(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 9 februarie 2011

Radu Humor – Tragedie in patru tablouri de Dl.Goe

Posted by Arca lui Goe pe februarie 9, 2011

Fiind doar personajul unei schite – Domnul Goe, sau (si mai rau) personajul unui „moment”, ma macina firesc dorul dramelor apmple, in mai multe acte, tablouri, scene, din acelea in pauza carora ai timp sa mananci o prajitura la bufetul din foaierul teatrului. Asta e! M-am nascut fara noroc. Destinul ma persecuta (iarasi?) implacabil. Dar daca tot n-am avut parte de ce mi-a fost drag pe lume, si pentru ca eu am tinut si tin la humor, nu vad ce m-ar putea impiedica sa scriu chiar eu o piesa de teatru, o drama. „O tragedie romaneasca”… sau nu, mai bine chiar „Tragedia Umana”.  O s-o rog pe mamitzica sa ma inscrie la „Scoala de Talent”, ca sa ma cizelez nitzel, cat de cat, spre unicitate stilistica si pe urma pot compune desigur oricate epopei si pompe celebre vreau. As scrie de exemplu o drama tragi-comica in patru tablouri intitulata simplu „Radu Humor”. Ei daca as scri-o cam asa ar trebui sa fie:

Inspirata din mitul biblic al omului inghitit de un peste, drama “Radu Humor” ar da nastere, de-a lungul celor patru tablouri, la interogatii existentiale grave, privitoare la: viata, moarte, singuratate, destin; prin aceasta trasatura, ea incadrandu-se in teatrul de idei, devenind un adevarat poem dramatic al nelinistii metafizice.

Pe scurt, actiunea ar putea fi rezumata astfel: Un pescar sarac, Radu Humor, pe care norocul mereu il ocoleste, sta in gura unui peste urias si isi arunca navodul intr-o mare ostila, care refuza sa-i dea macar un peste (sau, poate, si-a pierdut capacitatea genetica originara).

Omul vorbeste cu dublul sau launtric, intreaga “actiune” fiind un solilocviu cu profunde implicatii filosofice.

La un moment dat, gura pestelui se deschide si Radu Humor este proiectat in adancurile stomacului sau, ai carui pereti antrenati in “vesnica mistuire” alcatuiesc un spatiu inchis, angoasant, un labirint din care omul va incerca sa se elibereze. Spintecand burta primului peste, Radu Humor constata ca a nimerit intr-o alta burta (cea a pestelui al doilea care intre timp il inghitise pe primul). Tentativa de eliberare se repeta, in final, omul ajungand pe o plaja pustie inconjurata de un orizont format din burti de peste.

Alcatuita ca un dialog intre Radu Humor si dublul sau, drama releva teama de tacere a personajului, nevoia de comunicare intr-o lume a singuratatii. In aceste conditii, dorul de a vedea “pe cineva mergand pe drum” se converteste in acuta constiinta a singuratatii omului in Univers si cuvintele: “E tare greu sa fii singur” devin un strigat cu profunde implicatii metafizice. Ultima “plecare” a lui Radu Humor (“Plec din nou”) face din Om un Ulysse tragic incercand mereu sa se intoarca in Ithaca (ideal de neatins). De altfel, motivul idealului este sugerat prin prezenta in decor a unei mori de vant – simbol care il transforma pe Radu Humor intr-un Don Quijote sublim, un pescuitor de nori, care ignora conditia sa de fiinta fragila, traitoare pe un “ou clocit” (increatul care si-a pierdut puritatea).

Sugestia mortii se contureaza inca din primul tablou, cand, vorbind despre multimea pestilor marii, Radu Humor afirma ca pentru a-i numara ti-ar trebui nu toata viata (finitul), ci “toata moartea” (infinitul eternitatii).

Episodul liric de la inceputul tabloului al doilea va reitera ideea mortii vazuta ca universalia: “macar la soroace mai mari, universul intreg sa fie dat lumii de pomana”. Nu cumva, omul care a stins “cu o pleoapa” toate lucrurile din jur, a si trecut in moarte? Nu cumva stradania lui de a vorbi opune Cuvantul (Logosul) neantului? De altfel, intreg tabloul al doilea va reiterea ideea mortii, de la interogatiile fara raspuns (“Inghitit de viu sau de mort?”, “De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii?”) si pana la meditatia amara pe tema curgerii timpului Fiintei in nimicul Nefiintei: “Un sfert din viata ni-l pierdem facand legaturi (…) intre lucruri si praf”.

Va  exista, in drama, un moment in care Radu Humor se pregateste sa-i scrie mamei sale folosind, in acest scop, o bucata din besica pestelui. Episodul (de mare puritate si lirism) in care el cugeta pe tema vietii si a mortii, trimite la goetheenele “mume”  din care se trag si in care se intorc toate: “Eu cred ca exista in viata lumii o clipa cand toti oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii. Fiica la mama, mama la mama, bunica la mama, pana se ajunge la o singura mama, una imensa si buna” (evident, Muma-Pamant).

Toate incercarile lui Radu Humor de a iesi din propriul destin sunt sortite esecului, omul a devenit un Dumnezeu demn de mila care si-a pierdut atributele sacralitatii: “Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate invia. I-au iesit toate minunile, si venirea pe pamant, si viata, pana si moartea – dar o data ajuns aici, in mormant, nu mai poate invia” va zice Radu Humor la un moment dat.

Motivul destinului lui Radu Humor este universalizat in cuvintele autorului: “Radu Humor sunt eu”.

Finalul dramei il prezinta pe nefericitul Radu Humor care, dupa ce a spintecat ultimul peste, s-a trezit pe o plaja murdara, inconjurata de burti de peste: “un sir nesfarsit de burti. Ca niste geamuri puse unul langa altul”. Acum, senzatia de singuratate este coplesitoare; in haul spatial strajuit de imaginea angoasanta a altei posibile captivitati, Radu Humor se afla, parca, la inceputul lumii.

De data aceasta, numarul infinit de obstacole sugereaza ca noua captivitate este definita si irevocabila.

Cea dintai semnificatie a finalului ar fi imposibilitatea omului de a iesi din limitele destinului sau. In timpul anilor de sedere in burtile care il gazduisera, Radu Humor isi amintise de sotia sa, ba chiar le ceruse celor doi trecatori (care duceau o scandura), s-o caute. Odata ajuns pe plaja, memoria incepe sa treaca in uitare lumea vie, apropiindu-l de alte chipuri (probabil ale lumii moarte): “Cum se numeau batranii aceia buni care tot veneau pe la noi cand eram mic? Dar ceilalti doi, barbatul cel incruntat si femeia cea harnica, pe care-i vedeam des prin casa noastra si care la inceput nu erau asa batrani?”

Impresionanta readucere in memorie a acestor imagini, constituie o chemare a neantului; se lumineaza, astfel, si semnificatia celor doi trecatori tacuti – ingeri ai mortii – care urmau sa-i duca sotiei lui Radu Humor scandurile pentru sicriul sau.

Ultima parte a replicii lui Radu Humor (“si care nu erau asa batrani”) va crea un acut sentiment de fragilitate in fata timpului devorator.

Vorbind, ca si pana acum, cu dublul sau, Radu Humor il anunta ca pleaca din nou (probabil in “marea calatorie” de dincolo de moarte, o noua lume a singuratatii). In acest context, cuvintele “E tare greu sa fii singur” devin drama existentiala.

Maretia personajului consta in gestul sau final: spintecandu-si abdomenul, asa cu  facuse si cu burtile pestilor, Radu Humor se contopeste cu Fiinta universala. Poate ca acesta ar fi sensul ultimei sale replici: “Razbim noi cumva la lumina”.

Drama “Radu Humor” de Dl.Goe va fi o parabola care ascunde idei profunde, interogatii metafizice si simboluri.

Cam asta va fi. Acum ca am planuit-o ma incearca nelinisti majore. Va fi oare o drama importanta? Va fi destul de universala dar si de originala? Nu va semana ea cumva cu vreo piesa scrisa de Shakespeare sau de vreun var al acestuia? Dar dintre toate, altceva ma apasa cel mai greu, o dilema sfasietoare. Recitind in fuga planul de lucru mi s-a parut, la un moment dat, ca personajul imaginar al piesei, Radu Humor, se potriveste tulburator, in momentele cheie, cu un personaj virtual intalnit aevea in viata reala, prin bloguri, unul Viorel Padina. Ar trebui ore sa-mi intitulez piesa asa: Viorel Padina? Daca e pe asa, sa-mi faca greutati inca inainte de a se naste mai bine n-o mai scriu deloc. S-o gasi cine. Cat despre o asemenea idee nastrusnica prin care un personaj de schita (sau mai rau „de moment”) ar trebui sa scrie o drama, nu-i o problema: eu am facut-o, eu o omor.

*** Textul comentariului despre piesa „Iona” a lui Marin Sorescu îi apartine Andreei Stanescu si se gaseste AICI

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 4 Comments »

Caragialiana – Caruta cu Paiate

Posted by Arca lui Goe pe februarie 9, 2011

Ansamblului monumental “Caragialiana – Caruta cu Paiate”, amplasat in fata Teatrului National “Ion Luca Caragiale”.

Ansamblul realizat de sculptorul Ioan Bolborea reprezinta, stilizat, 16 personaje din opera lui Caragiale, respectiv Mita, Veta, Zita, Farfuridi, Branzovenescu, Cetateanul Turmentat, Dl.Goe, Zoe, Mam’Mare, Chiriac, Rica Venturiano, Mamita, Trahanache, Catavencu si Pristanda.

In lateralul ansamblului este amplasata statuia marelui dramaturg Ion Luca Caragiale, creatorul acestor personajelor. – Aviz amatorilor din provincie care n-au ajuns demult prin Bucuresti.

„De mic si pâna în ziua de azi am fost absolut fascinat de Caragiale, iar cu tatal meu, care-l stia pe de rost, cum foarte repede am ajuns sa-l stiu si eu, ne dadeam la toate ocaziile replici din Caragiale si ne amuzam teribil, ne prapadeam de râs. Spiritul caragialesc a fost pentru mine într-adevar formativ, în sensul ca mi-a educat acustica gândirii, mi-a inoculat o anumita nazuinta expresiva, un gust al frazei supra-voltate. Spiritul caragialesc este pentru mine un spirit socratic, adica o disciplina aperceptiva si o terapeutica morala. Râsul caragialesc e un fenomen cathartic de efect major, apartinând, ca si în cazul lui Molicre, al lui Aristofan, al lui Rabelais, al lui Cervantes, unei categorii pe care as numi-o „cosmogonica“.” –  Al.Paleologu

***

“Caragiale încă nu este cunoscut în societatea noastră. Am citit recent în cartea lui Dan C. Mihăescu despre Bucureşti, un capitol Rezistenţa la Caragiale în care se referă la faptul că în perioada în care Caragiale a început să fie jucat, existau oameni delicaţi, “fini, distinşi” care se temeau de bănuiala că ar gusta grosolăniile sau echivocurile lui Caragiale. Pentru ei un autor mediocru precum Victorien Sardou era considerat un mare dramaturg, iar Caragiale, nu. Asta era atunci. Acum e altfel. Azi îl urăsc pe Caragiale pentru că e inteligent iar ei se tem de inteligenţă. La noi Caragiale este urât pentru că nu se poate suporta inteligenţa. Stadiul actual este unul în care nu mai există nici un fel de toleranţă, nici un fel de admisibilitate faţă de inteligenţă. Este considerată dusmanul principal al excrocilor şi imbecililor…Caragiale nu va fi iubit de către români decât după ce aceştia vor scapa de complexele care le macină sufletul de un secol si jumătate … Caragiale rămâne enorm de antipatizat în societatea românească.” – Alexandru Paleologu “Interviu” – România Literară nr.9 din 10-16 martie 2004 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , | 7 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: