Delimitari – fanatism si prostie

„Unii suntem bantuiti de spiritul de turma, altii nu putem pune geana pe geana daca nu ne delimitam permanent de restul „turmei”. Ne ucide scarba fata de numitorul comun si ne sinucidem pe altarul diferentelor specifice. Predomina excesele belicoase.

Candva, daca nu erai structuralist, nu erai nimic. Putin conta ca in afara unei carti reper despre structuralism – datorata lui Virgil Nemoianu – si doxei catorva putini alti eruditi, majoritatea preopinentilor ciripea cam dupa ureche. Damblaua noului roman – daca nu scriai in linia Robbe-Grillet, Rebreanu sa fi fost si tot erai expediat la „si altii”, alaturi de Aurel Mihale. Ce sa mai spun de onirism? Nu dictai in somn, erai un conformist.

Demersul regretatului Laurentiu Ulici de a imparti debuturile literare carora le-a fost contemporan pe decenii a fost transformat cu timpul intr-o caricatura greu de imaginat de critic. Mai subtila – la inceput, grosolana – astazi, o frauda transforma intamplari biografice in criterii de valoare. Etichete ca „saizecisti”, „saptezecisti”, „optzecisti”, „nouazecisti”, „fracturisti” au inceput sa sune ca treptele unei scari de valori.

Azi nu mai conteaza prea mult nici macar daca esti… zecist. Ce importa, este in ce an, in ce luna si mai ales in care parte a zilei ai aparut (literar) pe lume. Daca te-ai nascut la rasaritul soarelui esti un adevarat Arnotean al zecismului. Aparut mai spre seara, nu poti fi decat un Gorica Pirgu al aceluiasi frison. Ploua cu excomunicari fratricide – Viorel Padina nu mai este un poet exceptional, caci, cam slobod la gura, s-a pus rau cu „centrul”.

Opera nu prea mai conteaza. Daca nu esti declarat postmodernist, ai pus-o de mamaliga. Asadar, „marunteii” ca Philippide, Emil Botta, Stamatu, Doinas, Stelaru, Caraion s-au chinuit degeaba. Inainte de a se cauta de talent, unii se duc la notarul de postmodernism si la felcerul de zecism. Cu patalamalele la mana, preiau fraiele armasarului literar.

Dupa ce unui zecism i s-a opus un si-mai-zecism, iata ca fracturismul pare sa ia caimacul. Ni se spune ca ar fi vorba de „o negatie neoavangardista a optzecismului”. Asa o fi, numai ca tristihul „Sint atent cu tine, Romania/ iti introduc penisul meu lung si negru in gura,/ Romania” parca e prea neo. Nimeni nu i-a mai pus in gura „Romaniei profunde” un asemenea calus. Asta zic si eu cenzura. Numai un poet, si inca unul dotat, ar fi fost capabil de asa ceva.

In toiul atator delimitari, randurile de fata constituie o declaratie de dragoste pentru o generatie care m-a ingaduit si pe mine. O generatie mai degraba afectiva decat una strict biologica, mult mai cuprinzatoare decat un leat literar. Prudent ar fi sa pomenesc doar de cei dusi, fiindca de uiti numele unui important poet in viata, esti mort. Dar cum poti fi prudent in dragoste? Ce noroc pentru literatura romana ca Ileana Malancioiu si Mircea Dinescu, Cezar Ivanescu si Angela Marinescu, Mazilescu si Robescu, Mihai Ursachi si Adrian Popescu, Prelipceanu si Flora, Gabriela Melinescu, Ion Muresan si Vasile Vlad, Constanta Buzea si Ioan Alexandru, Brumaru si Foarta n-au scris terorizati de a fi zecisti si postmodernisti. Nu spun ca sunt „mai mari” ca altii. Nu-i contrapun altora. Tot ce fac este sa le rostesc numele. E de ajuns.

Ma uit la o fotografie ingalbenita. Pitesti – o grupa de gradinta din anii ’50. Langa mine, fata unui inger. Avea sa devina un poet extraordinar, dar asta nu pentru ca Daniel Turcea a fost „listat” printre onirici, ci gratie harului sau tulburator.

O cultura nu poate fi suma unor nesfarsite delimitari fanatice, asa cum o civilizatie nu este niciodata suma tuturor excluderilor si excomunicarilor imbecile. Privesc la titlul acestui editorial si trebuie sa-mi cer iertare pentru tautologia pe care o contine, caci fanatismul este (si) unul din chipurile hidoase ale prostiei. De atatea zecisme si postmodernitati megalomanice, nu fracturismul ne pandeste, ci fripturismul – singurul „ism” integrator, aproape globalizant.” – de Dorin Tudoran, nu stiu cand si unde…