(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Numele unor persoane prea putin cunoscute…

Posted by Arca lui Goe pe Decembrie 8, 2010

Esenta totalitarismelor consta in ingradirea dreptului la libera exprimare… Cred ca esti de acord! (a se insista)

Un alt fel de „Recunoasteti personajul?” / Re-cunoasteti!

E plina lunea de pitzigoi si gaitze care chiraie dupa recunoastere si dupa bani, de sobolani spilcuiti care guitza din guritza tot asa, de gaini care cotcodacesc pe-o margica a foamei facute odata si de greieri fara creieri care le canta in struna.  In pauze chitzaie cu totii a bârfa, in coruri pe mai multe voci, impotriva altrora, a celor „ajunsi” fara a fi avut trecutul „potrivit”. E plina lumea de astfel de cacareze la fel de gretzoase precum bolsevicii intorsi pe dos sau ajunsi moaste, iar poanta e trista. Exista o poanta trista si victorioasa umflata de cacacreze.

Totusi, in lumea plina de astfel de concerte exista inca rarisime cazuri de oameni (solisti) care intr-adevar ar merita recunoastere si confort si care raman discreti, tacuti, uitati, chiar si post-post-mortem si post-post-restatnt in post-post-modernism. Oameni cu caractere puternice (opozanti ai totalitarismului nu „dizidenti”), valori intelectuale reale, talente rare. Se mai afla scriitori adevarati (nu facaturi ale unei incorecte corectitudini) care refuza premiul Nobel pentru literatura, exista dizidenti polonezi care-si refuza milionarismul (da, da), matematicieni bizari care rezolva din garsoniere probleme imposibile si care nu accepta anuntatul premiu (un alt milion de dolari), exista Urmuz, exista I.D. Sârbu, si Marino exista si el. Mi-ar placcea  sa vorbim, intr-o zi, in cate o zi,  despre toti si fiecare in parte dintre acesti ciudati discreti (pe care poate ii stii si tu), asa cum ne vom pricepe.  Azi vreau sa-ti amintesc despre un astfel de ne/caz al unui nume (,) al unei persoane prea putin cunoscute: Alexandru Dragomir, o victima ratata (inocenta) a multor si variate tentative (esuate toate) de ingradire a libertatii sale de expresie.

Lecţia lui Alexandru Dragomir

Pe Alexandru Dragomir l-am cunoscut în 1994, la unul din primele seminarii NEC. Pe atunci, Colegiul Noul Europa nu avea sediu, era itinerant prin diferite case, iar eu eram bursier. Când l-am intâlnit pe Alexandru Dragomir ne aflam la GDS, iar seminarul s-a nimerit să-l ţin eu. Tema era Galileo Galilei. Mă pregătisem din timp, eram stăpân pe toate citatele mele. Cum se obişnuia, după ori în timpul seminarului fiecare participant a intervenit cu câte o observaţie sau un comentariu. Domnul uscăţiv şi cu voce mică, limbaj banal şi dicţie oarecare, despre care mi s-a spus că e Alexandru Dragomir, a făcut un comentariu care diferea de toate celelalte prin aceea că 1) pornea chiar de la ceea ce spuseseşi; 2) era sec; 3) era precis; 4) era simplu; 5) te punea pe gânduri; 6) îţi arăta că îţi  scăpase ceva important; 7) trimitea la textele citate prin pagină, capitol sau paragraf; 8 ) comentariul său era construit din mai mulţi paşi, dintre care unii se bifurcau, iar construcţia raţionamentului îţi dădea senzaţia că e “spaţială”, “stereofonică”; deschidea o perspectivă deopotrivă nouă, care ţi se impunea imediat ca evidentă; 9) îţi dădea senzaţia că profundul e sub nasul tău şi că poate fi atins cu ajutorul unei gândiri la îndemână; 10) comentariul său era spus şi cu ironie şi cu auto-ironie şi, nu ştiu cum, în acelaşi timp cu extremă seriozitate.

De îndată ce îl vedeai desfăsurându-se, prestaţia intelectuală a lui Alexandru Dragomir îţi punea o problemă : modul său de a se raporta la marii autori (citiţi pentru a dialoga cu ei, nu pentru a-şi lua de la ei temele), exactitatea referinţelor sale (cita totul la pagină) simplitatea profunzimii sale şi originalitatea gândirii sale (pornea de la cele mai simple fapte cotidiene şi te ducea imediat, după câteva gânduri, direct în filozofia cea mai înaltă, deşi exprimată în chipul cel mai pedestru, ceea ce sporea impresia de insolit şi profunzime) – toate acestea ţineau  de felul foarte diferit în care se instalase Alexandru Dragomir în propria sa gândire. În fond, acest “fel” de a fi în propria gândire atrăgea atenţia asupra lui Alexandru Dragomir şi intriga, pentru că în lumea noastră mai este practicat de foarte puţini.

Intervenţia sa la acel seminar din 1994 mi-a produs o impresie durabilă. În primul rând, ceea ce impresiona la Alexandru Dragomir era contrastul dintre modestia discursului şi incisivitatea gândului. Mai precis: între economia mijloacelor şi eficacitatea dispozitivului de gândire. În fond, contrastul între transparenţa limbajului şi profunzimea gândirii. Dragomir vorbea limba omului de pe stradă, cu distincţia aristocratului care nu se trădează decât prin simplitate. Avea ceva neafectat în vorbire; direct în formulare; tăios în expresie; biruitor în reflecţie; fără de şiretlicuri în raţionamente; stăruitor în gândire; precis în referinţe; acut în exigenţe; adecvat în reacţii, binevoitor în politeţe şi plin de pudoare în modestie. Nu avea, cum se spune azi, politeţea oamenilor de altădată: era, pur şi simplu, bine-crescut; bine format; cu miez alcătuit, si, nu-mi dau seama cum se simţea asta, dar e sigur că se simţea, era etic construit. Hotărât lucru, Alexandru Dragomir avea ceva foarte special. Dar ce anume?

Ca să răspund la întrebare, trebuie să revin la prima mea impresie. Din felul în care cita şi trimitea încrucişat la texte, Alexandru Dragomir părea un prestidigitator. Ţin minte că, atunci când l-am întâlnit prima oară, lucrul care m-a frapat cel mai puternic a fost acela că domnul Dragomir ştia materia pentru care eu mă pregătisem anume fără ca el să se fi pregătit în mod special pentru ea. Când a acceptat invitaţia de a participa la acel seminar, aveam să aflu, Dragomir nu ştia că tema discuţiei va fi Galileo Galilei. Cu toate acestea, odată tema pusă, el a fost în stare nu doar să se raporteze imediat la ceea ce fusese expus (şi reprezenta ultimele contribuţii in exegeza de specialitate), dar şi să dovedească o deplină comandă asupra citatelor din Galileo Galilei pe catre eu le întrebuinţasem. Asta nu se putea explica decât dacă Galileo Galilei era specialitatea sa. Or, cum am aflat ulterior, Galileo Galilei nu era deloc son fort, interesele sale de cunoaştere mergând aproape în excusivitate spre marii filozofi – Platon, Aristotel, Plotin, Toma d’Aquino, Descartes, Leibniz, Kant, Hegel, Heidegger. De-a lungul timpului aveam să aflu că pe toţi aceştia Alexandru Dragomir îi ştia nu doar în original ci şi la pagină. Deşi Galilei nu era deloc specialitatea sa, Dragomir reuşea prin nu ştiu ce tehnică să ştie tot ce ştia din opera acestuia – intr-un mod extrem de viu, perfect la îndemâna, şi reuşind ca totul să îi fie mereu actual, viu şi spontan în minte. Actual ca şi când acum vedea pagina pe care o cita; viu ca si când acum imagina gândul pe care îl exprima; spontan ca şi când acum pentru prima oară se petrecea actul de gândire care stătea la originea a ceea ce spunea. Pe scurt, Alexandru Dragomir părea să posede o formidabilă „tehnică” de întreţinere în stare de permanentă funcţionare a tuturor cunoştinţelor sale. Era ca şi când ar fi posedat secretul menţinerii în viaţă a gândurilor care, odată apărute, la oamenii care nu îl posedă (noi toţi), se ofilesc şi mor. Era ca şi când gândurile şi referinţele sale ar fi fost mereu menţinute intr-o stare de actualitate şi vitalitate. (Faptul a putut fi verificat mai târziu. Într-o discuţie din 2000, am putut verifica faptul că „citatele” mele din Galilei se „învechiseră”, în timp ce ale lui, în ciuda neîntrebuinţării, rămăseseră la fel de vii ca atunci când ne întâlniserăm.)

 

Această abilitate de a-şi păstra cunoştinţele şi gândurile „în viaţă” nu poate fi înţeleasă decât luând seama că Alexandru Dragomir refuza să scrie; că nu înţelegea să îşi transforme gândirea în scris profesionist; că folosea scrisul numai ca pe o unealtă de consemnare, refuzând să îi dea statutul, pentru noi indiscutabil, de vehicul şi instrument al gândirii. Dragomir nu scria, nu pentru că nu ar fi avut talent; nu pentru că i-ar fi fost imposibil să publice ori ar fi fost nedemn pentru el să încerce să o facă, nu pentru că era steril sau boem sau leneş sau incoerent sau abulic: Alexandru Dragomir nu scria pentru că refuza să gândească scriind; voia să gândească gândind şi să-şi dezvolte gândurile vorbind.

Dacă punem împreună refuzul său de a scrie cu precizia de ac a oralităţii sale şi cu cu „tehnica” sa de a menţine „în viaţă”, cu o precizie adesea uluitoare, gânduri, raţionamente, referinţe, cărţi întregi, discursuri complicate şi aşa mai departe, ne dăm seama că ele sună cunoscut. Alexandru Dragomir pare să fi realizat exact condiţiile argumentului avansat de Platon împotriva ideii că scrisul este un leac împotriva uitării (Phaidros, 275-278 şi Scrisoarea a VII-a, 340-345).

Argumentele lui Platon sunt: unul, de natură cognitivă, celălalt, de natură morală. Argumentul moral constată că gândul scris se livrează în acelaşi fel şi cunoscătorului, şi necunoscătorului, şi celui ce l-a înţeles, şi celui ce l-a deformat. Ceea ce înseamnă că, în timp ce gândirea vie, cea care se petrece în faţa noastră, interpelează diferit pe fiecare din auditori, scrisul este neutru: şi înţeleptul şi prostul pot spune că au înţeles ce este scris, fără ca scrisul să îl poată contrazice pe prost şi să îl confirme pe înţelept. Scrisul se pretează la interpretări abuzive, în timp ce gândirea vie nu. Argumentul moral spune că scrisul nu este un ghid pentru discernamânt.

 

Argumentul cognitiv spune: prin intermediul scrisului nu vei obţine o memorie veritabilă, ci una de tip mecanic. Platon ne explică ce înseamnă acest lucru dezvoltând o analogie a scrisului cu pictura. Gândul scris faţă de gândul gândit este ca imaginea pictată faţă de realitatea vie: asemenea neînsufleţitului faţă de însufleţit. Gândul scris este o reproducere mecanică a gândirii vii. Prin urmare, ceea ce poate fi notat prin scris este gândul mort. Gândul scris este înţepenit în doua sensuri: pe de o parte, pentru că reprezintă transcrierea unui gând care a fost desprins din fluxul gândurilor care l-au creat. Pe de altă parte, pentru că a exprima înseamnă deja a selecta din bogaţia actului de a gândi ceea ce poate fi fixat prin expresie. Nu tot ce gândim poate intra în expresie, nu toată gândirea – şi atunci gândul care a ajuns sa fie scris este de două ori pietrificat. Astfel încât ceea ce va fi smuls uitării prin scris suferă de două vicii: este expresia unui gând mort şi activează o memorie mecanică – ţinerea de minte pe dinafară şi nu readucerea la iveală a gândirii care a stat la originea consemnării prin scris.

Argumentul pe care Platon îl formulează se bazează, în fond, pe distincţia între ceea ce este viu şi însufleţit, fertil în urmări, şi poate crea consecinţe, şi ceea ce este decupat, înţepenit, mort, neînsufleţit şi care, cum spune el, este mut. Problema scrisului, în concepţia lui Platon, nu stă deloc în faptul că scrierea este fixată pe un suport material, ci în faptul că, într-o cultură care privilegiază în mod masiv scrisul, unei operaţiuni din minte, vii, îi este substituit în mod definitiv un procedeu mecanic, mort, din afara sufletului. Soluţia lui Platon, care a scris, nu este să nu mai scriem, ci, cum spunea el, să distingem între scrisul pe obiecte exterioare sufletului şi scrisul în suflet; şi, distingând între ele, să nu ajungem vreodata să preferăm memoria mecanică, favorizată de scrisul pe obiecte exterioare sufletului, memoriei vii, întreţinută de capacitatea gândirii de a scrie direct pe suflet.

Ei bine, aceasta îmi pare a fi lecţia vieţii de gânditor a lui Alexandru Dragomir. El a ilustrat de o manieră perfectă condiţia gânditorului care a luat în serios argumentul lui Platon împotriva scrisului, optând, împotriva unei întregi lumi, pentru gândirea care scrie direct în suflet. De aceea referinţele sale nu îmbatrâneau şi rămâneau mereu proaspete, iar ale mele declinau, pe măsură ce încetam să le mai exersez: pentru că ale lui erau vii, aşa cum şi sufletul este viu, iar ale mele erau moarte, aşa cum, dupa vorba lui Platon, şi imaginea pictată este moartă în raport cu chipul realităţii, după care este imitată.

Lecţia lui Alexandru Dragomir este că gândul, asemenea rugăciunii, nu are nevoie de cârje pentru a atinge lucrurile cele mai importante. Mai mult: daca îi dăm cârje, el tinde să devină dependent de ele. Nu depindeţi de nimic, ne-a invaţat prin exemplul său personal Alexandru Dragomir, care să nu fie viu şi care să nu fie capabil şi să dea viaţa şi să învie. Căci adevărata gândire aşa este. (Lectia lui Alexandru Dragomir / Horia-Roman Patapieviciarticol publicat in Idei in libertate nr 3 –  martie 2005)

 

 

31 răspunsuri to “Numele unor persoane prea putin cunoscute…”

  1. Aa said

    Idei in dialog 🙂

    • Dl.Goe said

      Dialogul nu poate fi decat in libertate… Nu? Altfel este monolog cu martori. Se mai stiu bloguri. Cititorii atenti, preocupati (si) pentru detalii sunt intotdeauna o binefacere, o floare rara…

  2. Aa said

    Depinde ce exigente aveti pentru dialog. De pilda, dialogul cu seful, fara a fi un monolog, este totusi un dialog in afara libertatii. Oricat de in regula ar fi seful, nu poti schimba prea multe „idei in libertate” cu el. Altfel, nu ma preocupa doar detaliile dar, de cate ori simt nevoia sa va laud (cum e si cazul postarii de astazi), incerc sa ma abtin pentru a nu va pune in situatia acelui blogger de amuzanta dar si trista amintire :-). Despre Alexandru Dragomir nu pot face comentarii care sa merite atentie, mai ales cand inainte a vorbit Patapievici, si a facut-o atat de bine :-). Descoperirea lui a fost o surpriza enorma pentru mine, nu doar pentru exceptionalitatea caraterului si mintii lui dar si pentru ca am dezlegat, astfel, enigma lui Sanduc cel iubit cu atata luciditate de Jeni Acterian, si care nu putea sa nu fie „cineva”. Ei bine, dupa mai bine de zece ani de la citirea jurnalului ei, am aflat ca Sanduc chiar era cineva!

    • Dl.Goe said

      … si desigur despre „Sanduc” se afla lucruri care se pot afla si lucruri care nu se pot afla dar totusi se afla. Unele dintre cele care se pot afla se afla AICI, la TIBI… Va multumesc sincer pentru abstinenta ce-mi evita similaritati amuzante si triste. Mai spuneti-mi despre cele care nu se afla…

  3. arcaluigoe said

    Crase banalitati metafizice
    seria eseu

    „E dracul gol“, spusese Noica despre Dragomir. Daca dracul era cel care luase in stapanire pomul cunoasterii dupa cadere, atunci Dragomir era dracul gol. Sigur este ca, in locul lui Adam, ar fi apucat sa muste din toate fructele interzise. Si cu toate acestea, in frenezia lui de a intelege totul era mai degraba ceva din psihologia unui etern student care abordeaza Creatia ca pe o tema si care se pregateste asiduu pentru ziua in care urmeaza sa fim examinati de Dumnezeu. De altfel o stie si o spune, in 8 ianuarie 1993, intr-o formidabila nota din carnetele intitulate Seminte: „in fond, eu fac o teza de doctorat la Dumnezeu.“ Gabriel Liiceanu

    Alexandru Dragomir nu umbla dupa „idei“ (si, de altfel, se lauda ca n-are), nu aprecia agerimile culturale („subtil poate fi oricine“), nu dadea doi bani pe „originalitate“. Voia, pur si simplu, sa priceapa, sa raspunda cinstit catorva intrebari care i se pareau importante. Restul era pentru el ornamentatie anexa, daca nu impostura. I se parea deplasat sa scrie ceva inainte de a fi avut raspunsuri finale, bine articulate. Reusise sa separe exercitiul gandirii de manifestarea lui publica. Era un „particular“, un virtuoz al solilocviului. Cu alte cuvinte, gandirea era pentru el intimitatea suprema a spiritului. Invitatia de a converti aceasta intimitate in „opera“ i se parea, de aceea, o triviala si vanitoasa indiscretie.
    Ironia (daca nu o misterioasa justitie lumeasca sau nelumeasca) face ca, din chiar cercul ultimilor sai interlocutori, s-au desprins alcatuitorii volumului de fata. Alexandru Dragomir se vede, astfel, condamnat post-mortem la statutul de autor pe care l-a sabotat, cu buna stiinta, o viata intreaga. Andrei Plesu

    Cinci plecari din prezent. Exercitii fenomenologice

    60 de meditatii despre tot ce vrei si ce nu vrei: despre oglinda, despre trezitul dimineata, despre unicitate, despre destin, despre greseala, actor sau uzura; despre teritoriul lui „cah“, despre nemurirea sufletului, despre minciuna, prostie sau servicii secrete; despre batranete, tehnica, comunism; despre ce inseamna sa-ti alegi viata; despre uniforma si grade, despre simbolismul orientarii, despre…
    Deja cu Crase banalitati metafizice, aparuta la Humanitas in 2004, Alexandru Dragomir a adus in filozofia romaneasca un aer de prospetime pe care nu il mai intalniseram de la Noica incoace. Acest nou volum, scos la lumina de Gabriel Liiceanu din puzderia celor peste 100 de caiete care alcatuiesc „arhiva Dragomir“, ne incanta iar prin stralucirea unei minti formate in anii ’40 in contact direct cu personalitatea lui Heidegger. Atentie, insa! Dragomir nu face asociatii speculative impresionante de tip eseistic in marginea unei teme care il provoaca inspre o „idee“ originala. El vrea sa vada ce anume aflam daca suntem dispusi sa trecem dincolo de aparenta tocita a obiectelor familiare. Ceea ce il preocupa pe el este extra-ordinarul lucrurilor ordinare, intelesul ascuns al obiectelor si intamplarilor umile care ne inconjoara si care, inconjurandu-ne clipa de clipa cu sub-intelesurile lor, ne alcatuiesc viata, terminand prin a fi, tocmai ele, cele mai importante. Sub ochii nostri, in urma acestor „exercitii“ atat de unitare in formidabila lor varietate, se contureaza teritoriul vast al unei filozofii domestice.

    • AnaAyana said

      Ceea ce il preocupa pe el este extra-ordinarul lucrurilor ordinare, intelesul ascuns al obiectelor si intamplarilor umile care ne inconjoara si care, inconjurandu-ne clipa de clipa cu sub-intelesurile lor, ne alcatuiesc viata, terminand prin a fi, tocmai ele, cele mai importante

      Exact ce mă preocupă şi pe mine. Mi-ar plăcea să citesc ceva despre trezitul de dimineaţă.
      p.s. Am mai trimis ceva pe poezii bîz. Aştept reacţia lor.

      • AnaAyana said

        Şi s-a-ntâmplat minunea, am verificat acum. Ciudat, ciudăţel joc. Muţesc 🙂

      • Dl.Goe said

        Ultrascurtisime din goana calului (calul meu trandafiriu este mereu grabit, mereu in goana):

        a) Nu stiu cine este Lucia T. (cine?) dar imi place cum scrie Doina Popescu ot Braila!

        b) A aparut in fine comentariul No Smocking in dilema veche. Nu mi-as fi imaginat sa fie atat de lung.

        c) N-am apucat sa „intreprind” nimic la „bîz”. N-am avut cand. Astept un moment de respiro care sa coincida cu unul de inspiratie. Cum se intampla minunea compun iute un poem scurt si testez reactia la fata locului. E primul pas.

        d) Poate o sa fie chiar despre trezitul de dimineata (cand e somnul mai dulce).

        e) Pa

  4. Dl.Goe said

    Plus:

    Dragomir despre Noica
    Fiinta in timp
    Comunismul si incompetenta

  5. Aa said

    Oare i-au mai aparut si alte recenzii, in strainatate, in afara de asta?

    http://www.liberation.fr/livres/010189033-dragomir-l-oeuvre-au-jour

    • Dl.Goe said

      Da, in strainatatea limbii engleze 😉 la un simpozion de la Bucuresti care i-a fost dedicat:

      „Until his death in 2002, we were aware of Alexandru Dragomir only as a strange figure who moved more or less mysteriously in Romanian intellectual circles. Everything that we knew of him came from those who actually met him, because Dragomir never wanted to make himself known. Indeed he had a sort of aversion towards the idea of becoming a public figure. It was known that back in the ?40s he had been a student of Heidegger?s, studying for a PhD degree in Freiburg. Those who had the chance to meet him during the last decades of his life said that he possessed a fabulous philosophical knowledge, that he was brilliant as a thinker, and had an insightful and lively mind. However, what greatly intrigued those around him was the fact that he never cared to publish a single page in his life. He always said that publication was of no importance to him, and all he was interested in was understanding. Hence he constantly refused to enter the cultural industry. Indeed no one knew if he ever wrote anything.

      Walter Biemel remembers that Heidegger highly appreciated Dragomir?s sharp intelligence. Alexandru Dragomir took part in Heidegger?s private seminars and it is said that when the discussion came to a dead-end, Heidegger used to turn towards Dragomir asking: ?Well, what do the Latins say?? At the end of 1943, Dragomir was forced to leave Freiburg and Heidegger?s seminars and to return to Romania for recruitment. It was wartime. Although Heidegger insistently demanded that he should continue his studies, Dragomir was enrolled in the army. Twenty years later, Heidegger still recalled Dragomir very well and was asking for news about him.
      In 1945, Romanian history took a terrible turn. The end of the Second World War unfortunately coincided with the Russian occupation and the establishment of communism in Romania. Dragomir found himself confronted with the impossibility of continuing his studies with Heidegger. He quickly understood that his relationship with Germany could be a reason for political persecution and that his philosophical endeavours might very well result in his being imprisoned. Dragomir anticipated all this and understood that his life depended on being able to dissimulate his philosophical concerns and his connection with Germany. Continuously covering the traces of his past, Dragomir worked variously as a welder, a vendor, a clerk or an accountant; he kept having to change his job, as he was frequently as his inconvenient political file led to frequent dismissal. He finally managed to work, until his retirement in 1976, as an economist in a company exporting timber.
      Nothing related to philosophy. It might be tempting to say: ?Behold a failed destiny!? But this would be far from the truth. For, in private, Dragomir never ceased to exercise his brilliant philosophical intelligence. For decades he lived a double life: his everyday social life on one hand and his life of solitary philosophical research on the other. He continued to work upon the fundamental texts of philosophy in Greek, Latin, German, French and English. Even when the political climate became, to some extent, more permissive, Dragomir remained unwilling to write and publish, in spite of all the proposals he received. After 1985, however, he agreed to make a ?compromise? regarding the absolute silence of his philosophical activity: he decided to hold several private lectures and seminars, with Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Sorin Vieru and other prominent Romanian intellectuals as audience. It is probably thanks only to this breach that we are able to speak today of Dragomir, thus saving his name from total oblivion. At that time, Dragomir?s interlocutors, i.e. already well-known Romanian cultural personalities, were so amazed at his philosophical virtuosity, that they started recording and taking extended notes of his lectures. Dragomir?s name started to spread, as the hidden king of Romanian philosophy.
      Dragomir could have remained for ever a brilliant Socratic spirit, without a real, transmissible philosophical work. But soon after his death in 2002, more than one hundred notebooks were found in his apartment, containing notes, commentaries on classic philosophical texts, essays of phenomenological research and analysis, and very precise and insightful philosophical descriptions. And what is even more important, many of them are original texts, which have turned him from a legend or a mythical figure of Romanian philosophy, into a philosopher whose work can be transmitted and shared. Most of these texts are phenomenological microanalyses or subtle and incisive clarifications of various concrete aspects of the world in which we live. One can find texts on the mirror, on forgetfulness, on error, on how things get worn out, on waking up in the morning, on the spectrum of ugly and disgusting things, on attention, on making mistakes, on writing and speaking, on making distinctions among things, on being unique, and so on. There are very different and heterogeneous topics, as though Dragomir watched the diversity of the world through his acute phenomenological lens, for the sole purpose of his own desire to understand. His genius was to discover within the banality of the everyday events of our lives, within the most concrete experiences we deal with daily, within those aspects which we deem to be the most self-evident and implicit, the profound layers of meaning and fundamental significance, which he then analyzed with a fascinating sharpness.
      Yet, one topic remains constant: there are several notebooks, called Chronos, in which Dragomir thematically and systematically pursued the problem of time, over a period of several decades: the first notebook dates from 1948 and contains many notes written directly in German, while the last notebooks date from the ?80s and ?90s. It may be that the as yet unedited book on time will prove to represent Dragomir?s most important work. After the crucial discovery of Dragomir?s notebooks, it was possible to start recovering his work. The Humanitas Publishing House has already published one volume, Utter Metaphysical Banalities, edited by Gabriel Liiceanu and Catalin Partenie. A second volume called Five Departures from the Present is in press. Six or seven further volumes await publication.
      We have decided to dedicate the present issue of Studia Phaenomenologica to this enigmatic figure of Romanian phenomenology and thus to let the international public know about this unique destiny. We have invited to participate in this issue those few people who knew Alexandru Dragomir in the various stages of his life. First of all, Walter Biemel, who, on his arrival in Freiburg from Bucharest in 1942, met Dragomir at Heidegger?s lectures. One year later, they made together the first translation into Romanian of ?Was ist die Metaphysik??, thus establishing a long friendship. We have also invited two of those who took part in Dragomir?s seminars in the ?80s and who contributed to the first volume of Dragomir?s work with their testimonies. Gabriel Liiceanu, his main editor, recounts Dragomir?s extraordinary biography and the discovery of his archive after his death. Andrei Plesu paints Dragomir?s portrait by comparing him to Constantin Noica, another exceptional personality of Romanian philosophy. Starting with the ?90s several other people came to know Dragomir closely. Among them, we have invited Horia-Roman Patapievici, who remembers Dragomir?s brilliant knowledge of Galileo; Virgil Ciomos, a special interlocutor of Dragomir on phenomenological and Aristotelian issues, and Catalin Partenie, with whom Dragomir shared a passion for discussions on Plato.
      We also publish here a series of documents. Among them are some carefully preserved pages containing Dragomir?s notes taken on 14th January 1943 at Heidegger?s seminar on Metaphysics, Book Q. Next, we publish a letter of Walter Biemel from 1946 (translated into English by Adina Bozga) and the original German letter exchange between Dragomir and Heidegger in 1947. Finally, the main part of this volume contains a selection of Dragomir?s texts, translated into English, French and German. For the English translations are by James Christian Brown (lecturer in the English Department of the University of Bucharest), who kindly agreed to translate Dragomir?s often difficult texts with the generous accord of Sorin Antohi, editor at CEU Press (Budapest), where the English edition of Utter Metaphysical Banalities is soon to be published. The French translation is the work of Michelle Dobrc professor of sociology at the University of Caen. The German translation of the first Chronos notebook was made by Mlina Diaconu, researcher at the Akademie der bildenden Kr Vienna. We would like to thank all those mentioned above for their kind participation in this volume. We owe special thanks to those colleagues and friends who helped us in proofreading the material: Adina Bozga, Julien Bretonnet, James Christian Brown, Aursen Demars, Laurent Desplats, Servanne Jollivet, Adrian Nita, Delia Popa, Tinca Prunea, Adrian Sandu, Marilena Vlad.”
      Paul BALOGH & Cristian CIOCAN

  6. Aa said

    Hm… Cu greu as putea crede ca Alexandru Dragomir ar fi putut spune despre Cioran si Eliade ca erau niste „scribalai”. In relatarea discutiei lui cu Dragomir, Sorin Lavric ar fi trebuit sa fie mai precis in redarea fragmentului: „În martie ’40 pe Calea Victoriei, am văzut trecînd carul mortuar al lui Nae. O mare de lume îl urma, iar alături de car, păşea cel mai apropiat discipol: Mircea Vulcănescu. Mircea era piesa culturală cea mai grea din noua generaţie. Ceilalţi erau scribălăi şi atît, dar Mircea era altceva, cu mult peste toţi, peste Eliade, Cioran, Comarnescu sau Sebastian.”
    O mare prietenie a lui cu Cioran, de pilda, e clar ca n-a existat (Cioran nu se refera deloc la el in „Caiete” si cred ca nici in alte scrieri) dar de aici pana la o asemenea afirmatie despre cineva care a fost cu adevarat un ganditor, e o distanta mare.
    Cat despre Eliade, devenit in final poate mai mult savant (dar ce savant!) decat ganditor, stiam ca era liderul incontestabil al generatiei lor.
    Vad ca cineva a ridicat chestiunea pe blogul indicat de Dl. Goe dar Sorin Lavric nu a facut nici un fel de precizari.

    • Dl.Goe said

      Greu de spus. Eu cred ca putea. Nu mi-e simplu sa explic de ce cred asta, doar din cauza ca mi-ar trebui prea multe cuvinte. Prefer sa mizez pe intuitia d-voastra. 🙂 A spune despre niste somitati lucruri care pot parea socante poate fi uneori doar mijlocul de a transmite altceva, de a sublinia un context sau de a puncta un aspect care altminteri ar fi condamnat sa ramana in umbra. Daca n-a spus „enormitatea” respectiva atunci n-ar mai fi nimic de adaugat peste exagerarea lui Sorin Lavric. Dar daca a spus (ceea ce mi se pare posibil) nu cred ca semnificatia celor spuse n-ar trebui interpretata in sens direct. Zic si eu.

  7. Aa said

    Domnule Goe, am vrut de ieri sa va spun ca ma tulbura putin faptul ca alternati adresarea la persoana a doua plural cu cea la singular. E un joc? Ar parea ca va adresati cand unei persoane pe care o stiti numai dumneavoastra („azi vreau sa-ti amintesc” etc), cand noua, tuturor („Re-cunoasteti!”):-)
    Altfel, desi nu vreau sa torn si eu gaz peste margica 🙂 si am spus si ca ma abtin de la a va lauda, textul despre pitigoi, gaite, greieri fara creieri si cacarezele pe care le zamislesc zilnic peste tot, e remarcabil. Si delicios, chiar daca adevarul lui e unul amar.

    • Dl.Goe said

      „Re-cunoasteti” este utilizat formal pentru simpla rima gramaticala cu sintagma generica „Recunoasteti personajul”. Nu face parte din alcatuirea mesajului adresat unei singure persoane. Daca mai apare si in alta parte „pluralul” atunci acolo trebuie sa fie vorba de o greseala (neintentionata) nu de vreun joc urmarit (pe care de/altfel l-am mai practicat cand a fost ne/cazul). Atentia d-voastra pentru detalii imi aduce calmul in alerta facandu-l sa vibreze nervos pe margini. Constatand si faptul ca va laudati ca nu ma laudati, si stiind ca lauda de sine nu miroase a bine, vigilenta imi vigileaza din nou. Am impresia ca va place jocul la limita. Adica la „offside”.

  8. Aa said

    Nu era nici un joc, ci doar curiozitate. Daca vreti, m-am intrebat si de ce in primul paragraf al textului ati folosit „tz”-ul, desi in restul textelor nu l-am remarcat dar cum era lipsit de relevanta, nu v-am semnalat. Pe cand, adresarea la persoana a doua singular pe blog e ceva neuzual pentru mine, nu cred ca am mai intalnit-o. Ar fi (fost) interesant de ce ati optat pentru ea. Cum mai spuneti si ca deveniti nervos cand imi cititi comentariile si ca m-as lauda in ele (atentie, aceeasi impresie i-o puteti crea si dumneavoastra „conului”!), voi incerca sa va citesc cu mai multa detasare, desi va trebui sa fac un efort pentru asta :-). In nici un caz n-as vrea sa va creez vreun disconfort, cand dumneavoastra imi creati atata buna dispozitie :-).

    • Dl.Goe said

      Of, of, of! Folosesc „tz” atunci si numai atunci cand doresc sa subliniez cat se poate de clar prezenta „ţ”-ului in cuvântul respectiv, mai bine deact ar putea-o face „ţ”-ul itself. In rest nu. Ma straduiesc sa dau toate informatziile necesare si unuia caruia i-ar trece prin minte sa citeasca cu voce tare textul, pentru a pastra mesajul in exact aria intentzionata. Intontzia conteaza. Nu?

      Ca mai glumim si noi. Am zis ca va laudatzi ca nu ma laudatzi, nu altceva. Iar „nervos” n-am zis c-as putea ajunge. Eu vorbeam despre calm. Zau asa. La urma urmei n-as dori sa induc nicio corectie artificiala felului in care va exprimati pe Arca lui Goe (nu a mea) doar pentru a evita sa-mi produceti mie vreun disconfort (pe care de alfel n-ati avea cum mi-l produce). Deci fiti liber si nu va ingrijiti de (dis)confortul meu.

      Impresiile pe care i le las eu conului… eee-he-he… sunt nesemnificative in raport cu reactziile pe care le intermediaza aceste impresii (ne)cunoscute. Domnia sa are impresii gresite. Si ca orice artist (poet) functzioneaza pe post de amplificator de senzatii in reactiile pe care le produce. De unde si teribila inadecvare. Poate ma insel eu. Sau poate ma insel. 😉

  9. Aa said

    Alexandru Dragomir in „Meditatii despre epoca moderna”:

    „Ce ii ramane, in afara de formal, omului modern? Vinul sub forma betiei, dragostea sub forma sexualitatii, isprava sub forma recordului, adica realitatile „mari” degradate. Cu adevarat, patosul si voia buna a modernului e numai formalul.”

    • Dl.Goe said

      Doar ca „modernul” a inceput cam demult. De fapt pre-modernul coincide cu pre-istoria. Am simtit pe pielea mea toate cele trei degradari inca de pe vremea in care incercam sa postez pe blogurile lui Sofocles si Euripides (prin anii… 450 B.C.). Pe vremea aia semnam Dl. Aristo Fun, si nici antunci tragedia formalului nu era mai ingaduitoare cu omul aflat sub vremi. Asa dupa cum aerul e inodor, desi are cel mai puternic si pregnant miros din univers (miroase a… viata), pentru ca de permanent ce e ne-am obisnuit cu el, asa si cu formalismul adus de modernitate. Cred…

      E-he-he ce frumos ar fi fost sa-i fi putut avea intr-o „confruntare” televiazta pe A. Dragomir, I.D.Sarbu si A.Marino la o ora de minima audienta, acolo.

      • Dl.Goe said

        P.S. Alternativa ar fi o confruntare televizata, la o ora de maxima audienta, intre Viorel Padina, Dorin Tudoran si Ioan T. Morar.

      • Aa said

        Cu siguranta o dezbatere televizata intre cei trei, Dragomir, I.D. Sarbu si Marino ar fi fost interesanta. Dar Marino vi se pare interlocutorul potrivit pentru chestiuni legate de modernitate? Poate de modernismul literar, dar de modernitate ca fenomen filosofic, din cate stiu eu nu s-a ocupat niciodata. Dar… chiar m-as bucura sa ma contraziceti.

        • Dl.Goe said

          Eu de contrazis pot sa contrazic pe oricine (ca nu degeaba-mi zice mie dl.Goe) dar totusi bucuria asta n-as putea sa v-o fac. Dar pot sa va fac o intrebare: Dar de ce ar fi trebut sa discute despre modernitate in sens filozofic? Ar fi fost un spectacol extra-fin chiar si (sau mai ales) daca ar fi vorbit despre NIMIC. Sau despre comunism, tiranie, dictatura, tranzitie, prostie si globalism. Ori ca dl.Plesu de panglice si de mode. Vezi (si) ultimul numar din Dilema. Veche.

  10. Aa said

    Un raspuns la intrebarea „Dar de ce ar fi trebut sa discute despre modernitate in sens filozofic? ” ar putea fi: pentru ca ar fi fost pacat sa n-o faca :-).
    Apoi, pentru ca reflectia lui Dragomir era una de tip filosofic.
    Oricum, am precizat de la inceput ca orice discutie intre cei trei ar fi fost interesanta.
    E randul meu sa va intreb pe ce criteriu i-ati alaturat pe cei trei (ca pe ceilalti trei cred ca stiu :-)).

    • Dl.Goe said

      In afara motivelor continute (implicit sau explicit) in comentariile anterioare ar mai fi de zis ca i-asi fi dorit pe cei trei intr-o emisiune televizata (in serial, in genul intoarcerii la argument) pentru ca au ratat in feluri extrem de apropiate intalnirea cu succesul la un public mai larg decat cel strict avizat, pentru ca erau „morocanosi” cam la fel dar totusi suficient de diferit, si pentru ca ar fi fost in stare impreuna sa dea dimensiuni noi, diferite, notiunii de elite intelectuale. Sunt sigur ca o atfel de combinatie n-ar fi putut fi una plictisitoare chit ca nu si-ar fi asigurat succesul exclusiv shocand in still deja clasic.

      Incerc sa ma gandesc ca o astfel de combinatie potential exploziva ar fi putut (sau nu?) sa castige in stabilitate, avandu-l in mod cu totul neasteptat, ca amfitrion pe, sa zicem, Radu Cosasu.

      In plus nutresc spranta virtuala ca prezenta lor in atentia opinei publice ar fi putut tempera elanurile grotesti ale unor dizidenti foarte eroici si foarte talentati sub aspect, astaaaa… literar, ce se zaresc si nu-s.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: