by Arca lui Goe pe august 10, 2010

Dl. Biju a postat pe blogul sau (AICI) o poza care este redata si mai jos. Adugarea medalionului in stanga sus mi se datoreaza. (Pentru a vedea mai bine despre ce este vorba dati click pe poza ca sa o vedeti mai mare). Textul cu care si-a insotit simpaticul d. Biju poza a fost acesta:

„O fotografie de acum 25 de ani, din plină Epocă Nicolae Ceauşescu. Cei mai în vîrstă îşi pot aminti. Iar tinerii care tocmai l-au descoperit pe Marx poate văd ce minunat se trăia în sistemul pornit de la el. Imaginea am primit-o de la Doina Silaghi şi e surprinsă la o coadă la benzină în august 85, la Neptun, România.”

Mie propaganda asta facuta in favoarea anti-comunismului mi s-a parut la fel de stupida si limitata precum propaganda anti-imperialista de pe vremea lui Ceausescu. Am incercat sa adaug si eu (dl.Goe) un comentariu in care sa-mi exprim elegant aceasta parere. Credeti ca a aparut? Ca n-a aparut. Poate ca n-ar fi mare lucru si n-ar merita sa ma revolt pentru atat de putin: Biju a cenzurat un mesaj pe blogul lui, dreptul lui. Totusi mi se pare frapanta asemanare intre pornirile intime ale micului dictator Biju si lucrurile pe care le critica de pe pozitii partizane nenegociabile. Contextul este un  argument pentru tristete dar dimensiunile miniaturale ale dramei dau intregii povesti o tenta comica. Sa se fi contaminat oare micul domn Biju, prin inductie, de la marele dictator Ceasca inca de pe vremea cand interpreta rolul personajului cu pricina, sa fie reminescente impurificabile ale traiului in concubinaj cu ideologia comunista sau sa fie niste instincte primare, innascute asadar, ale bloggerului Biju? Cine stie?

Iata textul care i-a fost refuzat, pe nedrept, d-lui Goe:

„Poza e intr-adevar simpatica. Cred ca era mai potrivit sa n-o comentati deloc sau sa o insotiti doar de o explicatie scurta: caoada la benzina, august 1985, Neptun Romania. Tenta ideologica pe care i-ati adaugat-o va da asa un aer de activist propagandist (pe invers) de mama-mama, iar textul adaugat de catre dv. imi aminteste de o poza din cartea de istorie cu o coada la un castron de supa gratis, in noiembrie 1929, a capitalistilor americani in somaj, pe criza. Eventual mai faceti un post si puneti amandoua pozele in paralel, cu un text simplu: „No comments! E rândul vostru”! Asa…ca sa vedeti ce iese.”

N-am reusit sa gasesc chiar poza aia din cartea de istorie de-a saptea (Istoria moderna si contemporana) dar am gasit una pe aproape. Paralele propagandistice sau mai destepte s-ar putea face deci. Vointa politica sa fie. Se incumeta cineva sa traduca (din amor) textul lui dl.Biju pentru a se potrivi ca ilustrare pentru poza din medalion, cea cu somerii asteptand la coada pentru o goagoasa pe gratis? Daca, nu, nu. (Apropo, stitati ca… „Daca_nu_nu” e o doamna?)

Posted in Biju Morar | Etichetat: , , , | 12 Comments »

Enigma – It’s a small world

Posted by Arca lui Goe pe august 10, 2010

Acum cateva zile, un coleg din blogosfera (pe care il vom numi „A”) a re-publicat pe blogul sau un text mai vechi, de o sensibilitate aparte, despre care declara ca l-ar fi gasit, intamplator, in niste e-mailuri uitate.

Textul respectiv (pe care vi-l recomand cu caldura spre lectura) era despre mama sa si era insotit de o fotgrafie misterioasa in care se ghicea un personaj de demult avand multe trasaturi de fizionomie foarte asemanatoare cu cele ale bloggerului, ceea ce se justifica desigur, prin ascendenta mama-fiu. Inca de la inceput fotografia mi-a atras atentia dandu-mi acut senzatia ca-mi este cunoscuta, ca am mai vazut-o undeva.

Domnule, am auzit în tinereţe o ghicitoare și i-am uitat răspunsul.

Tengheliţa,

Mengheliţa,

De cârcee,

Tomboliţa.

Ghici ce e?

De vreo patruzeci de ani mă tot chinui s-o dezleg, sau să-mi aduc aminte răspunsul. M-am dus în satul în care-am auzit-o. Am întrebat din om în om: Nimeni nu știa. O ghicitoare care-a dispărut.

Maica Mare, Maria Radulescu Fălcoianu, numită maica Rica, din comuna Redea, Romanaţi, i-a spus în 1919 lui neica lonescu, din Redea, ghicitoarea asta. Când și-a dat el seama c-a uitat răspunsul, maica Rica murise. Şi de-atunci îl tot chinuie. Dacă ar fi ca în povesti, ar fi trebuit sa i se taie capul, ca nu poate dezlega enigma. Dar nici ghicitoarea nu se mai poate dezlega singura și se foloseste de el, ca să-si aducă aminte răspunsul.

Tengheliţa,

Mengheliţa,

De cârcee

Tomboliţa.

Ghici ce e?

Toate au avut un sens pe vremuri, și au disparut, fie sensul, fie cuvintele acestui sens.

Nu cred c-o să ghicesc până mor, spune bătranul, și la colţul ochilor i se încreţeste un zâmbet al ochilor, subţire. Da, uite ţi-o spun și eu dumitale. Vezi dumneata că și zicerile astea, sunt ca niște fântâni, care, dacă nu mai sunt sleite, se înfunda, cad ghizdurile și crește rogoz și ardeilul broaștei în ele.

Am văzut odata niște oameni. Se uitau la o fântâna, care se cam învechise. Cumpana se cam ușurase. Unul a zis:

– De coinace trebuie să mai punem un fier de plug, să atarne bine. Să se cumpanească bine, așa.

Fierul vechi de plug, atârnând de cumpene, arând prin aer de câte ori se afunda găleata. Şi iarași coborând cu brazda lui de cer…

Dacă mă-ntrebi unde s-au dus, toate, cum de-au dispărut nu știu ce să-ti raspund. Ca „Tengheliţa, mengheliţa” aceea. Ghici ce e?

La inceput n-am reusit deloc sa-mi amintesc unde am mai vazut fotografia aceea si faptul in sine a fost destul de sâcaitor pana cand, deodata, nu stiu cum, mi-am amintit de unde o stiam. Acum cativa ani, un prieten de-al meu m-a invitat sa petrecem cateva zile de vacanta la el la tara, intr-o comuna din Dolj, al carui nume nu mi-l mai amintesc. Casa bunicilor lui nu era foarte mare. In prima npapte am impartit patul cu prietenul meu in “odaia cea buna” de la linie, dar patul era cam ingust si cam scurt asa ca somnul a fost un chin. Sensibili la plangerile baiatului de la oras, bunicii au aranjat sa dorm noptile urmatoare peste drum la o ruda, o nepoata de var de-a lor care era vaduva si locuia singura. Am primit tot camera de la strada, in care era o dormeza de mare valoare pe care am dormit (aproape) o saptamana imparateste. Pe pereti erau sumedenie de poze inramate care aruncau priviri indiferente, de peste timp, strainului care eram. In mod retrospectiv uluitor, una dintre poze era tocmai fotografia vazuta pe blogul coloegului nostru, pe care am convenit sa-l numim „A”. In fiecare seara, inainte de a ma vâri in pat ma mai uitam cu luare aminte la fotografiile de pe pereti. Amintindu-mi cu usurare de unde stiam fotografia am pus mana pe telefon si l-am sunt pe prietenul meu incercand sa-l descos in legatura cu rudele lui. Am aflat cu strangere de inima ca matusa lui de var, in casa careia fusesem oaspete, s-a prapadit acum doi ani si ca in casa ei nu mai locuieste practic nimeni. Gradina e aproape in paragina, insa vara fiul ei mai vine pe acolo cu familia, de la Craiova, si petrec cate o saptamana la culesul prunelor si alta saptamana ca sa faca tzuica la cazan. I-am marturisit prietenului meu ca m-ar interesa sa stiu daca mai sunt pozele din camera de la strada la locul lor si daca poate afla mai multe despre ele. I-am trimis amicului meu, pe e-mail, poza copiata de blogul colegului „A”, si l-lam rugat, daca are drum pe acolo sa le compare si sa-mi spuna, pentru linistea mea, daca sunt una si aceeasi. Norocul a facut ca duminica asta omul chiar sa aiba drum pe acolo si sa-l gaseasca pe varul lui de-al doilea facand tzuica de pruna. Pozele sunt toate acolo, iar bunul meu prieten a fotografiat fotografia si mi-a trimis-o la pachet cu un mare mister: nimeni din neam nu stia cine e in poza cu pricina ca si in multe altele pastrate acolo. Nu stiu daca se va dezlega enigma dar uite v-o spun si voua si poate din vorba-n vorba se face lumina in comuna Redea din Romanati, vorba varului lui Shakespeare. Sau poate macar ma ajuta cineva cu ghicitoarea:

Tengheliţa,

Mengheliţa,

De cârcee,

Tomboliţa.

Ghici ce e?

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , , , | 10 Comments »

Padina cu patina de patima

Posted by Arca lui Goe pe august 6, 2010

…sau greco-grando-mania grandorii.

 …sau

          Bloggeri vi se pregateste ceva: Legea Iliesiu/Padina

 

Printr-un nou acces de ridicol, AVP-ul, rege autointitulat in republica populara si democrata a hyperspatiului virtual (un fel de regele Cioaba sau imparatul Iulian) vine si zice, din adancimile gandirii sale maiastre, ca gazdele din lumea virtuala care accepta comentarii cu valente literar-artistice, precum cele ale lui Padina dar (nu) si ale altora ca el, ar trebui constranse, prin lege, sa anunte cu cateva luni inainte intentia de a-si dedisponibiliza sau sterge arhivele. Chiar asa! 

Pai intr-un moment de ratacire artistica, maestrul de la Corabia mi-a facut favoarea sa posteze o mica-capodopera chiar aici, pe Arca lui Goe. Ar trebui asadar sa-l anunt din vreme, daca vreau sa-mi fac curatenie pe santier, pentru ca sa poata artistul sa-si recupereze (inapoi) creatiile, altminteri primesc amenda sau stigmate.  Ca daca e lege trebuie sa fie pentru toata lumea nu doar pentru anumite forumuri alese pe spranceana de cuplul timpului liber Iliesiu/Padina.

Dar atunci acest drept al recuperarii creatiilor artistice postate aiurea (gratuit si benevol, absolut pe riscul lor), in hyperspatii, ar trebui sa-l aiba toata lumea, inclusiv „trollii” (sau macar trollii nedovediti de lege) si toti comentatorii (mai prolifici sau mai priculici) care cred despre sine ca n-ar fi tocmai ratati ci scriitori mareti si creatori unici in comentarii si suete desuchete. Iar daca dl. Padina ar merge mai departe cu logica dreptului de autor atunci ar putea ajunge la concluzia ca (si dansul in calitate de gazda) nici macar n-ar avea dreptul legal sa cenzureze mesajele care-i vin pe blog (tot un fel de forum) ci ar fi obligat (prin legea Iliesiu/Padina) sa le publice, macar pentru a le da comentatorilor, mai mult sai mai putin anonimi, sansa sa le recupereze, in cazul in care, respectivii scriitori se decid ulterior. Sa le publice. In vreo antologie. Sau sa le bage. In vreo crestomatie. Dar artistul Viorel Patima este, care este, ombilicul netaiat al universului virtual si prin urmare, amicul sau Iliesiu ii poate croi o lege speciala care sa sune cam asa:

Forumurile si Blogurile care au avut sansa sa gazduiasca comentarii de aur ale regelui galactic de la Corabia nu au voie, sub niciun motiv, sa se inchida sau sa invizibilizeze/subtilizeze/debilizeze textele autorului AVP, fara acordul prealabil al acestuia, exprimat pe un post de televiziune cu acoperire nationala (OTV?), la ora de maxima audienta, in cinci zile consecutive. Sau cum? Sa traiasca sa mai dea!

 Totusi intamplarea este un bun prilej pentru a reactualiza o tema niciodata inchisa:

Cui apartin drepturile (he-he) intelectuale,  asupra textelor postate ca-comentarii, pe forumuri, pe bloguri sau in subsolurile (insalubre) ale ziarelor si revistelor?

Aceasta-i intrebarea!

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | 87 Comments »

Simfonia Ratarii

Posted by Arca lui Goe pe august 6, 2010

Anonima

Simfonia ratarii

Elegie pentru mine (de diamant)

Dragul meu Maximus Anonimus,

Toti cei care posteaza in mod sistematic pe net, pentru o perioada lunga de timp, sunt niste RATATI, asa dupa cum bine ati spus ca as fi zis eu candva. Ziaristi ratati, scriitori ratati, filozofi ratati, poeti ratati, analisti politici ratati, amorezi ratati, politicieni ratati. Daca n-ar fi ratati ar fi ziaristi, scriitori, filozofi, poeti, analisti, amanti, politicieni si ar practica aceste activitati in spatiul realitatii. N-ar avea nici timp, nici dispozitia necesara pentru a mima in mod sistematic aceste activitati aici. E drept ca se vine aici si pentru pura placere a conversatiei, un hoby destul de frecvent la ratatii vagi, incapabili de a-si defini planul ratarii, adica domeniul in care au esuat. Ratatii in stare avansata de confuzie, care nu sunt in stare sa numeasca cu precizie chemarea pe care au simtit-o si pe care n-au stiut sau n-au putut s-o urmeze, vin aici si incearca marea (salcie) cu degetul (mijlociu). Exista o legatura indisolubila, complexa, intre dimensiunea ratarii si insistenta cu care ratatii isi promoveaza talentele si eruditia pe net, ultimul refugiu inainte de a accepta ratarea in jurnalism, in literatura, in filozofie, in poezie, in analiza politica, in amor, in politica, si, in unele cazuri extreme, in viata. Fiecare individ care resimte aceasta ratare ca fiind nedreapta sau care considera ca este prematur sa o consemneze ca atare in propria biografie sau s-o ignore pur si simplu, se trezeste scriind pe net sau pe blog-uri (maximul snobism al ratarii).

Unii ratati, mai “norocosi” scriu chiar la ziar. Articole!  Pe bani. Dar, acestia, vorba autorilor seriosi, nu fac obiectul prezentei interventii. Deasemenea, nu fac obiectul acestei disertatii, indivizii care posteaza ocazional, pentru divertisment (falsii forumisti) si nici ratatii care, desi sunt ratati (in politica, jurnalistica, etc) sunt doar cititori (asidui) ai acestui gen de “literatura”, anumite complexe impiedicandu-i sa  se manifeste activ, in maniera ratatului clasic. Totusi acestora din urma, noi, ratatii veritabili, vizibili, trebuie sa le multumim de doua ori. Odata pentru ca abstinenta lor este benefica in pastrarea unui nivel acceptabil al inflatiei de pseudo-artisti in acest spatiu (minimizarea efectului babel) si, in al doilea rand pentru ca prezenta lor invizibila creste audienta contorizata a web-site-urilor, blog-urilor si editiilor on-line, facand existenta acestora, rentabila pentru proprietari si posibila pentru ratatii avizi de spatii de manifestare.

Dar sa revenim la ratatii-ratati, cei de toata ziua, cei cu care ne intalnim, de care ne frecam, cu care ne certam, injuram, cei cu care ne disputam spatiul in aceasta competitie aparent absurda si lipsita de o miza reala, pe scurt, la cei care suntem. Multi am fost si, si mai multi ne-am strans. Cu cat ratatul este mai constient de ratare, de dimensiunea ratarii si de caracterul profund derizoriu al compensatiei obtinute pe net, cu atat tine mai mult la anonimat, este mai “secretos” si mai evaziv, predispus la dedublari si autonegari si la negarea altora.  Acest tip va evita pe cat posibil, sa pomeneasca despre detalii care i-ar putea ajuta pe curiosi sa-i  construiasca un profil credibil in planul realitatii. Desi sunt bine izolati pe interfata reala/virtual tocmai ei sunt cei care se incapatatneaza sa nu accepte hyperspatiul virtual ca pe un univers inchis in care “valorile” trebuiesc evaluate relativ la acest spatiu, caruia i s-ar ingadui astfel o ierarhie relativa si o logica acceptabila a superlativelor. Ei ii vor introduce intotdeauna in ecuatie pe artistii / ziaristii / scriitorii / filozofii consacrati, se vor raporta la ei, vor face aluzii la acestia si la posibila lor prezenta pe forum, vor lasa cu buna stiinta sa se creada ca ei insisi sunt poate unul dintre acestia (si vor gasi destui alti ratati gata sa-i creada). Lor, ratatilor hiper-lucizi, “consacratii”, “notorii”, adica ratatii care si-au ratat ratarea, li se vor parea o parte naturala a lumii virtuale de pe net pentru ca (nu-i asa?) acestia oricum nu sunt parte a realitatii plate, monocrome, din care venim cu totii. Nu vor fi fiind, deosebiri de esenta intre povestile siropoase de amor lesinat postate gospodareste cu obstinatie de anumiti ratati polivalenti si povestile lui Cartarescu, intre gogomaniile filozofice debitate de ratatii filozofi si scrierile lui Patapievici sau Liiceanu, intre pamfletele tampe ale naturilor vesele de pe net si eseurile lui Plesu. Diferentele vor fi doar de calitate, dar rezultatele vor fi dezastruoase. De regula “individul” apartianad acestui tip de ratare are un coeficient de inteligenta peste medie ceea ce-l va predispune la aroganta chiar si atunci, sau mai ales atunci, cand are o educatie lacunara sau precara. Vom numi acest tip de ratat hiper-lucid, ratatul “ANONIM”.

La polul opus se afla ratatul inconstient (sau aproape inconstient) care vede in existenta forumului o confirmare a faptului ca n-ar fi intru-totul ratat (in ziaristica, literatura, politica, arta seductiei, etc) si ca acest spatiu este doar locul providential in care el poate sa demonstreze acest lucru. Acest tip este predispus sa-si spuna varsta, locul in care traieste, profesia, adresa de e-mail, telefonul sau blog-ul la care-si asteapta potentialii pseudo-admiratori dar care sunt la fel de buni ca si niste admiratorii veritabili pentru satisfacerea propriei vanitati. Pentru pastrarea unui grup cat mai mare de pseudo-admiratori, ei sunt gata oricand sa-si aduge in blogroll pe orice ratat care accepta reciprocitatea, gata oricand pentru un schimb reciproc avantajos de pseudo-flalatari cu alti … ratati, ca sa nu uitam cuvantul cheie al acestei dizertatii despre ratare. Pentru acestia netul este o prelungire a identitatii lor reale, iar uneori in cazuri extreme, grave, un inlocuitor al identitatii reale. Membrii acestui tip de ratati nu accepta nici macar o minima protectie pe interfata real/virtual. Pentru acestia realitatea cotidiana este parte integranta (de multe ori nesemnificativa) a spatiului virtual de pe forum, iar lumea celor realizati si nu ratati, nu-si are locul nici in spatiul virtual al internetului. Pur si simplu consacratii, ratatii care si-au rarat ratarea NU EXISTA, sunt doar plasmuiri, cel mult niste realitati fragile si neimportante ceea ce-i va face pe ratatii inconstienti sa-l perceapa cu mare usurinta de TRU ca fiind derbedeu, iar pe Patapievici ca fiind o nulitate. Vom numi acest tip de ratat inconstient ratatul-“IDENTITATE”. “Nulitatile” (celelalte nulitati), alunecatorii in evaluari dupa standarde acceptate in lumea reala, care vor indrazni sa inaclce regula pseudo-flatarilor si se vor deda la critica vor fi ignorati sau alungati (in masura in care se lasa alungati, iar masura in care se lasa alungati este, si in cazul acestora, evident in raport invers proportional cu vanitatea care ii mana).

Desigur ca tipul pur “ANONIM” si tipul pur “IDENTITATE” sunt cazuri ideale, extreme intre care se manifesta o gama larga de ratati intermediari, afectati, evident si de alte criterii de clasificare si in special de asa-zisa apartenenta politica. Caci pe forum (nu-i asa?) se face politica la greu. Politica-politica sau analiza politica. Dar si literatura. Si filozofie (prietenii stiu la cine ma refer). Mai nou, sunt unii care vor sa impuna criteriul localizarii geografice prin care sa imparta ratatii de pe forum in ratati patrioti (ramasi in tara) si ratati emigranti (tradatori-traitori aiurea in lumea larga). Din nefericire politica si geografia sunt complet inoperante, iar acestea sunt doar doua pseudo-criterii, calitatea ratatului nedepinzand in nici un fel de apartenenta politica si geografica. Este vorba doar de o gaselnita a ratatilor fara tarie de caracter care prefera sa-si ascunda lipsa de identitate in spatele unui grup, care musai e cel corect orientat.

 (1)  La prima vedere ar mai putea fi identificati ca facand parte din fauna virtuala, simpli palavragii, diversionisti ordinari sau mai stilati, activisti de partid – ratati, activisti pcr – ratati ca activisti dar nostalgici veritabili, vanatori in cautare de senzatii si afecte (marunte) sau furnizaori ai unor astfel  de “sentimente” de gata, gata in fiecare clipa sa culeaga satisfactiile derivate din jocuri facile sau chiar mai complicate, si fel de fel de alte soiuri de jucatori, botezate pompos homo ludens dar si prosti, prosti sadea care n-au fost vreodata nici macar in postura de a rata ceva, o perspectiva sau o sansa reala sau doar inchipuita si care isi rateaza doar cumintenia si bunul simt insistand sa spuna ceva pe net. Acesta adunatura pestrita pe post de amplifiactor de senzatii subzista doar la prima vedere pentru ca, dupa o analiza, fie si sumara, fiecare se va regasi intr-una sau alta dintre categoriile pe care le-am pomenit: RATATAUL ANONIM si RATATUL (cu deficit) IDENTITAR.  Cam astfel, dragul meu cititor, arata populatia hiperspatziului virtual. Dar (totusi) ce este acest spatiu? Containerul care ingaduie o astfel de populatie si de ce este el perceput atat de diferit de entitatile ce-l populeaza? Care sunt limitele, constrangerile pe care le accepta cei care intra aici de buna voie si nesiliti de nimeni? Care sunt gradele de libertate oferite cu asupra de masura? Pot ratatii sa-si nege ratatrea cu succes aici? Pe scurt, ce fel de sistem este acest hyperspatziu virtual, cat de observabil si controlabil este, ce legi termodinamice decelabile il guverneaza? Despre toate astea intr-un episod viitor.

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 12 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: