Vinovăţie şi iertari. Semnificaţie şi dictoane.

In ACEA poema nestemata a lui Emil Brumaru, oferita spre dezvoltare, ca tema de casa, si pe care putini au catadixit s-o continue si/sau s-o dez/bata (si asta si aici dar si in ograda hobbyt-ului), era incastrata o idee care chiar ar merita lamurita, si anume ca păctele, furaciunile, minciunile de care ne facem vinovati ar fi detectabile ca atare in mintea noastra (prin spargerea capului cu sucitorul de catre insusi ingerul nostru pazitor, de catre constinta noastra). Prin urmare s-ar putea deduce ca vinovătii (crime) sunt doar cele pe care noi insine ni le stim si acceptam ca atare: pacatele cu voie, iar nu cele fara de voie (pentru care la ora de religie suntem invatati sa ne cerem iertare in egala masura).

De la vinovătii la pedeapsa si de la pedeapsa la iertare nu este in total decat un pas. Un singur pas.

Putem fi desigur pedepsiti (…) pentru lucruri pe care nu le-am comis. Putem fi pedepsiti pentru lucruri pe care le-am comis dar care nu sunt fapte rele (ilegale, imorale sau ingrasatoare), pentru ca, nu-i asa?, niciun bine nu ramane nepedepsit. Putem fi pedepsiti pentru fapte rele comise fara voie, din postura de simple instrumente ale unui destin ce persecuta implacabil. Putem primi astfel de pedepse. Accidental. De cele mai multe ori, adica in cea mai mare parte a timpului vietii, nu primim asa ceva, iar daca primim, suntem capabli sa ne reperam cumva onoarea ori sa beneficiem de favorurile capricioasei legi a compensatiilor. Despre acest gen de relatie intre crima si pedeapsa nu vreau sa vorbesc acum. Sunt pline bibliotecile lumii cu discutii despre aceasta relatie mama-fiu.

As vrea sa ma opresc o clipa asupra relatiei dintre gândurile criptate in adancurile mintii noastre, pe care noi insine le consideram „pacate”, minciuni, furaciuni, fapte rele, dar care sunt secrete foarte bine ascunse, ferecate, de care nu stie nimeni. Nimeni in afara noastra (insine) si a ingerului nostru protector cu sucitor. Intrebarea este (aceasta-i intrebarea) daca pot sau nu astfel de vini sa ramâna nepedepsite. Se pare ca nu. Se pare ca nu. Dovada si poetul Emil Brumaru. Greselile de care suntem constienti (sau semi-constienti) nu pot ramane nepedepsite, in acord cu legile naturii-mama care e parsiva si perfida. Partea proasta e ca nici aici nu e democratie. Unii isi gasesc vini in orice, la orice pas, iar altii (deh, asta e epoca) nu-si gasesc frate nicio vina, si nu doar in ceea ce sunt dispusi sa declare la spovedanie ori la preluarea mandatelor si declararea averilor, ci deep-deep inside, in adancuri in care nu au nicio apasare. Pe acestia din urma numai Dumnezeu i-ar mai putea pedepsi. Acum sau atunci. De aceea i-as lasa (momentan) in plata Domnului (chit ca multi sunt in solda Diavolului). Ma veti scuza ca am scris si „Diavolul” tot cu „D” mare.

Acum as vrea sa ma oressc preţ de un bob zabava asupra celor care-si gasesc vinonatii cu prea mare usurinta, sensibilii, ulltra-gingasii, melamcolicii in exces. Nu cred ca se vor fi afland multi dintre acestia pe (b)Arca dar mi-ar placea ca in cazul in care vreunii dintre acestia, in zborul lor intercontinental, interplanetar ori chiar intergalactic, spre celalalt tărâm, sau spre celalalt ţărm, vor poposi intamplator pe (b)Arca, sa stie ca cineva, candva, a ghicit ca ei exista. Ca exista aevea, ca ingeri ai acestei lumi. Mi-ar placea sa le pot oferi sfaturi utile despre cum ar putea sa-si evacueze o parte dintre vinovatiile imaginare care-i incarca sau macar sa-i invat cum sa-si acorde iertarea. Dar habar n-am cum anume s-ar putea face asta. Iertarea anonima. As vrea sa stiu ca poetul Emil Brumaru se va fi iertat pentru toate vinile pe care i le contabilizeaza cu sucitorul severul sau inger, Doamne iarta-ma, protector.

Despre iertare vorbeste si Vladimir Jankelevitch –  Iertarea / fragment de eseu:

“Se prea poate ca o iertare total străină de orice gînd ascuns să nu fi fost niciodată acordată pe pămînt, se prea poate ca o doză infinitezimală de ranchiună să dăinuiască totuşi în remisiunea oricărei insulte : orice dezinteres ascunde undeva, în străfundurile sale, un calcul imponderabil, un motiv microscopic de interes propriu, o mică speculaţie imperceptibilă, care face ca disperarea să fie un disperato teatral şi care este conştiinţa impură a conştiinţei vinovate. Din acest punct de vedere, iertarea este un eveniment care nu s-a produs niciodată în istorie, un act care nu are loc nicăieri în spaţiu, o pornire sufletească ce nu există în psihologia curentă. Şi totuşi, chiar dacă, să zicem, gestul iertării n-ar fi o trăsătură a experienţei psihologice, el ar trebui să rămînă o îndatorire.”

Am preluat fragmentul de mai sus de e blogul lui Tiberiu Orasanu, din dorinta de a unifica conceptul vinovatiei cu cel al iertarii. Pentru o tratare unitara. Desigur ca aburosul articol prezent pe care-l propun pe (b)Arca nu are darul vreunei clarificari initiale in special in rândul celor care vor fi avut rabdarea sa-l parcurga integral (exista cel putin unul), dar cred ca poate fi o buna premisa pentru viitoare clarificari terminologice. Prin teribile abuzuri, exagerari si extinderi colaterale de sens interpretam gresit termeni importanti precum IERTAREA, DEMOCRATIA, PATRIOTISMUL, IUBIREA, DRAGOSTEA si alte maruntsuri din VIATA.

Pe blogul d-lui Tiberiu Orasanu, am postat ca inginerul noaptea, un comentariu plin de greseli, despre „Iarta dar nu uita”. Il reiau in speranta ca voi fi reusit sa corectez macar o parte dintre greseli:

„Cred ca formula ghidusa „iert dar nu uit” este mai degraba un soi de sofism pervers, inventat de catre un anonim inteligent pentru a fi reutilizat apoi de nenumarate ori in istorie.

 A nu „uita” este echivalent cu a pastra posibilitatea retragerii (in anumite circumstante care se pot produce oricand in viitor)  iertarea acordata in mod formal la un moment dat . (Ce este viitorul?)

 Pana si gestul de a acorda iertarea inseamna in fond neiertarea deplina ci o favoare facuta cuiva pentru a deconta, spre balansare prin compensare, cine stie ce alte lucruri in relatia „comerciala” avuta cu cel care ne-a gresit candva. A ierta deplin inseamna a uita deplin, fie printr-un (simplu) deficit de memorie fie printr-un surplus de imaginatie si/sau inteligenta.

 Iertarea deplina este atunci cand constati (daca mai e nevoie) ca nu ai ce sa ierti si ca ceea ce parea la un moment dat vinovatie nu e decat cel mult un fapt divers digerat si integrat altor fapte dintr-un agregat care nu necesita vreo iertare.

De multe ori acordarea iertarii este confundata cu renuntarea deliberata la actiunile de pedepsire a acelei vinovatii care ar presupune acordarea iertarii. Este cazul lui Dorin Tudoran care nu conteneste sa declare ca-i iarta (ne fiindu-i la indemana sa-i pedepseasca) pe toti pe cei care i-au gresit, si pe care de fapt nu-i iarta, pentru ca este el insusi acrit.

Si apoi merita vinovatile sa fie scutite de pedeapsa? Poate ca nu. Dar cred ca pedepsele ar trebui cel mult amnate si oricum ar trebui decuplate de partea emotionala care implica iertarea.

Iertarea pentru vinovatiile altora fata de noi este pana la urma o problema de bucatarie interna a emotiilor proprii, a noastra cu noi insine nu cu faptuitorul. Nu ne-o putem acorda decat noua insine, eliberandu-ne. Daca putem. Uitînd. In mod inteligent. Complet si definitiv.

In clasele primare am fost pus in banca cu repetentul si batausul clasei, chipurile in scopul indreptarii sale. Cert este ca ce s-a indreptat la el s-a strambat la mine. In schimbul unor avantaje precum a-i imprumuta caietele de teme si a-l lasa sa copieze omul imi asigura, printr-o conventie tacita, niciodata exprimata in clar, protectie in recreatii.

 Puteam fi insolent sau chiar agresiv cu unii mai mari si mai tari decat mine care se fereau ca dracul de tamaie sa nu intre in conflict cu vlajganul ce-mi era coleg de banca, si care era repede varsatoriu de sange (nu din gâtlejuri ci din nasuri, dar orisicat). Intr-o zi insa s-a intamplat un incidet. Am avut lucrare de control si profa ne-a dat subiecte pe numere, randul unu, randul, doi… Se mai da oare extemporal pe numere? Cert este ca din cauza asta amicul meu nu putea copia de la mine fiind obligat sa traga cu „coada ochiului” la colega din fata sa. Cum nu era profa atenta, cum se ridica sa vada ce scrie colega din fata, avand grija sa se aseze repede cand profa ridica capul de pe lucrarile pe care le corecta.

 Intr-una dintre tentaivele colegului nu m-am putut abtine si i-am ridicat banca pe care trebuia sa se aseze. Cand profa a ridicat privirea omul s-a trantit repede inapoi dar s-a trezit pe sub banci spre hazul tuturor si nedumerirea profei care i-a zis doar: „Vezi ma Ghitza, de-aia n-are porcul coada”. Individul facut de bascalie, rosu ca racul, s-a ridicat, mi-a aruncat o privire ucigasa si mi-a suierat printre dinti: in pauza te umplu de sange. Incepusem sa-mi fac griji pentru mutra mea. A venit pauza. Am navalit cu totii afara sa facem repede o miuta. In curte individul m-a prins de umar si mi-a zis: Ba te sparg. Eu, cuprins de o inspiratie subita (si divina, ca orice inspiratie), cu o fata sincer mirata si nedumerita l-am intrebat cu neprefacuta ingenuitate: Ce-ai frate ce-ti veni? Pentru ce? Omul a parut brusc ca e pus in incurcatura. Stia clar ca trebuie sa ma cafteasca dar pur si simplu nu-si mai aducea aminte pentru ce. Si-a scremut un pic memoria, fara succes, si, pentru ca trebuia sa facem echipele mi-a dat drumul si mi-a zis: „Ei lasa ca-mi aduc eu aminte”. Nu si-a adus. M-a iertat si iertat am fost. Aceea a fost o iertare adevarata. Pentru ca omul avea o inima mare si iertatoare.

 Partea proasta cu intelectualii este ca si atunci cand uita de la ce le vine nevoia de razbunare nu renunta la razbunare. Cam ca olteanul care-si bate nevasta cand vine acasa fara sa stie de ce. Stie ea de ce. Sau poate pentru ca nu joaca miuta din cand in cand. Ar trebui. Chiar si cu golanii. Sportul elibereaza de stres.”

Blogul zilei (sau al noptii, chestie de fus orar): Ce-mi place mie. Cititi orice articol la intamplare si o sa simtiti o unda stranie venind dinspre calatorul caruia-i sade bine cu drumul, apoi vå va invada nitzel dorul departarilor.

Recomand iarasi AICI: Franc Kmelen. Un text emotionant de istorie anonima si contemporana. Daca vei citi primele fraze nu vei avea cum sa-l abandonezi.