(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for februarie 2011

Amicus Nastase sed magis amica Harabula (2)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 23, 2011

„5 februarie 2011 este o data aniversara. Nu doar pentru ca s-a nascut Uniunea Social Liberala, ci si pentru ca blogul pe care il cititi acum a “implinit” 4 milioane de accesari. Da, dragi prieteni, am ajuns la cota 4 milioane si asta in primul rand datorita voua.

Internetul, blogul, comunicarea on-line au devenit parte din viata noastra Nu cred ca vreunul dintre voi isi poate inchipui ziua de maine fara acest spatiu virtual care ne apropie, dar ne si desparte in acelasi timp. Imi place sa cred ca am 4 milioane de prieteni, desi stiu ca nu toti dintre cei care mi-au vizitat pagina au un astfel de sentiment fata de mine. Ma bucur totusi ca mi-au trecut pragul si sper ca s-au simtit bine. Nu uitati ca „… cititorii mei sunt mai inteligenti decat scriitorii altora.”

Vreau sa multumesc tuturor celor care au intrat, au citit, au comentat, au apreciat, au criticat sau au sfatuit. Fiecare dintre voi a contribuit in felul sau la constructia si dezvoltarea acestui blog. Formam impreuna o comunitate, iar acest lucru ne uneste in pofida diferentelor dintre noi. Sper sa avem in continuare o comunicare cel putin la fel de buna si de consistenta. Pentru mine, feedback-ul vostru este extrem de important si nu va ascund ca in mai multe randuri mi-am nuantat pozitiile sau mi-am construit anumite argumente pornind de la observatiile si comentariile primite pe blog.

Cele 4 milioane de accesari reprezinta o dovada suplimentara ca ceea ce fac alaturi de colegii mei din partid si din opozitie este un lucru bun si de interes pentru societate. Este clar ca oamenii cauta o alternativa si ca o asteapta de la noi, de la opozitie. Aceasta alternativa a existat dintotdeauna, dar astazi ea este mai unita, mai coerenta si mai hotarata ca oricand sa scoata tara din criza si sa ofere romanilor viata pe care o merita.” – Va multumesc pentru cele 4 milioane de accesari! De nastase.

Printre politicieni Adrian Nastase este un soi de Platon (pårdau), iar printre filosofi un soi de Demostene (botez), dar pe blogul sau este un munte la care tot vine Mahomed si pe care-l tot urca turmele (de oi)  ca sa-i pasca mesajele oblice (pe versant) si sa-i fertilizeze pajistile cu comentarii pe masura. Felul in care bloggerul Adi Nastase obtureaza dreptul la libera exprimare pe blogul såu este unul sofisticat, flexibilil si subtil, schimbator, direct dependent de circumstantele politice si nepolitice din viata proprietarului. In general nu e greu sa afli daca Adi o duce mai greu sau mai usor cu stresurile penale, daca e atins de apatie sau de elanuri si sperante politice noi. Din felul in care 5-6 mesaje bine alese sunt acceptate sau refuzate pe blogul sau si din felul in care reactioneaza la critici elegante sau nu (intemeiate cel mai adesea) se poate deduce cu destula acuratete care este de fapt starea sa de spirit, transmisa prin empatie spontana si d-nei Manuela. Faptul ca-si ingaduie astfel de fineturi si flexibilitati ar fi de apreciat daca n-am sti cat de ocupat ar trebui sa fie in fond un om politic de talia sa. In fine nu despre strategia clasica de a cenzura a celui mai rasat intelectual din grupul contributorilor pe blogul AN vreau sa vorbesc acum (n-am vreme pentru ceva asa de stufos, poate altadata). Vreau doar sa pomenesc despre una dintre exceptiile de la regula in care intamplarea, lenea sau alte misterioase cauze (i)rationale au retinut de la aparitie, in mod altminteri inexplicabi,l un nevinovat comentariu. Articolul confenctionat din  lemn de paltin, botezat „Va multumesc pentru cele 4 milioane de accesari!”, el insusi o capodopera de tâmplarie a fost (dupa cum era de astepta) cadorisit cu o multime de comentarii de bine. Chiar si dl. Goe a contribuit cu unul care a si aparut. La un moment dat a postat acolo si ultimul troll serios care a mai ramas pe blogul AN (dupa retragerea misterioasa a Ayei), singur intr-o armata de trolli drôle, in persoana fostului politician Harabula. Acesta a zis (textual):

Harabula spune: februarie 6, 2011 la 2:58 pm

„Stiam eu, aveam asa…un presentiment ca nu am nimic special. Domnul Nastase mi-a confirmat: sunt unul din patru milioane.

Domnia sa spera sa aiba patru miloane de prieteni! Nu-l invidiez.

Eu am numai vreo opt si cativa dintre ei ma plictisesc.

Ar trebui sa fiu fericit ca ocup a patra milioana parte din inima domnului Nastase. Ah. nu. Din inima domnului Nastase, 95% ocupa familia. Din ce ramane cam 95% partidul. Ei, din ce mai ramane am si eu parte de a para miloana parte.”

Dl.Goe a incercat sa aline suferinta si asa superficiala a celui care-i anima blogul d-lui Nastase (un soi de Stely mai rafinat, daca vreti) asigurandu-i servicii in exclusivitate, dar incercarea sa de a face binele s-a lovit de barajul brutal al fundasului Manuela (stopper in fata liberoului, ca sa zic asa ca tot am vazut ca sunt la moda metaforele de sorginte fotbalistica), iar mesajul n-a aparut lasandu-l pe dl. Harabula ne consolat. Iata mesajul:

 

Dl.Goe spune: Comentariul tău e în așteptare. februarie 7, 2011 la 5:26 pm

„Elegie/alinare/pentru/tot/Harabula – Dupa ce ca este el insusi in persoana extrem de pesimist de forma (copil sarac si sceptic al plebei proletare) mai vin si altii sa-i adanceasca prin satirizare agnoasele. Situatia este cu totul alta, mult mai optimista, mai roza, mai promitatoare. Importanta lui d-lui Harabula in mintea d-lui Nastase (si deci pe lume) este mult, mult mai mare decat a patra milioana parte din ce ramane dupa ce scazi 95% din 95% din energia afectiva (sufleteasca si mentala) a d-lui Nastase. Sa recapitulam: Dl. Nastase nu este dedicat atat de covârsitor familiei (95%) si partidului (95% din restul de 5%). Ca timp / energie / emotii cred ca dl. Nastase consuma cam 50% cu blogul si 50% cu restul. Rog sa fiu contrazis cu masura daca ma insel. Desi nu. Iata dintr-o data o enorma potentialitate pentru dl. Harabula (faceti calculele aritmetice va rog). Apoi, si acum urmeaza partea decisiva, cele 4 milioane de accesari nu reprezinta 4 milioane de membri ai fun-clubului (sic) Nastase ci gradul de insistenta a celor 40 de… fani, fiecare cu cate una suta mii accesari in medie. Cum, intre cei 40, Harabula este categoric pe primul loc in toate este clar ca el se bucura de jumatate din energia afectiv-emotionala pusa in joc de catre dl. Nastase): Harabula 50% restul de 39 restul de 50%. Rog sa fiu contrazis cu masura daca ma insel. Desi nu. Pe cale de consecinta importanta pe lume a lui Harabula este mare, iar satisfactia emotionala obtinuta prin interactiune intermediata virtual cu dl. Nastase este categoric mai mare decat cea obtinuta de la prietenii sai numarabili (inclusiv toti, care-l plictisesc, aruncandu-l astfel in bartele d-lui blogger). Desigur ca dl. Harabula stie foarte bine despre toate astea. Mai trebuie doar s-o recunoasca. Nu public fireste. Sie insusi ar fi suficient. Nu?

P.S. D-le Harabula mi-a placut la nebunie felul in care ati ales procentele implicarii d-lui Nastase: 95%, 95%, adica exact proportia de apa din castravete cat si proportia de apa din creierul uman. Coincidenta merge si mai departe pentru ca proportia de spatiu vid din interiorul atomului este cam tot de 95%, plinul de 5% aflandu-se preponderent in nucleu. Este posbil chiar ca pe viitor, cand stiintele vor progresa sa se constate ca si nucleul este 95% vid, apoi quarqurile… si tot asa la infinit, ceea ce la limita, inseamna ca universul, Harabula si Nastase, reprezinta de fapt vibratia primordiala a nimicului in proportie de aproximatov 5% din el (adica, coincidenta, sau nu, pragul electoral). Ar trebui sa fie evident pentru toata lumea ca nimicul nu are nimic peiorativ fiind pur si simplu obtinut prin calcule matematice: limita lui 5% din 5% din 5%… si asa mai departe pana la infinut este egala cu ZERO. Cred ca pana si d-na Sibilla ar putea confirma. Nu doamna?”

Faptul ca mesajul n-a aparut m-a pus la data respectiva pe ganduri. Intre timp fapta s-a prescris, iar dl. Nastase joaca la alta mese, la alte capete, cu alte sperante. Ca asa e omul spera si tot spera, iar speranta moare intotdeauna ultima. Dar moare.

Posted in Adrian Nastase | Etichetat: , | 9 Comments »

1001 de nopti pe Arca lui Goe

Posted by Arca lui Goe pe februarie 21, 2011

Frimitura de pâine pe cale. Jalon. Milestone. Milliarium Aureum.

In cele cateva luni de santier la FF pe Arca lui Goe s-au strans aproape 4000 de comentarii. Dintre acestea cam jumatate ii apartin d-lui Goe, deci nu se pun la socoteala. Din restul de aproximativ 2000, cam jumatate, deci circa 1000 sunt semnate de catre simpaticul domn Radu Humor, dar fiind cvasi-identice in alcatuire si esenta aceste 1000 conteaza cat unul singur. Mai raman alte cam 1000 de comentarii neguroase facute de feluritii viztatori/trecatori. Plus cel unul al lui Radu Humor total 1001 de nopti spuzite cu stele pe Arca. Mai lipseste Sherezada.

Posted in Arcaluigoeologie | 5 Comments »

Un Brâncusi al cuvintelor – Sorescu, un eliberator

Posted by Arca lui Goe pe februarie 19, 2011

O intalnire neintamplatoare intre arte. Plus talentul actoricesc (vai, atat de putin valorificat) al marelui lautar Tudor Gheorghe.

 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , | 8 Comments »

Anunt umanitar

Posted by Arca lui Goe pe februarie 18, 2011

URGENT!

February 17, 2011 – 7:48 PM

Alexandru Zaharia: Te rog din suflet, da si tu sfoara în tara dupa grupa AB pozitiv… Daca cineva e dispus sa doneze sânge pentru o fetita cu aplazie medulara. Este la spitalul Fundeni (Bucuresti), sectia de Pediatrie, are 11 ani, se numeste Tudor Alexandra Mihaela si pâna la operatie face transfuzii zilnice. Altfel moare. Macar da mai departe!!! Nu-i greu!!!

(primita de la Sandu)

 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: | Leave a Comment »

13 Bis

Posted by Arca lui Goe pe februarie 14, 2011

Ca mai intotdeauna lucrurile simple pot fi spuse (si) simplu. Vezi mai jos. Cam aceleasi lucruri as fi vrut si eu sa spun, de ziua lui nenea Iancu. Daca nu mi-a reusit figura avem ocazia sa-l vedem azi la lucru pe un alt mare descendent al lui Caragiale (care va sa zica ca-i este precursor) alaturi de ceilalti, cei amintiti in episoadele anterioare. Astazi marele lui nenea Iancu este nenea Radu Cosasu.

Am ales „O sonata” din volumul sau intitulat „Sonatine” aparut cu, e-hei, ceva vreme in urma:

„Minunea cea mare, la Cargiale, dati-mi voie, nu este aceea ca el iubeste, ca nimeni altul dintre scriitorii români, pe Haydn, Mozart si Beethoven, socotindu-i, cu o intimitate si o familiaritate de neinchipuit la pudoarea lui, „de-ai nostri”, ca din acelasi partid, ma-ntelegi, zicandu-i lui Beethoven, cand bababcu’, cand boieru’, ramanand in extaz la „Flautul Fermecat” si tragandu-si singur o palma, in plin Gewandhaus, la a Patra, ca sa-si revina in simtiri, de iubit asa il putem iubi, pot pentru ca sa spun, si eu care scriu cat mai pe scurt, si d-ta, creator de epopei, de pompei, si de cate pompe celebre vrei, nu aici e chestiunea, dar miracolul, mai ceva ca la nimeni altul, este acela ca la d-lui, toata nebunia asta de amor s-a tras si s-a impricinat in fraza, in legatura dintre cuvinte, si tactul fiecarei replici, in viata de fiecare zi a propozitiunii sale, pana in celula nascatoare de Dumnezeu si triolete.

Ca si urechea-i absoluta, si ea, gandirea artistica a lui Caragiale e curat muzicala, de poti merge prin schitele lui ca prin rai si oriunde calci si deschizi dai peste arta fugii, a punctului, virgulei si contrapunctului, a leit-motivului si a temei cu variatiuni, de ramai stupefiat ca domnul Rubinstein care a descoperit, odata, intr-un tangou argentinian, inceputul unei sonate beethoveniene, a, nu din plagiat sau ciupitura, fereasca Dumnezeu, ci prin miscarea geniului emotiv.

Ia auzi, dumneata, o sonata de Caragiale – daca stii ce-i aia sonata, i-auzi aici: „Mangafaua pleaca maine la Ploiesti (partea I); ramai singura si ambetata (partea II – zisa si adaggio); vino sa-i tragem un chef (partea III – scherzo); a ta adoranta, Mita” (partea IV – finale). Ia citeste fraza – nu duduie ca uvertura la…? Vrei uvertura la „Flautul…”, ia orice inceput de „situatiune” si detectezi imediat claritatea si vivacitatea divina: „A fost o zi ingrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu dupa miezul noptii, parca s-a mai potolit putin cuptorul, parca incepe sa mai poata respira omul… Sa respiram”. Auzi cum cade acest „sa respiram”? Vrei Rossini, ia „Lacuna”, cu arta recitativului (” – Hai sa bem cate o bere la Gambrinus… – Intarziem Lache…”), cu aria cea mare de coloratura („dar cand vine, ma-ntelegi, un caz ca acesta…” pana si cu tactul ei batut in masa de Mache: „Tal! Tal!” si il gasesti chiar pe el, pe Gioacchiano cel felice, cu acceleratiunile lui de ritm, la care chiar Beethoven plansese de fericire, asa cum si eu, sa am pardon, ma trezesc cu lacrimi sub ochelari, cand aud aceasta sonata de Scarlatti din: „Dar, (virgula – partea I) nenea Anghelache, (virgula – partea II, ce adaggio!), cuminte (virgula – partea III) n-a vrut sa raspunza” (partea IV – finale).”

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 1 Comment »

13 Februarie – Ziua Nationala a Culturii Romane

Posted by Arca lui Goe pe februarie 12, 2011

NIMIC, dar nimic, NU s-ar potrivi mai bine pentru celebrarea, cu fast (n.b. lb.eng a universalitatii in original), a Culturii Nationale Române, decât data de treişp’ce februarie, acest unşp’ce bis al tuturor fatalitaţilor, ghinioanelor şi dramelor universale ale literaturii de limbă româna. S-ar potrivi categoric mai bine decat Înger. Înger? Nu, nu merge înger! Nu se loveste. Nu bate. Altceva, altceva, altceva, altceva… dupa cum se chinua in cautarea tonului un alt „ploiestean”, tot mare si tot cu radacinile pe-afara (hăt in Siberia), victima tragica a aceleiasi fatalităţi al lui treşp’ce februarie. De parca n-am sti ca Eminescu n-a existat. Si inca dupa ce ne-a mărturisit-o tragic o alta haimana-himera (din Bulzesti) a culturii române, universala si ea, haimanaua, si ce zic eu universala, cosmică, meteorit apoi (de)cazut prin Ramuri, in mărginirea (ne)mâintuirii milenare a ghinii şi a vinii de a ne fi nascut cultura pe 13 Februarie (unşp’ce bis, pe care-l stie bine conu Zaharia, vai, doar conu Zaharia).

Destul de român pentru a pricepe taina, destul de străin pentu a nu fi lipsit de necesara perspectiva asupra fenomenului, se nastea, a dracului fatalitate, in comuna Haimanale (!!!), pe 31 ianuarie 1852 pe stil vechi, insul Ion. Ion! Nu doar cel mai românesc prenume cu putinţă dar si plin deja de „blestemul pamantului, blestemul iubirii”. Fatalitatea insă, ca un paianjen nesatul, işi ţese mai departe pânza, strecurand subtil, in numele, ce avea sa devina renumele rumânului, o cacofonie splendida, aproape onomatopeica: Ion Luca Caragiale. Sa curga berea, sa cânte muzica. Curat constitutional. Si dacă toate aceste mărci simbolice ale debutului sau pe lume, întru împlinirea menirii pentru care anume se năştea, nu au fost suficiente, nimic n-a putut impiedica a-dracului-fatalitate să-i mute data naşterii pe stil nou pe 13, 13 Februarie, şi să-i presare spiritul cu o inteligenţă de un fel anume, orientată spre priceperea muzicalitatii vorbirii şi a convergentei magice dintre sunete si sensuri.

Nu cred sa mai existe în cultura romana un alt artist care sa-si fi dus mai abitir decât Caragiale la indeplinire misiunea care s-a lipit firesc de geniul sau. Distanta dintre „ce-ar fi putut si-ar fi trebit sa fie” si „ce este” Opera, nu este nicăieri şi la nimeni dintre scriitorii români mai mari sau mai mici, mai mică decât la nenea Iancu, bogasierul limbii române libere, libere-libere, la ea acasa, pe strada, în berarii, în ministere, pretutindeni, atunci si-n veacul vecilor. Limba româna insăşi, ca instrument de comunicare logica si afectiva, s-a esentializat prin Caragiale. Se spune ca „Limitele mele sunt limitele limbajului meu”. In interiorul acestui adevar vast, se ascunde unul mai mic: „Limitele mele sunt limitele libertatii (de expresie) ale limbajului meu”. Nu pot fi liber daca n-am nimic „de spus”, daca nu stiu „(cum) sa spun” si/sau daca n-am „voie sa spun” şi, in fiecare dintre aceste trei dimensiuni ale libertăţii exista limitari. Prin Caragiale, „cum sa spun” a fost impins mai departe, oferind astfel fiecaruia mai multa libertate, incepand de la Radu Humor pâna la Andrei Plesu şi aşa mai departe, sunt(em) cu totii mai liberi in gândire şi vorbire, de la nenea Iancu citire, disponibili pentru risipiri de natura intelectuala mai degraba de natura lui „ce” si mai putin de natura lui „cum”. Este si motivul principal pentru care dl.Goe il iubeste pe nenea Iancu ca pe nimeni altul dintre ai nostri.

Dar asta nu e totul. Genialitatea omului de stiinta Caragiale (nascut la doua zile dupa Edison) rezidă in abilitatea sa de a fi reusit sa recunoasca (dintr-o privire) si sa extraga din haosul fenomenelor observate, esentialul si permanenul, repetabilul, regretabilul si reproductibilul, abstractizandu-l si redandu-l apoi, in esantioane inteligibile, schite usor de priceput si acceptat. Reflectarea de sine este o marca a inteligentei si ratiunii. Prin Caragiale societatea romaneasca a capatat atributul inteligentei auto-reflectarii esentializate. Ca nici pana azi nu reusim sa ne asumam rezultatele auto-reflectarii inteligente, pe care i-o datoram, nu mai este vina lui nenea Iancu, mort de tot, de-abinelea, in inghetul siberian al limbii germane culte, ce ne-a mai stors inca o data lămâia, cu h-umor a la „Herta Muller”. Si cu cat amânam mai mult, cu atat mai tarziu vom putea putea sa ne depaşim conditia şi să progresam. Mai intai ar trebui sa ne transformam porecla in renume si sa-i dam cezarului ce-i al cezarului, recunoscand cu umilinta si umor ca da, noi suntem Bibicul, nene Iancule. 13 Februarie, ziua de nastere a lui Caragiale, care ne tine cu mare succes loc si de Chaplin si de Cehov, si de Gogol, si de Kafka, si de Moliere, si de Shakespeare, si de Cervantes, si de Pirandello (mai ales de Pirandello) ar trebui fără tăgadă sa fie „Ziua Naţionala a Culturii Romane”. Alta mai potrivită nu exista. Ca despre potriveala si reprezentativitate este vorba.

Mihail Eminescu, poate cel mai important scriitor de limba romana, s-a nascut pe 15, zi fasta (nu pe 13!), in luna întâi, prima (nu a doua!). El reprezinta superlativul, exceptia, vârful, si va trebui celebrat si pretuit intotdeauna in mod special, ca EROU, un erou atipic, un gigant produs de catre românime. Va trebui insă ajutat sa evadeze cumva din prizonieratul limbii de lemn care-l decade de ani si ani de zile, in gunoiul festivalurilor de tip „Cantarea Romaniei”, la fiecare 15 Ianuarie, cand trupul si sufletul sau sunt facute bucăţi, amestecate cu prune si puse in fel de fel de guri, ca bunuri ale intregului popor. Am participat o vreme, in Romania si in strainatate la tot felul de chermeze jubiliare sub pretextul aniversarii poetului national. Am ascultat recitari, am degustat bufete si ţuici, constatînd cum ii sunt alterate litera si spiritul, in ciuda sa, in contra sa, de catre fiecare pigmeu care crede, sarmanul, ca poate evada din tagma celor pe care poetul ii detesta, plasându-se, in cuvinte, de partea lui, a marelui si nemuritorului Eminescu. Caragiale n-ar putea păţi asemenea rusine. N-ar avea cum. Nenea Iancu ar putea fi celebrat cu (si cu) mici si bere, fara probleme. E de-al nostru. Din popor. Reprezentativ. Ne reprezinta orice am face, nu ca Eminescu, care este reprezentativ, fara sa ne reprezinte, el reprezentandu-se cu adevarat doar pe sine. Numai cineva lipsit de logica si de minima intelegere a semnificatiei sintagmei „Cultura Nationala” nu poate pricepe ca 13 Februarie se potriveste ca Zi Nationala a Culturii Romane mai bine decat 15 Ianuarie, care ar putea fi declarata fara probleme Ziua Excelentei Culturale.

Printre romani dar si in strainatate nenea Iancu este de departe mult mai popular si mai ortoman. De pe urma lui teatrul romanesc, cinematografia, actori, regizori, ca si alte paturi sociale, cultura in general, au mancat o paine alba, crescand apoi, ca pe niste un cozonaci, alte nume si renume, care au facut cultură, natională, română.

De aceea azi, 13 Februarie, dl.Goe, care va sa zica, ma intelegeti, vine sa-i sarute papucul lui nenea Iancu – un sultan dintre aceea ce domnesc peste o limba, cerandu-si cu umilinta iertare pentru nivelul literar al pledoariei incropită aci.

P.S. Eminescu si Caragiale ar putea fi cele doua lozuri câştigătoare trase de catre literatura româna, angajata ca-conţopist, la ministerul culturii, acolo unde domneste ca şef dl. Georgescu, hau-hau… Doar ca sunt si azi viceversa. Tot viceversa. Revedeti va rog finalul:

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 14 Comments »

Gary Moore – Still Got The Blues (Live)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 12, 2011

Used to be so easy to give my heart away.
But I found out the hard way, there’s
a price you have to pay.

I found out that love, is no friend of mine.
But I should’ve known time after
time.

So long it was so long ago,
but I still got the blues for you.

Used to be so easy to fall in love again.
But I found out the hard way, it’s
a road that leads to pain.

But I found that love was more than just a game,
You’re playin’ to win but you
lose just the same.

So many years since I’ve seen your face,
but hear in my heart there’s an empty
space where you used to be.

Though the days come and go,
there is one thing I know, I still got the blues
for you.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , | 3 Comments »

Radu Humor – Tragedie in patru tablouri de Dl.Goe

Posted by Arca lui Goe pe februarie 9, 2011

Fiind doar personajul unei schite – Domnul Goe, sau (si mai rau) personajul unui „moment”, ma macina firesc dorul dramelor apmple, in mai multe acte, tablouri, scene, din acelea in pauza carora ai timp sa mananci o prajitura la bufetul din foaierul teatrului. Asta e! M-am nascut fara noroc. Destinul ma persecuta (iarasi?) implacabil. Dar daca tot n-am avut parte de ce mi-a fost drag pe lume, si pentru ca eu am tinut si tin la humor, nu vad ce m-ar putea impiedica sa scriu chiar eu o piesa de teatru, o drama. „O tragedie romaneasca”… sau nu, mai bine chiar „Tragedia Umana”.  O s-o rog pe mamitzica sa ma inscrie la „Scoala de Talent”, ca sa ma cizelez nitzel, cat de cat, spre unicitate stilistica si pe urma pot compune desigur oricate epopei si pompe celebre vreau. As scrie de exemplu o drama tragi-comica in patru tablouri intitulata simplu „Radu Humor”. Ei daca as scri-o cam asa ar trebui sa fie:

Inspirata din mitul biblic al omului inghitit de un peste, drama “Radu Humor” ar da nastere, de-a lungul celor patru tablouri, la interogatii existentiale grave, privitoare la: viata, moarte, singuratate, destin; prin aceasta trasatura, ea incadrandu-se in teatrul de idei, devenind un adevarat poem dramatic al nelinistii metafizice.

Pe scurt, actiunea ar putea fi rezumata astfel: Un pescar sarac, Radu Humor, pe care norocul mereu il ocoleste, sta in gura unui peste urias si isi arunca navodul intr-o mare ostila, care refuza sa-i dea macar un peste (sau, poate, si-a pierdut capacitatea genetica originara).

Omul vorbeste cu dublul sau launtric, intreaga “actiune” fiind un solilocviu cu profunde implicatii filosofice.

La un moment dat, gura pestelui se deschide si Radu Humor este proiectat in adancurile stomacului sau, ai carui pereti antrenati in “vesnica mistuire” alcatuiesc un spatiu inchis, angoasant, un labirint din care omul va incerca sa se elibereze. Spintecand burta primului peste, Radu Humor constata ca a nimerit intr-o alta burta (cea a pestelui al doilea care intre timp il inghitise pe primul). Tentativa de eliberare se repeta, in final, omul ajungand pe o plaja pustie inconjurata de un orizont format din burti de peste.

Alcatuita ca un dialog intre Radu Humor si dublul sau, drama releva teama de tacere a personajului, nevoia de comunicare intr-o lume a singuratatii. In aceste conditii, dorul de a vedea “pe cineva mergand pe drum” se converteste in acuta constiinta a singuratatii omului in Univers si cuvintele: “E tare greu sa fii singur” devin un strigat cu profunde implicatii metafizice. Ultima “plecare” a lui Radu Humor (“Plec din nou”) face din Om un Ulysse tragic incercand mereu sa se intoarca in Ithaca (ideal de neatins). De altfel, motivul idealului este sugerat prin prezenta in decor a unei mori de vant – simbol care il transforma pe Radu Humor intr-un Don Quijote sublim, un pescuitor de nori, care ignora conditia sa de fiinta fragila, traitoare pe un “ou clocit” (increatul care si-a pierdut puritatea).

Sugestia mortii se contureaza inca din primul tablou, cand, vorbind despre multimea pestilor marii, Radu Humor afirma ca pentru a-i numara ti-ar trebui nu toata viata (finitul), ci “toata moartea” (infinitul eternitatii).

Episodul liric de la inceputul tabloului al doilea va reitera ideea mortii vazuta ca universalia: “macar la soroace mai mari, universul intreg sa fie dat lumii de pomana”. Nu cumva, omul care a stins “cu o pleoapa” toate lucrurile din jur, a si trecut in moarte? Nu cumva stradania lui de a vorbi opune Cuvantul (Logosul) neantului? De altfel, intreg tabloul al doilea va reiterea ideea mortii, de la interogatiile fara raspuns (“Inghitit de viu sau de mort?”, “De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii?”) si pana la meditatia amara pe tema curgerii timpului Fiintei in nimicul Nefiintei: “Un sfert din viata ni-l pierdem facand legaturi (…) intre lucruri si praf”.

Va  exista, in drama, un moment in care Radu Humor se pregateste sa-i scrie mamei sale folosind, in acest scop, o bucata din besica pestelui. Episodul (de mare puritate si lirism) in care el cugeta pe tema vietii si a mortii, trimite la goetheenele “mume”  din care se trag si in care se intorc toate: “Eu cred ca exista in viata lumii o clipa cand toti oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii. Fiica la mama, mama la mama, bunica la mama, pana se ajunge la o singura mama, una imensa si buna” (evident, Muma-Pamant).

Toate incercarile lui Radu Humor de a iesi din propriul destin sunt sortite esecului, omul a devenit un Dumnezeu demn de mila care si-a pierdut atributele sacralitatii: “Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate invia. I-au iesit toate minunile, si venirea pe pamant, si viata, pana si moartea – dar o data ajuns aici, in mormant, nu mai poate invia” va zice Radu Humor la un moment dat.

Motivul destinului lui Radu Humor este universalizat in cuvintele autorului: “Radu Humor sunt eu”.

Finalul dramei il prezinta pe nefericitul Radu Humor care, dupa ce a spintecat ultimul peste, s-a trezit pe o plaja murdara, inconjurata de burti de peste: “un sir nesfarsit de burti. Ca niste geamuri puse unul langa altul”. Acum, senzatia de singuratate este coplesitoare; in haul spatial strajuit de imaginea angoasanta a altei posibile captivitati, Radu Humor se afla, parca, la inceputul lumii.

De data aceasta, numarul infinit de obstacole sugereaza ca noua captivitate este definita si irevocabila.

Cea dintai semnificatie a finalului ar fi imposibilitatea omului de a iesi din limitele destinului sau. In timpul anilor de sedere in burtile care il gazduisera, Radu Humor isi amintise de sotia sa, ba chiar le ceruse celor doi trecatori (care duceau o scandura), s-o caute. Odata ajuns pe plaja, memoria incepe sa treaca in uitare lumea vie, apropiindu-l de alte chipuri (probabil ale lumii moarte): “Cum se numeau batranii aceia buni care tot veneau pe la noi cand eram mic? Dar ceilalti doi, barbatul cel incruntat si femeia cea harnica, pe care-i vedeam des prin casa noastra si care la inceput nu erau asa batrani?”

Impresionanta readucere in memorie a acestor imagini, constituie o chemare a neantului; se lumineaza, astfel, si semnificatia celor doi trecatori tacuti – ingeri ai mortii – care urmau sa-i duca sotiei lui Radu Humor scandurile pentru sicriul sau.

Ultima parte a replicii lui Radu Humor (“si care nu erau asa batrani”) va crea un acut sentiment de fragilitate in fata timpului devorator.

Vorbind, ca si pana acum, cu dublul sau, Radu Humor il anunta ca pleaca din nou (probabil in “marea calatorie” de dincolo de moarte, o noua lume a singuratatii). In acest context, cuvintele “E tare greu sa fii singur” devin drama existentiala.

Maretia personajului consta in gestul sau final: spintecandu-si abdomenul, asa cu  facuse si cu burtile pestilor, Radu Humor se contopeste cu Fiinta universala. Poate ca acesta ar fi sensul ultimei sale replici: “Razbim noi cumva la lumina”.

Drama “Radu Humor” de Dl.Goe va fi o parabola care ascunde idei profunde, interogatii metafizice si simboluri.

Cam asta va fi. Acum ca am planuit-o ma incearca nelinisti majore. Va fi oare o drama importanta? Va fi destul de universala dar si de originala? Nu va semana ea cumva cu vreo piesa scrisa de Shakespeare sau de vreun var al acestuia? Dar dintre toate, altceva ma apasa cel mai greu, o dilema sfasietoare. Recitind in fuga planul de lucru mi s-a parut, la un moment dat, ca personajul imaginar al piesei, Radu Humor, se potriveste tulburator, in momentele cheie, cu un personaj virtual intalnit aevea in viata reala, prin bloguri, unul Viorel Padina. Ar trebui ore sa-mi intitulez piesa asa: Viorel Padina? Daca e pe asa, sa-mi faca greutati inca inainte de a se naste mai bine n-o mai scriu deloc. S-o gasi cine. Cat despre o asemenea idee nastrusnica prin care un personaj de schita (sau mai rau „de moment”) ar trebui sa scrie o drama, nu-i o problema: eu am facut-o, eu o omor.

*** Textul comentariului despre piesa „Iona” a lui Marin Sorescu îi apartine Andreei Stanescu si se gaseste AICI

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 4 Comments »

Caragialiana – Caruta cu Paiate

Posted by Arca lui Goe pe februarie 9, 2011

Ansamblului monumental “Caragialiana – Caruta cu Paiate”, amplasat in fata Teatrului National “Ion Luca Caragiale”.

Ansamblul realizat de sculptorul Ioan Bolborea reprezinta, stilizat, 16 personaje din opera lui Caragiale, respectiv Mita, Veta, Zita, Farfuridi, Branzovenescu, Cetateanul Turmentat, Dl.Goe, Zoe, Mam’Mare, Chiriac, Rica Venturiano, Mamita, Trahanache, Catavencu si Pristanda.

In lateralul ansamblului este amplasata statuia marelui dramaturg Ion Luca Caragiale, creatorul acestor personajelor. – Aviz amatorilor din provincie care n-au ajuns demult prin Bucuresti.

„De mic si pâna în ziua de azi am fost absolut fascinat de Caragiale, iar cu tatal meu, care-l stia pe de rost, cum foarte repede am ajuns sa-l stiu si eu, ne dadeam la toate ocaziile replici din Caragiale si ne amuzam teribil, ne prapadeam de râs. Spiritul caragialesc a fost pentru mine într-adevar formativ, în sensul ca mi-a educat acustica gândirii, mi-a inoculat o anumita nazuinta expresiva, un gust al frazei supra-voltate. Spiritul caragialesc este pentru mine un spirit socratic, adica o disciplina aperceptiva si o terapeutica morala. Râsul caragialesc e un fenomen cathartic de efect major, apartinând, ca si în cazul lui Molicre, al lui Aristofan, al lui Rabelais, al lui Cervantes, unei categorii pe care as numi-o „cosmogonica“.” –  Al.Paleologu

***

“Caragiale încă nu este cunoscut în societatea noastră. Am citit recent în cartea lui Dan C. Mihăescu despre Bucureşti, un capitol Rezistenţa la Caragiale în care se referă la faptul că în perioada în care Caragiale a început să fie jucat, existau oameni delicaţi, “fini, distinşi” care se temeau de bănuiala că ar gusta grosolăniile sau echivocurile lui Caragiale. Pentru ei un autor mediocru precum Victorien Sardou era considerat un mare dramaturg, iar Caragiale, nu. Asta era atunci. Acum e altfel. Azi îl urăsc pe Caragiale pentru că e inteligent iar ei se tem de inteligenţă. La noi Caragiale este urât pentru că nu se poate suporta inteligenţa. Stadiul actual este unul în care nu mai există nici un fel de toleranţă, nici un fel de admisibilitate faţă de inteligenţă. Este considerată dusmanul principal al excrocilor şi imbecililor…Caragiale nu va fi iubit de către români decât după ce aceştia vor scapa de complexele care le macină sufletul de un secol si jumătate … Caragiale rămâne enorm de antipatizat în societatea românească.” – Alexandru Paleologu “Interviu” – România Literară nr.9 din 10-16 martie 2004 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , | 7 Comments »

Proxy la poxima emisiune Profesionistii (VI)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 8, 2011

Il invit pe dl. Adrian Cioroianu sa participe la proxima editie a emisiunii Eugeniei Voda: Profesionistii. Sper ca si doamna Voda sa fie de acord. Prezenta d-lui Cioroianu este necesara ca aerul pentru a purifica atmosfera (ramasa) imbacsita dupa (pe)trecerea d-lui Cristoiu prin zona. In plus s-ar restabili astfel si formatul emisiunii dimpreuna cu definitia aferenta a notiunii de „profesionist”: individ care a obtinut onest, performante notabile si notorietate. Li s-ar da discret satisfactie si celor care au deplans absenta pluralitatii de opinie. S-ar simtii bine si cei care au aparat-o cavalereste pe d-na Voda (…) si s-ar mai clarifica (poate) o parte din multele mistere misterioase care s-au acumulat peste cazul aproape clasat Cristoiu-Voda-Ioanid-CNA-Plesu. Mistere pe care voi incerca sa le enumar intr-un episod viitor, sugestiv intitulat „Timpul, timpanul, batista, tzambalul”.  Pana atunci insa va ofer un profesionist:

Nu pot fi mai clar decat atat: Puţini dintre românii care, în ultimele trei decenii, şi-au „tras“ pe video propria nuntă ştiu că unul dintre primii lor concetăţeni de viţă plebee , care a avut ocazia de a-i fi filmată cununia, a fost Corneliu Zelea Codreanu, acum peste 80 de ani (cînd el s-a căsătorit cu aleasa lui, Elena Ilinoiu). La fel, puţin se vorbeşte despre ce eforturi a făcut Carol al II-lea pentru a pune mîna pe acest film – şi pentru a-l distruge, în ideea de a mai şubrezi cultul Căpitanului, ce se dezvolta dezinvolt atît înainte, cît şi după moartea acestuia. În fine, puţini ştiu că unele dintre secvenţele alb-negru pe care le mai vedem prin documentarele despre perioada interbelică (imagini în care apar nişte care trase de boi, mergînd de la stînga spre dreapta ecranului) s-ar putea totuşi să provină din acel film, de la acea nuntă – animată, într-adevăr, de cîteva mii de oameni şi de cîteva sute de care cu boii aferenţi…

Citeste mai departe…

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 5 Comments »

Politice: anti-Memorie si Paradox

Posted by Arca lui Goe pe februarie 6, 2011

In mod paradoxal Basescu este acuzat de catre fostii comunisti ca e fost comunist, de catre fostii UTC-isti ca e fost comunist, de actualii comunisti ca e fost comunist, de securisti ca e fost securist, de fostii anti-comunisti ca nu-i destul de anti-comunist, si de catre comuişti ca e magar si violent si n-are maniera.

Totusi in mod evident Basescu si-a pierdut simpatia si popularitatea in randul marii majoritati a romanilor care i-o acordasera candva, adica a acelora care conteaza cantitativ la vot, tocmai pentru ca nu e destul de comunist. Idiotilor.

Si cu cat mai numerosi devin cei care-l urasc in mod tacit si crescator  pe Basescu pentru ca nu este suficient de comunist,  ca nu e destul de Iliescu-Nastase, cu atat mai vocali devin cei care considera just sa-l critice pentru ca nu e suficient de anti-comunist. Daca nu e paradox la mijloc atunci e tradare, semn ca energia sociala circula dupa legi predictbile prin aceleasi vechi sisteme de vase comunicante. Trebuie sa te cheme Gogea-Tudoran ca sa nu realizezi ca aducerea la putere a lui Iliescu-Nasase-Voiculescu-way,  prin cantare in struna, este calea sigura de a lucra impotriva lucrurilor in numele carora declari formal ca „lupti”. Sau sa realizezi dar… Indiferent cum ar fi (prostie sau ticalosie) devine detestabila  insistenta unora de a vorbi pareri ferme si principiale. Incapacitatea lucizilor care realizeaza corect si onest limitele  lui „Basescu”, de a cauta sau produce un inlocuitor al acestuia, cantonîndu-se in dizidente intelectual-contabile, este o condamnare in alb a societatii de maine, cand vom fi iarasi fortati sa coexistam cu „Iliescu”.

Basescu este ceea ce a fost devenit nu sub apasarea dusmanilor sai ci constrans de presiunea dusmanilor dusmanilor sai. Genul Gogea. Belferilor.

Orice om de onoare se simte dator sa folosesaca orice moarte pentru sine in contra lui Basescu.

***

Imprejmuit pe blog de aceeasi turma stabilă de simpatizanti, fostul Adrian Nastase, intrupandu-l zilnic din jale pe fostul Cristoiu, isi continua cu cinism cabotin defularea, mizand fireste si pe efecte politice colateral utile. Deunezi, fara riscuri, nici mcar morale, povestea pe blogul sau politic (egal cu alte bloguri apolitice) o stire de la ora 5, despre un cetatean al patriei care, sub regimul Basescu, si-a injunghiat sotia si apoi s-a sinucis.

Un vizitator intamplator, aproape accidental (dl.Goe) a adaugat comentarii nici pana azi aparute:

1. Dl.Goe spune: Comentariul tău e în așteptare. – februarie 5, 2011 la 12:17 am

In marea majoritate a cazurilor sinuciderile sunt consecinta ultima a unor afectiuni psihice cronice. Cel mai adesea debutul unei astfel de afectiuni psihice are o conditionare genetica care poate fi amplificata, in timp, de conditii sociale, familiale etc, de conditia umana in general. Presupun ca debutul afectiunii psihice a lui Cristian Campeanu s-a petrecut cu ceva vreme in urma, undeva in perioada 2000 – 2004.

P.S. Cinismul in exces este de asemenea semnul unor afectiuni psihice majore, sociopatia fiind una dintre acestea. A folosi un caz de sinucidere si inca unul anume (fara acceptul familiei sarmanului sinucis) in luptele politice este un semn de cinism. Cred. Ma mir ca nu au fost puse si poze. Era mai de efect.

In compensatie a aparut alt mesaj:

STROE STEFAN spune:
februarie 4, 2011 la 2:04 pm

domnul nastase e un om democrat care a facut loja bloggerilor ,discuta cu oricine ,asculta parerile oricui,da raspunsuri ,oare cine mai face asa ceva in politica de azi?

Si paradoxul continuaaaa… Insa foarte putin. Urmasii bratienilor (a – ă – â) se pupa cu urmasii ceausestilor, decreţelul Ponta cu decreţelul Crin, iar pe margine Tudoran cu genul X (Stroe).

Dar pana la urma ce tara mai e si aia daca presedintele nu e  levent? Om fara ambit domnule.  Sunt fortat sa-i urasc pe toti cei care ma silesc sa-l iubesc pe Basescu. Scârbelor (Vorba d-ne Amycommunications, ca despre comunicare este vorba).

Posted in Adrian Nastase, Parerea lui Goe | Etichetat: , , , | 40 Comments »

Iluzia iluzoriului

Posted by Arca lui Goe pe februarie 4, 2011

 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 6 Comments »

Dilema deficitului de libertate. Boala

Posted by Arca lui Goe pe februarie 3, 2011

In Dilema veche, nr. 363, 27 ianuarie – 2 februarie 2011 / rubrica „Cu ochii in 3 si 14” apare urmatoarea nota:

● Lui Dumitru Prunariu nu i s-au găsit documentele justificative pentru perioada din Cosmos, aşa că i s-a tăiat 70% din pensie. Întrebat despre această situaţie, omul a fost amărît, deşi a spus că nu-i face deloc plăcere să abordeze subiectul. Costi Rogozanu a comentat pe Facebook aşa: „Frate, ai fost în Cosmos, ce poate fi mai frumos? Cum se poate să te plîngi de pensie?“. Căci, nu-i aşa, o expediţie în Cosmos e un fel de drumeţie, şi nu presupune ani întregi de muncă: studiu, cercetare, teste, antrenamente; plus consumul de energie, presiunea psihologică, asumarea unor mari responsabilităţi, riscuri etc. O sinecură galactică, ce mai! (M. C.)

Dl. Goe (ce sa faca si dansul?) a comentat nota. Si (culmea?) comentariul sau (in/util si in/ofensiv) a aparut. Ziceam ceva despre faptul ca Ureseseul a luat in drumetie prin cosmos, pe gratis, astronauti amatori din tarile prietene si prietenoase, asa… de propaganda cu viteza luminii. Dar ca ulterior a luat cate o tura prin Cosmos si cetateni din tarile inimice (America, bunaoara) contra-cost, adica pe bani. Si ma intrebam cat de mult s-o fi antrenat, acasa, in particular, turistul american care si-a platit excursia la Agentia de Turism Rusa cu vreo 20 de milioane de dolari americani. Cati ani o fi petrecut saracul cu studiu, cercetare, teste, antrenamente? Adica si epuizat si cu banii luati. Asta apropo de eforurile zborului in Cosmos spre gloria regimului socialist. In fine, ceva de genul asta am zis. O parere, usurica si subiectiva. Ca orice parere. La fel de suspenabila ca si cea opusa.

Paranteza: As vrea sa nu ma intelegi exagerat de gresit. Dumitru Prunariu e un cetatean ok al RSR si ulterior al R. A fost validat de catre Securitate si KGB sa zboare in cosmos (era sanatos si cu origine sanatoasa) a muncit la antrenamente (nu chiar la fel de greu si cu aceleasi rezultate ca Nadia Comaneci, ori Ilie Nastase ori Gheorghe Hagi, care nici n-au pensie, dar orisicat) si chiar n-a facut politie politica, nici in cer asa si pre pamant. In fine, un cetatean. Onorabil. Nu un erou sau un caz atat de special incat sa merite un tratament special, privilegiat si o lege sau un amendament special. De altfel ma indoiesc in legatura cu faptul ca misteriosul mister M.C. chiar intentiona serios sa-l sprijine la gazeta pe Prunariu in a-si recupera pensia discutabil de mare. Mi se pare evident ca scopul său era sa-l (în)contreze/contrarieze si sa-l si bage in seama pe Rogozanu si… cam atat.

Pana aici n-am spus nimic. Asta e. Imi ia mult sa spun nimic. Acum insa urmeaza ceva. O stire. Dupa trei zile de prezenta in subsolul articolului, comentariul meu a disparut. A fost sters. Nu-i asta o stire importanta? N-o fi. Dar nedumerirea mea este imensa. Nu-mi pot imagina, nici macar pe departe, ce-i in capul ălora care se opcupa cu stersul mesajelor altora. Desigur ca nici predilectia unora, multora, tuturor, de a comenta orice, oricand, oriunde, n-o fi tocmai kosher, dar macar este o pornire usor de inteles, de diagnosticat, de explicat. Dar mecanismele secrete prin care un individ se gandeste sa invizibilizeze palavrele altuia, sunt misterioase si in cele din urma inspaimantatoare, ca orice lucru neinteles. Agnoase existentiale in fata necunoscutului, a abisului. Nu faptul ca amaratul meu de mesaj nu se vede si ca nu-l citeste nimeni ma deranjeaza, nici ca a disparut ca si cand n-ar fi fost (pot naste oricand altul la fel de usor, sic), nici macar faptul ca cineva a ajuns la concluzia ca trebuie sa-l stearga, sa-l blocheze (sa ma anihileze, sa ma reduca la tacere) nu ma atinge catusi de putin. Ma nedmereste si ma intriga modul in care cineva poate ajunge la concluzia ca stergerea unui mesaj ar putea avea vreo noima, vreo eficienta, ca ar putea obtine ceva, orice, prin asta. De aceea imi vine sa intreb ca prostu: „De ce nene Chifule? De ce?”.

 

 

Boala

Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos…

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.

M.S.

Posted in Arcaluigoeologie, Dilema Plus - Dilema Minus | Etichetat: , , , , | 38 Comments »

Caz de in/toleranta in/ofensiva. Pe net.

Posted by Arca lui Goe pe februarie 3, 2011

Perpetuum mobile

Propuneti doua personaje care, desi nu se inghit, joaca drama fara de sfarsit ilustrata mai jos:

Posted in Parerea lui Goe | Etichetat: , | 2 Comments »

Tempora. Nicio tempora.

Posted by Arca lui Goe pe februarie 2, 2011

Tempora…

De I.L.Caragiale

Acum câtiva ani, unul dintre cei mai de seamă studenţi ai Universităţii noastre era şi tânărul Coriolan Drăgănescu. Avea inteligenţă vie, caracter de bronz, temperament de erou; pe lângă acestea, natura-l înzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibilă.

Se-nţelege că, posedând astfel de calităţi, Coriolan trebuia să ajungă în fruntea camarazilor lui. El conducea toate mişcările studenţimii. De câte ori generoasa tinerime universitară, nemaiputând sta indiferentă faţă de împrejurările politice…

Citeste mai departe…

… sau si mai bine accepta o alta varianta de continuare… semnata de fostul erou al luptei cu cenzura comunista, inegalabilul poet al luptei de otel pentru libertate. Iata ce zice si ce cere el azi:

AVP Says: 1 februarie 2011 la 22:18

„Stely, noi n-ar trebui sa discutam despre efectul tembeliziunilor asupra unui telespectator ca tine (mult dincolo de medie ca inteligenta si ca educatie si deci relativ imun la attackul media manipulator), ci despre efectul de maciuca in moalele capului pe care tembeliziunile asa-zis “libere” il pot avea asupra unui telespectator statistic, de o inteligenta si educatie mijlocii, si cu atat mai cumplit asupra telespectatorilor subt medie ori muult subt medie (care formeaza, de altfel, o buna parte a electoratului). Cum poti lasa, tu, putere ocarmuitoare, niste iresponsabili inarmati cu ditamai Tunurile Catodice se umble brambura prin subliminalele acestor bieti naivi ori needucati, subt pretextul ca-si exercita astfel “libertatea de expresie” ? Daca acesti manipulatori si-ar folosi ticaloasa lor libertate doar spre a-si promova, fie si pe caile zmecheroase ale marketingului comercial, produsele, n-ar fi nicio problema, desi chiar si aici protectica consumatorului si-ar spune cuvantul sau ar trebui sa si-l spuna, la rigoare. Dar cand tu, tembeliziune comerciala, iti bati joc sistematic de seful statului, prezentandu-l in mod expres sharjat, caricat ori mincionos si denaturat, deci intr-o lumina de studio infernala, dupa care nici macar un copil de tzitza n-ar mai da doi bani pe biata “autoritate”, si cand cei pe care tu-i manipulezi astfel, in mod evident ticalos, nu sunt doar niste clienti cascalai care cumpara apa chiorensis pe post de elixirul vietii ori actiuni fni de mii de lei care de fapt nu fac nici o para chioara, ci reprezinta sute de mii sau milioane de cetateni cu drept de vot care maine vor decide nu doar pentru ei, naivii naivilor, dar si pentru tine, pentru mine si-n ultima instanta chiar pentru Romanica asta a noastra, atunci cum oare il mai poti lasa pe acest ticalos puscariabil sa-si faca mendrele, fara a-i purica la sange programele otravitoare si fara a-i ridica dreptul de antena la primul atentat contra sigurantei nationale, in fond…?

Stim bine cum s-a ridicat America din salbaticia Far-Westului, devenind nu doar Tara Libertatii, dar si a domniei Legii si Autoritatii : cu o cenzura stricta asupra oricarui mijloc de comunicare in masa, de la cinema pana la televiziune. In filmele americane din epoca de consolidare a domniei legii in aceasta tara aveai voie sa-l bestelesti, sa-l balacaresti pe un politist or judecator oarecare, da, dar in final Politia si Legea trebuiau sa invinga cu orice pret, altfel filmul nu avea voie sa iasa pe piata; aveai voie sa te iei de Presedintele Americii, dar in final Presedintele trebuia sa fie, intr-un fel oarecare, heroul pozitiv si invingator, sau macar Vicepresedintele cel Bun trebuia sa-i ia locul. Mai ales in vreme de razboi – iar vremurile astea de bajenie de la noi pot fi asemuite cu-o vreme de razboi, aloo – nu te puteai juca, decat cu riscul de a aparea in fata Curtii Martiale, cu astfel de lucruri care puteau submina autoritatea statului si inocula defetismul ori descurajarea in randul cetatenilor obisnuiti.”

AVP – Ceausescu ar fi fost mandru de tine!

Ceausescu n-a murit
Ne vegheaza îndârjit
Ceausescu e o scoala
Ceausescu e o boala 

E în mine e în tine
E în blocuri si uzine
Azi îl poarta fiecare
Ceausescu-n veci nu moare

Ceausescu n-a murit
Istoria ne-a pacalit
Limba lui de lemn se plimba
Ncet prin vechea noastra limba

Ceausescu n-a murit
Istoria ne-a pacalit
Noi suntem viii si mortii
Ceausesti suntem cu totii

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , , , | 57 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: