Bancuri de peşti. Pentru proşti.

Al doilea eseu.

Primul eseu se gaseste AICI.

Cică patru teologi, care va să zică intelectuali, duceau lipsă de şalvari. Ei erau buni prieteni (cu Rapaport) şi obisnuiau să campeze Duminica, la padure impreuna. Se trezeu dimineata devreme, se rugau pentru pâinea cea de toate zilele, iar apoi işi beau cafeaua, in pace si liniste, facută la ibric si discutau teologie. Chiar si teleologie. Cateodata erau anti. In fine, ce s-o mai lungesc cu introducerea, într-una dintre duminicile astea oamenii nostri (ca teologii sunt si ei oameni; ca mine si ca d-ta), discutand ei despre ingeri, au intrat intr-o polemica politica in legatura cu interpretarea unui verset biblic. Nu conteaza care. Cert este ca trei dintre ei (Luca si Matei) sustineau o anumita varianta de interpretare, iar al patrulea (Andrei) sustinea invers. Aproape ca ajunsesera in mod democratic la bataie. Cel de-al patrulea (sa-i zicem Andrei, ca sa nu ne incurcam in nume) insista ca nu si nu, că el are dreptate iar nu ceilalti trei, cat erau ei de trei (Luca si Maftei). Ceilati trei erau blajini si-l indemnau la cumpat si cugetare. Dar el nu si nu. Disperat, omul nostrum se apuca sa-l invoce pe bunul Dumnezeu rugandu-se de acesta (cu voce tare) sa dea un semn ceresc pentru a le arata celor trei (Tony si Matei) ca el are dreptate. Brusc, din senin adica, un fulger lumineaza cerul si un tunet sparege linistea acelei dimineti de Duminica.

– Ei, vedeti mai necredinciosilor ca am avut dreptate, zice Andrei glorios.

– Aiurea, ii raspunde Luca intr-o doara, a fost o simpla coincidenta. Atmosfera e incarcata de electricitate, ca uite sta sa ploua, zice si Matei (desi era senin pana-n zari). Se mai intampla.

Pe culmile disperarii Emil se intoarce din nou cu faţa spre cer si i se roaga si mai aprig (cam ca Manole din balada), lui Dumnezeu, sa dea naibi un semn mai clar ca sa priceapa si cei habotnici in ale greselii ca el are dreptate. N-apuca Andrei sa-si sfarseasca ruga cand un copac demn din apropiere este traznit, fiind cuprins de flacari inalte pana la cer. Radiind de o fericire nesanatoasa Andrei se intoarce catre cei trei si le zice:

– Ei, mai pacatosilor, acuma intelegeti ca am dreptate? Ca e ca mine si nu ca voi?

Cei trei isi iau seama scuipandu-si in sân dar dupa o vreme teologul anTony-escu  ii raspunde:

– Coincidenta frate, coincidenta! N-ai vazut ca era atmosfera incarcata. Se mai intampa sa trazneasca. A fost o intamplare, nu semn de la Domnul nostru Dumnezeu pentru un amarât ca tine.

– Da mai, ii zic si ceilalti, tie nu-ti e rusine sa iei in desert numele Domnului din trufie? Ai fi in stare de orice erezie ca sa-ti satisfaci poftele egoice si sa zicem noi ca interpretarea ta stupida e cea corecta. Nu e!

Nevenindu-i sa creada, Andrei, al-IV-lea, se intoarce a III-a oara spre cer si cu voce stinsa zice:

– Domne, Dumnezeul meu, da un semn clar, clar ca lumina cea de-ntâi, care sa-i lamureasca pe işti trei nefericiti ca am dreptate, ori daca nu, trazneste-ma pe mine aici, in frunte.

Brusc se intunceca cerul si pamantul, se strag nori grei ca plumbul, doar o oaza mica de lumina galbuie mai ramane pe cer si in ea se arata chipul Domnului. O voce tunatoare din cer si de pre pamant le zice lor: “Andrei are dreptate, adevar va zic voua”. Apoi norii se risipesc intr-o clipa, ca si cand n-ar fi fost, seninul se intoarce, iarba se inroureaza, iar cafeaua înalţă aburi aromatici din cestile teologilor, scufundati adânc in tacere si smerenie. Andrei, soarbe primul o gura de cafea, apoi zambind superior intreaba asa, fara tinata: “Ei?” Ceilalti iau si ei cate o gura de cafea, iar apoi, Victor, cel mai intelept dintre traci, zice: “Ei ce? Acuma suntem trei contra doi.”

Al doilea eseu este o repovestire originala dupa o poveste originara

pe care am cules-o ca banc cu autor anonim.

Ca mine. Ca tine. Ca cine stie cine.