(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for octombrie 2010

Fara alte cuvinte…

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 29, 2010

Падина

 

 

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , | 98 Comments »

Plictiseala cu numele Beethoven

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 27, 2010

Update:

Domnule Beethoven geniul dumitale este zadarnic,
Rezistam ascultandu-te oricat te-ai zbate.
Mai repede ne omoara fumul de tigara,
Mai adanc ne lovesc sunetele dezacordate.
Singurul mort al muzicii dumitale esti dumneata.

Degeaba plang viorile,
Degeaba te canta vantul valah,
Toate cele ce-ti sunt inchinate o ora,
Maine-l slujesc pe Bartok si pe Bach.

Si pe urma din nou pe dumneata.
De serviciu. Vioara x, violoncelul y, pianul z,
Cutate si cutare, Eroica sau Brandemburgicele
Domnule Beethoven, absurd profet.

Se moare de guturai, se moare de gripa,
Se moare de tuberculoza, se moare de masina,
Se moare de cancer, se moare de nebunii…

De Beethoven NU SE POATE MURI.

Si te desfasori in zadar prin casele noastre,
Prin mincinoasele maini de dirijor,
Prin aerul ticsit de boli incomparabile,
De care servitorii dumitale mor.

De la una la alta cântam impreuna
Vreun Bach sau vreun Beethoven
In aceasta viata de plictiseala.

Da domnule Beethoven, existi zadarnic.
Nici o umbra de respect nu i se cuvine muzicii dumitale
Care nu a ucis nici un om. Nici un caine.
Nici un roi de albine.

Ne plictisim minut de minut.
Fiecare sau toti simultan. Cine urmeaza?
Vrem altceva. Un criminal adevarat sa mearga la pian.

(Adrian Paunescu – Plictiseala cu numele Beethoven)


 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

N.Anonimu – N.Manolescu

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 24, 2010

Aici se gaseste o idee furata de la altul !  🙄

motto: Cui apartin drepturile (he-he) intelectuale,  asupra textelor postate ca-comentarii, pe forumuri, pe bloguri sau in subsolurile (insalubre) ale ziarelor si revistelor? Aceasta-i intrebarea!

***

Pe forumul Vox Publica, in subsolul (insalubru) al unui articol modest, al unui intelectual român-american, deloc modest, se petrec (se produc si se consuma) drame bizare. Drame in mai multe acte (ratate) si un epilog. Doua, trei. Doua, trei epiloage. Se intampla (printre altele) drama dialogului intre un consacrat / n-anonim si un anonim corabian / derbedeu. Apar victime colaterale. Entitatii anonime  (!?) stely ii este furata provizoriu identitatea (?!) de catre autori ramasi ne-cunoscuti. Este dupa cum se spune in limbaj forumisticclonata. Furtul identitatii apartianad anonimei entitati atrage atentia asupra acesteia (in asa hal) incat este scoasa din anonimatul greu (temnita grea) , la care era condamnata prin auto-claustrare pe un blogul A.V.P. (anonim-virtual-plictisitor). Si uite asa se face ca a ramas Catinca fata batrâna, iar stely… a devenit mult mai Stely. Plangandu-se pentru furtul insemnelor identitatii ei anonime (nickname, avatar, e-mail), creatura stely nu numai ca si le recupereaza de facto, dar primeste, ca bonus, notorietate in subsolul insalubru etc. In lumina reflectoarelor (cu lumina neagra, sau cenusie, nu conteaza) stely este/devine aparatoarea eroica a legendarului avepe in fata balaurului nedeontolog (prin inconsecventa relativa), cel cu fata de intelectual roman-american si pe care stely il sfâsie, din greseala, ca o tigroaica ce-si apara micutii sai pui de leu, nascuti din coapsa Daciei si-a Romei (…niste rai si niste fameni). In fine, cireasa pe tort este aceea ca inamicii-impostori ai eroicei, in incercarea lor disperata de a o destabiliza pe serafica stely, o rapesc definitiv anonimatului  relativ, impingand-o fara mila (fara printip si fara morala, da, da), spre o jalnica postura, acea de persoana cu identitate de tip evidenta populatiei, cu nume, prenume, cu trecut, prezent si cu fara viitor. Nicio brânza. S-o faci pe stely – Ionesco e ca si cum l-ai decadea pe viorel de la Padina la Abalaru (ceea ce, de altfel, pamfletarul a si incercat cu irepresibila-i ironie).

Cand totul se indrepta agale spre un (un)happy END, deodata, N. loveste cu puterea surprizei. Un anonim indraznet, care semneaza cu un pseudonim bine ales – „n.manolescu”, in mod evident un neofit in forumism, tâsnit brusc de dupa tufisurile notorii ale anonimatului forumist, plaseaza brusc visina de pe cireasa, adaugand (pe forum) un comentariu (asa si asa) despre forumism, anonimat, minorat etc. Comentariul merita a fi consemnat pentru a fi ulterior comentat. Si merita acest lucru pentru ca reuseste performanta (comuna, dar tot performanta, nu?) a negarii de sine. Sustinind formal, prin continutul sau bine structurat, cu eleganta, logica si echilibru, un anumit punct de vedere, destul de raspandit de altfel, printre n-anonimii atrasi de fenomenul forumist,  mesajul reuseste, prin acceptatrea contextului in care se plaseaza, sa-si nege continutul si sa submineze cauza pentru care, cel putin in mod aparent, pledeaza. Iata textul:

Vox Publica – Dependenta de Vântu – He-he!    Comentariul 185, © @ n.manolescu  2010-10-23 22:38:11 |

***

,,Forumismul,,

Cuvântul nu există în DEX-ul meu ediţia 1975 (nu există nici măcar forum!). Dacă nu l-a inventat nimeni până acum, acordaţi-mi şansa de a fi eu autorul.

Forumismul este fenomenul căruia i-au dat naştere apariţia şi răspândirea forumurilor de pe internet. E prezent în toate ţările lumii, chiar şi (sau mai ales) în China, unde joacă un rol considerabil în contactul şi comunicarea dintre oameni în condiţiile lipsei libertăţii de expresie publică. Recent, au fost strânse, în numai câteva zile, 300.000 de semnături în sprijinul laureatului Premiului Nobel pentru Pace, aflat în închisoare din 2009, lucru imposibil pe altă cale. Forumiştii sunt în general tineri. Forumismul este modul lor de a se pronunţa public despre ceea ce îi frământă, forma lor de participare la viaţa societăţii în care trăiesc. Spre deosebire de bloguri, care sunt, aşa zicând, semnate, adică personale, forumurile sunt anonime, în sensul că semnătura este „indescifrabilă”, neştiindu-se cui aparţine.

m-am întrebat adesea cum se explică anonimatul. Să fie el un fel de a nu-ţi asuma personal responsabilitatea opiniilor? În alte epoci, anonimatul a fost o formă de cultură, fie aceea populară, în care identitatea creatorului n-a contat niciodată, fie una de tranziţie, cum s-a întâmplat în a doua parte a secolului XVIII românesc, între spiritul medieval şi acela modern. Nu am o explicaţie clară pentru preferinţa forumiştilor de a dialoga sub acoperire, dacă nu cumva e vorba de dorinţa de a-şi atribui alt nume decât acela din buletin, cu alte cuvinte, de a-şi alege o identitate nouă, eventual multiplă, semn al libertăţii de a dispune de persoana lor cum le place, fără a da socoteală sau a fi stânjeniţi de mediul familial ori social.

Ceea ce mă determină să cred că forumiştii nu ţin neapărat să se ascundă în spatele unui pseudonim este faptul că în România libertatea de expresie este garantată constituţional şi respectată. Spre deosebire de regimurile fundamentaliste care obligă la anonimat, regimurile democratice nu-i ameninţă în nici un fel pe cei care le critică. Nu am o informaţie exhaustivă privind forumurile de la noi, dar, din câte mi-am dat seama, opiniile sunt mai degrabă limitate la chestiuni de interes personal, deseori punctuale, şi, mult mai rar, preocupate de principii publice. Aşadar, teama de cenzură ar trebui să nu conteze. Chiar dacă, pe de altă parte, opiniile sunt exprimate de obicei polemic. Aici e vorba de o caracteristică mai generală a felului în care se dezbat la noi problemele, indiferent de natura lor, şi nu doar pe forumuri, ci şi în presa scrisă sau în media. Ne lipsesc analizele de fenomene sau de caz. Nu recunoaştem necesitatea contradicţiei.

Conform vorbei unui lider politic din anii ’90, opoziţia trebuie să fie constructivă! Adică, nu să se afirme, ci să mă confirme. Deosebirea de punct de vedere e considerată la noi adversitate personală. Cine nu e de acord cu mine e duşmanul meu. Polemica se transformă de regulă în pamflet iar pamfletul, în înjurătură neaoşă. Dar dacă nu teama de cenzură, atunci ce anume îi face pe forumişti să adopte altă identitate decât aceea reală? Nici de autocenzură nu poate fi vorba. Orice formă de autocontrol le lipseşte cu desăvârşire forumiştilor. Rămâne ipoteza de mai sus: plăcerea de a-şi juca absolut după voie cartea libertăţii. Partea proastă este că nu există cu adevărat libertate fără responsabilitate. Ca şi nobleţea, cum spune francezul, libertatea obligă. Defectul major al forumurilor, acesta este.

Iresponsabilitatea le condamnă la minorat. Sunt şi vor rămâne o cultură minoră, în ciuda răspândirii, atâta vreme cât nu-şi vor asuma, indiferent în ce formă, răspunderea opiniei. Înainte de a fi altul, trebuie să fi tu însuţi, pentru că nu poţi fi liber, dacă nu eşti tu însuţi? Opinia este altceva decât datul cu părerea al cuiva care îşi poartă anonimatul ca pe o cagulă. Ca să nu spun că datul cu părerea a devenit tot mai des o nevoie patologică de defulare. Pe multe forumuri, insulta trivială ţine loc de opinie sau de dezbatere. Reflectând iniţial o dorinţă legitimă de participare la viaţa publică sau, altfel spus, germenele societăţii civile din era internetului, forumismul s-a afundat de la o vreme în promiscuitatea unei bălăcăreli generale, unde toată lumea împroaşcă cu noroi pe toată lumea. Aş fi fericit să n-am dreptate.

***

 

Vom reveni cu comentarii la comentariu.

 

Update: In Dilema Veche, dl. Andrei P. face si dânsul (iarasi) o atingere cu „subiectul”. Consemnez:

O deprindere rudimentară, dar devenită lege în România de azi este saltul la beregată al oricui împotriva oricui. S-ar zice că de-asta a avut loc marea răsturnare din decembrie 1989: ca să aibe Gigi ocazia să se răfuiască nărăvaş cu Nelu. Sau mai spectaculos: ca să poată Gigi şi Nelu să dea de pămînt dezlănţuit, euforic, voluptuos cu toţi grangurii, cu „aşa-zisele“ elite, cu gaşca antipatică găştii proprii. Trăim într-o atmosferă de front. S-a dat drumul la beşteleală generală, la bîtă, la parapon. Cineva face treabă? Nu-i nimic. Îl vom căuta de bătături. Ne vom interesa de taică-său, de vreun amor clandestin, de echipa de fotbal pe care o preferă. Oricum, putem spune despre „venerabilul“ care ne enervează tot ce ne vine la îndemînă: îl putem lua peste picior, îi putem poci numele, îl putem înjura de mamă. De ce scrie omul pe forum? Parcă îl văd stingînd lumina, punîndu-şi pătura în cap şi pornind, cu fălcile încleştate, la luptă. După care poate adormi sedat, pe laurii anonimatului. Nu e de ici-de colo să ştii că tocmai ai plasat cîteva sudalme între ochi vreunui ministru, sau lui Patapievici, sau lui Liiceanu. Şi încă sub pseudonim, din fotoliul comod de-acasă! A doua zi, poţi povesti amicilor sau logodnicii, la un şpriţ: L-am făcut praf pe cutărică. I-am zis-o! Nu l-am iertat! Nu mă las pînă nu-l văd arşice! Dar forumistul insomniac are, pînă la urmă, un „ce“ inocent. În fond, nu face decît să-şi satisfacă solitar mici vanităţi, mici veleităţi, mari (şi triste) frustrări. Vrea şi el să-şi umple ziua şi noaptea cu ceva. Să se încontreze cu lumea şi cu soarta. Să-şi etaleze talente şi deşteptăciuni necunoscute încă de planeta ignară. – Cine pe cine besteleste?

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 1 Comment »

Stelly e clonata… Stelly se transforma

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 23, 2010

motto: Cui apartin drepturile (he-he) intelectuale,  asupra textelor postate ca-comentarii, pe forumuri, pe bloguri sau in subsolurile (insalubre) ale ziarelor si revistelor? Aceasta-i intrebarea!

Pe forumul Vox Publica se poarta un razboi ridicol intre o oarecare d-na Stelly (troll bun pe blogul AVP-ica) si niste falsi „clonatori”. Faptele pot fi vizionate aici (unde-l balacareste avepica pe Mircea Cartarescu) si/sau aici unde-si da in petec DT ori pe aci.

Impresia mea este ca doamna „Stelly” este confuza (rau) sau mimeaza (bine) confuzia. Incerc timid o clarificare.

Stelly: „…In ceea ce priveste problema cealalta, nu am de gind s-o las balta...”

@Stelly – Totusi las-o balta. Daca te amuza acest fel de a te scoate (din plictiseala) poti continua, fireste, dar te obosesti in zadar sa-ti reperezi onoarea nereperata. Gluma „baietilor” e nesarata numai prin prisma „efectelor” pe care le sconteaza asupra ta, in legatura cu felul in care te vor face. Sa reactionezi. Le dai apa la moara cu insistenta ta formala pentru asa zisa dreptate. Si nu numai ca le dai apa la moara le si justifici partial „fapta” prin reactia ta nepotrivita, prin acest simulacru de lupta pentru niste false valori. Traiesti in anonimat virtual (ca personaj) si trebuie sa accepti regulile anonimatului, adica sa incetezi sa folosesti masurile de judecare din lumea reala. Nick-name-ul „Stelly” nu-ti apartine. Nu l-ai inregistrat nicaieri in mod legal. Nu platesti nimic pentru el. La fel ca si pentru avatar. Sunt simple conventii anonime cu efect (vai) extrem de limitat care tine exact pana acolo pana unde alt anonim accepta sa-l considere valid. Atat. Oricine este indreptatit sa foloseasca acelasi nick si aceelasi avatar. Mesajele pe care le-ai postat,  carate apoi de colo colo prin copy paste, odata ce au fost facute publice, ca si comentarii anonime, sunt ale oricui vrea sa le foloseasca pentru a-si confectiona, liber, un mesaj pe care vrea sa-l transmita. Intelege ca cei care fac acele glume pe seama ta nu incearca sa-ti fure identitatea si sa-ti denatureze sau anuleze in mod direct mesajele (care sunt oricum nule). Ei incearca sa-ti faca „identitatea” si mai clara. Sa atraga atentia asupra ta si sa-i faca si pe altii sa te priveasca si sa te vada exact asa cum esti. Ei nu mizeaza nicio clipa pe faptul ca cineva, oricine, i-ar putea lua pe ei drept o oarecare Stely, de pe blogul anonimului avepica fara frica, ci tocmai viceversa. Fii realista ce dracu. Ei mizeaza pe faptul ca toata lumea va face diferenta intre ei, parodiatorii tai, si tine. Iar tu ii ajuti sa faca exact acest lucru, aceasta diferenta. Ca si tine, si ei incearca sa transmita un mesaj, folosind insa, spre deosebire de tine, metode de comunicare nitzel mai sofisticate. Ei nu vorbesc prin tine, folosindu-se de identitatea ta (care identitate?) ci despre tine asa dupa cum, si tu, incerci sa vorbesti despre ei, si unii si altii fiind liberi sa o faca cum se pricep mai bine spre un maximum de eficienta a comunicarii (ce slujeste un duel, o infruntare, un dialog sau ce-o sluji acolo). Asadar te agiti degeaba. Administratorii de pe Vox Publica nu au motive intemeiate sa intervina, nici legale, nici morale, in razboaiele de cacao dintre anonimi. De ma crezi, de nu ma crezi. Dar poate ca facând valuri in Vox Publica, precum avpica-n Romtelecom, vei speria pe cineva. Mult succes iti doresc.

P.S. Ci mai lasati-l in pace pe Cartarescu. Nu-i mai vârâti numele in rahaturile voastre de frustrati cu pretentii. Mircea Cartarescu este un scriitor imortant, un artist, un cetatean onest si lucid. Ca individ uman si ca scriitor, fara a face alta politica decat pe a sa, de cetatean, isi scrie impresiile sincere si personale despre lumea in care traieste si despre „sistem” asa cum se vede acesta de pe dinafara. Inconsistetele, dezertarile sau oportunismele de care-l acuzati aluziv sau cu toata gura (voi sau altii ca voi de pe cealalta latura a nimicului) sunt doar in capul vostru, simple inchipuiri. Orice om onest si neidiot (atat si nimic mai mult) poate constata ca reactiile lui Cartarescu sunt firesti, naturale, oneste, conforme cu informatile si starile schimbatoare, care transpar dinspre sistem si pe care Cartarescu le interpreteaza folosidu-si personalitatea, educatia, inteligenta, sensibilitatea ori naivitatea ce-i anima fiinta. Valoarea probata si notorietatea castigata pe drept ii ingaduie sa-si exprime acele pareri personale in locuri cu vizibilitate, in cotidiane de mare tiraj sau la televiziuni si sa atraga audienta si atentie.  Incetati sa-l mai judecati cu masurile voastre meschine de inapoiati primitivi, ramasi la nivelul umil al precarei voastre evolutii (ce si-a consumat apogeul acum 30 de ani). Faptul in sine ca ati respirat acelasi aer al cenaclului de luni impreuna cu Manolescu si Cartarescu nu va aduce niciun aport de talent sau valoare chiar daca vi se pare voua altminteri. Ei au progresat. Voi ati ramas pe loc in fundul vostru. De lume. Faptul ca priviti in jur si va vedeti titanici in comparatie cu ceilalti pigmei ai supravietuirii iarasi nu are de ce conta in economia jocului. Dar nu va mai mirati macar.

P.P.S. Avepica fara frica se plange ca nimeni nu acorda atentie marilor adevaruri pe care el le-a enuntat pe importantul sau blog (cel mai important din triungiul Corabia-Caracal-Izbiceni), la vremea la care el clarvazatorul le-a enuntat, in schimb (si mai ales nedrept) lumea este gata sa caste gura si sa accepte aceleasi adevaruri cand sunt rostite, mult mai tarziu de catre altii, cum ar fi bunaoara Cartarescu. Parerea mea sincera ca avepica ar trebui sa se bucure pana la cer pentru ca nu se uita nimeni la blogul sau pe care toarna calomnii, mizerii, rahaturi cu nemiluita. I-auzi una:

„…deşi de Cărtă, care de când îl cunosc – şi sunt preste 30 de anişori de când ne intersectam la Cenaclul de luni – umblă după “mărcile” altora, pe care să le prezinte publicului ca fiind ale lui, originale de la mamiţică-sa de-acas, nu sunt sigur că nu ştia, helas…”  – Mizerabile, mizerabile, cum profiti de piticismul de care suferi. (Apropo, faptul ca ai facut cunostinta cu Mircea Cartarescu acum 30 de ani, nu inseamna ca-l cunosti de 30 de ani, pocitanie)

 



Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , | 4 Comments »

Brânza de miel se întoarce… pe unda veselă

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 21, 2010

Culmea adopției ar fi ca Angelina Jolie să o înfieze pe Andreea Marin.

Dupa ce i-a desfiintat din condei pe Mircea Cartaresu, Adrian Nastase, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Paul Goma, Adrian Paunescu, Mircea Ivanescu si altii,  geniul de la Corabia isi desavarseste opera adaugandu-i pe lista “impostorilor” care degeaba au notorietate daca nu au valoare, pe alti cativa. Ghiciti pe cine? Cioran, Noica (Plesu & Liiceanu y compris) Eliade, Manolescu si… Vlasie.  I-auzi ce zice valorosul anonim notoriu avp:

AVP Says:  21 octombrie 2010

“ Si mai slabiti-ma cu Cioran, aloo… “Pe culmile disperarii” e carticica unui liceean silitor si atat. Punct. Iar dupa aia, chiar ca nu ma intereseaza… Nu gasesc la Cioran – ca si la Noica sau Eliade, de altfel – nici macar o idee originala, necum un sistem propriu, ca ganditor, iar ca stil de scriitor are un patetism de retor limbut, si punct Parerea mea, a nu se supala… oops. Rog insistent sa nu confundati notorietatea sau celebritatea cu valoarea, aloo… Valoarea creatoare nu inseamna decat originalitate stricta, unicitate stilistica si ideatica. Adica genialitate.”

***

“Ce naiba ii tot dati zor cu Manolescu si Vlasie, cand ei au raspuns hat demult la virtualele voastre intrebari despre mine… ? Manolescu – neinvitandu-ma niciodata la emisiunea lui, “Profesiunea mea, cultura”, pe care a tinut-o ani de zile la Pro Tv (desi a invitat acolo tot felu de figuri…) si neintroducandu-ma in Istoria sa literara, iar Vlasie nepublicandu-mi nici pana acum nicio carte la editura unde l-a publicat pana si pe turnatorul meu…? E clar ca acesti oameni, cu care io am fost pretin bun pana la un moment dat, prefera acum sa nu fi existat… oops Sau cum dreaq sa va spun… ?”

Florin Iaru si Radu Humor (luati si dânsi abitir in vizor de catre vizir, micul om mare) ar trebui sa fie mandri vazand domniile lor in ce companie selecta sunt vârâti in acest fel.  In acelasi timp intelectualii Stelly si Iliesiu ar trebui sa se faca mici, mici de tot, constatand ca scara valorilor la musiu asta, avp, e setata pe invers. Viceversa.

P.S. Va rog sa nu confundati notorietatea cu valoare,  ci invers.  Adica sa confundati absenta notorietatii cu geniul. Si nu cu orice geniu ci cu unul anume ce raspunde la numele de avp. Cu ochii de faianta.

Aforism din gandirea geniului: „Valoarea creatoare nu inseamna decat originalitate stricta!”  De unde se poate deduce anvergura avepiana a creatiei caci dânsul, de original, e original: Nimanui nu i-a mai trecut prin minte sa-si faca auto-portret  pictat in cacat si bale si apoi sa sustina ca e  „sepia”. Este o originalitate stricta. Daca nici asta nu e, atunci care? Poate amplitudinea cu care-si da in petec „imediat in permanenta”. Pana la urma AVP-ica fara frica este o natura fericita. Ii trebuie foarte putin pentru a-si cladi increderea de sine. Vai, atat de putin. De aceea vocile sau dimpotriva tacerile fratilor, confratilor (!?) suratelor etc, si in subsidiar ale lui RaduH, nu-i pot tulbura nemurirea si nu-i pot clatina scaunelul pe care s-a urcat ca pe un piedestal. Ecce homo! Ganditorul de la Izbiceni.

UPDATE: Din ciclul „bizari in libertate”.  Si patriotul Mircea S. Bozan din Germania se mai intoarce odata. Dupa ce a furat un text si a fost prins cu mâta-n sac, un individ din pauza ratiunii, care a fost candva gazduit ca mare patriot cu bani si pe blogul plin de sperante al lui AVP,  face fel de fel de valuri si tumbe virtuale. Vine isi cere scuze, apoi contra-ataca si-si retrage scuzele sub alta semnatura, se da-n balci. Ameninta. Pumni, picioare, avocatie, agenturi. Are si prieteni pe masura care-i tin hangul. Auto intitulati „dementi” cu care se socializeaza in spume. Ii place si se complace. Aflu mai nou ca Dl. Goe e omul lui Adrian Nastase, iar de pe Arca lui Goe se lanseasa  „virusi” catre serverele Agentiei. Cum care agentie? Agentura d-lui cu furtul pe text. Puteti viziona AICI, un exemplu despre limitele libertatii de exprimare la primate. Aria calomniei la zevzeci. Natura moarta cu dementi! Nici nu stiu ce postura sa ma minuneze mai mult: cea de tzutzar Nastase sau cea de hacker la Agenturi!

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , | 19 Comments »

Cum se ajunge pe Arca lui Goe!

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 21, 2010

Te-ai mira ce cauta unii cu google si cum ajung apoi, din neant pe Arca lui Goe, ca-n experimentul Philadelphia. Cam asta au cautat cei care au dat peste (b)Arca lui Goe:

accesul interzis
ai fost amanta mea si te chema mitza bas
amintiri din epoaca ceausescu
arca eroare de stingere accidentala?
arca lui columb
arca lui go
arta manipularii
articole mihail neamtu
atitudinea lui goe
barca lui goe
cate amnari de fond se pot da
ce parere aveti despre francezi
certocratia
championatele fifa la fotbal
chelia lui adrian nastase
cine este radu stoenescu
cine-i mic si bea laptic: goe
compunere dl goe in vremurile noastre
concluzie d-l goe
cracatita paul
cu ce se ocupa d-l goe la varsta de 20 a
cum este vazut d-l goe de catre familie?
cum isi face creasta c.ronaldo
daca tace cantaretul
de ce credeti ca si-a intitulat caragial
de ce este important sa studiem logica?
disjuntia propozitiilor
* d-l goe mesaj artistic
dl.goe cantec
dolce maci de fotbal romania – franta di
domnul goe cuvinte capcana
domnul goe date despre text
dupa melci comentariu
exemple expresii populare folosite in sc
expresia vrabia mihai viteazul
fel de fel
filme istorce online grtis subtritate
fizicul lui d-ul goe
hantzy padina
ia ia ooo limba romana cantec
ierarhie si autoritate
imaginatie continuare
ion barladeanu
ketamina
legile lui murphy demonstratie logica
lista campionatelor de fotbal castigata
logica romani
lui domnul goe ce spune autorul despre
madalina manole se droga
manipularea la romani
maria iordanescu
meditatii franceza dupa metoda alter ego
metode de convingere si de schimbare
metode de lucru
metode de scos bani de la iubit
mihail neamtu articole dilema
* mingi jabulani angola replica
noe
ooo toamna a venit
palma dreapta schita
parerile voastre despre domnul goe
poezie despre dl goe
poza lui dl-goe
poze de dragoste
poze extraterestrii
poze sugestive profil
previziuni astrale finala cupei mondiale
raspunsurile corecte la intrebari
realizati un eseu despre moarte in care
regele cioaba
rolul lui goe din opera domnul goe
schita barca
sfantul mitica blajinul
sunt eu vuving al tau cel mic
suport care ne ajuta la demonstrare d-l
text scurt al operei literare domnul goe
trasaturi morale ale familiei lui goe
tratate de logica scrise de romani
tristete si singuratate
viorel abalaru
vizionare filme romanesti online

Se putea si mai rau!

Posted in Arcaluigoeologie | 20 Comments »

Băsescu şi Boc s-au întâlnit în mare secret cu membri ai “Trilateralei”

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 18, 2010

Preluat din Napoca News.

Premierul Emil Boc a participat vineri seara la Cafe Athenee Palace Hilton la o cină, organizată de controversata Comisie Trilaterală (așa-zisul Guvern Mondial).

Primul-ministru a ținut ca participarea sa să fie secretă, drept care a și folosit la plecare o ieșire laterală. Prezența sa a fost, însă, trădată de coloana oficială de mașini parcată în fața hotelui. Sâmbătă seara, membrii Trilateralei au fost invitați de către Traian Băsescu la o cină discretă la Palatul Cotroceni. Pe agenda Administrației Prezidențiale, această manifestare nu fost făcută publică etc, etc, etc. ... Lucian Gheorghiu, Sursa: http://www.cotidianul.ro

P.S. In Triunghiul Bermudelor (Tudoran-Padina-Iaru) se intampla lucruri foarte stranii. Desi sustin enunturi contradictorii unele in raport cu altele, in mod paradoxal, fiecare dintre ei are dreptate cand se refera la unul dintre ceilalti doi poeti. Ce sa insemne asta? Poate insemna foarte bine ca nu e bine sa umblam iarna in bermude daca nu ne aflam in Aruba sau macar sa nu cercetam ce se intâmpla pe acolo, prin triunghiul lor. Al bermudelor de…

Test de cultura generala. Cine a scris poemele de mai jos:

A. Din ciclul „Gura pacatosului”

De ce crezi tu ca e musai ca eu sa traiesc in continuare ca un ilustru necunoscut, ca un somer sau ca un cersetor – cum ma insulta detracatu “humor” -, iar tu, sau Dinescu, sau Tanase, sau Hurezeanu, sau maine-poimaine Cartarescu, dupa ce se va termina, nainte de soroc, iepoca Basescu, sa tocati paralele lu SOV-ietescu, dar in acelasi timp sa fiti considerati si boierii mintii, poetii sau profetii lu Rumânescu…? Asculta la mine, ex-pretine: nu io am complexe de superioritate si cu atat mai putin megalomanice, cum tot o tineti matzu-gaia, ci voi aveti complexe de inferioritate, da, chiar voi, care dupa ce ati acaparat toata tigaia Rezistentzei Ro si vazand ca vreau si io sa mi se recunoasca participarea la batalia de la Turtucaia, imi aratati – vba trolului care-ti onoreaza odaia – aia. Dupa care va inrositi singuri, de ciuda, pai cum dreaq.

B. Din ciclul „Boierii mintii se intoarce!” 😉

„Opozanţi ai dictaturii, ei cad în derizoriu dacă, ulterior, se transformă în opozanţi ai tuturor acelora care au suportat-o sau care, sub dictatură, au încercat să salveze, discret, ceea ce se mai putea salva din ruinele ei. În definitiv, eroul nu e eroic pentru sine, ci în beneficiul unei comunităţi de ne-eroi, care, deşi nu s-au putut ridica la înălţimea atitudinii sale, merită să supravieţuiască.”

Gasitorului recompensa prin cultura.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 16 Comments »

Brânza de miel (avanpremieră)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 16, 2010

Foto ghicitoare

Va invit sa ghiciti cine sunt personajele din fotografiile de mai sus! Merci mumu!

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 25 Comments »

Cine cu ce…?

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 14, 2010

Inspirat de un articol despre cultura ciupercilor mi-a venit idea sa va propun un joc de societate: Cine cu ce…

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Simfonia Ratarii se intoarce! A câta oara?

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 12, 2010

In data de 6 August anul acesta (2010) am postat pe Arca lui Goe doua articole: Simfonia Ratarii si Bloggeri vi se pregateste ceva: Legea Iliesiu/Padina.

In primul („Simfonia Ratarii”) era vorba despre felul in care hyper-spatiul virtual (incluzand forumurile, blogosfera si spatiile destinate comentariilor din subsolul editiilor online ale publicatiilor “reale”) a devenit mediul ideal de manifestare-plenara al ratarilor-partiale sau vagi, spatiu care confera iluzia contestarii, anularii sau macar amânarii sine-die a ratarilor, in felurite domenii conexe “exprimarii prin CUVANT”.  Acest spatiu a fost acaparat (de fapt ocuapat in mod natural) de doua tipuri de ratati: Ratatul “Anonim” si Ratatul “Identitate” care-si disputa intâietatea si indreptatirea in a utiliza acest hyper-spatiu. Articolul, scris la prima (si ultima) mâna, intr-o maniera dezlânata si lipsita de concizie nu a (mai) stârnit printre citotorii sai actuali necesara efervescenta pentru finalizarea discutiei si concluzii. (Poate alta data!)

In al doilea articol al zilei de 6 August a.c. („Bloggeri vi se pregateste ceva: Legea Iliesiu/Padina”) era vorba despre supararea lui Viorel Padina legata de faptul ca numeroase entitatii virtuale (forumuri, ziare, etc) ce-i gazduisera productiile, se inchisesera (relativ) brusc trimitand in neant toate vorbele care se stransesera in acele pungi ca niste „capcane” de vorbe. In felul visatorilor si al poetilor cuplul Padina-Iliesiu propuneau un proiect de lege care sa impiedice asemenea accidente nefericite cu efecte atat de nefaste asupra pshicului ratatului ce-si vede zadarnicite eforurile de a-si rata ratarea sau macar de a o pacali. Propunerea respectivului proiect de lege mi-a dat ocazia sa formulez o intrebare pe care mai incercasem ocazional si tot fara succes s-o promovez in atentia ratatilor (anonimi, nanonimi, onanimi si nu numai):

Cui apartin drepturile (he-he) intelectuale,  asupra textelor postate ca-comentarii, pe forumuri, pe bloguri sau in subsolurile (insalubre) ale ziarelor si revistelor? Aceasta-i intrebarea!

N-a urmat niciun ecou. Nicio lamurire. Nicio injuratura. Doar un slientium lugubru. Ratatii n-au timp de pierdut cu „prostii” si „vicii de procedura”. Am lasat-o(-n) balta.

Totusi problema ramame. Si se adanceste. Proprietatea intelectuala asupra creatiilor ratatilor din hyperspatiu poate pluti indefinit in ambiguitate atata timp cand nimeni nu scoate bani din aceste productii. Direct sau indirect. Ma rog este greu de presupus ca s-ar putea face prea curand tranzactii cu gunoiul de grajd (precum face Peru cu guano)… Dar chiar si asa discutia poate fi interesanta fie si doar in legatura cu cine si cum poate reproduce si utiliza, in general, sub aspect legal sau moral (ca ingrasamant) textele din lumea „noastra” virtuala. Arca lui Goe n-a devenit inca locul in care asemenea discutii pot fi amorsate eficient asa ca, pe moment, ma multumesc sa „antamez” discutia pentru alta data. Acest articol este o simpla „ancora” spre unui eveniment din viitor.

Iata cateva amamunte „neimportante” care m–au determinat sa va plictisesc (ma refer la cititorii guralivi dar mai ales la cei silentiosi)  cu acesta „pre-meditare”.

(a) Pe 14 August a.c., o fosta si foarte controversata ziarista, Nicoleta Savin, a preluat (dupa cum reiese din explicatia partiala pe care mi-a oferit-o pe blogul sau) comentariul unui domn ne-anonim Mircea Bozan, care contine o mare parte din articolul „Simfonia Ratarii” si pe care a inclus-o, fara sa mentioneze sursa, intr-un articol publicat pe blogul sau: Mircea Bozan – Simfonia Ratarii ca tema de blog, dand aparenta ca este un material original.

Dar asta nu e totul. Temerea d-lui Viorel Padina in legatura cu faptul ca textele care nu mai sunt accesibile autorilor (ratatii anonimi, nanonimi, onanimi etc) n-au disparut in neant ci se afla undeva, in posesia cuiva care le poate utiliza liber si fara greturi mi-a fost confirmata de o a doua intamplare recenta. Despre ce ar fi vorba? Hm! Trebuie sa fac putina istorie. In momentul postarii „Simfoniei Ratarii” pe Arca lui Goe pe 6 August a.c., in afara catorva motive frivole (unele usor de ghicit altele nu) am avut si cateva motive mai serioase pentru a trece sub tacere faptul ca articolul n-a fost scris in preajma acelei date, ci cu trei ani mai devreme. L-am postat initial in Septembrie 2007, sub semnatura „Stefy” pe forumul Jurnalului National si (in aceeasi zi) in subsolul articolului lui Ion Cristoiu intitulat „Cinematograful satesc”. Postarea mea s-a „bucurat” de o atentie destul de consistenta din partea unora dintre cei vizati, majoritatea ratati anonimi. (Paranteza – Intr-un moment ulterior, sub o alta „identitate”, intr-o discutie cu AVP, „anonim” pe atunci, i-am recomandat spre lectura „Simfonia Ratarii” de pe forumul JN. Omul a citit-o si mi-a adus la cunostiinta ca nu impartaseste opinia ca „a te da pe net” ar fi un semn de ratare (…) Intre timp omul a schimbat categoria trecand de la „ratati anonimi” la „ratati identitate” si a uitat poate discutia de atunci. Incheiat paranteza).

Dupa o vreme Forumul JN a fost inchis (o-ho-ho) si toate „simfoniile” interioare au disparut de pe fata net-pamantului. (O sa va povestesc odata, cate ceva, despre acele „dramatice” evenimente). Din cand in cand insa unele fosile ies brusc la iveala.

(b) Recent, Jurnalul.ro a reluat articolul lui Ion Cristoiu „Cinematograful Satesc” pe care l-a data primei aparitii, in noianul de comentarii din subsol, nimeni nu l-a pomenit, ocupati fiind cu totii de comentarea „simfoniei ratarii”. Intamplator sau nu, reluarea articolului in editia din 11 Octombrie 2010, include si comentariile de odinioara, in cap cu postarea lui „stefy”. Nimic nu se pierde, nimic nu se castiga ci totul se… „pastreaza”. Din pacate in varianta actualizata din Jurnalul.ro (vezi AICI, la Caminul cultural) s-a utilizat o formatare diferita a comentariilor care face sa nu se mai intelege cine cui a dat replica. Am pastrat o copie a formatarilor originale care este disponibila AICI, pe Arca lui Goe.

Cu mici si notabile exceptii cititorii si comentatorii disertatiei despre ratarea virtuala s-au suparat. (Unii s-au suparat recent si in tacere AICI, la PoliMedia). Asta se datoreaza cu siguranta doar superficialitatii cu care au parcurs darea de seama despre ratati. In mod normal cei despre care se face in mod implicit vorbire acolo, pot sa se simta mândrii iar nu ofensati. La urma urmei sunt bagati in aceeasi oala cu Dorin Tudoran, de ex. Nu insa si cu indolentii Plesu, Patapievici, Liiceanu etc. ce nu catadicsesc „domne” sa-si faca „bloguri”. Nu disperati, ma pregatesc sa scriu si disertatii mai „cuprinzatoare”. Salvarea pe Arca lui Goe nu inseamna doar colectarea mesajelor refuzate de la aparitie… inaintea disparitiei, ci-mult-mai-mult.

Posted in Arcaluigoeologie | 64 Comments »

Comunicat al Asociaţiei 21 Decembrie 1989

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 8, 2010

Comunicat al Asociaţiei 21 Decembrie 1989
EVENIMENT: ASTĂZI 7 OCTOMBRIE 2010 SE ÎMPLINESC 30 DE ANI DE LA „SEMNAREA” – LA CASA SCRIITORILOR DIN BUCUREŞTI – A „APELULUI CĂTRE EUROPA” SCRIS ÎN 1980 (AUGUST-SEPTEMBRIE) DE DL VIOREL PADINA.

„Apelul către Europa” este unicul text clar anticomunist scris de vreun intelectual în timpul regimului comunist din România anilor ’80.
Profesorul VLADIMIR TISMĂNEANU, membru de onoare al Asociaţiei 21 Decembrie 1989, preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, a scris textul „Un manifest împotriva capitulării etice: Viorel Padina şi „Apelul către Europa” — prefaţă la Poemul de oţel, Epistolar iepocal, Apelul către Europa – fragmentarium, în curs de apariţie — text din care cităm:

“Este unul dintre efectele scandaloase ale amneziei bine-întreţinute de care suferă cultura politică a Romaniei post-comuniste faptul că numele lui Viorel Padina ca disident anticomunist continuă să rămână necunoscut. Evident, mai ales după publicarea interviului luat de Sorin Cucerai şi publicat în revista Orizont din Timişoara, cel puţin unii dintre noi, deci cei pentru care amintirea acelor vremuri de ruşine, spaimă şi greaţă contează imens, gestul reconstituit al poetului Viorel Padina, anume tentativa de a trimite către marile organizaţii internaţionale al său „Apel către Europa”, a devenit un subiect de meditaţie şi admiraţie. Recunosc că nu ştiam mare lucru despre Viorel: îmi vorbise doar Dorin Tudoran, mai ales după ce-l recunoscuse îndărătul ubicuului, mereu causticului şi totuşi atât de seriosului, redutabilului pseudonim „AVP” pe diversele forumuri şi bloguri. Ulterior, aveam să intrăm în legătură (mereu prin e-mail, regretând şi acum că nu am apucat să ne întlânim personal). Am înţeles semnificaţia eroică a gestului său din 1980 când, tânăr poet recunoscut ca una din speranţele supreme ale poeziei nonconformiste, a încercat să iniţieze şi în România ceea ce se petrecuse în alte state din Est: revolta spiritului, coagularea unor nuclee autonome de societate civilă, resurecţia demnităţii intelectualului, călcat în picioare vreme de decenii de abjectele aparate ideologice şi polţiste (de fapt cele două birocraţii se interpenetrau”dialectic”). Motiv pentru care numele său figurează în raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România împreună cu cele ale disidenţilor „omologaţi” de memoria contemporană.

Sfidând logica blocurilor politice nu în numele falsei „suveranităţi” a regimului naţional-stalinist al lui Nicolae Ceauşescu, ci prin raportare la valorile definitorii ale civilizaţiei europene, Viorel Padina se situa în acel şuvoi disident care avea să schimbe faţa continentului şi a lumii în anul miraculos 1989. Viorel a înţeles printre primii, asemeni lui Paul Goma şi Dorin Tudoran, că vocile intelectuale contează, că logocraţiile comuniste nu se tem de nimic într-o asemenea măsură ca de verbul eliberat de frică. In consens cu tezele afirmate de Vaclav Havel şi ceilalţi adepţi ai Cartei 77, Viorel Padina a insistat asupra inseparabilităţii păcii externe de aceea internă. Nu poate fi crezut angajamentul internaţional al unui regim care se află într-o stare de război împotriva propriului popor, susţinea poetul disident român, sperând cu disperare că se vor găsi unii prieteni care să i se asocieze. Nu a fost să fie. Disidenţa lui Vioreal Padina a început în 1980, atunci când regimul era încă în graţiile Vestului, deci când marile ziare şi influentele cancelarii îl mai priveau pe Ceauşescu drept un fel de maverick al comunismului mondial. Din câte ştiu, nimeni nu a avut curajul să se ralieze poziţiei tânărului poet. In afară de N. Manolescu, inspiratorul „Cenaclului de luni”, care a fost psihologic alături de Padina, nu s-a găsit nimeni să semneze lângă el. Ba mai mult, a fost turnat de oameni în care crezuse, abandonat de amici în care îşi investise cele mai frumoase sentimente.
Unul din scopurile Securităţii în acţiunile anti-disidente a afost neutralizarea oricărei încercări de construcţie a unor reţele colective de opoziţie. Aparatcikii şi securiştii studiaseră atent experienţele din Polonia, Ungaria, Cehoslovaica şi ştiau că odată trecut pragul de la unu la doi, gestul disident devine acţiune colectivă. Strategia regimului a fost tocmai izolarea celui care gândea şi mai ales îndrăznea să scrie alternativ. Iar Viorel Padina, prin elogiul omului european ca fiinţă nesubjugată, se plasa în direcţia propusă de Leszek Kolakowski, Adam Michnik, Aleksandr Soljenitin, Arthur Koestler, George Orwell. O direcţie susţinută constant, în emisiunile lor de la Europa Liberă, de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.
Atunci când regimul recurgea la naţionalismul pompierist, xenofob şi rudimentar al protocronismului, Viorel Padina cerea o dezorientalizare a culturii româneşti, ori mai precis spus re-occidenalizarea ei. Era exact ce scrisese Milan Kundera cand evocase, intr-un eseu celebru, tragedia „Europa rapite” (kidnapata). Apelul către Europa, confiscat de Securitate, a fost cunoscut de numeroşi intelectuali români. A fost perceput pe bună dreptate, de către simpatizanţii săi, ca şi de către securişti, drept un manifest politic pentru trezirea intelighenţiei româneşti, pentru ieşirea din starea de torpoare morală în care ajunsese datorită unor cauze ce nu pot fi discutate profund în acest spaţiu. Era un manifest împotriva capitulării etice. Mânuind magistral bisturiul lucidităţii, Viorel Padina aşeză în faţa confraţilor săi, dar şi a Europei, o deloc măgulitoare oglindă. Era o chemare la reconstituirea meritocraţiei, o invitaţie la fortificarea singurei virtuţi pe care poliţiile secrete nu au cum să o extirpeze: solidaritatea bazată pe libertatea spiritului. Disperat şi nobil, gestul lui Viorel Padina arată lumii natura grotescă a regimurilor totalitar-leniniste. Comunismul îi apărea lui Padina drept încarnarea Răului istoric, un sistem ostil trebuinţelor şi năzuinţelor fireşti ale subiectivităţii: „Comunismul n-are nici o cauză reală, nici cea mai mică aderenţă la natura actuală a omului ; el nu numai că nu vine în întâmpinarea evoluţiei fireşti, dar o contrazice în mod monstruos : prin totalitarismul ce-l caracterizează el deturnează forţa de impact a selecţiei naturale, care a fost şi va mai fi motorul lumii pentru cel putin încă 500 de ani.” şi totuşi acest sistem, absurd, ineficient, barbar, a rezistat vreme de decenii. Explicaţia lui Viorel Padina mi se pare perfect validă: comunismul s-a întemeiat pe ură, ranchiună, invidie şi resentiment. Ca şi nazismul, care a exaltat „lupta de rasă”, comunismul a glorificat principiul ostilităţii, ale urii sociale sub numele de „luptă de clasă” (aşa s-a şi numit, vreme de decenii, „revista teoretică şi politică a CC al PCR”).

Iacobinismul extremist al comuniştilor se deducea din voinţa lor de a construi o utopie egalitarist-colectivistă considerată a fi „sfirşitul istoriei”, „saltul din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii”. Tot atâţia semnificaţi vizi de conţinut, meniţi să menţină masele într-o perpetuă stare de frică, impotenţă şi extaz. Comunismul a mizat pe şamanism, pe mit, miracol şi magie. Ceea ce a realizat Viorel Padina în al său „Apel” este de fapt o autopsie exemplară a sistemului comunist, a Lagărului socialist (cum i se spunea, nedându-şi seama propagandiştii cât de adevarată era formula lor), iluminând frontierele vizibile şi invizibile, pădurea de interdicţii pe baza căreia sistemul reuşea să supravieţuiască. Cum a scris cândva Hannah Arendt, în totalitarism tot ce nu este interzis este obligatoriu (şi viceversa).

Textul lui Padina mi se pare comparabil ca intensitate etică, dar şi ca perspicacitate analitică, cu unele din cele mai vibrante pagini din memoriile Nadejdei Mandelstam. Surprinde perfect cum privaţiunea de libertate se converteşte în fuga de orice responsabilitate, în experienţa de deplină subordonare a deţinutului (Haftlingului) comunist. Un deţinut care nu mai trebuie închis în vreo temniţă, nu mai trebuie deportat în lagăre de concentrare. Întreg universul social a devenit de fapt un asemenea lagăr Sistemul funcţionează doar prin duplicitate, dedublare şi minciună. Tocmai de aceea reacţionează isteric la rostirea adevărului. Una din cărţile pe care politrucii le-au detestat cu precădere a fost Gândirea captivă de Czeslaw Milosz. Fenomenologia deşteptării minţii în lumea comunizată a fost exact ce notează Viorel Padina: revenirea intelectualilor la condiţia lor de vorbitori necenzuraţi. Tragedia sistemului, scria poetul roman, „ începe abia atunci când malaxorul comunist întâlneşte corpuri şi conştiinţe mai dure, încă neîndobitocite, nedevitalizate, neorientalizate, neortodoxe ; aşadar, atunci când dinţii săi întâlnesc oameni europeni, intelectuali… Intelectualii sunt coşmarul conducerii lagărului, sunt cei ce n-o lasă să horcăie în somnul utopiei sale. Caci, iată, ce tot vor aceşti scriitori şi artişti, acesti savanţi care nu ştiu decât să critice şi să ceară bani, libertate şi alte porcării occidentale şi care pun astfel beţe în roatele Malaxorului ? S-a ajuns pâna acolo încât conducerea Lagărului să nu-şi poată îndeplini în bune condiţii, din cauza acestora, misiunea sa istorică de formare a omului nou, perfect îndobitocit şi aplatizat. Ia să facem o şedinţă la Comitetul Politic Executiv şi să vedem despre ce e vorba. Să-i intimidăm, să-i dăm pe mâna Securităţii, iar dacă vor continua s-o facă pe deştepţii, să-i legăm. Doar nu vom rata un potenţial popor de oameni noi, viitorul nostru ştiinţifico-fantastic, din cauza câtorva inşi decadenţi, reacţionari…”

Oricine a citit stenogramele întâlnirilor lui Nicolae Ceauşescu cu scriitorii va fi de acord cu diagnosticul lui Viorel Padina. Din nefericire, în cazul acţiunii sale, sistemul a reuşit să găsească destui indivizi care să-l trădeze, să-l dezavueze ori pur şi simplu să-l uite. Iar uitarea poate fi uneori mai dureroasă decât loviturile directe. Apelul lui Viorel Padina este un cri de coeur, o expresie a curajului de a opune unei false realităţi un alt chip, neschimonosit, al intelectualului. După atâtea înjosiri masochiste, unii intelectuali au decis să nu mai tacă. Viorel Padina a fost un asemenea mărturisitor la un ceas când alţii se închinau unui tiran de mucava şi unei ideologii senile: „…dacă suntem atât de puţini, aceasta se datorează faptului că mulţi dintre colegii şi compatrioţii noştri sunt terorizaţi, inhibaţi de perspectiva privării fizice de libertate şi a represaliilor, alţii au conştiinţele deja castrate, orientalizate, obsedate de ideea supravieţuirii cu orice preţ, iar ceilalţi, în fine, cei mai mulţi, nu mai sunt. Rugaţi-vă pentru ei !”

Din abisul degradării şi dezolării, solitar, calomniat, prigonit, Viorel Padina a ştiut să reclame dreptul nostru de a nu deveni complicii infamiei”.
Dl DORIN TUDORAN, membru de onoare al Asociaţiei 21 Decembrie 1989, laureat al Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu 2010, a scris textul „Poetul teflon şi căruţa clipei” — prefaţă la Poemul de oţel, Epistolar iepocal, Apelul către Europa – fragmentarium, în curs de apariţie — text din care cităm:

“Depistat pozitiv de Nicolae Manolescu ca fiind unul din cei doi poeţi loviţi de geniu ai leatului său literar, Viorel Padina a fost decartat, cu viteza luminii, atât de autorităţile culturale româneşti, cât şi de plutonul său liric. Dacă cei dintâi au făcut-o din motive de securitate naţională (se ştie că un poet extraordinar e mai periculos decât o rachetă cu încărcătură nucleară) ceilalţi, colegii, au făcut-o, cum altfel?, spre binele literaturii române, care, în acel moment ca şi de-a lungul întregii ei istorii, fierbea de genii, genialoizi şi alte specii intermediare ca supa de peşte lăsată la nesfârşit să clocotească pe malul Deltei, la Portiţa.

De fiecare dată când este readus în pagina publică, “Poemul de oţel” dă dreptate celor ce l-au îngropat de viu pe Viorel Padina: tensiunea gândului este insuportabilă, tăişul versului mai parşiv ca sărutul unei săbii de Damasc, construcţia poemului – impenetrabilă. Este ca şi cum peste poemul lui Padina au trecut câteva sute de ani – fiecare veac cu optzeciştii, nouăzeciştii, milenariştii, deconstructiviştii, navetiştii ori paraşutiştii lui – iar diamantul se ridică de sub maldărele de moloz şi spune amuzat ”Ce drea’?”
Ce nu i se va ierta niciodată acestui poet extraordinar este totala inaderenţă la mediocritate. Pe orice parte întorci lava, ea rămâne incandescentă, strălucitoare, şi asta înnebuneşte scrumul, praful şi gloriile de hârtie creponată.

“Epistolarul iepocal” constituie Cearta Neînţeleptului cu Lumea Prea-Din-Cale-Afară-De-Înţeleaptă. Este cea mai vulnerabilă din toate poziţiile de foc de unde Viorel Padina trage rafale încrucişate asupra realităţii. Rareori s-a aflat un răzvrătit într-o minoritate atât de absolută. Bunul simţ nu-i şopteşte nimic. Îndreptarele de dans în distinsa societate şi ghidurile de parşivenie în budoarele gloriei îi sunt indiferente. Pachetul de minimă prudenţă cu care ne naştem fiecare Padina l-a dăruit congenerilor săi interesaţi să câştige la loteriile timpului oricît i-ar costa biletul.

Sunt multe paginile memorabile ale acestui Epistolar halucinant, necuviincios şi insuportabil de vindicativ, dar sunt puţine cele care exprimă mai limpede natura fracturii dintre Viorel Padina şi generaţia sa de literaţi decât scrisoarea pe care i-o trimite lui Ion Bogdan Lefter din Corabia, la 8 februarie 1990. Acel ”aţi alergat din răsputeri (unii chiar cu bălăngăniri caraghioase) pentru a nu pierde căruţa clipei” ar putea fi un excelent început pentru reevaluări dintre cele mai necesare, dar Viorel Padina ştie că lumea va fi din ce în ce mai grăbită şi recursurile sugerate de el sunt sortite deriziunii. Gesturile lui există fiindcă trebuie făcute, nu pentru că au vreo şansă de izbândă.
Împins şi împingîndu-se de unul singur într-o solitudine soră cu nebunia, Viorel Padina este unul din moşierii spaţiului cibernetic românesc. De fapt, este unul din întemeitorii acestui limbaj. Enervante, sărind mai tot timpul la beregata mediocrităţii, uneori revoltător de nedrepte, deseori incovenabil de drepte, scrise cu o ironie ucigătoare, cibertextele lui Padina sunt o literatură extraordinară.”

Recent, profesorul VLADIMIR TISMĂNEANU a publicat articolul „De profundis: Disidenţi, abdicări, înfrângeri” dedicat autorului „Apelului pentru Europa”.
Cităm căteva fragmente din articolul profesorului Tismăneanu:

“In 1980, poetul Viorel Padina a scris un text incendiar, de o mare intensitate etica si analitica. Este vorba de “Apelul catre Europa”, confiscat de Securitate in urma unor delatiuni comise de persoane apropiate de scriitor, inspaimantate de riscul culpabilitatii prin „omisiune de denunt”. Este un text exemplar al disidentei romanesti, atata si asa cum a fost aceasta. Un document tasnit du fond du gouffre obscur, spre a relua versul lui Baudelaire, in care coborase Romania, inrobita, injosita, parca impietrita de le soleil de glace al socialismului dinastic, sinteza balcanica dintre Ramses si Caligula. Chiar daca nu a circulat masiv si a fost inmormantat in arhivele politiei secrete, Apelul a pus degetetul pe rana regimului, fundamentul axiofob al unei constructii faraonic-utopice menite sa distruga demnitatea umana. Pentru Viorel Padina, regimurile totalitare sunt de fapt expresii arhetipale ale resentimentului : “Daca se poate totusi vorbi de o ‚cauza’ a regimului comunist, prin care el subzista, aceasta e resentimentul popular contra elitei. Lipsit de aportul inaltei intelectualitati – pe care de altfel o abhora – si deci aflat in imposibilitate de a-si transfera vitalitatea in sens constructiv, poporul ejaculeaza intr-un jet de aversiune contra elitei si imprumuta aceasta aversiune grupului popular aflat la putere, care o transforma in represiune. Departe de a folosi poporului, istoricitatii sale, acest resentiment, eliberat si permis de catre regimul comunist, nu serveste asadar decat functionarii grupului barbar aflat la putere. Daca acest grup ar fi o elită, ar folosi puterea in sens constructiv ; dar fiind ceea ce este, dictatura proletara nu are decat sensul clasicei barbarii. Prin aceasta, ea resuscita forte stravechi, anacronice, si creeaza grave pericole de deviere a motricitatii specific umane si de deturnare a istoriei.”

Cred ca publicarea “Apelului” este indispensabila unei asumari/cunoasteri autentice a trecutului totalitar. Fiecare caz de disidenta, fiecare actiune de opozitie isi are propria istorie, cu atatea meandre si ramificatii ce trebuie explorate respectand nuantele si neignoarand detaliile simptomatice. Nu putem sterge diferentele dintre fractionismul intrapartinic si disidenta veritabila. L-am abordat in acest sens pe Viorel Padina, propunandu-i sa ofere o analiza proprie, pe linia textului din 1980, imbogatita de experientele care au urmat, a unor chestiuni precum:

De ce nu a avut România o disidenţă ca in Polonia? Sigur, au fost voci izolate, perfect respectabile. Dar de ce a lipsit acţiunea colectivă? De ce a eşuat Mişcarea Goma? Au existat mişcări muncitoreşti, dar de ce nu s-a solidarizat inteligentsia cu ele (Valea Jiului, SLOMR, Brasov) ? De ce nu a devenit Cenaclul de luni echivalentul lui Jazz section din Cehoslovacia ? De ce n-am avut un KOR? Era PCR mai perfid dacat PMUP? Era Securitatea omnipotenta? De ce nu a creat Apelul tau o tache d’huile ?
(…) Viorel Padina nu a avut de partea sa nicio grupare literara, s-a gasit prins intr-o lupta in care, daca existau, aliatii nu se faceau nicicum auziti. A avut parte in schimb de delatiuni, de tradari. In Romania, din nefericire, notiunea de solidaritate a fost abandonata inainte de a fi practicata. A existat efortul de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR), dar nu a trecut de faza sa incipienta, a fost distrus inainte de a deveni o miscare nationala. In 1977, nici Miscarea Goma, nici revolta anticomunista a minerilor din Valea Jiului nu au dus la forme organizate si consecvente de solidaritate precum KOR (Comitetul de Aparare a Muncitorilor) din Polonia. In acei ani, desi existau voci critice in Uniunea Scriitorilor (si ele merita respect), nu s-a formulat un memorandum catre dictator in care sa se spuna ceea ce spuneau semnatarii Memoriului catre Ion Antonescu in primavara anului 1944. Societatea civila era aneantizata prin atomizare, supravietuia in nise, in cercuri cu preocupari aparent ezoterice, in minuscule enclave mereu amenintate. Dar au existat si vocile refuzului. Nu multe, dar reale. Atunci cand unii vor sa creeze impresia ca toata lumea a colaborat, ca nu exista cale de a nu abdica din punct de vedere moral, ca era un fel de fatalitate sa accepti colaborarea cu Securitatea, este bine sa citim cu atentie reflectiile acestui minunat poet, jurnalist si moralist care este Viorel Padina. Surazand melancolic, el ne aminteste ca in fiecare infrangere se ascunde promisiunea unei victorii”.

Dl NICOLAE MANOLESCU, cel mai important critic literar român din ultimii 45 de ani, a scris articolul „Soarta unei cărţi”, publicat în România Literară, în februarie 1993 , articol din care cităm:

“Viorel Padina este, probabil, singurul poet important al generaţiei ’80 care n-a izbutit să-şi vadă publicat nici un volum înainte de revoluţie. In reviste, i-au apărut câteva poezii, foarte puţine, mutilate şi acelea de cenzură, cum s-a întâmplat cu una dintre ele chiar în “România literară”, prin 1979, cu ocazia primei şi ultimei pagini pe care am reuşit s-o consacru optzeciştilor, aflaţi atunci la debutul lor. “Poemul de oţel” a fost premiat la concursul de debut al “Cărţii Româneşti”, în 1982, dar n-a putut fi publicat. Regretatul Florin Mugur îi era redactor. In felul lui, a făcut tot ce-a putut. Dar poetul a refuzat orice compromis. Mai mult : a intentat proces şi, fireşte, l-a pierdut, după cinci ani de tergiversări ale tipăririi. După opt ani, volumul a apărut, în sfârşit, tot la editura care-i acordase premiul, fără vreo modificare. Viorel Padina a lucrat la această carte un deceniu şi jumătate şi a aşteptat aproape un deceniu ca s-o vadă tipărită. Nu ştiu dacă va mai fi urmată de o alta. Se prea poate să ramână singurul volum al acestui poet absolut extraordinar. Viorel Padina mi-a trimis, pe vremuri, mai multe scrisori, dintre care unele n-au ajuns până la mine, şi a avut probleme cu securitatea pentru limba lui ascuţită şi pentru imaginea pe care scrisorile o dădeau despre prezentul comunist. (Securitatea nu ascundea nici măcar faptul că le interceptase). Scrisorile care s-au păstrat ar merita să fie strânse într-un volum şi tipărite. Ele reprezintă una dintre cele mai teribile mărturii pentru o epocă şi pentru o lume.”

Cităm, de asemenea, următorul fragment din ”APELUL CĂTRE EUROPA” scris în august-septembrie 1980:
„Ortodoxismul a lucrat în România în sensul molesirii latinitatii originare, al inhibarii activismului si voluntarismului specific acestei rase, al devitalizarii treptate. Dintr-o etnicitate plina de initiativa, cu o puternica personalitate virila, ortodoxismul a facut o turma de sclavi, un harem pus la dispozitia barbatiilor imperiale de pretutindeni. Principiul ortodox : “Orice împaratie este de la Dzeu, chiar daca vine prin dracu” a fost inculcat poporului sub forma neaosa: “Vin ai nostri, pleaca ai nostri !”, ceea ce a permis ca toti strainii ce ne-au calcat de-a lungul vremii (de la Huni pâna la Rusi) sa ajunga sa ne fie stapâni. Feminitatea, frica, supusenia, pasivitatea, ospitalitatea lasa au patruns masiv în mentalitatea urmasilor legiunilor cu acvila si ai ostirilor cu cap de lup, îndepartându-i de matca lor originara (fundata pe urbanizare, mestesuguri, comert, razboi) si implantându-i într-un stil de viata specific oriental, tradus prin lentoare spirituala, ruralism, anistorism, depolitizare, absenteism social. Termenul de “valah”, care la origine însemna “roman”, a ajuns sa însemne “cioban”. Cetatile fortificate, castrele romane si davele, importantele centre urbane s-au ruinat prin neuz, tara fiind împânzita cu atemporale obsti satesti si cu manastiri : consecinte si cauze ale orientalizarii. Drept urmare, si cultura acestui popor orientalizat va deveni, pe de o parte, folclorica, arhaizanta, iar pe de alta, bisericoasa la modul cultic, dogmatic. Orice nota de intelectualitate, de initiatiativa, de libertate lipseste si prin urmare lipseste elita. Nici o personalitate nu poate irumpe în afara dogmei, relieful ideal e “spatiul mioritic”, cumintenia duce la hieratism, rationalitatea si artisticitatea trebuie sa dispara. E o teribila încremenire bizantina, consecinta a unei utopii a asteptarii, o rabdare imbecilizanta, o mortificare continua, o degenerare. Orientul patrunde în acest spatiu european (lasat fara aparare) prin toti porii, prin fisurile etnice, insinuându-se cu viclenia somnului religios.
Dominatia otomana – extinsa pe durata a câteva secole -, din contra, a vulgarizat poporul. Vulgarizarea, în acest context, trebuie înteleasa în sensul deschiderii bruste, catastrofice, a supapei vitalitatii populare – inhibate de ortodoxism – catre un mod de viata dezaxat, ceea ce se va numi balcanism. Frustrat de independenta si spoliat de specificitate, pe de o parte, napadit de o concretete barbara, pe de alta, poporul îsi va canaliza energia într-o viata tipica de bâlci oriental, impur, irational, lipsit de orice teleologie. Lenea, coruptia, hotiile, prostitutiile de toate felurile patrund debordant.

Pe acest teren entropic, degradat pîna la nefiinta, utopiile prind foarte usor radacini. Iar cea mai teribila dintre utopii este comunismul… “

VIOREL PADINA – DATE BIO-BIBLIOGRAFICE
* Născut la 29 Octombrie 1950 în Gura Padinii, jud.Olt, într-o familie de pescari (name real: Viorel Abălaru).* Pseudonim literar – Viorel Padina, nickname – AVP. Membru al Cenaclului de Luni (1977).* Autor al “Apelului către Europa” (1980), redactor al samizdatului “NU!” (1981), manifest anticomunist aflat de asemenea în arhiva Securităţii.* Premiat la concursul de debut din 1982 al editurii “Cartea Româneasca” cu volumul “Poemul de oţel”, care însă nu va apărea decât în 1991, la aceeaşi editură, din pricina dosarului “pătat” al autorului (ce va intenta un proces, în 1987, editurii şi Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste – dosar nr.611/1987 al Judecătoriei sectorului 1, Bucureşti -, singurul proces de acest gen din epocă).* Cel mai just analist politic al ultimilor 30 de ani.* Autor al scrierilor: “Apelul către Europa”, “Poemul de oţel”, „Planeta-ou”, „Aesopus altfel spus”.

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | 62 Comments »

Dorin Tudoran, Miorita si altii

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 6, 2010

De trei zile-ncoace…

Sau Conu Dorin fata cu critica ratiunii (im)PUR-e…

De trei zile-ncoace conului Dorin gura nu-i mai tace. Ii multumeste intr-una lui Cristian si Tudor si Popescu pentru ajutorul si asistenta nesperate si dezinteresate pe care acesta acesta i le-a acordat fara preaviz, in lupta cu dusmanii, cu detractorii, cu pigmeii, cu epigonii, cu cu-cu, cu… CTP-ul a ales dintre dusmanii d-lui Tudoran pe aceia care se intampla sa fie prieteni cu dusmanii sai personali (ai CTP-ului, vezi bine) si pe care i-a tavalit de le-au mers fugii. I-auzi ce le zice tribunul presei:

Acest Dorin Tudoran e omul lui Felix…

Propoziţia asta e făcută publică la sfârşit de septembrie 2010. Ea aparţine unei mediocrităţi agresive şi e reprezentativă pentru haita din care face parte. Aceşti anticomunişti mult după spartul târgului, disidenţi nechezol, eroizându-se masturbator în faţa tinerilor lipsiţi de simţul realităţii, boxând îndârjit cu propria lor umbră, sunt locotenenţi perfecţi, adică ţiitori de loc ai „patrioţilor” care îl turnau şi-l denigrau pe Dorin Tudoran în anii ’80.

Confuzia e maxima pentru ca, in fond, descrierea corespunde perfect chiar oamenilor de la Antene, alde Badea, Ciutacu, Gadea, Stan si cu voia d-voastra, ultimul pe lista chiar titanului presei CTP-tine.

CTP, acest produs expirat al presei din Romania, o rusine a presei (care uite ca n-a fost in stare sa nasca un titan si mai mare in 20 de ani de gestatie) este si un prost exemplu de evolutie, de crestere si descrestere, in plan uman. Modul in care a evouluat inginerul in ziaristica, ca formator si deformator de opinie, face pe orice om cat de cat normal la cap, la trup si (mai ales) la suflet sa priveasca pe viitor, cu exagerata circumspectie orice lider de opinie care cocheteaza autoritar (sic) cu adevarul (adevarul cu „a” mic nu Adevarul cu amic), cu echidistanta, cu capacitatea de a sesiza si formula esentialul… Ratarea specimenului CTP-tine este in sine un inhibitor major in aparitia si consacrarea unor alti necesari lideri de opinie credibili, cu priza la public din randul tinerilor talentati, prezenti prin presa. Poti sa stii ca oricare dintre ei n-o sa evolueze taman ca CTP-tine?

Dar ma rog nu despre titan era vorba aici ci despre protejatul sau de circumstanta, cel caruia de trei zile-ncoace gura nu-i mai tace, scrisul nu-i mai place si-ntr-una zice „saru-mana Cristian”… Voci din siaj afirma ca gestul sau e doar unul elegant si firesc, intre oameni civilizati si ca orice alte interpretari sunt tendentioase. O fi… Sau n-o fi…

Daca voia sa-i multumeasca lui CTP-tine, conul Dorin avea alternativa. Mai potrivit ar fi fost sa scrie, cu modestie nespecifica, un comentariu (cu exact continutul titlului de post ce-i troneaza de trei zile-n blog) chiar in subsolul articolului de la „Gandul”, acolo unde s-a produs solidarizarea intre cei doi. Ar fi fost un gest curajos si spectaculos. Ar fi luat la cunostiinta si CTP-ul, si cititorii sai (era important) si si comentatorii de acolo. Conu Dorin si-ar fi luat injuraturile de rigoare intru intarirea demonstratiei lui CTP-tine si totul ar fi curs firesc. Conu Dorin insa a ales o alta varianta de „saru-mana”, un post vid pe blog (bine ca n-a fost iarasi un post negru), cu multumescul in cap, si cu trimitere catre maciuca lui CTP-tine… Si pe care-l tine-n top ca sa fie sigur ca citeste toata lumea si ia aminte: conul Dorin nu e singur in gandire… in padure… Fiti cuminti ca va dau lui CTP. Am impresia ca dl. Biju este mult mai important decat pare. Sau macar asa il fac sa para domnii Tudoran si Popescu. Ca sa fii tu insuti mare trebuie ca si adversarii tai sa fie mari, sau sa-i faci sa para asa. Desigur ca Dorin Tudoran n-a premeditat nimic din asta. Asa i-a iesit: spontan. Ca intotdeauna.

In fond CTP-ul ar fi putut avea dreptate in articolul sau daca ar fi spus raspicat ca asemenea „locotenenti” care adera la fel de fel de centre de putere (si „ceilalti”, infernul sunt ceilalti, nu doar ca nu fac exceptie dar exceleaza la capitolul loctenenti si sub-locotenenti) nu sunt chiar „centrul”. N-are „centrul” nicio treaba cu Dorin Tudoran (decat in imaginatia lui poate). Cant-autorul CTP-tine se foloseste de acest episod banal, ca sa se inspire in materie de versuri (caci este si textier). Ca doar nu era sa-si cante melodia doar cu tra-la-la… Melodia ramne aceeasi. Si refrenul la fel. Re-make-ul de ameliorare vine doar pe la versuri. Multumesc Dorin Tudoran.

Iar Dorin Tudoran ar fi putut fi banuit de ingenioasa ingenuitate pentru multumirile si reclama gratuita facuta articolului lui CTP-tine doar daca nu ar fi exagerat suspect cu eforturile (si zgomotul aferent) in incercarea de a demonta niste acuzatii oricum ridicole, precum aceea ca ar fi omul lui Voiculescu. Este evident ca nu (mai) este. Nu e evident de ce nu (mai) este, dar asta conteaza mai putin. Important este insa sa ne dedam luxuriant risipei pentru a demonta acuzatii stupide la capatul carora vom obosi firesc si strategic. Asta va face ca opinia publica sa fie intelegatoare cu faptul ca renuntam (cu lehamite, ah) sa mai construim aparari vizavi de alte si alte acuzatii si reprosuri… dintre care unele… nu sunt chiar stupide. Herta Muller zice ca n-am fi avut dizitenti. Sa nu fi auzit dânsa de Dorin Tudoran?

 

Update: Pentru a-i putea multumi cum se cuvine lui CTP, CDT a tinut multumescul in  top 3 zile incheiate (ca atat tine un priveghi), pastrand totodata inchise in sine alte articole importante,  pe care le-a publicat recent la interval de cateva ore, unul despre Mihai Botez si altul despre Andrei Plesu. Dar ma rog, mortii cu mortii, vii cu vii.  Unul pe fata, unul pe dos.  Se pregateste Adrian Marino?

Posted in Poetul GreFo | 230 Comments »

Banalitati nocive si… altele

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 1, 2010

Ce fac? Pentru ca (a) nu am timp sa ma ocup mai serios de proiectul “Arca lui Goe”, in limitele talentului si competentelor avute (alea care sunt), si pentru ca (b) despre timpul necesar pentru eventuala extindere sau adaugare a unor competente utile fondului sau formei nici nu poate fi vorba deocamdata, si pentru ca (c) nici sa abandonez definitiv sau sa suspend sine die santierul nu pot, atunci ce fac? “Ce fac?”,” ce fac?”. Oameni in toata firea si nu ne dam seama ce fac! Iata ce fac: imi pierd timpul cu banalitati nocive, dupa cum ar spune Andrei. P. (oare ar spune?). In fine, placerea e de partea mea, iar consolarea (palida consolare) vine din faptul ca majoritatea persoanelor valoaroase sau cu notorietate (sau si cu) care intretin “blog” fac in principiu cam acelasi lucru. Asadar ma pot considera valoros prin asociere. Totusi, constat uneori, ca exista exceptii notabile de la aceasta regula de aur a frecarii mangalului. Unul dintre bloggerii care o incalca adesea este un oarecare Vasile Gogea. Ati auzit de el? Dl. Vasile Gogea  nu este perfect dar este… deosebit. Este deosebit pentru ca reuseste cateva performante notabile (cred eu, chiar daca aparent nespectaculoase) in viata sa (virtuala) de membru al blogosferei. In primul rand reuseste sa fie modest fara sa fie penibil. Vi se pare putin lucru? Incercati numai… Apoi, dl Gogea reuseste sa-si tina foate bine in frâu tendintele egoice (motor de baza la orice om cu blog) ceea ce se traduce prin aceea ca, pe blogul sau, cedarea in fata dorintelor de a comite “arogante”, de a se lua in seama pe sine in exces,  da a se pune in centrul atentiei si de a da glas, in mod exagerat, frustrarilor personale, raman in limite mai mult decat rezonabile. Nu ca la… si altii.

Recent,  domnia  sa a a publicat pe blogul personal articolul intitulat Adrian Marino la 25 de ani. “Exerciţii(le) de independenţă.  Elaborat, laborios aproape (raportat la ceea ce se publica in mod normal pe bloguri) articolul este o recenzie, facuta intr-un fel aparte, unei carti (a lui Aurel Sasu), un volum care include intreaga publicistica lui Adrian Marino.  Asadar si articolul, si cartea, ca si opera si viata celui despre care se vorbeste in carte sunt, fiecare in parte, in câte un plan adaugat celui precedent, ilustrari ale unei alternative in fata celei de a pierde timpul cu banalitati nocive.  Ma rog, s-ar putea ca termenul “alternativa” sa fie pretentios pentru majoritatea celor care-si pierd timpul cu banalitati nocive si care, in fapt, n-au alternativa. Totusi ma gandesc ca printre cei care se complac in confortul caldut al banalitatilor nocive exista si unii care chiar ar avea alternativa. De aceea imi ingadui sa recomand tuturor articolul d-lui Vasile Gogea si a cartii recenzate. In afara de o agreabila si utila lectura faptul in sine poate fi si prilejul de a constata (oameni in toata firea fiind) ca exista alternativa la pierderea timpului cu banalitati nocive. Sper ca toti cei care se gasesc in blogroll-ul d-lui Gogea, impreuna cu prietenii lor dar mai ales impreuna cu dusmanii lor (declarati sau nu) vor citi si vor aprecia cum se cuvine articolul, intentiile si mai ales semnificatiile neintentionate ale articolului oferit pe blogul d-lui Vasile G.

Posted in Arcaluigoeologie | 35 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: