13 Bis

Ca mai intotdeauna lucrurile simple pot fi spuse (si) simplu. Vezi mai jos. Cam aceleasi lucruri as fi vrut si eu sa spun, de ziua lui nenea Iancu. Daca nu mi-a reusit figura avem ocazia sa-l vedem azi la lucru pe un alt mare descendent al lui Caragiale (care va sa zica ca-i este precursor) alaturi de ceilalti, cei amintiti in episoadele anterioare. Astazi marele lui nenea Iancu este nenea Radu Cosasu.

Am ales „O sonata” din volumul sau intitulat „Sonatine” aparut cu, e-hei, ceva vreme in urma:

„Minunea cea mare, la Cargiale, dati-mi voie, nu este aceea ca el iubeste, ca nimeni altul dintre scriitorii români, pe Haydn, Mozart si Beethoven, socotindu-i, cu o intimitate si o familiaritate de neinchipuit la pudoarea lui, „de-ai nostri”, ca din acelasi partid, ma-ntelegi, zicandu-i lui Beethoven, cand bababcu’, cand boieru’, ramanand in extaz la „Flautul Fermecat” si tragandu-si singur o palma, in plin Gewandhaus, la a Patra, ca sa-si revina in simtiri, de iubit asa il putem iubi, pot pentru ca sa spun, si eu care scriu cat mai pe scurt, si d-ta, creator de epopei, de pompei, si de cate pompe celebre vrei, nu aici e chestiunea, dar miracolul, mai ceva ca la nimeni altul, este acela ca la d-lui, toata nebunia asta de amor s-a tras si s-a impricinat in fraza, in legatura dintre cuvinte, si tactul fiecarei replici, in viata de fiecare zi a propozitiunii sale, pana in celula nascatoare de Dumnezeu si triolete.

Ca si urechea-i absoluta, si ea, gandirea artistica a lui Caragiale e curat muzicala, de poti merge prin schitele lui ca prin rai si oriunde calci si deschizi dai peste arta fugii, a punctului, virgulei si contrapunctului, a leit-motivului si a temei cu variatiuni, de ramai stupefiat ca domnul Rubinstein care a descoperit, odata, intr-un tangou argentinian, inceputul unei sonate beethoveniene, a, nu din plagiat sau ciupitura, fereasca Dumnezeu, ci prin miscarea geniului emotiv.

Ia auzi, dumneata, o sonata de Caragiale – daca stii ce-i aia sonata, i-auzi aici: „Mangafaua pleaca maine la Ploiesti (partea I); ramai singura si ambetata (partea II – zisa si adaggio); vino sa-i tragem un chef (partea III – scherzo); a ta adoranta, Mita” (partea IV – finale). Ia citeste fraza – nu duduie ca uvertura la…? Vrei uvertura la „Flautul…”, ia orice inceput de „situatiune” si detectezi imediat claritatea si vivacitatea divina: „A fost o zi ingrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu dupa miezul noptii, parca s-a mai potolit putin cuptorul, parca incepe sa mai poata respira omul… Sa respiram”. Auzi cum cade acest „sa respiram”? Vrei Rossini, ia „Lacuna”, cu arta recitativului (” – Hai sa bem cate o bere la Gambrinus… – Intarziem Lache…”), cu aria cea mare de coloratura („dar cand vine, ma-ntelegi, un caz ca acesta…” pana si cu tactul ei batut in masa de Mache: „Tal! Tal!” si il gasesti chiar pe el, pe Gioacchiano cel felice, cu acceleratiunile lui de ritm, la care chiar Beethoven plansese de fericire, asa cum si eu, sa am pardon, ma trezesc cu lacrimi sub ochelari, cand aud aceasta sonata de Scarlatti din: „Dar, (virgula – partea I) nenea Anghelache, (virgula – partea II, ce adaggio!), cuminte (virgula – partea III) n-a vrut sa raspunza” (partea IV – finale).”