Caragiale 2.0
Posted by Arca lui Goe pe iunie 17, 2011
„Caragiale trăia într-o lume ca o gazetă – aceasta era concluzia Ioanei Pârvulescu la capătul celor şapte eseuri din În ţara Miticilor (2007), în fond tot atîtea plimbări critice prin pădurea locurilor comune crescute în ultimul secol în jurul acestui scriitor; dar abia acum, cînd revine asupra contextului epocii, Ioana Pârvulescu pune punctul pe i: Caragiale şi scria ca la gazetă.
Se pare că ultima contestare a lui Caragiale s-a consumat în 1935, dar nici Ibrăileanu, nici Lovinescu, nici Zarifopol nu credeau că opera sa va trece proba timpului, că va mai putea fi înţeleasă şi gustată şi de generaţiile viitoare. De aceea, cele două întrebări…”
Caragiale 2.0 – Nu, nu este scorul la pauza al meciului dintre nenea Cara si tanti Aurora / Sotzietatea Romana. Este titlul sub care un talentat critic literar face recenzia unei carti AICI.
Bonus: De bine de la un evreu stalinist despre un apologet al capitanului.
(b)Arca lui goE 
Dl.Goe said
…dar presupun ca nimeni dintre (b)arcalogi nu citeste critica literara si deci cu atat mai putin critica-criticii-literare… aceasta fiind a treia tema refuzata consecutiv, la import… dupa cele despre bulele narcisiste in care plutesc virtualii (stele) cu nume si fara nume si cea despre intoxicarile grosiere cu gust de opiu si mor-fine.
Nu mai pun la socoteala ca nimanui nu pare a-i pasa de drepturile intelectuale asupra unor fragmentelor de literartura postate sub pseudonim de catre artisti anonimi…
Meta-concluzia locala (sa mi se ingaduie sa fiu nitzel abrupt) se refera la faptul ca, esuati in blogosfera sub pretextul (subtire) ca ar profita de libertate, libertatea deplina de a vorbi despre ce anume vrei, cum vrei, cand vrei, cui vrei si cu cine vrei, bloggerii devin inevitabil prizonierii comentatorilor lor, ajungand sa scrie special celor care-i frecventeaza pentru a le satisface acestora orizontul de asteptare in schimbul unei vorbe bune si a unor palme sub forma de aplauze. Scriitorii devein astfel simple unelte ale unor grupuri mici de cititori atent selectionati (de catre hazard), ei insisi scriitori de comentarii (intampinari) prin care impun ritmul, tematica, nivelul si directia blogului. Exemplele ilustrative si prezentarea adecvata a catorva cazuri foarte la indemana 🙄 ar putea fi un excelent subiect de discutie, mult mai suculent decat interpretarea succesului durabil al modelului de literatura propus de catre genialul Caragiale. Desigur, dl.Goe fiind un om liber, (si nu este oare libertatea doar necesitate inteleasa?) va proceda in consecinta. 😉
ApreciazăApreciază
Medusa said
Ba unii mai citim si critica literara dar, evident, preferam sa citim mai intai cartile supuse criticii si apoi, cum nu putem citi tot, trebuie sa fim foarte selectivi si cu cartile, si cu critica si cu revistele literare si chiar cu blogurile :-).
De pilda, Dilema a ajuns pentru mine o revista de rasfoit. Si nici unul dintre cei doi autori la care ne trimiteti astazi nu este un favorit de-al meu, asa ca voi urma sau nu recomandarea de lectura in functie de timpul si dispozitia pe care le voi avea (si asta numai pentru ca le-ati recomandat dumneavoastra).
ApreciazăApreciază
Dl.Goe said
Hei – Nu era un repros. Ci o constatare cautata. Nu mi-ar fi convenit deloc sa observ ca eu schimb macazul (de proba) si nimic nu se schimba pe (b)Arca in atitudinea (b)Arcologilor. Nu mi-ar fi servit teoria in pregatire. Daca nu va plac autorii recomandati nu trebuie sa-i cititi doar ca sa-mi faceti mie „o placere”. Rasfoiti-i in graba si striviti-ma printr-o detasare suverana 🙂 sau sfidati-ma cum se cuvine 😉
P.S. Cei doi evanghelisti erau 3: Marius, Vasile si Radu Cosasu. Nu va plac doi tot aveti alterntiva 🙄
ApreciazăApreciază
rongo said
N-aş prea-ş crede că o interpretare a lui Caragiale, într-o interpretare a vremii lui e tot o dublă negaţie, ci dublă eroare.
ApreciazăApreciază
Dl.Goe said
Din greseala in greseala spre victoria finala. Ati putea sa spuneti in ce constau erorile…? Daca_nu_nu
ApreciazăApreciază
rongo said
Comparativ, dinspre celălalt pol, cum să putem reconstitui, în etanşeitatea ei, lumea lui Henry James, din impenetrabilitatea cărţilor sale, al căror aristocratism ocult ne este ininterpretabil prin inaccesibilitate? Perenitatea mârlăniei naţionale propteşte „cu asupra de măsură” actualitatea lui Caragiale. În Suedia, Stâlpii societăţii, lui Ibsen – simetrică „Scrisorii” – au înverzit spre pălire, cu civilizarea societăţii. La Caragiale, însă, scandalul vine din discrepanţa între lumea de coşmelie morală, În Scrisoare, şi amploarea arhitecturală de catedrală, constructivă, de factură cehoviană, a dramei.
ApreciazăApreciază
Dl.Goe said
Vorbind despre Caragiale care scria ca la gazetă nu cred ca Ioana Pârvulescu a avut in vedere in mod special Scrisoarea Pierduta. Ba ceva ma face sa cred ca a pierdut-o din vedere. Felul in care incearca sa-l interpreteze pe trans-Caragiale fortand noul, ineditul, pe o tema si asa intoarsa pe toate fetele (si) din cauza mirarii in fata falselor profetii (sperau Garabet, Horia si Paul, sarmanii, ca l-o lasa posteritatea pe maestru fara margareta prin civilizare; nu fu sa fie) mi se pare destul de plauzibil, un model credibil care sugereaza relatia dintre forta, masa si acceleratie in scriitura autorului momentelor si schitelor. Faptul ca modelul propus nu poate explica unitar intreaga opera a lui Caragiale sau pe artist in sine nu cred ca poate fi considerat o eroare sau o imperfectiune a interpretarii. Pe falia respectiva Caragiale asa fu: hot cu ziua de la gazetarii ingenui ai vremurilor sale. Plus valoarea.
ApreciazăApreciază
rongo said
Carul e pus înaintea boilor, prin interpretările astea, ba naturaliste, ba realiste etc.; pe bune, mai bine-am urmări, dacă taxonomiile astea sunt sau nu caragialeene. Fiindcă, vorba doftoroaiei, nu boala trebuie dagnosticată ci bolnavul. Că-i răsturnată rânduiala, bag sama, deoarece creatorii dintotdeauna făcură arta, nu esteţii. A doua confuzie de nedumerire şi eroare asupra lui Caragiale e, că, justificată şi dramatic, măiestria de arhitect nuvelist, constituie un fundal, ca mesaj, optimist, nicidecum zeflemitor, cinic. Interpretările, de altfel, nuanţează şi dezvoltă locuri comune, neimaginînd semioze, cum şi-a inovat, întradevăr creator, opera, Caragiale. Poate, Parta Metreu va să socoată că tărăşenia merita mai mult decât o interpretare.
ApreciazăApreciază
Medusa said
Ei, acum, crezand ca va fac o placere l-am citit pe Radu Cosasu :-). Simpatic, dar mi se pare ca (cel putin din punct de vedere moral) vorbeste mai mult despre el (Radu Cosasu) decat despre Cioran. Sigur, daca iti place Radu Cosasu, iti doresti sa citesti despre el, scris de el. Dar daca iti place Cioran, preferi oricand un articol ca acesta:
http://www.revista22.ro/articol-10688.html
ApreciazăApreciază
Dl.Goe said
Dar din dar se face raiul. Merci pentru recomndare. Superb articol.
ApreciazăApreciază
Doina Popescu-Brăila said
Pot să pariez că nenea Iancu nu s-a plictisit niciodată?
ApreciazăApreciază
neamtu tiganu said
Fi-miu a plecat de mic din Ro si nu a apucat sa auda de Caragiale. De asemeni nu e un cititor de literatura, ma amuza insa uneori sa-i pun pa video niste piese Caragiale. Desi intelege romaneste f. bine, totusi nu-l amuza. Caragiale e ca ciorba de burta, miroase neobisnuit, are un aspect nu prea estetic.
P.s Mie imi place ciorba de burta, chiar acum nefasta face asa ceva, diseara avem musafiri, sarbatorim ceva! Fi-miu nu maninca ciorba de burta!
ApreciazăApreciază
rongo said
Nici după amar de 20 de ani, critica literară nu s-a deznăclăit din rezistenţa prin ascunzătură stilistică. Drept îi, într-un regim unipartidic, recte, într-o cultură unidoctrinară, nici gând să faci critică de construcţie, când, aproape identificându-se prin geometria mentalităţii, neputându-se discuta ideologia, nici compoziţia n-avea cum fi dezbătută. Exclusiv stilistică, critica literară a promovat ceea ce a apreciat: alexandrinismul, provincialismul. Arhitectura literaturii socialiste a fost desenată de zidari şi zugravi. Pentru a nu fi tezist înţeles, nu la profunzimea ideatică mă refer, ci la limbajul îmbinărilor, etajerilor, al arcuirilor, contraforţilor, balcoanelor şi turnurilor de idei, la artisticitatea compoziţională, în semiotica semnului, semnificaţiei şi semnificantului, nu-n estetica duplicitară şi alunecoasă – care a venit mânuşe primitivismului maniheic realist-socialist – a formei şi conţinutului, mioritică. Dar…
ApreciazăApreciază
rongo said
avem filozofi fără sistem şi vizionari fără perspectivă, tot astfel cum avem membrii ai USR fără a fi scriitori, analişti politici şi economişti de neasamblat.
ApreciazăApreciază
rongo said
CARUL CU BERE – Reţeta de mititei, Bucureşti, la 16 Iunie 1920
Onorate Domnule Ofiţer!
Pentru căci fiecare vizită a Domniei voastre, ca şi cu 20 ani în urmă cele ale tatălui Domniei
voastre, dimpreună cu cinstitul Conu Iancu Caragiale este, pe lângă onoare, şi un deosebit
eveniment pentru localul nostru, vroiesc să dau la rându-mi dovadă de cavalerism,
împărtăşindu-vă la dorinţa onoratei Dumneavoastră soţii, Doamna Măriuţa Baciu, reţetarul de
preparare ai mititeilor noştri, care, după cum bine ştiţi sunt cei mai lăudaţi din tot Bucureştiul.
Astfel dau dovadă de încredere în Domnia voastră spre a nu trăda nicidecum secretul
delicioşilor noştri mititei, secret pe care la rândul meu l-am primit de la marele Maestru
Gastronom D-l Tică Preoteanu, antemergătoriul meu la conducerea bucătăriei Carului.
Adresez aceieaşi rugăciune şi onoratei Dumneavoastră soţii, Doamnei Măriuţa, celei mai
desăvârşite amfitrioane pe care sunt bucuros să o fi cunoscut. Perfecţiunea seratelor de cină
din casa Domniilor voastre, la care, mulţumesc lui Dumnezeu, am fost poftit, mi-au
determinat hotărârea să va divulg taina celui mai de preţ preparat culinar care ne cinsteşte
numele în capitală, în ţara întreagă şi în străinătate.
Mititeii sunt un produs culinar din carne de vită, în stare finită de şapte până la opt centimetri
şi la o grosime de cam trei centimetri, ce se servesc ori ca o gustare între mese la o halbă de
bere, ori ca entrée, ori ca fel de mâncare de sine stătătoru. Ei îşi au originea în Balkan,
provenind din Serbia , dar se întâlnesc şi în Grecia şi Turcia, de unde au fost preluaţi de
bucătăria românească. Cum le spune şi numele, sunt nişte rulouri mici, fiind şi numiţi astfel:
mici, în Regat, din carne cu mirodenii, având menirea să încânte gustul mesenilor.
Se servesc numai proaspăt prăjiţi pe grătar de jar, fie cu tacâm, ori la scobitoare sub formă
de gustare, alături de chifle proaspete ori felii de franzelă, cu Mutard de Dijon sau muştar
picant şi aromat, după preferinţă şi cu sare şi ciuşca.
Doar şi numai aşa veţi obţine mititei savuroşi cum se zice ca numai la noi sunt.
Cunosc mulţi din aşa numiţii gastronomi prin birturi şi bodegi mai ales prin mahalale, care din
neştiinţă ori din spirit de falsă economie înmulţesc aluatul de mititei cu alte soiuri de carne de
porc, cal ori oaie. Afară că scad mai puţin la prăjit decât ca cei de carne de vacă, nu au pe
departe gustul şi savoarea mititeilor adevăraţi.
O greşeală mare mai este şi zgârcenia la condimente, mai ales la usturoiu şi piperu. Mai cu
seama usturoiul este partea dominantă a gustului atât de specific al mititeilor.
Sunt fericit sa dezvălui Doamnei Măriuţa acest mic secret, pe care ştiu ca nu îl va da mai
departe, aşa cum nici eu nu-l voi dezvălui decât urmaşului meu Maitre Cuisiner când îmi va
lua locul la Caru cu Bere!
Mititeii preparaţi de Dânsa sunt extrem de gustoşi, dar simţul meu gustativ mi-a dezvăluit
imediat lipsa coriandrului, a anisului stelat şi al chimionului turcesc. Cu aceste mirodenii,
mititeii Doamnei Măriuţa vor fi inegalabili!
Va aştept luna viitoare când va întoarceţi cu regimentul din manevre, dimpreună cu Domnii
Ofiţeri Dinu şi Vatache spre a savura o tavă de mititei şi câteva halbe împreună!
Dorindu-vă sănătate, voie bună şi noroc, vă rog a-i transmite umile sărutări de mâini
Doamnei Măriuţa, cea mai desăvârşită gospodină şi Doamnă din înalta societate!
Dumnezeu să va ajute!
CARUL CU BERE – Reţeta de mititei, Bucureşti, la 16 Iunie 1920
Se ia cărniţă de vacă de la gât, fără a se îndepărta grăsimea şi se dă de două ori prinü
maşină, pentru a se mărunţi cât mai bine şi cât mai uniform.
Dacă va fi carnea prea slabă, se va adăuga ceva seu de vacă sau din lipsa acestuiaü
chiar de oaie, ca la 100 până la 150 de grame pe fiecare kilogram cântărit de carne.
Nu se va lua în nici un caz slăninuţă, costiţă sau carne de porc, care nu fac decât săü
strice gustul şi să ia din minunata savoarelor a mititeilor.
Se fierbe o zeamă din oase de vacă cu măduvă, care se scade bine, din 500 grameü
de oase la fiece kilogram de carne.
Se pregătesc pentru fiecare kilogram de carne mirodenii şi condimente după cum urmează:
8 grame de piper proaspăt pisat marunt
12 grame de cimbru uscat pisat marunt
4 grame de enibahar pisat mărunt
2 grame de coriandru pisat mărunt
2 grame de chimion turcesc pisat mărunt
1 gram de anis stelat pisat mărunt
8 grame de bicarbonat de sodiu
1 linguriţă de zeamă de lămâie
1 lingură de untdelemn
1 căpăţână buna de usturoi aromat şi nu din cel iute
Se frământă carnea într-un vas pe măsură timp de un ceas, adăugând la începutü
bicarbonatul de sodiu, care se stinge cu zeama de lămâie.
Jumătate din zeama de oase şi toate celelalte condimente, afară de usturoi, seü
adaugă treptat, uniform şi puţin câte puţin.
Amestecul se acoperă şi se dă la gheţar o zi şi o noapte, după care se scoate, seü
lasă câteva ceasuri la dezmorţit şi se mai frământă o dată preţ de o jumătate de ceas
cu restul de zeamă de oase dezmorţită.
Se face un mujdei de usturoi cu apă călduţă dintr-o căpăţână pentru fiecare kilogramü
de carne, care se lasă la tras o jumătate de ceas. Se stoarce mujdeiul de usturoi întrun
tifon, se adaugă sucul de mujdei şi se mai frământă odată amestecul preţ de un
sfert de ceas.
Se dă din nou la gheţar până a doua zi.ü
Preţ de trei ceasuri înainte de a fi prăjiţi şi serviţi mititeii, se scoate amestecul de laü
gheţar, pentru a se încălzi şi muia; după trei ceasuri sau când s-a dezmorţit
amestecul, se formează mititeii ca de un deget mare lungime şi ca de două degete
grosime, se ung cu untdelemn pe toate părţile şi la capete şi se lasă sa stea la
zvântat un ceas.
Se prăjesc pe jar iute de lemne sau cărbune, ungându-se din când în când cuü
mujdei, aşa ca sa prindă o crusta rumenă de jur împrejur.
Gratargii noştri întorc fiecare mititel doar de trei ori până este prăjit. La prăjit mititeiiü
vor scădea puţin, de unde şi denumirea lor, sau cea de mici.
Nu seü lasă să se pătrundă, ca să nu se usuce sucul care conţine savoarea
condimentelor.
Daca se prăjesc la foc prea mic, mititeii scad prea tare, se usucă, lapădă tot suculü
aromat şi devin seci.
Pofta
ApreciazăApreciază
neamtu tiganu said
Rongo, imi permiti sa iau reteta pe blogu meu? Sau mai bine zis, imi poti spune sursa? Danke!
ApreciazăApreciază
rongo said
@ Neamtu Tiganu: Dar din dar… E din „Timpul” de pe timpuri.
ApreciazăApreciază
Medusa said
@rongo
M-ati intrigat putin cu filosofii astia fara sistem pe care ii avem. Sau aia cu sistem pe care nu-i avem. Se intelege ca in alte parti e plin de filosofi cu sistem, numai la noi e penurie. De curiozitate, care e favoritul dumneavoastra intre filosofii cu sistem, in viata?
ApreciazăApreciază
rongo said
Basarab Nicolesco. Cu viziunea sa transdisciplinară.
ApreciazăApreciază
rongo said
Altfel, Anton Dumitriu.
ApreciazăApreciază
Gabriela Tircomnicu said
mda, unul nu e filosof, altul nu mai e in viata…
ApreciazăApreciază
Medusa said
@Rongo
Va inteleg si va impartasesc admiratia pentru Anton Dumitriu dar care este sistemul lui filosofic???
ApreciazăApreciază
rongo said
Nu întâmplător, fizicienii se află în linia-ntâi, azi, a gânditorilor. Odată cu fundamentarea Mecanicii cuantice, raţionalismul a intrat în derivă. Cum sistemismul este raţionalist şi numai ştiinţele se pot, prin cercetare, empiric, de şi trans-teoretiza şi, implicit, de şi trans-sistemiza, însăşi sistematizarea nu mai motivează.
Nu i-aş compara pe pe Liiceanu şi Patapievici cu Heidegger şi Cioran.
Că nu şi-a botezat Anton Dumitriu şi spaţial sinteza sa trans-sistemică altfel decât Istoria logicii, nu-i grav.
ApreciazăApreciază
Medusa said
@Rongo
Pot accepta ca s-ar putea sa aveti dreptate si Istoria logicii a lui Anton Dumitriu sa fie ceea ce pretindeti ca e, si anume „sinteza trans-sistemica”. Dar pentru asta e nevoie de ceva mai mult decat de o simpla afirmatie, macar de o suita de argumente daca nu de o demosntratie.
Si-apoi, daca e adevarat ca Anton Dumitriu a realizat o ‘sinteza trans-sistemica” atunci sunt perplexa: ceva trans-sistemic este un sistem? Atunci in ce sens mai este „trans”?
Ca sa nu mai pomenesc de faptul ca „sistemic” este altceva decat „sistem”.
P.S.: spuneti ca nu i-ati compara pe Liiceanu si Patapievici cu Heidegger si Cioran. Nici nu e cazul :-). Ei sunt ceea ce sunt, si e foarte bine ca sunt.
ApreciazăApreciază
rongo said
Scuze, m-au sustras câteva obligaţii.
ApreciazăApreciază
Polichinelle said
Subscriu observaţiei lui Rongo că „densitatea” criticii literare autohtone are – deja – un clasicism al butaforiei, o păguboasă tradiţie a divagaţiei prin panaş, pavoaz şi piruetă.
Ce mă indispune (până la surâs) e pesimismul lui hermeneutic, idiosincraziile din marginea unei isprăvi de tip Ioana Pârvulescu. Din reacţia dânsului (dânsei?) culeg o presupoziţie de lucru la care nu ader, anume că în spatele ecranului exegetic, dincolo de competiţia tiparelor interpretative există „lumea adevărată a creatorului”, universul lui autentic, un soi de Ding an sich, inexpugnabil, impenetrabil… Or, mie tocmai postularea unui astfel de spaţiu (auctorial) etanş mi se pare falsificatoare, narcotizantă, inutilă. Bun, mi-e limpede că tipul ăsta de logică propune o rezolvare oarecum elegantă la problema multitudinii de interpretări ce pretind – fiecare în parte – că au acces imediat la adevărul operei / lumii respective. Când te confrunţi cu mai multe abordări ireconciliabile ale aceluiaşi obiect, soluţia e să declari că toate sunt distorsiuni, lentile deformatoare şi că adevărul obiectului respectiv e DINCOLO de comentariu. Propun să renunţăm însă la această strategie epistemologică şi să gândim toate posibilele interpretări ca făcând parte din esenţa obiectului vizat. E, într-adevăr, soluţia unei negări a negaţiei care nu mai operează prin depăşire (Überwindung) ci prin transformarea lui ÎNCĂ NU în DEJA…
ApreciazăApreciază
rongo said
Acea „lume adevărată a creatorului” pare să se ivească fie din cunoaşterea „instantă”, a lui Cain, a lui Enkidu sau a Celuimoldovean, intuitivă şi aculturală, fie din cea pluri-mentală, trans-culturală. Prima, chiar nimiceşte Reprezentarea abelică, nimicind-o, (ghilgameşică, „auto-părăsind-o”), cea de a doua, transgresând-o. Nu, nu românismul înjunghie Emil Cioran, ci, în îngenunchierea sa românească, raţionalismul.
N-am de ce să vă contrazic: ireductibilitatea face meta-fora, intuiţia.
ApreciazăApreciază
Doina Popescu-Brăila said
Interesant ar fi… viceversa: o carte scrisă de Caragiale despre scriitura Ioanei Pârvulescu. 😉
ApreciazăApreciază
Medusa said
Stimate Rongo, cu regret va semnalez ca nu mai exista sisteme filosofice (cum sunt cele ale unor Fichte, Hegel sau Schelling), exista reflectii filosofice, uneori sistematice, care pot fi interesante. Dar ele nu formeaza un sistem filosofic, in sensul ambitiilor de cunoastere sistematica si exhaustiva a lumii. Asa ca lasati-o foarte usor cu criteriul „esti filosof daca ai un sistem”, daca iubiti filosofia inseamna ca aveti organ pentru reflectia filosofica autentica oriunde ar aparea ea: in gandirea unui romancier, in teoriile unor matematicieni, in conexiunile cate unui inginer ori in poezia unui Poet. Daca Heidegger ar fi identificat filosofia dupa criteriul sistemului filosofic nu l-ar fi pretuit niciodata, ca pe o voce a Filosofiei, pe un poet ca Georg Trakl.
Si inca ceva: daca lamentatia dumneavoastra ii viza pe eternii Plesu-Liiceanu-Patapievici (si sunt sigura ca de-asta imi sunteti), cantariti-le reflectiile, daca sunteti in stare.
ApreciazăApreciază
rongo said
Dacă nu-i mai numim nici filozofi, nici metafizicieni, ci gânditori, avem împreună dreptate.
ApreciazăApreciază
nasreddin said
@Medusa
inspirata intervenţie…
iată câteva din posibilele feţe ale filozofiei:
i. filozofia ca suprem disconfort ( «La philosophie revendique finalement une fidélité totale à la leçon socratique: plutôt que fonder la vérité du vrai, sa fonction est d’inquiéter et déranger le régime des évidences. », zice, undeva, un important exeget al operei lui Foucault, Frédéric Gros)
ii. filozofia ca detoxifiere mentală ( « Die Philosophie ist das Streben uns selbst von der angeborenen Sophistik zu befreien. », în accepţiunea lui Friedrich Schlegel)
iii. filozofia ca demiurgie conceptuală ( « La philosophie est l’art de former, d’inventer, de fabriquer des concepts. », consideră Gilles Deleuze)
iv. filozofia de sistem (Spinoza, Leibniz, Kant, Fichte, Schelling Hegel)
et caetera
ApreciazăApreciază
nasreddin said
Ţin să precizez – cu solemnitatea viespei nimerită în paharul cu coniac – că Polichinelle şi nasreddin – deşi coincid impudic – se detestă reciproc fără menajamente, ca-n menajerie…
ApreciazăApreciază
Medusa said
As adauga, daca-mi permiteti, definitia filosofului, foarte pe gustul meu, data de Gabriel Liiceanu (poate ca inexacta pentru ca am auzit-o intr-un discurs de-al lui, nu am citit-o): „Filosoful este cel care vede idei acolo unde altii vad doar fapte”.
ApreciazăApreciază
Polichinelle said
În timp ce un Lenin, de pildă, vedea dihotomii empirice, tămbălău, revoluţie şi un palpabil eden obştesc (post-apocaliptic) acolo unde alţii visau, pur şi simplu, fără pumnal în dinţi…
ApreciazăApreciază
Medusa said
De acord cu ce spuneti despre Lenin :-). Dar, sesizez o mica simpatie pentru Marx? 🙂
ApreciazăApreciază
Polichinelle said
@ Medusa
sesizaţi infailibil… îl ador pe Groucho…
ApreciazăApreciază
Medusa said
@Polichinelle
Si eu 🙂
Un filosof adevarat camuflat intr-un comic…
ApreciazăApreciază
rongo said
Odată ce, născocindu-se noi teorii, sa demonstrat că orice poate fi demonstrat, pentru gânditorul trans-sistemic, dezacordul creator „ia faţa” argumentaţiei mitocositoare, primând creativitatea epistemică. Exemplific: Nu absenţa logicii îmi atrage atenţia în „temniţa libertăţii”, ci a percepţiei pe care o realizez fără s-o pot rosti, absenţa prezenţei unui logon pe care mintea mea logică nu-l acceptă, dar pe a cărei transcendenţă totuşi o „pipăi” cu mintea. Şi cred sau creez/intuiesc, aceasta-i întrebarea, nicidecum, ca până acum, cogito ergo sum.
ApreciazăApreciază
rongo said
@Polichinelle : Tocmai ‘mneavostra să nu-i vedeţi filosofiei faţa ludică?
ApreciazăApreciază
Medusa said
Dar dumneavoastra ce numiti „filosof”?
ApreciazăApreciază
rongo said
Gândiţivă ce întrebaţi. Ca parte a gândirii maniheiste, (vezi Lenin-ul dlui. Polichinelle), prin dualismul gen-proxim şi diferenţă-specifică, definiţia este aplicabilă subalcătuirilor acestei viziuni, nicidecum celorlalte, şi, decât absurd, generic.
ApreciazăApreciază
Medusa said
Va multumesc pentru raspuns, n-am inteles nimic. Un lucru, totusi, am inteles: toate bune si frumoase, ne putem intelege, putem negocia orice definitie, cu conditia sa nu-i numim pe „aia” filosofi :-). Nici nu e prea greu cu dumneavoastra…
ApreciazăApreciază
rongo said
Nu mă bucur dacă vă irită dezacordul; activismul politic nu poate constitui obiectul unui partis-pris, eu apreciindu-vă inteligenţa.
ApreciazăApreciază
culai said
Pe-aiastă arşiţă mare, ce să faci… Ori te adăposteşti în carucubere, sorbind prima înrourată halbă-n aşteptarea mititeilor a la Timpul… Ori te urci în (b)Arca (d)lui Goe, năzuind nu atât la potop, cât la o ploiţă marină şi-o briză dinspre turci, cu arome de rahat cu apă rece, aduse pe o tabla de o iluzorie cadână…
Când, colo, pic într-o aburindă ciorbă cu burtă de filosofi… Nu m-am răcorit, dar tot m-am ales cu niscai-ceva, întru complinirea carenţelor mele-n materie. Şi, nu numai…
Merci, comentatorilor
Aferim, căldură mare, monşer!… Se zice că o să plouă pe după-masă. Dar, înainte de, vai de săul nostru, bre…
ApreciazăApreciază
Dl.Goe said
Neastepat de captivanta discutia pe firul Caragiale 2.0. Am ajuns tarziu in saloon si am ratat ocazia/satisfactia de a nu tacea, ramanind, astfel, filosof. Sensurile (de rotatie) ale vortexurilor din triunghiul Bermudelor Rongo-Medusa-Polichinelle, n-au lasat loc de intrare, spre satisfactia d-lui Goe spectatorul, multumit pana la inundare de faptul ca palpitanta discutie, supra-etajata pe trei nivele (…), abundand de elocinta si strategie, dar nu lipsita de conciziune la pont, a reusit, fara voia actorilor, dar desigur nu impotriva vointei lor, sa produca efectul colateral asteptat. Teoria relatiei despre coeziunea moleculara superficiala ce-i tine prizonieri pe blooggerii cei liberi a adunat un nou detaliu ilustrativ. Multumesc ilustratorilor.
P.S. Sper sa am ragazul sa recapitulez ceea ce as vrea sa retin (in atentie) din cele discutate intr-o sambata, pornindu-se de la o (banala?) recenzie de carte. Daca_nu_nu!
P.P.S. Desi (mi-)am „promis”, prin puterea sugestiei aluzive 🙄 ca dl.Goe nu se va lasa influentat in postari de catre comentarii si comentatori, totusi dialogul de sub Caragiale m-a facut sa aman pentru saptamana viitoare doua articole de gata ce erau ca si aseleizate pe punte.
P.P.P.S. Cum e corect: „Omul a coborât pe Luna” sau „Omul a urcat pe Luna”?
ApreciazăApreciază