(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 18 decembrie 2010

Telechinezie si ezoterism cu Polichinelle

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 18, 2010

Motto:“…Cea mai mare parte din an, Ismaïl nu se ştie unde locuieşte. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinţei iubitului său tată, un bătrîn simpatic cu nasul tras la presă şi împrejmuit cu un mic gard de nuiele. Acesta, din prea multă dragoste părintească, se zice că îl ţine astfel sechestrat pentru a-l feri de pişcăturile albinelor şi de corupţia moravurilor noastre electorale. Totuşi, Ismaïl reuşeşte să scape de acolo cîte trei luni pe an, în timpul iernii, cînd cea mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari cărămizii şi apoi să se agaţe de grinzi pe la diferite binale, în ziua cînd se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă şi împărţit la lucrători… “

Uneori secretele lui Polichinelle ascund paradoxuri complicate, asa dupa cum uneori marii ratati se ascund in persoane de succes, in somitati cu autoritate, admirate, apreciate, consacrate si recunoscute. De altfel „marii” ratati n-ar putea sa se ascunda altundeva. N-ar incapea. Doar cei mici. Probabil ca implinirea adevarata, pe o falie a realitatii, n-ar putea fi atinsa si consemnata fara pretul ratarii pe alte zeci de falii abandonate… fiecare adapostind (prin incarcerare) cate un Estragon, asteptandu-l pe Godot, si caruia orice trecator ii pare a fi unul. Am purtat deunăzi o discutie despre nimic cu dl.Polichinelle reusind aproape sa epuizam subiectul.  Secretele livrate si de aceasta data de catre dl.Polichinelle (un izvor nesecat) ambalate in staniol auriu (aurit?) de cea mai buna calitate, ofera ca intotdeauna o incantare, o placere in stare pura, plenara, printr-un secret al sau (nepolichinellian) dl. Polichinelle reusind sa induca bucuria in mai multe simturi deodata.  Veti vedea. Ceea ce insa m-a surprins, cu asupra de masura, a fost constatarea ca pe fiecare dintre ambalajele in care erau ambalate cunoscutele secretele se afla (am constatat) scris de mâna, cate un mesaj cu probabile valente ezoterice. Ti le spun si tie. Le dau mai departe. Poate ne lamurim. Poate nu. Iata faptele:


Draga d-le Polichinelle – adăugat de Dl.Goe la data de 09 Decembrie 2010 05:12:07

Exista motive (si si dorinta) pentru a va spune bun venit in tara adevaratei(!) (sic) libertati de expresie. Exista si motive (ratiuni intotdeauna superioare) care ma indeamna la retinere. La urma urmei domnia voastra sunteti in perioada de proba. Fiind supervizat oficial de doua instante (ce urmeaza sa va confirme sau infirme dreptul la adevarata(!) libertate de expresie, la ambele capete / sic again), presupun ca observatorii benevol-intamplatori si neoficiali, cu titlul consultativ, n-ar avea caderea sa perturbe procesul (de Kafka?). Totusi nu ma pot abtine (mi-e naturelul simtitor) sa nu vin cu un sfat (daca-mi permiteti): ar trebui sa fiti mai bland cand umblati cu barda. Unde comentati d-voastra nu mai adauga nimeni nimic. N-ar avea ce. Iar asta nu e bine. Nimeni nu s-ar putea camufla intr-o padure cu un singur copac. Ma refer la copaci, nu la ierburi… Sub anumite perspective e prea devreme (sau prea tarziu) sa fiti categoric (chiar daca spre asta va indeamna adevarata (!) libertatea de expresie la doua capete). Daca vi se pare fara sens ce spun inseamna ca asa trebuie sa fie. Daca nu, nu. Poate mai exagerez si eu…


Calumet – adăugat de Polichinelle la data de 10 Decembrie 2010 01:12:49

@ Dl.Goe

 Apreciez, măgulit, goliardica întâmpinare şi jubilez delirando în scenariul unor asemenea, pluricefale, monitorizări. A şovăi între turlupinada sancţionată panoptic şi bacanala cu penumbre – iată o mascaradă de lux! Cât despre Kafka, supremul ascet gotic, refuz comentariul arborescent. N-a fost viaţa lui o fulgurantă notă de subsol la un Ghetsimani vid?

Nu e bardă carpatină, ci e tomahawk. În siajul nechinzuinţelor sale, se poate fuma, totuşi, pipa păcii.

Să înţeleg că glosele Polichinellului sting apetitul grafofil al proximităţii virtuale? Sau inhibă, prin zumzetul lor apodictic? Nu pot bifa, deocamdată, justeţea unei atari afirmaţii. Merită însă rostogolită, aici, o întrebare: ştim noi precis că rostul „polichinotelor” (comise în funcţie de „stări” şi „zile”) e să excite glanda scriboree a contubernalilor de forum? Vreţi cu orice preţ să mă scufundaţi în placenta aforistică ori sardanapalică a ermeticului domn Botta?

Meilleures salutations,

Polichinelle


No smocking! –  adăugat de Dl.Goe la data de 13 Decembrie 2010 05:12:20

Iata-ma ajuns intr-o situatie aproape imposibila, sfasiat de porniri contradictorii. Cum as putea face sa-i parvina d-lui Polichinelle un comentariu la comentariu, fara ca acesta sa fie instiintat ca mesajul a fost intermediat de catre dl.Goe (ce si-a capatat o inadmisibil de consistenta identitate virtual-perturbatoare; se vor lua masuri) dar nici de catre altcineva (caz care ar putea induce nefericite blocaje in circuitul neincrederii si al indezirabilelor arborescente)? Cum? Cum sa fac? Solutia ideala ar putea fi „Neghinitza” (solutie propusa de Mircea Saintimbreanu, un prieten de-al meu, nu-l stiti d-voastra). Poposit in mare taina, in urechea muzicala a d-lui Polichinelle, fara nici cea mai mica intentie de manipulare, i-as putea sopti spre unde anume sa paseasca, in interiorele sale ticsite de adevaruri, pentru a se deznedumeri in legatura cu cele neclare ucenicului nevrajitor (debutant) coborat sa studieze haosul la el acasa. Ar putea constata ca unul dintre capetele pluricefalului monitor al escapedei (si cel mai tare de cerbice) este chiar capul domniei sale. Odata inteles acest marunt dar decisiv detaliu, restul semnificatiei comentariului de comentat ar migra brusc in spatiul adecvat unor eventuale meta-interpretari. Voi putea trece peste altminteri admirabila prozodie a mesajului adresat spre luminarea prin incurcare a d-lui Goe, si chiar peste firul epic al dramei (continuta in piesa) pentru a ajunge direct la comentarea abilitatilor actoricesti si la meta-mesajul transmis (cu voie sau fara voie, din impetuozitate) de catre regizor. Una peste alta „Oferta de calumet” (piesa intr-un act) denota grade de libertate (pe care ma abtin cu greu sa le explicitez) de care dl.Polichinelle se bucura, cu o satisfactie pe care (cred ca) i-o inteleg si pe care n-ar fi putut-o avea alt-cum-cineva-undeva.

P.S. Zumzetul apodictic este o nuanta intens prezenta in „polichinote” (iata un termen ce se va consacra) dar n-am avut-o in vedere. De asemenea se stie precis (prin puterea diatezei pasive) ca „polichinotele”, atat de sensibil aflate, in insasi structura lor „genetica”, sub influenta „zilelor” si „starilor”, au ca rost principal desactusarea unui singur monstru(!), nu a mai multora. Cu atat mai putin ar putea avea rostul expres al inhibarii vreunor soiuri de reptile, situate accidental in raza de actiune a d-lui Polichinelle (aflata in complemetaritate de ermetism cu a altora). Unii dintre noi ar trebui sa inteleaga mai bine mecanismele care pot garanta dorita libertate de expresie (aducatoare de satisfactii nebanuite) si, nolens volens, directiile din care ar putea veni ingradirile frustrante ale acesteia. Arta camunflarii este o astfel de una dintre garantiile acelei libertati la fel ca si neignorarea prea suverana a mediului si populatiilor in mijlocul carora ne exercitam nestingheriti darul vorbirii si al betiei. Cand de cuvinte, cand de sensuri.

Asadar raspunsul rostogolit inapoi la intrebarea prăvalită este, desigur, NU. Nici spre incurajare, nici spre ofilirea „contubernalilor”, nici spre protejarea/promovarea lor nici spre inhibare, ca tinte explicite. Ce libertate de exprimare ar mai fi aceea pentru bietul domn Polichinelle? Problema este ca exista un DAR. Am ajuns, cum-necum, vai de steaua noastra, cu tarisoara, cu poporaşul, cu mintea, cu sufletul, cu totul, intr-o zona a Alicei in ţara anti-minunilor in care „autoritatea” vorbitorului conteaza mult mai tare (in urechile fine ale ascultatorilor) decat valoarea in sine continuta in mesajul sau exprimat liber(?). In anonimitate tocmai aceasta „democratizare” a vorbirii poate fi marele castig al libertatii de exprimare. Mai intai emitatorul se elibereaza de prejutecati, ne mai fiind obligat sa-si fie 100% consecvent siesi (in fapt „imaginii” istorice despre sine, pe care si-o accepta, la capatul unui sir lung de mici compromisuri), iar apoi interlocutorii sai vor fi mai liberi (dar nu asta conteaza acum in ecomomia discutiei) si fortati sa se focuseze pe text: „ce zice” (ne mai fiindu-le la indemana sa se ocupe de „cine” si „de ce” „zice”). Daca un „anonim” care semneaza din „anonimat”, chiar si formal, printr-o conventie ghidusa, nu reuseste sa „uite”, macar niţel, de prea zilnica sa imagine, va transmite fara voie, ambalata in cuvinte si „autoritatea” stricatoare de libertati. Adica se ajunge la situatia (mascarada de lux?) de a bea amestecat, stricand jocul (caz in care ar fi de preferat sa semneze in clar) si refuzand astfel tocmai gradele de libertate pe care le speram, venind, vazand si invingand. Invingandu-ne complexele, agnoasele, spaimele pierderii importantei de sine prin pierderea identitatii (in fapt doar a buletinului de identitate), a trecutului si autoritatii istorice. Ma rog, am cam dat in patetism si nici n-am timp sa fiu mai concis. Cert este ca n-are rost sa plecam de acasa avand legat la cureaua de la pantaloni capatul unui fir elastic, legat la celalalt capat de pat (sau de stalpul casei), cu scopul de a nu ne rataci in libertate, pe strazi necunoscute, necunoscute. Riscurile alegerii aceastei variante nostime pot fi dintre cele mai hazli. Nu sunt greu de anticipat. Depinde de rezultatul cantitativ comparativ intre dorinta ajungerii, rezistena elasticului si/sau a curelei, taria muschilor, si chiar stabilitatea patului si/sau a casei. Mai bine plecam fara elastic. Nu ne pierdem, nu ne ratacim. Nimeni nu ne fura casa. Cand obosim de plimbare libera ne intoarcem frumos acasa si ne culcam. Incolo nu.

P.P.S. Nu sunt fumator dar (iata) trag un fum, care-mi aduce in plamâni, alaturi de nicotinele amicale anuntate si narcotice nedeclarate in invitatiea initiala (initiatica?) de afumare, pe sub maslinii de crengile carora atatrna tomahawk-ul lui Damocles. Trag un fum. Dar nu trag in piept. Personal prefer chimia lichida a cafelei sau a vinului in fata oricarei eteric voal aromat si inselator, inaltat din fel de fel de pipe.


a surreal glass of Château Lafite Rothschild then… –  adăugat de Polichinelle la data de 14 Decembrie 2010 06:12:03

Reţin, din avalanşa retorică de mai sus, câţiva sâmburi axiomatici şi vibraţia globală:

i. Libertatea de expresie ca jouissance cathartique. E vitală, urgentă, eficace şi fragilă. Un soi de ideal robust şi plăpând totodată, amestec de valoare la îndemână şi drept vulnerabil. Dl. Goe e un jocular samurai al libertăţii de expresie.

ii. Un neuzurpabil patos al scafandreriei: plonjaţi, scormoniţi, foraţi. Gâdilaţi prăpăstii, curtaţi hăuri, momiţi genuni. Pilotaţi, euforic, batiscafuri şi ciufuliţi, îndârjit, adâncimi. Dl. Goe e un zvăpăiat conchistador de puţuri.

iii. Prestigiul ca narcotic hermeneutic. Poza oficială manipulează prin nimbul efigial, pe când anonimitatea oferită de camuflaj promovează carnea textului. Prin urmare, ne putem închipui o utopie a dezvrăjirii receptării artistice prin universalizarea celebrei: „Trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!” Dl. Goe e un febril suporter al Pseudonimului.

Închei frugala mea replică jucând un mistagogic şotron pe claviatura următoarei fraze:

“I went to a fight the other night and a hockey game broke out.” (Rodney Dangerfield)

Bien à vous,

Polichinelle

PS: http://www.youtube.com/watch?v=5voM2HExV_Q

pentru Dl. Goe,
în ecoul unei convivialităţi abracadabrante


A votre sante mister Polichinelle! –  adăugat de Dl.Goe la data de 15 Decembrie 2010 08:12:24

1-2-3 ati pus „ï”-ul sub punct. Mercï.

P.S. Coplesitoare senzatia de saptialitate indusa de aceasta „polichinota” (a unei bucurii) ca si felul spectaculos de a-i sustine polifonia, cu un instrumentar nu numai sofisticat (vorba ‘ceea “care este”) dar avand o compozitie atat de diversa, neastepta, surprinzatoare, aleasa inadins astfel. Desigur s-ar putea afirma ca tentacularele trimiteri care inteapa limitele de sus ale dictionarului (prilej de evadare in aria de libertate a muzicalitatii intraductible a unor limbi si limbaje daca nu chiar straine macar diferite), culminand cu aducerea (ca bonus, on the house , intr-un mod eminamente firesc, incredibil de natural dar mimiand discret o spontana improvizatie) a altor arte (…), a muzicii si dansului, in preajma primordialului pahar de… Château Lafite Rothschild (! da,da), … pentru a intregi astfel „the Dinner and a Show”, constituie o incredibila risipa de mijloace (spre scopuri tangibilie desigur si prin moduri mai putin costisitoare). S-ar putea spune (si) ca toata aceasta luxuriantza denota… generozitate. Dl. Polichinelle, fiind om cu dare de mana isi permite (sau mai bine zis nu si-ar putea permite altmiteri), doar ca, spre deosebire de alti posesori de eterice averi peste cuvinte, domnia sa este si un fin artist… plastic, nu doar un simplu expert in vorbiri. La domnia sa aparenta exagere este doar un procedeu artistic. Nimic din ceea ce ofera nu este in exces. In egala masura, departe de mine gandul ca ceva din ceea ce i se ofera (strict colateral, la masa convivialitatii abracadabrante) d-lui Goe nu i s-ar cuveni sau nu i s-ar potrivi. Nu, nici vorba (…) Dar asta ramane totalmente neesential. Esentiala ramane, in prima instanta, polifonia deplina a mesajului aruncat, in eter, de catre dl. Polichinelle, aruncare prin care reuseste simultan sa recapituleze in clar si pe scurt “filosofia” d-lui Goe al doilea, sa sublineze, implicit, distanta care separa „intelegerea” filosofiei de „acceptarea” acesteia si sa sa ofere, in acelasi totum, succint, foarte fin dar si foarte ferm, sanctiunile (constativ delimitativ) necesare in raport cu „crimele” comise (inadecvare e si ea o crima) dar si premii e consolare (merci beaucoup and pareillement a vous, ICI”) pentru vibratia globala.

Prima instanta insa se epuizeaza, facandu-i loc ultimei instante. In ultima instanta mesajul secret al d-lui Polichinelle (solitarului domn Polichinelle) este un gest de libertate pe care si-l ingaduie cu… timiditate. Libertatea de a-i acorda actorului ratat (unul din multii sai ratati interiori) sansa unei repetitii cu public. Generozitatea consta in acceptarea d-lui Goe ca martor (si figurant) al gestului prin care si daruieste siesi un pahar de vin bun, partener potrivit al melancoliei adusa din amintiri, odata cu acest „Sammy Davis Jr” atat de al sau. Veti spune poate ca dl.Goe a comandat vin… Da… Asa este. Dl. Polichinelle are acoperire. In aur. Intotdeauna.

Mentiune: Am glumit desigur. Nimic nu este altceva decat pare. Pentru ca perceptia e totul. Cum va pare?

Fara dedicatie n-am facut nimic…

adăugat de Dl.Goe la data de 16 Decembrie 2010 04:12:01

Se pare ca scurtatura catre dedicatia pentru dl. Polichinelle nu functioneaza. Hm! Eu vreau sa functioneze!

http://www.youtube.com/watch?v=CtIuEcxybyM&feature=related


polichinestezie –  adăugat de Polichinelle la data de 16 Decembrie 2010 04:12:18

Fulguraţii de miez periferic:

i. Unele paradoxuri au ceva din şarmul (compoziţional şi kinetic al) profeţiilor sumbre. Prin ce elegant vicleşug se împlineşte o prorocie funestă? Publicitatea. O livrezi oratoric (nemilos, tonitruant şi gesticulând apoplectic ori, din contră, în regia stridentă şi umedă al ieremiadei), iar anxietatea şi manevrele de sabotaj ale celor vizaţi alcătuiesc făgaşul profeţiei. Să ne amintim de Oedip, fiul lui Laios… Ce bizarerie, ce păţanie chiar, să îmi scrieţi atât de des şi atât de gras tocmai mie – anticozeur şi baclavagiu – care vă mustram nărăvaş pentru incontinenţă…

ii. Aveţi dreptate. Suprafeţele şi pitorescul sunt inocente. Culisele, păpuşarii, dedesubturile trişează. Ce-ar fi să le invalidăm?

iii. În mine, cabotinii s-au reprofilat: sunt când hiene dandy, când pinguini hedonişti.

iv. Nu vi s-a întâmplat să vă observaţi, pentru câteva clipe, în oglindă şi să realizaţi că vă este imposibil să fiţi ALTRUIST cu străinul din faţa domniei voastre?

v. E ceva impudic şi grotesc în acest paradoxal epistolar. The Censor’s gaze, maybe… Apropo, vă place Dilema Veche?

vi. http://www.youtube.com/watch?v=dqFU8O53tr4

Fug să trag o duşcă de Lethe.

Je vous prie de croire, Monsieur Goe, à mes cordiales salutations.

Polichinelle 


   Comentarii pe text
..si fulguraţii si miez si periferic… hm…
 
i. Ma nelinisteste dar imi place la nebunie maieutica bizara, nascuta spontan in meta-mesajul fiecarei replici adaugate, si felul in care aceasta-si pastreaza coerenta si consistenta in pofida constrangerii de a croseta la „pretext” fix.  Interesanta tenacitatea cu care dl. Polichinelle considera ca in meta-mesaj este vorba despre dl.Goe, ca acesta este luat in discutie ca „obiect” (indiferent de vorbitor, unul sau altul) in timp ce dl.Goe este convins ca despre dl.Polichinelle se vorbeste, ca acesta este subiectul si substratul principal al conversatiei. Va scriu gras doar pentru ca-mi lipseste timpul de a–mi  construi concizia, pentru care nu am (ca d-voastra) vocatia spontanului. In rest cred ca faceti strictul necesar pentru a starni si merita fiecare replica, fapt ce-mi poate atrage, desigur pe merit, mustrari naravase pentru incontinenta. E un risc pe care mi-l asum. Nu sunt de acord cu interpretarea propusa. Nu premeditez publicitar nicio preconceptie anume. Sunt simple presupuneri pe care le fac numai spre verificare/confirmare nu spre implinire, pentru ca adevarata satisfactie vine din bonusuri (precum anumite detalii surprinzatoare pe care nu le-as fi putut anticipa defel)
 
ii. Aveţi dreptate. Suprafeţele şi pitorescul sunt inocente. Culisele, păpuşarii, dedesubturile trişează. Ce-ar fi să le invalidăm? *** – De acord. Dar cum sa facem?
*
iii. În mine, cabotinii s-au reprofilat: sunt când hiene dandy, când pinguini hedonişti. *** – Asta poate insemna atat de multe lucruri incat pana la urma nu mai inseamna nimic. Sa fie oare doar o proba a pitorescului si inocentei de suprafata, in care dedesupturile au fost invalidate? Sa fie cabotinsmul si pornirile histrionice singurele resorturi care le ingaduie insilor ratati si neglijati (din interiorul fiecaruia) mici improvizatii cu public? Atunci nu-mi ramane decat sa spun ca-i prefer pe pinguinii hedonisti. Sper sa-i promovati in pofida antipaticeor hiene.
*
iv. Nu vi s-a întâmplat să vă observaţi, pentru câteva clipe, în oglindă şi să realizaţi că vă este imposibil să fiţi ALTRUIST cu străinul din faţa domniei voastre? *** – Oooo, ba da. (Apropo, excelenta incercare)
*
v. E ceva impudic şi grotesc în acest paradoxal epistolar. The Censor’s gaze, maybe… Apropo, vă place Dilema Veche? *** – Aveti dreptate, asa este, impudicul si grotescul sunt prezente, pentru mine in cantitati tolerabile. Cel putin pana acum. Imi place Dilema Veche. Da. Imi place.  
*
Multumesc pentru dedicatie. Da, da. Voi cauta o dedicatie potrivita pentru pinguini. Poate si pentru hiene. Pentru a  nu-i tulbura privirea cenzorului o voi posta pe Arca (arca lui goe) acolo unde hienele si pinguinii sunt pasageri cu drepturi egale.
*
vi. Fug să trag o duşcă de Lethe.  *** – Nici n-ati intrat bine in valea plangerii si aducerii aminte si gata, fuga la Lethe.
*

Si dus a fost. Adaug dedicatia promisa:

 

Posted in Arcaluigoeologie | 13 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: