(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Vinovăţie şi iertari. Semnificaţie şi dictoane.

Posted by Arca lui Goe pe Iunie 9, 2011

In ACEA poema nestemata a lui Emil Brumaru, oferita spre dezvoltare, ca tema de casa, si pe care putini au catadixit s-o continue si/sau s-o dez/bata (si asta si aici dar si in ograda hobbyt-ului), era incastrata o idee care chiar ar merita lamurita, si anume ca păctele, furaciunile, minciunile de care ne facem vinovati ar fi detectabile ca atare in mintea noastra (prin spargerea capului cu sucitorul de catre insusi ingerul nostru pazitor, de catre constinta noastra). Prin urmare s-ar putea deduce ca vinovătii (crime) sunt doar cele pe care noi insine ni le stim si acceptam ca atare: pacatele cu voie, iar nu cele fara de voie (pentru care la ora de religie suntem invatati sa ne cerem iertare in egala masura).

De la vinovătii la pedeapsa si de la pedeapsa la iertare nu este in total decat un pas. Un singur pas.

Putem fi desigur pedepsiti (…) pentru lucruri pe care nu le-am comis. Putem fi pedepsiti pentru lucruri pe care le-am comis dar care nu sunt fapte rele (ilegale, imorale sau ingrasatoare), pentru ca, nu-i asa?, niciun bine nu ramane nepedepsit. Putem fi pedepsiti pentru fapte rele comise fara voie, din postura de simple instrumente ale unui destin ce persecuta implacabil. Putem primi astfel de pedepse. Accidental. De cele mai multe ori, adica in cea mai mare parte a timpului vietii, nu primim asa ceva, iar daca primim, suntem capabli sa ne reperam cumva onoarea ori sa beneficiem de favorurile capricioasei legi a compensatiilor. Despre acest gen de relatie intre crima si pedeapsa nu vreau sa vorbesc acum. Sunt pline bibliotecile lumii cu discutii despre aceasta relatie mama-fiu.

As vrea sa ma opresc o clipa asupra relatiei dintre gândurile criptate in adancurile mintii noastre, pe care noi insine le consideram „pacate”, minciuni, furaciuni, fapte rele, dar care sunt secrete foarte bine ascunse, ferecate, de care nu stie nimeni. Nimeni in afara noastra (insine) si a ingerului nostru protector cu sucitor. Intrebarea este (aceasta-i intrebarea) daca pot sau nu astfel de vini sa ramâna nepedepsite. Se pare ca nu. Se pare ca nu. Dovada si poetul Emil Brumaru. Greselile de care suntem constienti (sau semi-constienti) nu pot ramane nepedepsite, in acord cu legile naturii-mama care e parsiva si perfida. Partea proasta e ca nici aici nu e democratie. Unii isi gasesc vini in orice, la orice pas, iar altii (deh, asta e epoca) nu-si gasesc frate nicio vina, si nu doar in ceea ce sunt dispusi sa declare la spovedanie ori la preluarea mandatelor si declararea averilor, ci deep-deep inside, in adancuri in care nu au nicio apasare. Pe acestia din urma numai Dumnezeu i-ar mai putea pedepsi. Acum sau atunci. De aceea i-as lasa (momentan) in plata Domnului (chit ca multi sunt in solda Diavolului). Ma veti scuza ca am scris si „Diavolul” tot cu „D” mare.

Acum as vrea sa ma oressc preţ de un bob zabava asupra celor care-si gasesc vinonatii cu prea mare usurinta, sensibilii, ulltra-gingasii, melamcolicii in exces. Nu cred ca se vor fi afland multi dintre acestia pe (b)Arca dar mi-ar placea ca in cazul in care vreunii dintre acestia, in zborul lor intercontinental, interplanetar ori chiar intergalactic, spre celalalt tărâm, sau spre celalalt ţărm, vor poposi intamplator pe (b)Arca, sa stie ca cineva, candva, a ghicit ca ei exista. Ca exista aevea, ca ingeri ai acestei lumi. Mi-ar placea sa le pot oferi sfaturi utile despre cum ar putea sa-si evacueze o parte dintre vinovatiile imaginare care-i incarca sau macar sa-i invat cum sa-si acorde iertarea. Dar habar n-am cum anume s-ar putea face asta. Iertarea anonima. As vrea sa stiu ca poetul Emil Brumaru se va fi iertat pentru toate vinile pe care i le contabilizeaza cu sucitorul severul sau inger, Doamne iarta-ma, protector.

Despre iertare vorbeste si Vladimir Jankelevitch –  Iertarea / fragment de eseu:

“Se prea poate ca o iertare total străină de orice gînd ascuns să nu fi fost niciodată acordată pe pămînt, se prea poate ca o doză infinitezimală de ranchiună să dăinuiască totuşi în remisiunea oricărei insulte : orice dezinteres ascunde undeva, în străfundurile sale, un calcul imponderabil, un motiv microscopic de interes propriu, o mică speculaţie imperceptibilă, care face ca disperarea să fie un disperato teatral şi care este conştiinţa impură a conştiinţei vinovate. Din acest punct de vedere, iertarea este un eveniment care nu s-a produs niciodată în istorie, un act care nu are loc nicăieri în spaţiu, o pornire sufletească ce nu există în psihologia curentă. Şi totuşi, chiar dacă, să zicem, gestul iertării n-ar fi o trăsătură a experienţei psihologice, el ar trebui să rămînă o îndatorire.”

Am preluat fragmentul de mai sus de e blogul lui Tiberiu Orasanu, din dorinta de a unifica conceptul vinovatiei cu cel al iertarii. Pentru o tratare unitara. Desigur ca aburosul articol prezent pe care-l propun pe (b)Arca nu are darul vreunei clarificari initiale in special in rândul celor care vor fi avut rabdarea sa-l parcurga integral (exista cel putin unul), dar cred ca poate fi o buna premisa pentru viitoare clarificari terminologice. Prin teribile abuzuri, exagerari si extinderi colaterale de sens interpretam gresit termeni importanti precum IERTAREA, DEMOCRATIA, PATRIOTISMUL, IUBIREA, DRAGOSTEA si alte maruntsuri din VIATA.

Pe blogul d-lui Tiberiu Orasanu, am postat ca inginerul noaptea, un comentariu plin de greseli, despre „Iarta dar nu uita”. Il reiau in speranta ca voi fi reusit sa corectez macar o parte dintre greseli:

„Cred ca formula ghidusa „iert dar nu uit” este mai degraba un soi de sofism pervers, inventat de catre un anonim inteligent pentru a fi reutilizat apoi de nenumarate ori in istorie.

 A nu „uita” este echivalent cu a pastra posibilitatea retragerii (in anumite circumstante care se pot produce oricand in viitor)  iertarea acordata in mod formal la un moment dat . (Ce este viitorul?)

 Pana si gestul de a acorda iertarea inseamna in fond neiertarea deplina ci o favoare facuta cuiva pentru a deconta, spre balansare prin compensare, cine stie ce alte lucruri in relatia „comerciala” avuta cu cel care ne-a gresit candva. A ierta deplin inseamna a uita deplin, fie printr-un (simplu) deficit de memorie fie printr-un surplus de imaginatie si/sau inteligenta.

 Iertarea deplina este atunci cand constati (daca mai e nevoie) ca nu ai ce sa ierti si ca ceea ce parea la un moment dat vinovatie nu e decat cel mult un fapt divers digerat si integrat altor fapte dintr-un agregat care nu necesita vreo iertare.

De multe ori acordarea iertarii este confundata cu renuntarea deliberata la actiunile de pedepsire a acelei vinovatii care ar presupune acordarea iertarii. Este cazul lui Dorin Tudoran care nu conteneste sa declare ca-i iarta (ne fiindu-i la indemana sa-i pedepseasca) pe toti pe cei care i-au gresit, si pe care de fapt nu-i iarta, pentru ca este el insusi acrit.

Si apoi merita vinovatile sa fie scutite de pedeapsa? Poate ca nu. Dar cred ca pedepsele ar trebui cel mult amnate si oricum ar trebui decuplate de partea emotionala care implica iertarea.

Iertarea pentru vinovatiile altora fata de noi este pana la urma o problema de bucatarie interna a emotiilor proprii, a noastra cu noi insine nu cu faptuitorul. Nu ne-o putem acorda decat noua insine, eliberandu-ne. Daca putem. Uitînd. In mod inteligent. Complet si definitiv.

In clasele primare am fost pus in banca cu repetentul si batausul clasei, chipurile in scopul indreptarii sale. Cert este ca ce s-a indreptat la el s-a strambat la mine. In schimbul unor avantaje precum a-i imprumuta caietele de teme si a-l lasa sa copieze omul imi asigura, printr-o conventie tacita, niciodata exprimata in clar, protectie in recreatii.

 Puteam fi insolent sau chiar agresiv cu unii mai mari si mai tari decat mine care se fereau ca dracul de tamaie sa nu intre in conflict cu vlajganul ce-mi era coleg de banca, si care era repede varsatoriu de sange (nu din gâtlejuri ci din nasuri, dar orisicat). Intr-o zi insa s-a intamplat un incidet. Am avut lucrare de control si profa ne-a dat subiecte pe numere, randul unu, randul, doi… Se mai da oare extemporal pe numere? Cert este ca din cauza asta amicul meu nu putea copia de la mine fiind obligat sa traga cu „coada ochiului” la colega din fata sa. Cum nu era profa atenta, cum se ridica sa vada ce scrie colega din fata, avand grija sa se aseze repede cand profa ridica capul de pe lucrarile pe care le corecta.

 Intr-una dintre tentaivele colegului nu m-am putut abtine si i-am ridicat banca pe care trebuia sa se aseze. Cand profa a ridicat privirea omul s-a trantit repede inapoi dar s-a trezit pe sub banci spre hazul tuturor si nedumerirea profei care i-a zis doar: „Vezi ma Ghitza, de-aia n-are porcul coada”. Individul facut de bascalie, rosu ca racul, s-a ridicat, mi-a aruncat o privire ucigasa si mi-a suierat printre dinti: in pauza te umplu de sange. Incepusem sa-mi fac griji pentru mutra mea. A venit pauza. Am navalit cu totii afara sa facem repede o miuta. In curte individul m-a prins de umar si mi-a zis: Ba te sparg. Eu, cuprins de o inspiratie subita (si divina, ca orice inspiratie), cu o fata sincer mirata si nedumerita l-am intrebat cu neprefacuta ingenuitate: Ce-ai frate ce-ti veni? Pentru ce? Omul a parut brusc ca e pus in incurcatura. Stia clar ca trebuie sa ma cafteasca dar pur si simplu nu-si mai aducea aminte pentru ce. Si-a scremut un pic memoria, fara succes, si, pentru ca trebuia sa facem echipele mi-a dat drumul si mi-a zis: „Ei lasa ca-mi aduc eu aminte”. Nu si-a adus. M-a iertat si iertat am fost. Aceea a fost o iertare adevarata. Pentru ca omul avea o inima mare si iertatoare.

 Partea proasta cu intelectualii este ca si atunci cand uita de la ce le vine nevoia de razbunare nu renunta la razbunare. Cam ca olteanul care-si bate nevasta cand vine acasa fara sa stie de ce. Stie ea de ce. Sau poate pentru ca nu joaca miuta din cand in cand. Ar trebui. Chiar si cu golanii. Sportul elibereaza de stres.”

Blogul zilei (sau al noptii, chestie de fus orar): Ce-mi place mie. Cititi orice articol la intamplare si o sa simtiti o unda stranie venind dinspre calatorul caruia-i sade bine cu drumul, apoi vå va invada nitzel dorul departarilor.

Recomand iarasi AICI: Franc Kmelen. Un text emotionant de istorie anonima si contemporana. Daca vei citi primele fraze nu vei avea cum sa-l abandonezi.

26 răspunsuri to “Vinovăţie şi iertari. Semnificaţie şi dictoane.”

  1. Medusa said

    Domnule Goe, va uitati la televizor? De pilda, la Realitatea? Daca da, nu va sufocati? Daca nu, cum faceti? Subiectul pe care l-ati propus e foarte interesant dar pur si simplu nu ma pot concentra la altceva, imi spun „lasa-i in plata Domnului cu ipocrizia, impostura si nemernicia lor scarboasa” dar in realitate nu pot sa-i ignor, ma intreb cum e posibil ca asemenea oameni sa vorbeasca unei natiuni, ce natiune e aia careia ii vorbesc asemenea oameni, cum de nu se intampla nimic, nimeni nu se revolta, nu se crapa pamantul..
    Si, da, nu pot nici macar sa formulez anumite ganduri/perspective pe care le-as avea pentru ei, pentru ca mi-e frica. Pentru ca da, ma incarc de pacate. Pe langa cele mai subtile, de care vorbiti. Si, totusi, pe acest Ciuvica…

    • Dl.Goe said

      Am trecut demult de faza asta in care ma indignam ca nu se crapa pamantul. De ce-ar trebui sa ma mire faptul ca unii de-abia asteapta sa puna botul la bascaliile infantile in genul celor cu voievodatele ori la cele subtile cu cele 7 sutici de lei necesari pentru preschimbarea buletinului? M-am cam lamurit pe ce lume traim asa ca neavand asteptari nu pot fi dezamagit. Orice lucru bun care mi se intampla si orice om care face ceva ce pot admira sunt bonus-uri. Pot sa ma uit la orice emisiune fara sa ma enervez. Chiar si la meciurile de tzurca din Liga I. 😯 Cred ca nu sunt normal.

  2. Medusa said

    Acum e cu „camaradul de pe patul de spital”, adica maiorul care si-a dat foc ca sa scape de Basescu. Ce ma scoate din minti este jubilatia lor ca cineva si-a dat foc iar asta le serveste interesul. Este, de fapt, monstruos. Nu e vorba de dezamagire aici, ci de mult mai mult. Bun, v-ati lamurit pe ce lume traim, dar cum puteti accepta? Si daca ati acceptat, cum de n-ati devenit cinic? sau ati devenit? 🙂
    As vrea sa gasesc indemnul acela (al Apostolului Pavel?) de a ne gandi la faptul ca toti suntem muritori, pentru a ne putea inmuia inima.

    • arcaluigoe said

      Am acceptat numai asa,… de curiozitate. Ca sa vaz ce moft mai e si åsta… Dar daca nu se lamureste mai curand ma bate gandul sa pun de-o Evanghelie in care sa predic Razboiul pentru Pace. Cu orice Pret. Cat o da si Editura acuma. Ca e economie la Piata.

  3. Ghita said

    Bine ca mi-ai amintit. Acum chiar ca ai pus-o de mamaliga. Te-am spart la nas Goe draga.

    • Dl.Goe said

      He-he-he. Nu prea cred. Ghita acela era unul imaginar. Intre timp a murit si ne-am impacat. Adresa ta de IP nu aduce a paradis. Dar apreciez cum se cuvine intentia. Despre Ghita al meu am aflat intamplator ca a murit intr-un parc de distractii din Germania, unde era mecanic, incercand sa repare nu stiu ce instalatie.

  4. Medusa said

    Eu cred ca o inima e cu atat mai mare si iertatoare cu cat are puterea de a ierta fara a uita. Iarta pentru ca intelege, nu pentru ca uita. Iarta pentru ca iubeste, iarta pentru ca e un om bun. Cei care iarta prin uitare deplina, precum Ghita, sunt in general oameni cu un anumit soi de generozitate care vine din propria slabiciune. E frumoasa iertarea lui Ghita, dar mai frumoasa este iertarea cuiva care nu a uitat dar a resorbit orice urma de resentiment legat de o anumita greseala a cuiva fata de el. Si poate sa se daruiasca din nou, la fel ca prima data, asta e semnul ca a iertat deplin. De obicei, nu el este cel care isi aduce aminte de vina iertata, ci cel care a gresit, prin faptul ca mai greseste o data ii aduce aminte. Si el iarta din nou, si iar se daruieste.

    • Dl.Goe said

      Se zice ca un lucru care se intampla o data este foarte posibil sa nu se mai intample niciodata. Dar un lucru care se intampla de doua ori, aproape in mod sigur se va intampla si a treia, a ptara si asa mai departe. O fi adevarat?

      P.S. Eu cred ca Ghita a uitat tocmai pentru ca nu avea destul resentiment in el nu pentru ca ar fi avut probleme cu memoria. Acuma este posibil ca toata teoria asta sa fie legata si de experienta mea personala. Toate persoanele care m-au iubit, cand au avut de ce sa ma ierte asa m-au ierta: uitand cu totul ce le facusem. De la ele am invatat lectia asta cu „uitarea”.

      • Radu Humor said

        Sa inteleg ca ai ajuns sa cersesti iertare prin uitare de la Abalaru 🙄
        L-ai vazut cum joaca „una mie, una tie, alta-n cea portocalie” cu Steliana, ca doar cu ea a mai ramas pe blog si cu periodicele „superbissime” ale lui SIliesiu, care una spune si alta fumeaza (acum la premiile ATPR 😉 )
        Uitarea nu-i un fenomen controlabil , asa ca toata polologhia asta n-are nici un rost !
        A uita nu-i acelasi lucru cu sa nu-ti amintesti ( pentru moment sau niciodata).
        Nu uiti cand vrei , ca altfel ti-ai aminti numai ce-ti convine ( ce fericiti ar fi criminalii sa scape de groaznica povara a amintirii :mrgreen: )
        Nenorocirea e ca asemeni voua, cred si alti imbecili, care spera ca poporul sa uite toate relele facute asupra lui la comanda si cu buna stiinta :mrgreen:
        Pentru unii ca voi, straini de cele sfinte, exista doar refuzul de a-ti aminti ( ce jalnic ai ajuns Goe, sa te iei de greselile din graba; se vede ca n-ai alta treaba 😉 ), incercarea de a trece peste orice, pana-ti vezi indeplinit scopul, de cele mai multe ori meschin si josnic :mrgreen:

        P.S.
        Cred ca simpaticul Ghitza si-a dat seama ca n-ar fi bine sa-si puna in cap toata nomenclatura, spargandu-i nasul unui pui (de lele !) de-al ei 😉

        • arcaluigoe said

          @Radu Humor – Stimate domn sunteti un animal de companie strem de… exotic cum putini isi ingaduie sa tina pe lânga casa. Prin d-voastra anatomia prepelitei capata valente si frumuseti noi. Ce sa mai vorbim sunteti, draga domnule o scumpete de baiat, plin de humorul rezidual care se naste pe drumul dintre vorbirea libera si naturala pe care o practicati aici (multumita eficientei cu care vi s-a ingaduit sa fiti d-voastra insiva, trestia ganditoare) si stilul smuls, scremut al vorbirii radicale si chinuite in raport cu fiinta (care este) prin care vi se pare ca-l egalati pe Tudoran in pamflet, pe Cerocratia. Pana sa deveniti mascota oficiala mai aveti mult de muncit. Si aici dar si acolo. Ca elasticul din elicopterul albanezilor. Spor va doresc.

  5. Radu Humor said

    „…..ce natiune e aia careia ii vorbesc asemenea oameni, cum de nu se intampla nimic, nimeni nu se revolta, nu se crapa pamantul..”
    Poftim, ce o „scoate din minti” (din ceeee ?!) pe una ! 🙄
    Faptul ca unii vorbesc, nu faptul ca unii fac grozavii despre care vorbesc in van(t) cei carora inca nu li s-a putut cumpara tacerea sau complicitatea 😉
    Mare-i gradina/Imparatia lui Dumnezeu, de pot trai in ea ( in apele ei ) si asemenea vietuitoare 🙄

    • Medusa said

      In mintea ta atat de limitata (nici nu-mi pot imagina mai limitata), faptul ca toata lumea te da la o parte cu piciorul ca pe un gandac scarbos, te confirma, nu te infirma. Te convingi pe zi ce trece ca esti Sfantul Gheorghe ucigand balaurul. Oricine e in afara schemei tale primitive de „gandire” te si miri cum de mai vietuieste si se mai taraste pe lumea asta. Te framanta totusi ca, desi schema ta e atat de simpla si de clara, e exprimata peste tot numai de imbecili (aia care scriu cu majuscule “huo Tismaneanu” etc, ii stii bine). De ce oare numai ei au inteles? Dar raspunsul vine repede: toti ceilalti, desi iti cam place cum scriu, ii vezi bine ca sunt articulati, simpatici, ti-ar placea sa bei o bere cu ei, sunt vanduti. I-a cumparat Cartarescu ca sa-si tradeze neamul. Sau ca sa-si publice cartile. E atat de simplu…

      • Radu Humor said

        Alegerea unui pseudonim, daca tot te-ai hotarat sa iei calea anonimatului, spune extrem de multe despre nefericitul(a) obligat sa-l foloseasca !
        Si daca nici sub protectia anonimatului nu ai curajul sa gandesti si sa interpretezi singur anumite situatii de viata (mai ales politice), ajungand sa fii un simplu
        transmitator al ordinelor primite, sau in cel mai bun caz un papagal caraghios, oricat te-ai stradui sa te dai mare, sfarsesti in ea !
        In marea masa a mediocritatilor cu ifose !
        Pana la urma nici cei pe care-i tot vanturati prin fatza vitrinei cu personalitati nu sunt decat palide copii ale maestrilor , tot ce ramane in urma lor e ca sunt (pe bune de asta data) copiii unor celebri facatori de rau acestei natzii !
        Daca mai pateste cineva o intarziere a commentului postat de la 1-6 ore (absolut la toate postarile) rog sa -mi spuna !
        Daca nu, il rog pe proprietarul blogului sa aiba curajul sa explice (cum crede si vrea el) aceasta potlogarie !

        Daca va simtiti (mult) mai bine inconjurati de yesmani si pupincuristi, nu e cazul sa insistati sa mai raman .
        Va faceti si voua un serviciu( pe criza asta !), dar evitati si sa vi se citeasca adevarata constructie morala si intelectuala, de care unele mai ales sunteti atat de convinsi incat provocati acea mila specifica vis-a-vis de handicapatii fara sanse de recuperare !

  6. Polichinelle said

    Iertarea absolută – nu o performanţă a cicatrizării, nu o depăşire prin refulare ori uitare, ci un sublim act de negare, de anulare a înseşi cărnii în care gâlgâie rana.

    • Dl.Goe said

      Precarele-mi mijloace de exprimare si neseriozitatea-mi, peste limitele intrinseci ale cuvintelor si cuvântarilor, imi pare ca au impins intelesurile spre asimilarea sensului uitarii cu acela al unui defect de memorie. Nu voi fi vrut sa spun asta. Da, cuvantul „negare” (atat de abraziv) in loc de „uitare” exprima ceva mai exact procesul iertarii, in absenta unui termen inca si mai adecvat. Termen care nu exista pentru ca ar incarca dictionarul degeaba la cat de rar ar fi folosit.

  7. Tradian Bastase said

    Ce arca domne, asta e corabia nebunilor 🙂

  8. Dl.Goe said

    Economia mondiala se afla intr-un echilibru extrem de precar intre relansare si catastofa. Vectorul principal al acestei situatii limita este o tara nerecunosuta oficial ca atare dar care functioneaza de cateva decenii ca o entitate sistemica unitara, pe post de perpetuum mobile financiar: Chinusa. Poate ar trebui sa ne reamintim despre inceputurile coagularii acestei entitati imperiale AICI: Relatiile dintre Statele Unite ale Americii si China in anii 1970 – Contributia Romaniei. Daca acea contributie a odioasei dictaturi totalitare din Romania poate fi considerata un merit istoric sau o greseala fundamentala intr-o drama planetara vom afla, cred, in scurta vreme.

  9. Dl,Goe said

    Recomand iarasi AICI: Franc Kmelen. Un text emotionant de istorie anonima si contemporana. Daca vei citi primele fraze nu vei avea cum sa-l abandonezi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: