Banalitati nocive si… altele

Ce fac? Pentru ca (a) nu am timp sa ma ocup mai serios de proiectul “Arca lui Goe”, in limitele talentului si competentelor avute (alea care sunt), si pentru ca (b) despre timpul necesar pentru eventuala extindere sau adaugare a unor competente utile fondului sau formei nici nu poate fi vorba deocamdata, si pentru ca (c) nici sa abandonez definitiv sau sa suspend sine die santierul nu pot, atunci ce fac? “Ce fac?”,” ce fac?”. Oameni in toata firea si nu ne dam seama ce fac! Iata ce fac: imi pierd timpul cu banalitati nocive, dupa cum ar spune Andrei. P. (oare ar spune?). In fine, placerea e de partea mea, iar consolarea (palida consolare) vine din faptul ca majoritatea persoanelor valoaroase sau cu notorietate (sau si cu) care intretin “blog” fac in principiu cam acelasi lucru. Asadar ma pot considera valoros prin asociere. Totusi, constat uneori, ca exista exceptii notabile de la aceasta regula de aur a frecarii mangalului. Unul dintre bloggerii care o incalca adesea este un oarecare Vasile Gogea. Ati auzit de el? Dl. Vasile Gogea  nu este perfect dar este… deosebit. Este deosebit pentru ca reuseste cateva performante notabile (cred eu, chiar daca aparent nespectaculoase) in viata sa (virtuala) de membru al blogosferei. In primul rand reuseste sa fie modest fara sa fie penibil. Vi se pare putin lucru? Incercati numai… Apoi, dl Gogea reuseste sa-si tina foate bine in frâu tendintele egoice (motor de baza la orice om cu blog) ceea ce se traduce prin aceea ca, pe blogul sau, cedarea in fata dorintelor de a comite “arogante”, de a se lua in seama pe sine in exces,  da a se pune in centrul atentiei si de a da glas, in mod exagerat, frustrarilor personale, raman in limite mai mult decat rezonabile. Nu ca la… si altii.

Recent,  domnia  sa a a publicat pe blogul personal articolul intitulat Adrian Marino la 25 de ani. “Exerciţii(le) de independenţă.  Elaborat, laborios aproape (raportat la ceea ce se publica in mod normal pe bloguri) articolul este o recenzie, facuta intr-un fel aparte, unei carti (a lui Aurel Sasu), un volum care include intreaga publicistica lui Adrian Marino.  Asadar si articolul, si cartea, ca si opera si viata celui despre care se vorbeste in carte sunt, fiecare in parte, in câte un plan adaugat celui precedent, ilustrari ale unei alternative in fata celei de a pierde timpul cu banalitati nocive.  Ma rog, s-ar putea ca termenul “alternativa” sa fie pretentios pentru majoritatea celor care-si pierd timpul cu banalitati nocive si care, in fapt, n-au alternativa. Totusi ma gandesc ca printre cei care se complac in confortul caldut al banalitatilor nocive exista si unii care chiar ar avea alternativa. De aceea imi ingadui sa recomand tuturor articolul d-lui Vasile Gogea si a cartii recenzate. In afara de o agreabila si utila lectura faptul in sine poate fi si prilejul de a constata (oameni in toata firea fiind) ca exista alternativa la pierderea timpului cu banalitati nocive. Sper ca toti cei care se gasesc in blogroll-ul d-lui Gogea, impreuna cu prietenii lor dar mai ales impreuna cu dusmanii lor (declarati sau nu) vor citi si vor aprecia cum se cuvine articolul, intentiile si mai ales semnificatiile neintentionate ale articolului oferit pe blogul d-lui Vasile G.