(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for decembrie 2010

Sorcova vesela! La muti ani! Ne vedem in 2011!

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 29, 2010

Sunt plecat cu sorcova. Ne vedem la anul. La multi ani! Celor care n-au unde petrece revelionul si se va intampla sa naufragieze pe Arca in noaptea cu pricina le urez imaginatie bogata pentru anul care vine si le las la indemana cateva filmulete ca sa se plictiseasca mai cu succes decat ar face-o fara ele.

http://www.youtube.com/watch?v=9V_7mleMgSQ&feature=player_embedded

http://www.youtube.com/watch?v=icExAJLCJDw&feature=player_embedded#!

http://www.youtube.com/watch?v=OVQKiHQQJV0&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=ZB8nV453mTc&feature=player_embedded#!

http://www.youtube.com/watch?v=udk0vRXGLlA&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=o3fb0aNy_o8&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=bd4Gpi9ksXw&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=0-58Y8eZWrg&feature=fvw

http://www.youtube.com/watch?v=bnHrulob-do&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=B5zma_PokO4&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=qMgs5EWeoxA&feature=related

Posted in Arcaluigoeologie | 4 Comments »

Goeleta L’Espérance – Bilant 20-10

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 27, 2010

Motto:

„Nu-ti face probleme, Birjarul e mort,

Si caii sunt morti. Trasura e moarta.

Plecam fara martori, in nu stiu ce port,

In insula mea la cinci capete sparta.”

Mai sunt cateva zile pana la sfarsitul anului virtual 20-10. S-ar cuveni un bilant al esecurilor de succes inregistrate in acest an pe Goeleta L’espérance.  Ne aflam in plin roman scris/inspirat de Radu H./ Tudoran. A aparut, iata, si suava Adnana terorizata de Spânu. Anton (Tony) Lupan s-a pensionat pe un blog filozofic in deriva. Nimic nu se incheaga. Existenta lui Pierre Vaillant este periclitata. Voi sa scap. Ontologia e firava, incompleta… Al mortii scrupul… un sange viu care incearca zadarnic sa-si refaca trupul. Dar… nu te speria. Mai sunt cateva zile pentru a stabili clar, elegant, cu precizie ce n-am facut din cele ce se presupuneau a fi facute. If any. Caci despre ce este vorba pe Arca lui Goe? Despre Goe. Adica despre Ego. Despre Ratare. Adica despre Success. Despre Libertatea de Expresie. Adica despre dreptul la Replica. Despre Anonimat si Anonimitate. Adica despre Persoane. Prin Personaje. Si pentru ca esecurile si succesele sunt unul si acelasi lucru (ingeri cazuti) le voi contabilza impreuna. Goeleta L’Espérance, o epava pe un dâmb de nisip, ajuns intre timp o colina (din cele 7) se transforma, virtual,  in santier de Arca. Dar numai Potopul ar poatea-o salva de la naufragiu, ridicand-o binisor pe val, pentru a o tramsforma in Goeleta Speranta, catre Tara de Foc. Fara Potop n-am facut nimic. Insa, dupa mine, Potopul este inca departe. O ipoteza. Un ideal. Un motiv de a intretine (cate) un santier pe (cate) o epava. Si la Corabia, si la Zimnicea, si la Braila, si la Sulina si pe Potomac, si pe Sena… Toate pe Dunare.  In muntii Padurea Neagra. Ma rog…

BILANT (sau bi-lant):

Lista esecurilor de mare succes cu care ne mândrim enorm  in 20-10 pe Arca lui Goe:

1) Primul triumf rasunator a gol a fost aparitia Arcei pe piata libera a ofertei de expresie. Primul succes, primul esec: aparitia. Semn al faptului ca ceva e putred in danemarcele latratorilor benevoli in apararea… monarhiei  shakespeariene. Usile bordeielor in forma de castele trantite in nasul fin al d-lui Goe, june cu educatiune, care nu-si injura amicii enemici si nici nu e off topic cu ei, a insemnat prin semnificare (hâc) capacitatea d-lui Goe de a persuada si de a persu… a lua  in plimbare, in balon, gazde sobre, fete sumbre, de bonton si cu breton,   fara insa a reusi catusi de nitzel sa insiropeze agheasma, pentru a putea fi tolerat ca un rau necesar: o neputinta universala a d-lui Goe, neavenitul. m.v.n.m.

2) Alphonse Calais calatoreste in insulele Canares. Lui proDOC nu-i apare un mesaj pe blogul nemoderat al lui Tudoran intaiul. ProDOC se nedumereste. Tudoran ii explica misterul: askimet, si-l asigura ca never ever nu va exista moderare si/sau cenzura pe blogul sau. Motiv pentru care-l si inchide.

3) Apar primii abuzati virutuali: Radu si Radu Humor care descarca pe Arca cuvintele refuzate la AVP. AVP ii incurajeaza in fel si chip sa continue. Radu se retrage spasit. Humor insista pana in panzele albe ale Corabiei.

4) Andrei Plesu, Andrei Cornea, Vintila Mihailescu, Alex Leo Serban, Florin Iaru si multi alti nefericiti il injura la greu din academii pe Anonimul Virtual. Anonimul se face ca n-aude. Dilema cenzureaza si saboteaza comentariile prin moderare lenta: moarte termica.

5) Fostii dizidenti (?!?) si luptatori impotriva cenzurii Viorel Padina si Dorin Tudoran devin cenzori cenzuratori si cerberi de care nu trece nimic. Apoi lupta intre ei. Amândoi mor.

6) Un oarecare Mircea B. posteaza pe blogul unei foste ziariste un mesaj copiat de pe Arca lui Goe.

7) Biju Morar devine consul la Marsilia. Adrian Nastase continua sa fie blogger dubios.

8 ) Dl. Polichinelle, blindat cu certitudini si legat cu odgoane grele de meandrele concretului coboara de cateva ori cu batiscaful in adancuri. Acolo comunica prin morse cu delfinii, prin fereastra de vizitare. Dl. Goe viziteaza insulele Azore.

9) Dorin Tudoran inchide comentariile pe vox publica. Un oarecare Niky Manolescu & Flo ia in discutie forumismul si forumistii. Romantza fara ecou.

10) Madame Blogary il baneaza pe Monsieur Goe.

11) Arca lui Goe face link-exchange cu

doinapopescu
andreanum
tiberiuorasanu
amycommunications
franckmelen
ghelme
tilbuhoglinda
depresie

12) Cativa bloggeri ii cer d-lui Goe imposibilul: sa cenzureze mesajele unor ve-ve  (V.V. – vizitatori virtuali). Ana are mere. Culese in timpul noptii eterne din pomul Binelui si al Raului. Sarpele are pene. Eugen are bårbi. Ana ascunde merele. I Ada doma.

13) Viorel Padina il accepta pe Radu Humor pe lista comentatorilor agreati, cochetand chiar cu ideea de a suspenda cenzura pe blogul sau. Si nimic nu se intampla pe intinderea pustie.

 

Addenda:

Constructii inrudite in sus cu Arca lui Goe:

a) Arca lui Noe

„Biblia spune că Arca lui Noe a fost o corabie mare, pe care Noe a construit-o la îndemnul lui Dumnezeu ca să îşi salveze familia şi animalele în timpul marelui potop. Despre înâmplarea lui Noe putem citi în Biblie, în cartea lui Moise I. (Geneza) 6 – 9 părţi.

Comentatorii Bibliei spun că potopul a avut loc în jurul anului 3300 î.Hr.

Comentatorii postmoderni ai Bibliei spun că actuala versiune cunoscută a apărut în secolul V î.Hr. Evrei ortodocşi, creştini şi musulmani resping varianta postmodernă, şi spun că Noe şi marele potop s-au întâmplat cu adevărat.

O povestire asemenănătoare ca şi în Biblie despre potop găsim şi în mitologia altor popoare, de pildă la sumeri, la egipteni, aproape peste tot în lume.

Povestea corabiei este des întâlnită în scripturile religioase. Începând cu secolul al XVIII-lea s-au făcut cercetări de geologie şi biogeografie în legătură cu arcă şi potop. S-au făcut numeroase săpături în Turcia, pe muntele Ararat, unde spune Biblia că arca s-a oprit.” –  http://ro.wikipedia.org/wiki/Arca_lui_Noe

Arca lui Noe pictură din 1675 – artist Anonim / Necunoscut – aflată azi în Muzeul de Artă Budapesta.

b) Aergistal – Un soi de Turn Babel al razboaielor. Un loc in care interactiunile intre indivizi si ego-urile acestora sunt bazate nu pe „comunicarea/violenta verbala si pe esecul comunicarii verbale” ci pe mijloacele care presupun violenta fizica drept mijloc de comunicare: razboaiele armate. Este un loc in care sunt create conditii pentru a fi purtate simultan (oarecum simultan) toate formele de razboi in care au fost implicati membri speciei umane. Locul este construit pentru (1) a-i pedepsi pe criminalii de razboi, fortati sa participe sine-die la aceste lupte, (2) pentru a intelege razboiul si (3) pentru a conserva si salva razboiul. Locul este descris in „Seniorii războiului”, roman al lui Gerard Klein.

„Seniorii războiului este o frescă o societăţii omeneşti din cele mai vechi timpuri până într-un viitor greu de prevăzut azi, analizată complex şi extrem de original din multiple puncte de vedere, filozofic, istoric, religios, cultural şi tehnologic din perspectiva aparent cinică, dar extrem de pragmatică a unui personaj, din viitorul nostru îndepărtat, călător cvasi-instantaneu în spaţiu şi timp, în ambele sale direcţii.

Acest bărbat (având un nume foarte neutru, Georges Corson) este un războinic de „profesie”, dar în acelaşi timp este un personaj foarte educat, având nu numai cunoştinţe extrem de vaste şi eficiente (în special de natură militară şi de supravieţuire în orice situaţie şi timp) din toate epocile omenirii, dar şi un foarte solid bagaj cultural şi comportamental. Unicul scop (aparent) al personajului principal este de a interveni minimum minimorum, oriunde în timp şi spaţiu unde este nevoie, pentru a salva războiul, care este – conform concepţiei sale şi a societăţii din care provine – singura modalitate de avansare a omenirii în viitor şi de perpetuare a acesteia.”

c) Turnul Babel

„Turnul Babel (în ebraică מגדל בבל Migdal Bavel, în arabă برج بابل Burj Babil) este o structură pomenită în capitolul 11 din Geneză, un turn uriaş intenţionat a fi principala realizare a oraşului Babilu, numele akkadian pentru Babilon. Babel era un oraş unde întreaga omenire era unită, toţi oamenii vorbind o singură limbă şi migrând dinspre est; era oraşul regelui Nimrod, şi primul oraş construit după Potop. Oamenii au hotărât ca oraşul lor să aibă un turn atât de mare încât vârful său „să ajungă la cer.” (וְרֹאשׁוֹ בַשָּׁמַיִם). Însă, după cum scrie în Biblie, Turnul Babel nu era construit pentru a aduce slavă lui Dumnezeu, ci era dedicat unei religii false, cu scopul de a aduce faima constructorilor lui. – Geneza 11:4. Însă Dumnezeu, (scris în ebraică YHWH; tradus în română ca Yahweh, Iehova, sau cel mai adesea, Domnul), văzând că oamenii păcătuiau împotriva lui, le-a încurcat limbile şi a împrăştiat oamenii pe tot Pământul.

„Babel” este cuvântul echivalent în limba ebraică al cuvântului akkadian Babilu, un oraş cosmopolit recunoscut pentru multitudinea de limbi vorbite.[1] Turnul Babel a fost de mai multe ori asociat cu unele structuri cunoscute, mai ales cu Etemenanki, zigguratul lui Marduk, de Nabopolassar (610s BC). O viziune sumeriană a acestei poveşti se păstrează în Enmerkar şi Domnul Arattei.”

Turnul Babel – De la Wikipedia
Turnul Babel, pictură de Pieter Bruegel cel Bătrân (1563).

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , | 19 Comments »

De Craciun pe Arca lui Goe

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 23, 2010

23 decembrie 2010

Tuturor „animalelor”, „animăluţelor” si „plantelor” care au catadixit anul acesta să ia in consideare un backup cu ocazia Potopului, pe Arca lui Goe, le urez Craciun Fericit, sanatate, spor 😉 dragoste, fericire, belşug, implinire si succese pe toata linia. Cu drag al. Dv. Dl. Goe.

...Gândindu-mă insa cu piosenie si la tristeţile tuturor amărâţilor şi ale celorlalte naţii de vegetarieni care n-au unde să petreacă de Craciun, în varianta imperială, cu sarmale, caltaboşi, cu ţuică fiartă, cu piftii, cu salate de Boeuf, cu fripturi si vin rosu de buturuga, cu cozonac si placinte, si care vor adulmeca a mântuire prin blogosfera, adăstând poate pret de cateva clipe pe arca, in bataia vantului, m-am gandit să las pe punte, asa… ca din intamplare, la vedere, doua-trei conserve, nişte ciuperci şi o sticlă de sifon. Paharele sunt gata ciocnite aşa că te poti servi. Mulţumeşte-te cu ce ai. La mulţi ani!

Prietenii sunt invitaţi… acasă.


*

*

Posted in Arcaluigoeologie, Parerea lui Goe | Etichetat: , , , , , , , , | 9 Comments »

22 decembrie 1989

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 22, 2010

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , | 1 Comment »

Primiti cu spovedania metafizica?

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 22, 2010

Pentru a spori nitzel drama te rog porneste muzica inainte de a incepe sa citesti !

Sunt momente în care se cuvine să mulţumim şi să cerem iertare. In orice fel de viaţa. In orice fel de viaţa, şi asta virtuală nu face excepţie, se acumulează reziduuri. Reziduuri existenţiale. Reziduuri care nu pot fi eliminate sau transformate imediat sau la fiecare pas, şi care pot deveni cu uşurinţă o incomodă apăsare. Atata vreme cât nu explodăm (brusc) din cauza lor, avem libertatea să alegem momentul de răgaz pentru descarcarea de ele, mulţumind, cerand iertare şi chiar spovedindu-ne, intru iertarea pacatelor, în faţa fiecarui Dumnezeu căruia i-am greşit. De obicei amânăm. Exageram amânând. Si atunci, cand deja am exagerat exagerand, orice pretext poate fi destul de bun pentru a considera că acel moment potrivit şi aşteptat a sosit în sfârşit. Azi, întâmplător, am găsit, pre-textul potrivit şi asteptat pentru a mulţumi şi pentru a cere iertare.

Vreau să le mulţumesc aşadar tuturor celor cu care am stat de vorba peste an. Le mulţumesc celor care m-au facut să mă simt bine dar mai ales le mulţumesc celor care m-au facut să mă simt „rau”. Le mulţumesc celor care m-au facut să mă simt bun. Le mulţumesc celor care m-au facut să mă simt destept dar mai ales le mulţumesc celor care m-au facut să mă simt prost. Le mulţumesc celor care m-au apreciat dar mai ales le mulţumesc celor care m-au înjurat şi detestat. Le mulţumesc celor care m-au bagat în seama dar mai ales le mulţumesc din suflet celor care m-au ignorant. Le mulţumesc celor care cred că m-au înteles dar mai ales le mulţumesc celor care refuză să mă înţeleagă. Le mulţumesc celor care îmi gasesc scuze pentru păcate dar mai ales le mulţumesc celor care-mi refuză orice circumstanţe atenuante. Le mulţumesc celor care mă ajută, fie şi folosind în interes strict personal, lucrurile pe care le spun dar mai ales le mulţumesc celor care rezistă la orice schimbare sau clarificare pe care dl.Goe (cand replica a lui Don Quijote cand a lui Sancho Panza) se straduieste prosteşte să le promoveze pe forum-uri si blog-uri prin hyperspatiu. Tuturor celor cărora le mulţumesc, le cer iertare.

Imi cer iertare tuturor celor care consideră că există motive pentru a le cere ierate, fără excepţie. Ii cer iertare d-nei Stely. Imi cer iertare tuturor celor care ştiu şi celor care nu ştiu ce motive am pentru a-mi cere iertare. Tuturor celor cărora le cer iertare le mulţumesc. Le mulţumesc celor care îmi vor acorda iertarea dar mai ales le mulţumesc celor neiertători.

Ma opresc aici, la iertari… Promit insă să-mi mai exersez imaginaţia.

Pana atunci, tuturor „agnosticilor” 😉 care considera ca n-ar fi potrivit să la fac urari de Craciun, le urez simplu sarbatori fericite şi luminoase, la multi ani. Tie insa iti urez Craciun fericit, sanatate, sa-ti fie casa casa, sa-ti fie masa masa si sa te lumineze de-a pururi steaua norocului. Aceleaşi urări şi lui Radu Humor.

P.S. Precizare în anulare. Am considerat potrivit să scriu mesajul de mai sus. Am considerat asta intr-o maniera ratională, în deplina armonie cu logica şi natura personajului “dl.Goe” şi am fost cat se poate de sincer fără însă a avea în profunzime senzaţia de ataşament afectiv la acest mesaj. Nu ma/te pot lua pe deplin în serios oricât m-aş stradui. Spun asta nu doar pentru a-l lăsa pe “dl.Goe” să fie sincer şi cabotin până la capăt ci şi pentru că-mi doresc din suflet sa fac un pas catre un „dl.Goe” mai bun. Dacă se poate. By now I meant all these but I didn’t feel deeply inside. At least I try.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 21 Comments »

Telechinezie si ezoterism cu Polichinelle

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 18, 2010

Motto:“…Cea mai mare parte din an, Ismaïl nu se ştie unde locuieşte. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinţei iubitului său tată, un bătrîn simpatic cu nasul tras la presă şi împrejmuit cu un mic gard de nuiele. Acesta, din prea multă dragoste părintească, se zice că îl ţine astfel sechestrat pentru a-l feri de pişcăturile albinelor şi de corupţia moravurilor noastre electorale. Totuşi, Ismaïl reuşeşte să scape de acolo cîte trei luni pe an, în timpul iernii, cînd cea mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari cărămizii şi apoi să se agaţe de grinzi pe la diferite binale, în ziua cînd se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă şi împărţit la lucrători… “

Uneori secretele lui Polichinelle ascund paradoxuri complicate, asa dupa cum uneori marii ratati se ascund in persoane de succes, in somitati cu autoritate, admirate, apreciate, consacrate si recunoscute. De altfel „marii” ratati n-ar putea sa se ascunda altundeva. N-ar incapea. Doar cei mici. Probabil ca implinirea adevarata, pe o falie a realitatii, n-ar putea fi atinsa si consemnata fara pretul ratarii pe alte zeci de falii abandonate… fiecare adapostind (prin incarcerare) cate un Estragon, asteptandu-l pe Godot, si caruia orice trecator ii pare a fi unul. Am purtat deunăzi o discutie despre nimic cu dl.Polichinelle reusind aproape sa epuizam subiectul.  Secretele livrate si de aceasta data de catre dl.Polichinelle (un izvor nesecat) ambalate in staniol auriu (aurit?) de cea mai buna calitate, ofera ca intotdeauna o incantare, o placere in stare pura, plenara, printr-un secret al sau (nepolichinellian) dl. Polichinelle reusind sa induca bucuria in mai multe simturi deodata.  Veti vedea. Ceea ce insa m-a surprins, cu asupra de masura, a fost constatarea ca pe fiecare dintre ambalajele in care erau ambalate cunoscutele secretele se afla (am constatat) scris de mâna, cate un mesaj cu probabile valente ezoterice. Ti le spun si tie. Le dau mai departe. Poate ne lamurim. Poate nu. Iata faptele:


Draga d-le Polichinelle – adăugat de Dl.Goe la data de 09 Decembrie 2010 05:12:07

Exista motive (si si dorinta) pentru a va spune bun venit in tara adevaratei(!) (sic) libertati de expresie. Exista si motive (ratiuni intotdeauna superioare) care ma indeamna la retinere. La urma urmei domnia voastra sunteti in perioada de proba. Fiind supervizat oficial de doua instante (ce urmeaza sa va confirme sau infirme dreptul la adevarata(!) libertate de expresie, la ambele capete / sic again), presupun ca observatorii benevol-intamplatori si neoficiali, cu titlul consultativ, n-ar avea caderea sa perturbe procesul (de Kafka?). Totusi nu ma pot abtine (mi-e naturelul simtitor) sa nu vin cu un sfat (daca-mi permiteti): ar trebui sa fiti mai bland cand umblati cu barda. Unde comentati d-voastra nu mai adauga nimeni nimic. N-ar avea ce. Iar asta nu e bine. Nimeni nu s-ar putea camufla intr-o padure cu un singur copac. Ma refer la copaci, nu la ierburi… Sub anumite perspective e prea devreme (sau prea tarziu) sa fiti categoric (chiar daca spre asta va indeamna adevarata (!) libertatea de expresie la doua capete). Daca vi se pare fara sens ce spun inseamna ca asa trebuie sa fie. Daca nu, nu. Poate mai exagerez si eu…


Calumet – adăugat de Polichinelle la data de 10 Decembrie 2010 01:12:49

@ Dl.Goe

 Apreciez, măgulit, goliardica întâmpinare şi jubilez delirando în scenariul unor asemenea, pluricefale, monitorizări. A şovăi între turlupinada sancţionată panoptic şi bacanala cu penumbre – iată o mascaradă de lux! Cât despre Kafka, supremul ascet gotic, refuz comentariul arborescent. N-a fost viaţa lui o fulgurantă notă de subsol la un Ghetsimani vid?

Nu e bardă carpatină, ci e tomahawk. În siajul nechinzuinţelor sale, se poate fuma, totuşi, pipa păcii.

Să înţeleg că glosele Polichinellului sting apetitul grafofil al proximităţii virtuale? Sau inhibă, prin zumzetul lor apodictic? Nu pot bifa, deocamdată, justeţea unei atari afirmaţii. Merită însă rostogolită, aici, o întrebare: ştim noi precis că rostul „polichinotelor” (comise în funcţie de „stări” şi „zile”) e să excite glanda scriboree a contubernalilor de forum? Vreţi cu orice preţ să mă scufundaţi în placenta aforistică ori sardanapalică a ermeticului domn Botta?

Meilleures salutations,

Polichinelle


No smocking! –  adăugat de Dl.Goe la data de 13 Decembrie 2010 05:12:20

Iata-ma ajuns intr-o situatie aproape imposibila, sfasiat de porniri contradictorii. Cum as putea face sa-i parvina d-lui Polichinelle un comentariu la comentariu, fara ca acesta sa fie instiintat ca mesajul a fost intermediat de catre dl.Goe (ce si-a capatat o inadmisibil de consistenta identitate virtual-perturbatoare; se vor lua masuri) dar nici de catre altcineva (caz care ar putea induce nefericite blocaje in circuitul neincrederii si al indezirabilelor arborescente)? Cum? Cum sa fac? Solutia ideala ar putea fi „Neghinitza” (solutie propusa de Mircea Saintimbreanu, un prieten de-al meu, nu-l stiti d-voastra). Poposit in mare taina, in urechea muzicala a d-lui Polichinelle, fara nici cea mai mica intentie de manipulare, i-as putea sopti spre unde anume sa paseasca, in interiorele sale ticsite de adevaruri, pentru a se deznedumeri in legatura cu cele neclare ucenicului nevrajitor (debutant) coborat sa studieze haosul la el acasa. Ar putea constata ca unul dintre capetele pluricefalului monitor al escapedei (si cel mai tare de cerbice) este chiar capul domniei sale. Odata inteles acest marunt dar decisiv detaliu, restul semnificatiei comentariului de comentat ar migra brusc in spatiul adecvat unor eventuale meta-interpretari. Voi putea trece peste altminteri admirabila prozodie a mesajului adresat spre luminarea prin incurcare a d-lui Goe, si chiar peste firul epic al dramei (continuta in piesa) pentru a ajunge direct la comentarea abilitatilor actoricesti si la meta-mesajul transmis (cu voie sau fara voie, din impetuozitate) de catre regizor. Una peste alta „Oferta de calumet” (piesa intr-un act) denota grade de libertate (pe care ma abtin cu greu sa le explicitez) de care dl.Polichinelle se bucura, cu o satisfactie pe care (cred ca) i-o inteleg si pe care n-ar fi putut-o avea alt-cum-cineva-undeva.

P.S. Zumzetul apodictic este o nuanta intens prezenta in „polichinote” (iata un termen ce se va consacra) dar n-am avut-o in vedere. De asemenea se stie precis (prin puterea diatezei pasive) ca „polichinotele”, atat de sensibil aflate, in insasi structura lor „genetica”, sub influenta „zilelor” si „starilor”, au ca rost principal desactusarea unui singur monstru(!), nu a mai multora. Cu atat mai putin ar putea avea rostul expres al inhibarii vreunor soiuri de reptile, situate accidental in raza de actiune a d-lui Polichinelle (aflata in complemetaritate de ermetism cu a altora). Unii dintre noi ar trebui sa inteleaga mai bine mecanismele care pot garanta dorita libertate de expresie (aducatoare de satisfactii nebanuite) si, nolens volens, directiile din care ar putea veni ingradirile frustrante ale acesteia. Arta camunflarii este o astfel de una dintre garantiile acelei libertati la fel ca si neignorarea prea suverana a mediului si populatiilor in mijlocul carora ne exercitam nestingheriti darul vorbirii si al betiei. Cand de cuvinte, cand de sensuri.

Asadar raspunsul rostogolit inapoi la intrebarea prăvalită este, desigur, NU. Nici spre incurajare, nici spre ofilirea „contubernalilor”, nici spre protejarea/promovarea lor nici spre inhibare, ca tinte explicite. Ce libertate de exprimare ar mai fi aceea pentru bietul domn Polichinelle? Problema este ca exista un DAR. Am ajuns, cum-necum, vai de steaua noastra, cu tarisoara, cu poporaşul, cu mintea, cu sufletul, cu totul, intr-o zona a Alicei in ţara anti-minunilor in care „autoritatea” vorbitorului conteaza mult mai tare (in urechile fine ale ascultatorilor) decat valoarea in sine continuta in mesajul sau exprimat liber(?). In anonimitate tocmai aceasta „democratizare” a vorbirii poate fi marele castig al libertatii de exprimare. Mai intai emitatorul se elibereaza de prejutecati, ne mai fiind obligat sa-si fie 100% consecvent siesi (in fapt „imaginii” istorice despre sine, pe care si-o accepta, la capatul unui sir lung de mici compromisuri), iar apoi interlocutorii sai vor fi mai liberi (dar nu asta conteaza acum in ecomomia discutiei) si fortati sa se focuseze pe text: „ce zice” (ne mai fiindu-le la indemana sa se ocupe de „cine” si „de ce” „zice”). Daca un „anonim” care semneaza din „anonimat”, chiar si formal, printr-o conventie ghidusa, nu reuseste sa „uite”, macar niţel, de prea zilnica sa imagine, va transmite fara voie, ambalata in cuvinte si „autoritatea” stricatoare de libertati. Adica se ajunge la situatia (mascarada de lux?) de a bea amestecat, stricand jocul (caz in care ar fi de preferat sa semneze in clar) si refuzand astfel tocmai gradele de libertate pe care le speram, venind, vazand si invingand. Invingandu-ne complexele, agnoasele, spaimele pierderii importantei de sine prin pierderea identitatii (in fapt doar a buletinului de identitate), a trecutului si autoritatii istorice. Ma rog, am cam dat in patetism si nici n-am timp sa fiu mai concis. Cert este ca n-are rost sa plecam de acasa avand legat la cureaua de la pantaloni capatul unui fir elastic, legat la celalalt capat de pat (sau de stalpul casei), cu scopul de a nu ne rataci in libertate, pe strazi necunoscute, necunoscute. Riscurile alegerii aceastei variante nostime pot fi dintre cele mai hazli. Nu sunt greu de anticipat. Depinde de rezultatul cantitativ comparativ intre dorinta ajungerii, rezistena elasticului si/sau a curelei, taria muschilor, si chiar stabilitatea patului si/sau a casei. Mai bine plecam fara elastic. Nu ne pierdem, nu ne ratacim. Nimeni nu ne fura casa. Cand obosim de plimbare libera ne intoarcem frumos acasa si ne culcam. Incolo nu.

P.P.S. Nu sunt fumator dar (iata) trag un fum, care-mi aduce in plamâni, alaturi de nicotinele amicale anuntate si narcotice nedeclarate in invitatiea initiala (initiatica?) de afumare, pe sub maslinii de crengile carora atatrna tomahawk-ul lui Damocles. Trag un fum. Dar nu trag in piept. Personal prefer chimia lichida a cafelei sau a vinului in fata oricarei eteric voal aromat si inselator, inaltat din fel de fel de pipe.


a surreal glass of Château Lafite Rothschild then… –  adăugat de Polichinelle la data de 14 Decembrie 2010 06:12:03

Reţin, din avalanşa retorică de mai sus, câţiva sâmburi axiomatici şi vibraţia globală:

i. Libertatea de expresie ca jouissance cathartique. E vitală, urgentă, eficace şi fragilă. Un soi de ideal robust şi plăpând totodată, amestec de valoare la îndemână şi drept vulnerabil. Dl. Goe e un jocular samurai al libertăţii de expresie.

ii. Un neuzurpabil patos al scafandreriei: plonjaţi, scormoniţi, foraţi. Gâdilaţi prăpăstii, curtaţi hăuri, momiţi genuni. Pilotaţi, euforic, batiscafuri şi ciufuliţi, îndârjit, adâncimi. Dl. Goe e un zvăpăiat conchistador de puţuri.

iii. Prestigiul ca narcotic hermeneutic. Poza oficială manipulează prin nimbul efigial, pe când anonimitatea oferită de camuflaj promovează carnea textului. Prin urmare, ne putem închipui o utopie a dezvrăjirii receptării artistice prin universalizarea celebrei: „Trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!” Dl. Goe e un febril suporter al Pseudonimului.

Închei frugala mea replică jucând un mistagogic şotron pe claviatura următoarei fraze:

“I went to a fight the other night and a hockey game broke out.” (Rodney Dangerfield)

Bien à vous,

Polichinelle

PS: http://www.youtube.com/watch?v=5voM2HExV_Q

pentru Dl. Goe,
în ecoul unei convivialităţi abracadabrante


A votre sante mister Polichinelle! –  adăugat de Dl.Goe la data de 15 Decembrie 2010 08:12:24

1-2-3 ati pus „ï”-ul sub punct. Mercï.

P.S. Coplesitoare senzatia de saptialitate indusa de aceasta „polichinota” (a unei bucurii) ca si felul spectaculos de a-i sustine polifonia, cu un instrumentar nu numai sofisticat (vorba ‘ceea “care este”) dar avand o compozitie atat de diversa, neastepta, surprinzatoare, aleasa inadins astfel. Desigur s-ar putea afirma ca tentacularele trimiteri care inteapa limitele de sus ale dictionarului (prilej de evadare in aria de libertate a muzicalitatii intraductible a unor limbi si limbaje daca nu chiar straine macar diferite), culminand cu aducerea (ca bonus, on the house , intr-un mod eminamente firesc, incredibil de natural dar mimiand discret o spontana improvizatie) a altor arte (…), a muzicii si dansului, in preajma primordialului pahar de… Château Lafite Rothschild (! da,da), … pentru a intregi astfel „the Dinner and a Show”, constituie o incredibila risipa de mijloace (spre scopuri tangibilie desigur si prin moduri mai putin costisitoare). S-ar putea spune (si) ca toata aceasta luxuriantza denota… generozitate. Dl. Polichinelle, fiind om cu dare de mana isi permite (sau mai bine zis nu si-ar putea permite altmiteri), doar ca, spre deosebire de alti posesori de eterice averi peste cuvinte, domnia sa este si un fin artist… plastic, nu doar un simplu expert in vorbiri. La domnia sa aparenta exagere este doar un procedeu artistic. Nimic din ceea ce ofera nu este in exces. In egala masura, departe de mine gandul ca ceva din ceea ce i se ofera (strict colateral, la masa convivialitatii abracadabrante) d-lui Goe nu i s-ar cuveni sau nu i s-ar potrivi. Nu, nici vorba (…) Dar asta ramane totalmente neesential. Esentiala ramane, in prima instanta, polifonia deplina a mesajului aruncat, in eter, de catre dl. Polichinelle, aruncare prin care reuseste simultan sa recapituleze in clar si pe scurt “filosofia” d-lui Goe al doilea, sa sublineze, implicit, distanta care separa „intelegerea” filosofiei de „acceptarea” acesteia si sa sa ofere, in acelasi totum, succint, foarte fin dar si foarte ferm, sanctiunile (constativ delimitativ) necesare in raport cu „crimele” comise (inadecvare e si ea o crima) dar si premii e consolare (merci beaucoup and pareillement a vous, ICI”) pentru vibratia globala.

Prima instanta insa se epuizeaza, facandu-i loc ultimei instante. In ultima instanta mesajul secret al d-lui Polichinelle (solitarului domn Polichinelle) este un gest de libertate pe care si-l ingaduie cu… timiditate. Libertatea de a-i acorda actorului ratat (unul din multii sai ratati interiori) sansa unei repetitii cu public. Generozitatea consta in acceptarea d-lui Goe ca martor (si figurant) al gestului prin care si daruieste siesi un pahar de vin bun, partener potrivit al melancoliei adusa din amintiri, odata cu acest „Sammy Davis Jr” atat de al sau. Veti spune poate ca dl.Goe a comandat vin… Da… Asa este. Dl. Polichinelle are acoperire. In aur. Intotdeauna.

Mentiune: Am glumit desigur. Nimic nu este altceva decat pare. Pentru ca perceptia e totul. Cum va pare?

Fara dedicatie n-am facut nimic…

adăugat de Dl.Goe la data de 16 Decembrie 2010 04:12:01

Se pare ca scurtatura catre dedicatia pentru dl. Polichinelle nu functioneaza. Hm! Eu vreau sa functioneze!

http://www.youtube.com/watch?v=CtIuEcxybyM&feature=related


polichinestezie –  adăugat de Polichinelle la data de 16 Decembrie 2010 04:12:18

Fulguraţii de miez periferic:

i. Unele paradoxuri au ceva din şarmul (compoziţional şi kinetic al) profeţiilor sumbre. Prin ce elegant vicleşug se împlineşte o prorocie funestă? Publicitatea. O livrezi oratoric (nemilos, tonitruant şi gesticulând apoplectic ori, din contră, în regia stridentă şi umedă al ieremiadei), iar anxietatea şi manevrele de sabotaj ale celor vizaţi alcătuiesc făgaşul profeţiei. Să ne amintim de Oedip, fiul lui Laios… Ce bizarerie, ce păţanie chiar, să îmi scrieţi atât de des şi atât de gras tocmai mie – anticozeur şi baclavagiu – care vă mustram nărăvaş pentru incontinenţă…

ii. Aveţi dreptate. Suprafeţele şi pitorescul sunt inocente. Culisele, păpuşarii, dedesubturile trişează. Ce-ar fi să le invalidăm?

iii. În mine, cabotinii s-au reprofilat: sunt când hiene dandy, când pinguini hedonişti.

iv. Nu vi s-a întâmplat să vă observaţi, pentru câteva clipe, în oglindă şi să realizaţi că vă este imposibil să fiţi ALTRUIST cu străinul din faţa domniei voastre?

v. E ceva impudic şi grotesc în acest paradoxal epistolar. The Censor’s gaze, maybe… Apropo, vă place Dilema Veche?

vi. http://www.youtube.com/watch?v=dqFU8O53tr4

Fug să trag o duşcă de Lethe.

Je vous prie de croire, Monsieur Goe, à mes cordiales salutations.

Polichinelle 


   Comentarii pe text
..si fulguraţii si miez si periferic… hm…
 
i. Ma nelinisteste dar imi place la nebunie maieutica bizara, nascuta spontan in meta-mesajul fiecarei replici adaugate, si felul in care aceasta-si pastreaza coerenta si consistenta in pofida constrangerii de a croseta la „pretext” fix.  Interesanta tenacitatea cu care dl. Polichinelle considera ca in meta-mesaj este vorba despre dl.Goe, ca acesta este luat in discutie ca „obiect” (indiferent de vorbitor, unul sau altul) in timp ce dl.Goe este convins ca despre dl.Polichinelle se vorbeste, ca acesta este subiectul si substratul principal al conversatiei. Va scriu gras doar pentru ca-mi lipseste timpul de a–mi  construi concizia, pentru care nu am (ca d-voastra) vocatia spontanului. In rest cred ca faceti strictul necesar pentru a starni si merita fiecare replica, fapt ce-mi poate atrage, desigur pe merit, mustrari naravase pentru incontinenta. E un risc pe care mi-l asum. Nu sunt de acord cu interpretarea propusa. Nu premeditez publicitar nicio preconceptie anume. Sunt simple presupuneri pe care le fac numai spre verificare/confirmare nu spre implinire, pentru ca adevarata satisfactie vine din bonusuri (precum anumite detalii surprinzatoare pe care nu le-as fi putut anticipa defel)
 
ii. Aveţi dreptate. Suprafeţele şi pitorescul sunt inocente. Culisele, păpuşarii, dedesubturile trişează. Ce-ar fi să le invalidăm? *** – De acord. Dar cum sa facem?
*
iii. În mine, cabotinii s-au reprofilat: sunt când hiene dandy, când pinguini hedonişti. *** – Asta poate insemna atat de multe lucruri incat pana la urma nu mai inseamna nimic. Sa fie oare doar o proba a pitorescului si inocentei de suprafata, in care dedesupturile au fost invalidate? Sa fie cabotinsmul si pornirile histrionice singurele resorturi care le ingaduie insilor ratati si neglijati (din interiorul fiecaruia) mici improvizatii cu public? Atunci nu-mi ramane decat sa spun ca-i prefer pe pinguinii hedonisti. Sper sa-i promovati in pofida antipaticeor hiene.
*
iv. Nu vi s-a întâmplat să vă observaţi, pentru câteva clipe, în oglindă şi să realizaţi că vă este imposibil să fiţi ALTRUIST cu străinul din faţa domniei voastre? *** – Oooo, ba da. (Apropo, excelenta incercare)
*
v. E ceva impudic şi grotesc în acest paradoxal epistolar. The Censor’s gaze, maybe… Apropo, vă place Dilema Veche? *** – Aveti dreptate, asa este, impudicul si grotescul sunt prezente, pentru mine in cantitati tolerabile. Cel putin pana acum. Imi place Dilema Veche. Da. Imi place.  
*
Multumesc pentru dedicatie. Da, da. Voi cauta o dedicatie potrivita pentru pinguini. Poate si pentru hiene. Pentru a  nu-i tulbura privirea cenzorului o voi posta pe Arca (arca lui goe) acolo unde hienele si pinguinii sunt pasageri cu drepturi egale.
*
vi. Fug să trag o duşcă de Lethe.  *** – Nici n-ati intrat bine in valea plangerii si aducerii aminte si gata, fuga la Lethe.
*

Si dus a fost. Adaug dedicatia promisa:

 

Posted in Arcaluigoeologie | 13 Comments »

Ce sa fac? Sa-mi tai venele?

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 16, 2010

Titlu: Drama Orbului

Vine o vreme când tăcerea
Devine singura alternativă
A vorbariei goale.

Si atunci,
Ne agăţăm disperaţi de cuvinte
Alegandu-le pe cele mai dulci
Sau pe cele mai dure.

Dar cuvintele
Se scutură de noi
Ca de boală.

Particip la Concursul de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)

Posted in Arcaluigoeologie | 9 Comments »

Nasterea si moartea sunt la fel. Sexul e ceva diferit.

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 15, 2010

Nu te teme. Exista ultima zi. Exista ultima ora. Exista ultima clipa…

…dar totusi nu-ţi poţi trăi moartea. Sfârşitul nu există. Exită doar o prabuşire perpetuă, în interiorul ultimei clipe, spre un alt ritm de viaţă. In fapt plonjînd către moarte în înteriorul ultimei nano-secunde nu facem decât să aşteptăm şi iar să aşteptăm. Să-i aşteptăm pe toţi ceilalţi. Judecata de apoi va veni simultan pentru toate fiinţele din univers. Sfârşitul lumii este exact atunci când mori TU. Nicio pico-secundă mai târziu…

Particip la Concursul de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , | 7 Comments »

Hibernala, infernala

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 10, 2010

„De cand a inceput sa ninga, sotia mea sta si se uita pe geam. Daca se inteteste gerul cred ca o sa-i dau drumul in casa.”

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 4 Comments »

Numele unor persoane prea putin cunoscute…

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 8, 2010

Esenta totalitarismelor consta in ingradirea dreptului la libera exprimare… Cred ca esti de acord! (a se insista)

Un alt fel de „Recunoasteti personajul?” / Re-cunoasteti!

E plina lunea de pitzigoi si gaitze care chiraie dupa recunoastere si dupa bani, de sobolani spilcuiti care guitza din guritza tot asa, de gaini care cotcodacesc pe-o margica a foamei facute odata si de greieri fara creieri care le canta in struna.  In pauze chitzaie cu totii a bârfa, in coruri pe mai multe voci, impotriva altrora, a celor „ajunsi” fara a fi avut trecutul „potrivit”. E plina lumea de astfel de cacareze la fel de gretzoase precum bolsevicii intorsi pe dos sau ajunsi moaste, iar poanta e trista. Exista o poanta trista si victorioasa umflata de cacacreze.

Totusi, in lumea plina de astfel de concerte exista inca rarisime cazuri de oameni (solisti) care intr-adevar ar merita recunoastere si confort si care raman discreti, tacuti, uitati, chiar si post-post-mortem si post-post-restatnt in post-post-modernism. Oameni cu caractere puternice (opozanti ai totalitarismului nu „dizidenti”), valori intelectuale reale, talente rare. Se mai afla scriitori adevarati (nu facaturi ale unei incorecte corectitudini) care refuza premiul Nobel pentru literatura, exista dizidenti polonezi care-si refuza milionarismul (da, da), matematicieni bizari care rezolva din garsoniere probleme imposibile si care nu accepta anuntatul premiu (un alt milion de dolari), exista Urmuz, exista I.D. Sârbu, si Marino exista si el. Mi-ar placcea  sa vorbim, intr-o zi, in cate o zi,  despre toti si fiecare in parte dintre acesti ciudati discreti (pe care poate ii stii si tu), asa cum ne vom pricepe.  Azi vreau sa-ti amintesc despre un astfel de ne/caz al unui nume (,) al unei persoane prea putin cunoscute: Alexandru Dragomir, o victima ratata (inocenta) a multor si variate tentative (esuate toate) de ingradire a libertatii sale de expresie.

Lecţia lui Alexandru Dragomir

Pe Alexandru Dragomir l-am cunoscut în 1994, la unul din primele seminarii NEC. Pe atunci, Colegiul Noul Europa nu avea sediu, era itinerant prin diferite case, iar eu eram bursier. Când l-am intâlnit pe Alexandru Dragomir ne aflam la GDS, iar seminarul s-a nimerit să-l ţin eu. Tema era Galileo Galilei. Mă pregătisem din timp, eram stăpân pe toate citatele mele. Cum se obişnuia, după ori în timpul seminarului fiecare participant a intervenit cu câte o observaţie sau un comentariu. Domnul uscăţiv şi cu voce mică, limbaj banal şi dicţie oarecare, despre care mi s-a spus că e Alexandru Dragomir, a făcut un comentariu care diferea de toate celelalte prin aceea că 1) pornea chiar de la ceea ce spuseseşi; 2) era sec; 3) era precis; 4) era simplu; 5) te punea pe gânduri; 6) îţi arăta că îţi  scăpase ceva important; 7) trimitea la textele citate prin pagină, capitol sau paragraf; 8 ) comentariul său era construit din mai mulţi paşi, dintre care unii se bifurcau, iar construcţia raţionamentului îţi dădea senzaţia că e “spaţială”, “stereofonică”; deschidea o perspectivă deopotrivă nouă, care ţi se impunea imediat ca evidentă; 9) îţi dădea senzaţia că profundul e sub nasul tău şi că poate fi atins cu ajutorul unei gândiri la îndemână; 10) comentariul său era spus şi cu ironie şi cu auto-ironie şi, nu ştiu cum, în acelaşi timp cu extremă seriozitate.

De îndată ce îl vedeai desfăsurându-se, prestaţia intelectuală a lui Alexandru Dragomir îţi punea o problemă : modul său de a se raporta la marii autori (citiţi pentru a dialoga cu ei, nu pentru a-şi lua de la ei temele), exactitatea referinţelor sale (cita totul la pagină) simplitatea profunzimii sale şi originalitatea gândirii sale (pornea de la cele mai simple fapte cotidiene şi te ducea imediat, după câteva gânduri, direct în filozofia cea mai înaltă, deşi exprimată în chipul cel mai pedestru, ceea ce sporea impresia de insolit şi profunzime) – toate acestea ţineau  de felul foarte diferit în care se instalase Alexandru Dragomir în propria sa gândire. În fond, acest “fel” de a fi în propria gândire atrăgea atenţia asupra lui Alexandru Dragomir şi intriga, pentru că în lumea noastră mai este practicat de foarte puţini.

Intervenţia sa la acel seminar din 1994 mi-a produs o impresie durabilă. În primul rând, ceea ce impresiona la Alexandru Dragomir era contrastul dintre modestia discursului şi incisivitatea gândului. Mai precis: între economia mijloacelor şi eficacitatea dispozitivului de gândire. În fond, contrastul între transparenţa limbajului şi profunzimea gândirii. Dragomir vorbea limba omului de pe stradă, cu distincţia aristocratului care nu se trădează decât prin simplitate. Avea ceva neafectat în vorbire; direct în formulare; tăios în expresie; biruitor în reflecţie; fără de şiretlicuri în raţionamente; stăruitor în gândire; precis în referinţe; acut în exigenţe; adecvat în reacţii, binevoitor în politeţe şi plin de pudoare în modestie. Nu avea, cum se spune azi, politeţea oamenilor de altădată: era, pur şi simplu, bine-crescut; bine format; cu miez alcătuit, si, nu-mi dau seama cum se simţea asta, dar e sigur că se simţea, era etic construit. Hotărât lucru, Alexandru Dragomir avea ceva foarte special. Dar ce anume?

Ca să răspund la întrebare, trebuie să revin la prima mea impresie. Din felul în care cita şi trimitea încrucişat la texte, Alexandru Dragomir părea un prestidigitator. Ţin minte că, atunci când l-am întâlnit prima oară, lucrul care m-a frapat cel mai puternic a fost acela că domnul Dragomir ştia materia pentru care eu mă pregătisem anume fără ca el să se fi pregătit în mod special pentru ea. Când a acceptat invitaţia de a participa la acel seminar, aveam să aflu, Dragomir nu ştia că tema discuţiei va fi Galileo Galilei. Cu toate acestea, odată tema pusă, el a fost în stare nu doar să se raporteze imediat la ceea ce fusese expus (şi reprezenta ultimele contribuţii in exegeza de specialitate), dar şi să dovedească o deplină comandă asupra citatelor din Galileo Galilei pe catre eu le întrebuinţasem. Asta nu se putea explica decât dacă Galileo Galilei era specialitatea sa. Or, cum am aflat ulterior, Galileo Galilei nu era deloc son fort, interesele sale de cunoaştere mergând aproape în excusivitate spre marii filozofi – Platon, Aristotel, Plotin, Toma d’Aquino, Descartes, Leibniz, Kant, Hegel, Heidegger. De-a lungul timpului aveam să aflu că pe toţi aceştia Alexandru Dragomir îi ştia nu doar în original ci şi la pagină. Deşi Galilei nu era deloc specialitatea sa, Dragomir reuşea prin nu ştiu ce tehnică să ştie tot ce ştia din opera acestuia – intr-un mod extrem de viu, perfect la îndemâna, şi reuşind ca totul să îi fie mereu actual, viu şi spontan în minte. Actual ca şi când acum vedea pagina pe care o cita; viu ca si când acum imagina gândul pe care îl exprima; spontan ca şi când acum pentru prima oară se petrecea actul de gândire care stătea la originea a ceea ce spunea. Pe scurt, Alexandru Dragomir părea să posede o formidabilă „tehnică” de întreţinere în stare de permanentă funcţionare a tuturor cunoştinţelor sale. Era ca şi când ar fi posedat secretul menţinerii în viaţă a gândurilor care, odată apărute, la oamenii care nu îl posedă (noi toţi), se ofilesc şi mor. Era ca şi când gândurile şi referinţele sale ar fi fost mereu menţinute intr-o stare de actualitate şi vitalitate. (Faptul a putut fi verificat mai târziu. Într-o discuţie din 2000, am putut verifica faptul că „citatele” mele din Galilei se „învechiseră”, în timp ce ale lui, în ciuda neîntrebuinţării, rămăseseră la fel de vii ca atunci când ne întâlniserăm.)

 

Această abilitate de a-şi păstra cunoştinţele şi gândurile „în viaţă” nu poate fi înţeleasă decât luând seama că Alexandru Dragomir refuza să scrie; că nu înţelegea să îşi transforme gândirea în scris profesionist; că folosea scrisul numai ca pe o unealtă de consemnare, refuzând să îi dea statutul, pentru noi indiscutabil, de vehicul şi instrument al gândirii. Dragomir nu scria, nu pentru că nu ar fi avut talent; nu pentru că i-ar fi fost imposibil să publice ori ar fi fost nedemn pentru el să încerce să o facă, nu pentru că era steril sau boem sau leneş sau incoerent sau abulic: Alexandru Dragomir nu scria pentru că refuza să gândească scriind; voia să gândească gândind şi să-şi dezvolte gândurile vorbind.

Dacă punem împreună refuzul său de a scrie cu precizia de ac a oralităţii sale şi cu cu „tehnica” sa de a menţine „în viaţă”, cu o precizie adesea uluitoare, gânduri, raţionamente, referinţe, cărţi întregi, discursuri complicate şi aşa mai departe, ne dăm seama că ele sună cunoscut. Alexandru Dragomir pare să fi realizat exact condiţiile argumentului avansat de Platon împotriva ideii că scrisul este un leac împotriva uitării (Phaidros, 275-278 şi Scrisoarea a VII-a, 340-345).

Argumentele lui Platon sunt: unul, de natură cognitivă, celălalt, de natură morală. Argumentul moral constată că gândul scris se livrează în acelaşi fel şi cunoscătorului, şi necunoscătorului, şi celui ce l-a înţeles, şi celui ce l-a deformat. Ceea ce înseamnă că, în timp ce gândirea vie, cea care se petrece în faţa noastră, interpelează diferit pe fiecare din auditori, scrisul este neutru: şi înţeleptul şi prostul pot spune că au înţeles ce este scris, fără ca scrisul să îl poată contrazice pe prost şi să îl confirme pe înţelept. Scrisul se pretează la interpretări abuzive, în timp ce gândirea vie nu. Argumentul moral spune că scrisul nu este un ghid pentru discernamânt.

 

Argumentul cognitiv spune: prin intermediul scrisului nu vei obţine o memorie veritabilă, ci una de tip mecanic. Platon ne explică ce înseamnă acest lucru dezvoltând o analogie a scrisului cu pictura. Gândul scris faţă de gândul gândit este ca imaginea pictată faţă de realitatea vie: asemenea neînsufleţitului faţă de însufleţit. Gândul scris este o reproducere mecanică a gândirii vii. Prin urmare, ceea ce poate fi notat prin scris este gândul mort. Gândul scris este înţepenit în doua sensuri: pe de o parte, pentru că reprezintă transcrierea unui gând care a fost desprins din fluxul gândurilor care l-au creat. Pe de altă parte, pentru că a exprima înseamnă deja a selecta din bogaţia actului de a gândi ceea ce poate fi fixat prin expresie. Nu tot ce gândim poate intra în expresie, nu toată gândirea – şi atunci gândul care a ajuns sa fie scris este de două ori pietrificat. Astfel încât ceea ce va fi smuls uitării prin scris suferă de două vicii: este expresia unui gând mort şi activează o memorie mecanică – ţinerea de minte pe dinafară şi nu readucerea la iveală a gândirii care a stat la originea consemnării prin scris.

Argumentul pe care Platon îl formulează se bazează, în fond, pe distincţia între ceea ce este viu şi însufleţit, fertil în urmări, şi poate crea consecinţe, şi ceea ce este decupat, înţepenit, mort, neînsufleţit şi care, cum spune el, este mut. Problema scrisului, în concepţia lui Platon, nu stă deloc în faptul că scrierea este fixată pe un suport material, ci în faptul că, într-o cultură care privilegiază în mod masiv scrisul, unei operaţiuni din minte, vii, îi este substituit în mod definitiv un procedeu mecanic, mort, din afara sufletului. Soluţia lui Platon, care a scris, nu este să nu mai scriem, ci, cum spunea el, să distingem între scrisul pe obiecte exterioare sufletului şi scrisul în suflet; şi, distingând între ele, să nu ajungem vreodata să preferăm memoria mecanică, favorizată de scrisul pe obiecte exterioare sufletului, memoriei vii, întreţinută de capacitatea gândirii de a scrie direct pe suflet.

Ei bine, aceasta îmi pare a fi lecţia vieţii de gânditor a lui Alexandru Dragomir. El a ilustrat de o manieră perfectă condiţia gânditorului care a luat în serios argumentul lui Platon împotriva scrisului, optând, împotriva unei întregi lumi, pentru gândirea care scrie direct în suflet. De aceea referinţele sale nu îmbatrâneau şi rămâneau mereu proaspete, iar ale mele declinau, pe măsură ce încetam să le mai exersez: pentru că ale lui erau vii, aşa cum şi sufletul este viu, iar ale mele erau moarte, aşa cum, dupa vorba lui Platon, şi imaginea pictată este moartă în raport cu chipul realităţii, după care este imitată.

Lecţia lui Alexandru Dragomir este că gândul, asemenea rugăciunii, nu are nevoie de cârje pentru a atinge lucrurile cele mai importante. Mai mult: daca îi dăm cârje, el tinde să devină dependent de ele. Nu depindeţi de nimic, ne-a invaţat prin exemplul său personal Alexandru Dragomir, care să nu fie viu şi care să nu fie capabil şi să dea viaţa şi să învie. Căci adevărata gândire aşa este. (Lectia lui Alexandru Dragomir / Horia-Roman Patapieviciarticol publicat in Idei in libertate nr 3 –  martie 2005)

 

 

Posted in Arcaluigoeologie, Poetul GreFo, Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , , , , | 31 Comments »

Recunoasteti personajul? Recunoasteti autorul! Re-cunoasteti.

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 7, 2010

Caut un text pe care as vrea sa-l postez sub titlul „Numele unor persoane prea putin cunoscute”. Caut, caut dar nu-l gasesc. E pe undeva atasat unei vechi adresse de e-mail. Te tin la curent. Pana atunci incerc sa tin ocupat cu intrebari grele.

Posted in Arcaluigoeologie | 23 Comments »

Intermezzo Opera

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 6, 2010

Fara a fi vorba de cine stie ce lucrari/lucruri de amploare, ma tot chinuiesc sa-mi gasesc ragazul potrivit de a da pe post, la gazeta de perete a Arcei doua completari din urma. Pas de a gasi ragazul neccesar. Mai astept. In asteptare incerc sa strecor un mic fapt divers despre alte gesturi cu potential tematic specific Arcei lui Goe: limitarea dreptului la exprimare. O prietena virtuala, pasionata de arta, literatura, cinematografie si altele , s-a intrebat (si m-a intrebat) daca respingerea unui poem, pe motiv de exprimare in/corecta sub aspect gramatical, ar putea fi intemeiata/justa pe un website literar artistic, sau daca este vorba despre un abuz deontologic. Iar in acest ultim caz daca o atare situatie este compatibila cu menirea formala a arcei lui Goe. Cam multe intrebari pe firul apei pana la ultima intrebare la care se poate raspunde direct: DA. Daca cineva va dori sa raspunda (in orice fel) celorlalte intrebari formulate sau subintelese, ori sa faca presupuneri in legatura cu aspectele gramaticale, artistice, deontologice, astept cu nerabdare sa vad.

Mai precis iata faptele:

In trei dati consecutive au fost respinse poezii la  www.poezii.biz  pe motiv ca, citez:  „Textul poeziei este incorect din punct de vedere gramatical. Va rugam sa corectati greselile si sa o republicati. Va multumim!”

Era sa uit poezia:

„chiar de i-ar şopti Dumnezeu la ureche:
greşeşti, invidia te târăşte
prin toate tipurile de mocirlă,
te face să încalţi
câteva perechi de cizme:
şapte ani, adolescenţă, obscur

chiar de i-ar şopti,
preferă să le-ncalţe pe rând
şi apoi, zâmbind,
să lase urme de smoală
pe ciment”

Daca cineva vede ceva gresit aici este invitat sa o spuna acum (sau altadata), ori sa taca pentru totdeauna. 😉

Posted in Arcaluigoeologie | 27 Comments »

Intermission. Una rece, una calda, una care-mi place mie!

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 2, 2010

Sa revenim, pentru moment, la lucruri mai serioase. Nu, nu cele „avanpremiate” de NASA pentru cei din massa poporului ci la lucruri realmente serioase in raport cu frecusurile si fursecurile zburatoare din blogo-sfera. FIFA a decis:

Dupa Brazilia-2014 urmeaza Rusia-2018 si Qatar-2022. Cum va place?



P.S. Nu stiu daca Romania si Columbia se vor califica la vreunul dintre cele trei editii viitoare cu gazde deja cunoscute asa ca, pana atunci, va recomand (AICI – este gringo es simpatica) o lectura extrem de interesanta care denota (si) interculturalitate, „Lumea vazuta de Radu (un globe-trotter / un jurnal de calatorii)” sau un alt fel de „Cum va place ce-mi place mie”. Rabdarea lecturii vå va fi rasplatita. Veti avea o vreme senzatia ca ati fost acolo, in Columbia, in Islanda… sau chiar in sufletul miscator al glob-trotter-ului: prietenul meu Ghelme. Va urez lectura placuta.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 12 Comments »

Conul Dorin se intoarce. Cu spatele la lume.

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 2, 2010

Un pitic atât de mic facea baie-ntr-un ibric…

Sa te dai blogger (adica o picatura in oceanul dedicat vocilor anonime), cand nu mai esti aproape nimic altceva, dar sa refuzi oceanul, de dragul unui ibric cu ceai de fenta si a unei felii cu unt pe mâine, este  o performanta a non-sensului care nu e la indemana oricui. Mai ales atunci cand ibricul zace pe un fund de mare a sargaselor si a infuziilor. Unul care o reuseste perfect este fostul ziarist Dorin Tudoran. Intr-un moment de inspiratie (d-lui ca poet…) a inchis rubrica de comentarii de pe Vox Publica pentu a putea modera, cenzura si supraveghea in voie tot ceea ce se spune despre unicul obiect al adoratiei sale divine: Dorin Tudoran, omul (fara) imagine si imaginatie. „Dialogurile” „publice” dar „private” de pe blogul sau cu tot felul de timizi-zi alesi la/pe spraceana sunt de un inegalabil umor urmuzian, pentru cine sta sa le asculte.  Le recomand cu cea mai mare caldura. Nu ratati ca nu stiti ce pierdeti.

La blog la ConDo g:

 

https://i0.wp.com/totallyabsurd.com/doggie_umbrella.GIF

Con do g

Recent conul Dorin raspunde pe larg, pe blogutz, unui articol admirabil publicat (intr-un un ziar de larga audienta) semnat de catre Mircea Mihaies. In interiorul articolului sau conul Dorin se jura ca nu-i raspunde lui Mircea Mihaies  (o licenta, un non-sens, comunica-ca-nu-comunica) in speccial pentru a evita raspunsul la intrebarea principala care i-a fost adresata cu totul. Domnia sa prefera sa ilustreze inevitabila confirmare, intr-o maniera artistica, ce ambaleaza si dova-DA unui raspuns „eminamentea  afirmativ”. Comentariile alese intregesc delirul. Mi-au placut bravul Iaru (care, invidios pe ceea ce-i lipseste,  revine in apararea siciliana a conului cu ideea pe care a mai pitrocit-o si altadata, cum ca Mircea Mihaies n-ar avea  dreptul sa vorbeasca despre nimeni pentru ca… lucreaza la stat) si lombroziana mariana, vorbitoare de italiana, care la adpostul financiar al unui lombard (de la conul cenzor) sfasie cu satisfacrie o gioconda. In rest nu. Scena e suprarealista. Replicile simple dar absurde. Animalele sunt bolnave. Personajele isi cauta un autor. Caragiale e mort. Gogol e mort. Si nici Breban nu se simte prea bine.

Sper ca Dorin Tudoran (care este obsedat de demnitate) sa refuze orice demnitate publica in guvernarea PSD. Imi imaginez ca nu-i va fi greu sa refuze ofertele care nu i se fac.

Pe sapun a lunecat, ibricu s-a rasturnat si piticul s-a… imbatat. Cu apa rece. Bucate grecesti.

Posted in Parerea lui Goe, Poetul GreFo | Etichetat: , , , | 105 Comments »

La multi ani Romania! Care Romania?

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 1, 2010

Cu ocazia implinirii frumoasei vârste de 92 de anisori ii urez Romaniei si locuitorilor ei „La muti ani!”

Sa bem!

Ce alte zile importante din istorie ar putea aspira la titlul de „Ziua Nationala a Romaniei”?

Este 1 Decembrie cea mai potrivita?

Sa bem!

Cu ocazia implinirii frumoasei vârste de 92 de anisori ii urez Romaniei si locuitorilor ei „La muti ani!”

P.S. In urma cu 20 de ani Romania a iesit la pensie.

Pentru a ilustra faptul ca intrebarea din titlu este valida (daca mai era nevoie), azi recomand spre „lectura” meta-mesajul continut in acest articol: Ce ramine dupa ce tragem linia? Va puteti imagina ce s-ar fi intamplat daca poetul ar fi capatat o dispensa si ar fi murit azi!

P.S. La (orice) meta-mesaj se poate ajunge doar prin mesaj… asa ca… Aviz amatorilor (pre-aviz profesionistilor).

„Si fiindca tot a venit vorba despre pesimism, afla ca se lucreaza in notariate la copiile legalizate ale certificatelor noastre de deces, ca nu se vor gasi flori pentru respectiva petrecere si ca moartea lui Hamlet e optimista, in timp ce eternitatea dobitocilor e pesimista. Iar tu care vii cu ale tale „pesimism”, „optimism” afla ca nimanui nu-i pasa de tine. Toti vor sa aiba casa, masa, masina. Sa-i ia copilul examenul. Sa aiba parte saracul de zile mai bune…”  S-a schimbat ceva?

Stiri de ultima orå: Ziua Romaniei nici nu exista. Oricum aproape a trecut. E deja noapte. Noaptea Nationala si Internationala a Romaniei. Exista insa Certocratia Romaniei, care se celebreaza cu fast in fiecare zi. In fiecare seara. Buna seara Romania oriunde te-ai afla. Noapte buna!

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , | 3 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: