(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for septembrie 2011

Care fata-i mai frumoasa

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 30, 2011

Care din 6

Up/date: Initialmente acest post cu 6 poze si 7 personaje, incadrat intre viciile unor Jucatori de Carti (licitati foarte scump in contul lui Paul Cesanne) si cele ale unei Algebre ilustrata Geometric, era destinat sa ramana postat doar o clipa pe Arca (cam doua ore adica), pentru a disparea in neant, inainte aparitiei primului (si celui mai important) comentariu. Ca nu s-a intamplat asa este, indirect, vina celor care m-au fortat sa amân un pic postarea urmatore.

Daca tot am ajuns cu sugestia pana aici (vicii, bani, licitari, arta, femei frumoase) si n-am apucat sa dispar acest „topic” frivol la timp, macar sa profit de ocazie si sa va zic una (aiurea) din tramvaiul 16 pe care a tinut sa mi-o spuna si mie un amic, in timp ce el statea jos, pe scaun, iar eu, cam inghesuit, in picioare.  Cu o zi inainte, amicul meu, chiulind de la cursuri, fusese la film: Fata fara Zestre. Stiti filmul! In sala mai nimeni. Amicul meu, Ticu, care e cam timid si conservator, nu se simtea in largul sau remarcand in sala numai personaje cu care (cel putin asa credea el) nu avea nimic in comun.  In spatele lui, la vreo doua-trei randuri (goale) se asezase o fatuca modesta, cosumata in uniforma de prostituata de cartier, pictata pe fata ca o sorcova. In rand cu el o pereche de puberi plini de cosuri care se sorbeau din priviri asteptand cu nerabdare sa se stinga lumina in sala. Lumina s-a stins si…a inceput filmul. Acuma daca n-ati vazut filmul n-are rost sa cititi mai departe pentru ca nu veti fi in stare sa simtiti fiorul povestii amicului meu din tramvaiul 16. Drama ruseasca veritabila. Larisa Dmitrievna, fata fara zestre, este victima unei crude razbunari din partea maleficului Serghei Sergheievici, personaj interpretat de catre Nichita Mihalcov, care o seduce doar pentru a o abandona. Viata ei este sfarsita. Drama cat stepa Rusiei. Intuind prada, doua hiene batrane, doi barbati (leat cu mama eroinei, din anturaj), dau cu banul pentru a decide care din ei s-o ia in contul sau, la Paris, pe tanara victima. Amicul meu este deconectat de la tensiunea momentului de niste suspine care vin din spatele lui, cam la vreo doua-trei randuri (goale). Se intoarce si o vede pe tanara cinefila, cu rimelul si fardul curgandu-i sir pe fatza, conectata prin lacrimi la scena de pe ecran. In timp ce-si sufla cu naduf nasul intr-un servetel sopteste ca pentru sine: „Pi..da mami voastre de barbati”.  N-am apucat sa aud continuarea povestii (daca o fi fost vreuna) pentru ca a trebuit sa cobor, iar alta ocazie sa aflu finalul nu s-a mai ivit. In film stiu ca pretendentul sarac, respins,  o impusca, izbavitor, pe  nefericita Larisa Dmitrievna, intr-un final tragic ce-l umbreste pe cel al nefeicitul print al Danemarcei si pe cel al celor doi indragostiti din Verona, la un loc.  Daca as fi sadic v-as spune ca fata de la cinema avea sa devina sotia amicului meu Ticu. Dar nu sunt. Asa ca nu va spun. Sa vedeti „Fata fara zestre”. Filmul, vreau sa zic. Merita.

Posted in Arcaluigoeologie | 12 Comments »

Imn-ul o-dă în bară

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 28, 2011

Avem un imn ineficient. De 20 de ani ne someaza zilnic să ne deşteptam şi noi… neam. Adica nu ne-am. Sau ne-am si atunci înseamna că avem un imn redundant-inadecvat care nu lasa poporul sa se odihnească îndemnîndu-l la insomnii. Cert este ca nici revoluţia permanentă nu-i (a) bună, iar insomnia naţiunii nu naşte îngeri ci cearcăne. In plus omoară (pe Siret) din faşă orice (idee de) revoluţie. Teoretic vorbind, ca să poată fi un îndemn eficient, cântecul lui Andrei Mureşanu ar trebui să se odihnească puţin şi să fie scos la înaintare doar de zile mari când poporul (prost) doarme în front. Că problema imn-ului care o-dă în bară nu-i banală o dovedeşte ştiinţific şi faptul că se regaseşte pe lista de preocupări a unor concetăţeni nebanali. Onorabili. Dl. Andrei Pleşu, unul dintre elitiştii favoriţi ai d-lui Goe, îşi asuma, cu mare curaj, o mare responsabilitate şi foarte multe riscuri, abordând Psihologia Imnului Naţional în revista Dilema. Dacă nu dânsul atunci cine? După numarul de vizite şi după aplombul comentatorilor s-ar zice că subiectul este un sucess în ceea ce priveşte audienţa (peste 15 mii de specialisti au vizitat deja pagina care conţie articolul, făcând un „trafic” dublu faţă de articolul precedent, cel despre nu mai puţin importanta problema a Muzeului Comunismului 🙄 ). Discuţiile fiind desigur oportune pentru a da greutate pregatitoare ideii şi de a premedita contextul viitor, în care măsura schimbării imnului să a/pară in mod evident ca o-por-tu-nă, administratorii şi moderatorii forumului au alocat mai multa libertate pe cap de vizitator, îngaduind fel de fel de comentarii pe care va invit să le citiţi la SURSA. Ceea ce nu veţi gasi acolo este un umil comentariu al d-lui Goe, pe care moderatorul meu preferat, dl. Vasilescu, l-a cenzurat din motive care îmi scapă. Îl redau mai jos cu speranţa vagă că voi afla ce anume l-a facut să para atât de subversiv încât să fie refuzat (de) la bară:

Mesaj cenzurat abuziv la Dilema Veche:

Mesaj postat abuziv la Dilema Veche:

Este de folos faptul că uşoara incompatibilitate (d)intre îndemnul „Deşteaptă-te române” şi postura de imn naţional este semnalată (în fine) de către cineva care nu poate fi banuit nici de „adormire” nici de „neinteligenta”. Problema este ca avem de-a face aici cu o minoritate, care trebuie să se supună majorităţii şi prevederilor constitutionale in vigoare (cele referitoare la caracterul de stat unitar, national având ca forma de organizare republica, sic, şi altele). Oricat de inadecvat ar fi imnul (de parca asta e cel mai grav ori cel mai alandala lucru din ţarisoara ori ultimul de luat în reformă) trebuie ştiut ca in mod obiectiv un aşa ceva se schimba numai la ocazii mari, la vreo revoluţie de-o pilda. Poate dl. Andrei P. ştie ceva ce noi nu ştim şi nici nu putem anticipa… Ceea ce ar face discutia extrem de pertinentă şi serioasă…

Am citit articolul cu atenţie extremă, de doua ori, încercand să sesizez dacă autorul sugereaza, fie si aluziv,ce alt imn ar merge mai bine. Si n-am constatat nimic. Ceea ce mi se pare nedrept. Intrucât nici Ziua Nationala nu cade bine între moina toamnei şi înghetul iernii (naţiunile mari, puternice si/sau fericite având ziua Nationala vara, ca de… nu ne-a placut 23 August, zi de glorie mareaţa in care Majestatea sa Regele Mihai I ne-a trecut de partea anglo-americanilor) cred că problema imnului ar merita un tratament mai general. Desigur ca 10 Mai, fiind mai spre vară, ar rezolva simplu si problema spinoasă a imnului. Desi, totusi, dupa exemplul celor care şi-au luat ca reper ziua Independentei pe 4 Iulie 1778, ar fi normal ca ziua Nationala a Romaniei så se aniverseze, pe 9 Mai, vizand Independenta (din 1877, asta e, noi milenarii suntem cu un secol in urma Americii) castigata in lupta (alaturi de glorioasa armata rosie) in Bulgaria, la Vidin, Smârdan, Grivita, Plevna… Iar imnul care s-ar asorta ar fi fara indoiala: 

„Ferentarul mândru, mandru ca si Crinul,
Cînd pe mal s-arată tremură Vidinul”

Adica de la un nume de Traian la unul de Crin. Plus ca 9 Mai s-ar leaga mai bine si de destinul nostru european… Nu? Ca si Europa serbeazå parcå ceva pe 9 Mai. Mai bine nici ca nu s-ar putea.

Atat am zis. Atat am avut de zis.

Update:

Ferentarul – Dimitrie Bolintineanu

(Fragment dintr-un marş vechi)

Nu e nici mîndria, nu e nici mulţimea,
Care în batalii încunun oştimea;
Nu e nici noroc.
Cela ce se bate pentru neatîrnare
Are zece braţe, zece inimi are.
Inime de foc.

Roşiorul mîndru şi frumos ca crinul
Cînd pe mal s-arată tremură Vidinul
La vederea sa.
Face de se miră toată arăpimea,
Ieniceri, spahii şi arnăuţimea
Şi-i strigă: ura !

Ferentarul, ager şi cu lungă chică,
Intră în oştime fără nici o frică.
Tare ca un leu.
Iute ca săgeata tabăra străbate:
— „Ferentar sînt eu !”

Astfel ferentarul ştie ca să moară:
Pentru ţara dragă, pentru soţioară
Cine n-ar muri?
Unul ca acela blestemat să fie !
Nimeni să nu-l plîngă, nimeni să nu-l ştie
Cînd el va pieri !…

Junele fecioare, tineri luptători,
Pe mormîntul nostru vor culege flori !…

Posted in Intrebari la care Goe nu primi raspuns! | Etichetat: , , , , , | 33 Comments »

Arena Progresul

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 26, 2011

Dupa 22 de ani brucanieni Romania a progresat cât altii-n 7, dintr-o lovitura, de la cuplul Nicolae Ceausescu – Emil Bobu la Traian Basescu – Emil Boc. Un progres notabil de altfel, consfiintint prin tranziţia peste un alt Emil notoriu (fost lider regional).

In lume este si mai bine. Putin se pregăteşte puţin sa-l egaleze pe Iliescu-n mandate. Diferentele dintre SUA, China si Rusia dispar vazand cu ochii, iar Europa e cam ŞUE. Secolul este din ce in ce mai religios (D-zeii ma-mi lui), mai simandicos si mai belicos. In rest nimic notabil.

In arta nimic nou.

In stiinte nimic nou.

In societate nimic nou.

In religie nimic nou.

Nicaieri nicio revolutie. Niciun fel de revolutie.

Dar individual? Ce face individul? Pai ce sa facă? Face revoluţie dupa revoluţie. Dupa revoluţia fast-food-ului (adica a ceea ce bagi pe gura) este pe cale sa se incheie si revoluţia comunicarii libere (adica a ceea ce iese pe gura). Rezultatele celor doua revoluţii fiind extrem de similare. Vezi fenomenul GIGO. Dincolo de mutaţiile previzibile (dar neesentiale) in ceea ce priveste mecanismele comunicarii, notabil ar fi efectul invers, cel produs de catre comunicarea libera asupra individului, a felului in care esenta acestuia a fost alterata semnificativ prin „simplul” fapt de a fi fost lasat sa vorbeasaca liber-singurel, stimulat sa vorbeasaca singur, dandu-i-se, cu ajutorul internetului, sentimentul ca n-ar vorbi (chiar) singur ci cu lumea intreaga. Senzatia iluzorie a existentei unor spectatori a accelerat procesul de alienare al individului, si de indepartate a acestuia de realitate, frontiera dintre „eu” si „univers” ingrosandu-se enorm, cu vorbe, pseudo-informatie produsa chiar de catre individ. S-a ajuns la situatia bizara in care comunicarea cu exteriorul nu mai este posibila din cauza pădurii de auto-vorbe pe care individul le considera (culmea) chiar parte a „universului”. Ca sa devina reflectabil in mintea individului universul de dincolo de pseudo-univers trebie sa fie armonizat conceptual, transformat (pana la contorsionare) cu universul tampon care-l imbraca pe orice vorbitor liber (liber in exces) altminteri comunicarea nu se produce. Se produc (d)in abundenta zgomote. Cel care percepe cat de cat „natura” acestui mecanism (care include, de exemplu, blogosfera) are de ales una din trei: ori (a) se conformeaza, ori (b) renunta ori (c) profita de situatie si se distreaza. Este ceea ce vreau sa va propun azi. Putina distractie.

Sa presupunem ca, prin jocul intamplarii, ati descoperi acasa, abandonat pe balconul d-voastra un colet. Cu imensă uluiala aţi constata, desfacand coletul, că înauntru se afla un corp uman, inert, un cadavru recent, în mod aparent cel putin, care arata identic cu d-voastra înşivă, iar alaturi de acesta o nota prin care vi se aduce la cunoştiinţă că un laborator secret a produs o clona a d-voastra pe care o puteţi activa (aduce la viata) pe baza unui procedeu simplu (descris in nota) sau ca o puteti distruge, utilizand un dizolvant aflat intr-un recipient din acelasi colet. N-am de gand sa va intreb cum ati proceada. Sper doar ca ati acceptat acest scenariu în mod serios, fara a ceda in fata tentatiei de a cadea în derizoriu şi băşcălie. Sa zicem ca aţi decis activarea dublului d-voastra, si ca procedand conform indicaţiilor va aflati in fata unei fiinte vii care nu are niciun fel de informatie stocata in creier. Prin urmare pentru a o putea scoate in lume este necesar s-o pregatiti, s-o aduceti la zi cu cunostiintele despre lume si viata. Despre univers. Sa presupunem ca fiinta este foarte inteligenta şi că asimileaza repede limbajul, vorbirea şi că in scurt timp aceasata fiinta, total dependenta de d-voastra, vă intreabă: „Cum a fost creat UNIVERSUL?”. Ei bine intrebarea mea este, cu toata consideraţia, „Ce anume i-ati raspunde acelei fiinte la intrebarea pe care v-a adresat-o?”. Nu mie, nu publicului, nimanui altcuiva ci ei, clonei d-voastra neştiutoare. Pentru a vă inspira in formulare redau mai jos câteva raspunsuri acordate aceleiaşi întrebari.

Care dintre cele patru raspunsuri vi se potriveste mai bine?

Cum preciati prestatia celor 4 care au raspuns acelei intrebari?

1)

2)

3)

4)

Si ca bonus, a cincea cale: Universul a fost creat in laborator

Astept cu mare nerabdarea raspunsurile pe care vi le veti da vorbind singuri. Ca de obicei, cu consideratie, al dv. dl. Goe

Update. Hm! Cheloo s-a retras din concurs.

Inainte de a avea o surpriza de proportii constatand ca si ceilalti „opinenţi” isi vor fi retras raspunsurile la delicata intrebare, cred ca ar fi cazul sa rezumam pe scurt răspunsurile lor.

  1. Mihai Dobrovolschi. Din raspunsul său rezulta (pe departe) ca universul n-a fost creat ci ca (pur si simplu) exista (dintotdeauna) fiind supus unor transformari care-l duc in felurite stadii trecatoare (fiecare din ele cu inceput si sfarsit). In conceptia  dobrovolschiana „acest univers” este foarte unitar, foarte „Unul” (Universul este Dumnezeu) si ca prin urmare exista interconexiuni intre toate entitatile care-l conţin si care au doar in mod aparent o existenţă distincta. Fascinatia cea mare vine asadar nu din faptul ca Universul va fi fost (sau nu) creat ci din simplul fapt ca acesta exista. Existenta este Dumnezeu. Este asadar de mirare ca Universul exista. Faptul ca ceva (orice) exista este miraculos, anormal si de neinteles. Faptul ca ceva exista pare rezultatul unui defect, al unei anomalii, a unei imperfectiunii a Nimicului ca limita a in/existentei. Dar oare, vin acuma si-l intreb (dl. Goe pe Dl.Dobrovolshi), vorba lui Hegel 😯 chiar exista ceva in acest triunghi obtuz  al Bermudelor format intre libertate, imanenţa si transcendenta? Sau nu? Aceasta e-ntrebarea!
  2.  Andrei Gheorghe. Mare pişicher. Face din intrebare o competie sportiva intr-un meci cu trei combatanţi (hm, iaraşi  trei?): Stiinta, Religia si Oamenii („noi”, mintile oamenilor). Nu se intelege clar daca in conceptia anderigheorghiana primordial in Univers este Sexul sau Dragostea, cert este insa ca in urma big-bangului dintre un barbat si o femeie apare o noua minte capabila sa „genereze” (prin reflectare) Universul, in toata splendoarea sa infinita.  Si mai zice domnul Gheorghe ca Universul il creaza pe Dumnezeu, ca Dumnezeu este o necesitate a Universului. Prin urmare ca Dumnezeu nu se afla la inceputul Universului   (ca si cauza a acestuia) ci la sfarsitul Universului, ca finalitate a acetuia, ca efect. Hm, acum, ma satept sa vina „cineva” (Dumnezeu de la Corabia) si sa spuna ca sf. Anderi i-a citit blogul si i-a furat ideile originale.  Desi Gheorghe zice clar „Da’ nimeni nu s-a gandit vreodata ca e posibil ca Universul sa-l creeze pe Dumnezeu”. Adica ca Gheorghe nu l-a citit pe Abalaru. Si nici Cartea Urantia a Consilierului Divin. Ca sa nu mai vorbim despre mai putin cunoscutii optimisti Nietzsche ori Schopenhauer.
  3. Cheloo. Omul e un intrigant. Onest. Considera ca intrebarea despre cum a fost creat universul e prea grea pentru Omenire. Apoi zice ca doar pentru el care este un „ignorant”,  si ca-si asuma conditia. Care va sa zica oi fi eu „prost” dar si ceilalti sunt la fel de „proşti” fata de „aceasta intrebare”. Ba inca ceilalti sunt inca si mai prosti prin simplul fapt ca incerca sa raspunda la o asemenea intrebare. Dar oare nu are Cheloo un pic de dreptate? Nu-i o intrebare cam grea, pentru Om?  Cum a fost creat universul? Este aceasta o intrebare pertinenta? O intrebare cu „sens”? Aceasta-i intrebarea.
  4. Alexandru Mironov. Fostul purtator de cuvand al lui Ion Iliescu si fost ministru al Tineretului si Sportului (la fel ca Crin A.) ofera (aparent cel putin) cel mai dezamagitor dintre cel 4 raspunsuri. Parca citeste din cursurile de ateism „stiintific”. Partea cu adevarat nostima a raspunsului sau rezida in motivatia pentru care voteaza raul cel mai Small, adica „Big Bang”-ul (vs. Dumnezeu): teama de plictiseala. Stiinta nu este asadar decat felul in care putem evita alternativa de a ne duce acasa si de a ne culca sau ocupa de alte treburi (dumnezeiesti de banale, precum facutul muraturilor). Mai bine ne apucam sa masuram distante in Univers ca sa-i punem un capat: la 13 virgula 87 miliarde de ani lumina. Si? Cu asta ce-am facut? De ce ne-a fost frica n-am scapat. Acuma (ca s-a lamurit ce-i cu creatia Universului) ce Dracu mai facem? Ca iar o sa ne plictisim si-i bagam pe stiinţifici in şomaj tehnic.

 Scurta recapitulare a variantelor de raspuns:

a)      Universul n-a fost creat fiind o entiate cu o infinitate de etaje intr-o infinitate de directii, in care timpul si spatiul sunt doar piese (locale) ale acestui puzzle infinit. In interiorul acestui Univers putem eventual vorbi despre „creatia” Protonului, Atomilor, Planetei, a Galaxiei sau a Meta-Galaxiei ( o secventa oarecare inte minus infinit si plus infinit). Asa, ca sa nu ne plictisim.

b)      Universul a fost Creat de catre Dumnezeu, din Nimic, conform Bibliei sau intr-o maniera usor diferită, inaccesibila mintii umane. Dumnezeu fiind ceva asemanator cu entitatea descrisa la punctul (a).

c)        Universul este rezultatul unei Explozii petrecute accidental (numita Big-Bang) intamplata acum 13,87 miliarde de ani in urma. Ceea ce a explodat atunci fiind insusi Nimicul sau un Atom Primordial, adica o forma incipienta de Univers, un pre-Univers, aflat intr-o stare a carui existenta nu presupunea  spatiu si timp, ci altceva (nu e treaba noastra). Cum a aparut acel Atom? Dracu stie. O fi fost creat de catre entitatea descrisa la punctul (b).

d)      Universul a fost creat in laborator printr-o explozie controlata de catre cercetatorii stiintifici de la un alt nivel. Care s-au jucat cu Atomul Primordial, de la punctul (c). Acestia la randul lor au fost creati de catre Dumnezeu. Din noroi.

e)      Universul este rezultatul unori erori, a unor imperfectiuni. Universul este o aberatie, o greseala,. (ma rog ceva de genul acesta), ce nu reuseste sa se rectifice desi Cineva tot incearca.

f)       Universul nici macar nu exista. E doar o parere. Care nici macar ea nu exista.

Astept alte pareri (desi nu cred sa mai existe altele) ori credite pentru una sau mai multe dintre Ipotezele (a) … (f).

Posted in Arcaluigoeologie | 108 Comments »

O lecţie. Două lecţii. Deja vu.

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 20, 2011

Terorista fara citeva saptamini – La moartea unui BLOG

Terorista fara citeva saptamini – Lucia T. contra Restu Lumii. Cu comentarii originale: Alex Leo Serban, Floooorin Iaru, Mircea Cartarescu si altii, in contul Restului. Lumii. O poveste (care nu-i poveste) si care ar fi inedita daca n-ar semana cu altele. Nimic nou sub Soare.

Trei ani. Fara citeva saptamani. Atit a durat blogul asta. L-as mai fi tinut inca vreo zece-douazeci de ani, probabil, ca-mi placea. Dar nu e chiar asa de usor sa tii un blog despre carti. Iriti, enervezi, stirnesti ura si pofte de razbunare, ti se declara razboi (nu glumesc, acesta e cuvintul, repetat si pe messenger si pe mail de unul dintre oamenii care ma citesc!). Hartuiala, jigniri, amenintari, calomnii. Asa functioneaza unii, stiu. Si n-am ce sa fac, nu pot sa ma apuc sa ma lupt cu unul si cu altul, sa atac la rindul meu – nu pentru asta sint facuta si nu cu asta vreau sa-mi ocup timpul. Vreau carti frumoase si oameni decenti in viata mea.

Stiu cum se termina cam toate povestile cu personaje care vor atit de putin si atit de mult in acelasi timp. Asa cum se termina si povestea blogului meu. Cu lehamite.

***

mihaelaursa Spune: 7 aprilie 2009 la 9:16 am

niciodata sa nu iei hotariri definitive in aprilie. nu e o zicala batraneasca, acum am inventat-o, pentru ca mi-a venit sa spun “what the… what?!”

***

als Spune: 7 aprilie 2009 la 8:51 am

vroiam decit sa stiti k cel care i-a declarat ‘razboi’ (pe mail, k pe mess nu mai conversez cu ea) sint eu
(nu-i asa k nimeni nu e surprins(a)?) bon, acuma, k ea a luat-o in serios, e treaba dumisale; eu decit am glumit ah, k am ‘ciupit-o’ din cind in cind, pe ici pe colo, e f adevarat. dar asta face parte din regula jocului, right?
m-am gindit k eu as fi persoana cea mai potrivita pt acest task amuzant: nu sint din ‘industria cartii’, din ‘lumea literara’ etc etc, deci n-am ‘nimic de impartit’ cu dinsa – k sa pot fi suspectat de cine stie ce ‘interese’… asa k ideea cu ‘razbunarea’ este, ma tem, melodramatica si atit.
it was just for the fun (hell) of it – cum, de altfel, i-am spus si pe mail
have a nice day!

***

luciat Spune: 7 aprilie 2009 la 9:28 am

@ alex leo serban – nu toata lumea e dupa chipul si asemanarea ta, dar n-ai cum sa pricepi asta, tu, care crezi ca e regula jocului sa spurci tot ce atingi. have a nice life! si nu-mi mai trimite hate mail, distreaza-te impreuna cu prietenul tau isuciu pina vi se apleaca

@ kristina – cit de prost poti sa fii sa citesti ce scriu eu si sa-ti inchipui ca asta e promovare la cartile polirom? adio, prostilor!
celorlalti: multumesc frumos si poftim o cafea virtuala de la mine. si cite un gind bun pentru fiecare

***

WE Spune: 7 aprilie 2009 la 9:41 am

ALS, in bunul stil, “alege” adversarii cf. puterilor sale. Mai ales femei, asta pentru Alex Leo ca e un barbat adevarat. cu cojones cat pumnul, huevos de oro, ce mai!
daca ai ajuns sa o ameninti si sa ii trimiti hate mail, papusule intri in alte reguli ale jocului, pe care stiu ca le vei stapani, pentru ca esti un individ curajos si deloc slugarnic si lash.
cin’te’a pus sa faci astea, ma? sau esti turbat ca a publicat si ea ceva in DV? orice ar fi, tine minte ca nu exista nicio regula a jocului, decat in mintea ta, care poate ca ar tb. sa mai fie plimbata la cate un psihiatru.
sau iarasi e vreun mic pariu facut in redactie?
luciat, daca imi permiti: baneaza-l pe asta, vei avea viata mult mai usoara. si poate nu ar fi rau sa pui out in the open ceva exemple de amenintari.
si ca sa se termine cu acuzele cu polirom et al (e pana la urma cea mai prolifica editura), poate faci un pic de statistica: cate carti de la polirom, fata de cate au publicat, cate de la humanitas fata de cate au publicat etc.

***

als Spune: 7 aprilie 2009 la 9:52 am

dar SI EU public la polirom!!
acuza k ‘as avea ceva cu/contra polirom(ului)’ just doesn’t make any sense
de cite ori sa repet k nu este nicio ‘vendeta personala’, pt k n-are dc (& de unde/la ce) sa fie?!
of, cita gindire dp gard…
se pare k lumea a pierdut iremediabil dimensiunea relaxanta a ludicului pur – a bit mischievious perhaps

***
luciat Spune: 7 aprilie 2009 la 10:01 am

@ we – a, nu, doar amenintari ca o sa continue “razboiul”, asigurari “banale” ca ii face placere sa ma atace gratuit, nimic altceva. si nici macar nu e vorba de mine, e vorba ca spurca oameni care n-au nici o legatura cu mine. nu pot sa ma las transformata intr-o unealta impotriva altora, asta e tot.

@ als – te anunt ca nu mai poti comenta aici de acum incolo.
everybody: sigur ca m-am gindit inainte sa anunt ca inchei. asa ramine, toate au un sfirsit. si, vorba cuiva de mai sus, un sfirsit e un inceput
va rog sa nu-i raspundeti lui als, nu mai are nici un rost si nici n-am chef de discutii de astea. o sa sterg tot ce are legatura cu el.
multumesc frumos, inca o data, stiti voi

***

WE Spune: 7 aprilie 2009 la 10:05 am

un semn al pishopatiei este lipsa empatiei. exact ce ai zis mai sus: “s-a pierdut dimens. relax. a ludicului pur -a bit mischivieous, perhaps”. ai intrebat-o inainte daca ar adera la aceste asa zise reguli? sau tu by default stii TOT ce a fost, este si va fi? stii care ii pot fi reactiile la acel “bit”?
asa ca nu o mai da la vopsit si intors. mesajele amenintatoare prin email nu fac parte din ludic ci din harasare, chestie care o stii bine. you are harassing people “only” for the sake of ludic. asta, nu te supara, nu prea se pupa reciproc.
e pana la urma comportamentul tau cu aproape toti, mai ales cei care ii percepi sub tine – social vorbind.
singura intrebare care se mai poate pune: vrei sa isi inchida mustaria?

***

Alexandru Spune: 7 aprilie 2009 la 6:38 pm

Eu sînt dezamăgit, LuciaT. Ce dacă se spun pe seama ta (şi a altor oameni nevinovaţi) atîtea mizerii, asta nu înseamnă că trebuie să-ţi pierzi gustul pentru “dimensiunea relaxantă a ludicului pur” (cum spune domnul Alex Leo Şerban), dimensiune manifestată printr-o avalanşă de jigniri gratuite! : ))) Halucinant.
Ştii, din comentariile mele, că am năravul să dau un citat pentru orice împrejurare. Acuma mi-am amintit nişte versuri de Ion Stratan :

“Albie de porci te fac
O, ce bucurie
Cu vărsat am să te-mbrac
Şi lături o mie.”

Am intervenit în conflictul ăsta absurd pentru că îmi place blogul tău şi pentru că nici o încercare de limitare a “extinderii domeniului mîrlăniei”, oricît ar fi de modestă, nu mi se pare de prisos.
Şi eu zic că ar fi păcat să renunţi la blog, pentru că e un lucru frumos şi cinstit. Dar ţi-aş înţelege hotărîrea, oricare ar fi.

***

dragos c Spune: 7 aprilie 2009 la 10:51 am

cred ca sunt un pic inocent, dar nu inteleg indarjirea unora impotriva altora, mai ales cand e vorba de intelectuali…
imi pare rau ca-ti inchizi blogul – vali florescu, t.o. bobe sau cine oi fi – sper sa te razgandesti… vad ca noi, blogarii “livresti” (cei vechi) incepem sa ne imputinam. noroc ca vin altii din urma.
si pe mine ma mai apuca lehamitea, dar cu ajutorul altora, reusesc s-o depasesc.

***

luciat Spune: 7 aprilie 2009 la 10:58 am

@ dragos c – dar cum indraznesti sa colportezi asemenea mizerii? cum sa fiu vali florescu sau to bobe? asta e nebunie curata! nu realizezi cit de gretos e ce faci tu? jesus!
oameni buni, eu ma duc la plimbare intr-un parc, pe undeva. pe cuvintul meu ca merit niste liniste si pace!

***

yvonette Spune: 7 aprilie 2009 la 11:23 am

nu sunt la curent cu toate detaliile povestii si chiar nu inteleg…luciat, ti-am descoperit blogul acum un an si jumatate si intre timp m-ai fascinat, m-ai scos din sarite, m-ai facut sa cumpar carti de care altfel nu m-as fi atins, sa ma bucur ca esti fan tutun si matze, sa ma gandesc ca exagerezi dar ca una peste alta imi place blogul tau, in raspar, incomod uneori dar minunat, cu sare si piper si tot ce-i trebuie.
eu cred ca ar trebui sa iti asumi anumite rautati – si sa scrii in continuare…nu de dragul celor dependenti de blogul tau ci pentru ca nu e normal sa te lasi cenzurata…e la fel de firesc ce scrii tu aici, cum e firesc sa fii criticata…inteleg ca tonul e problema, dar ce s-ar intampla daca am tacea toti subit, de lehamite?
orice s-ar intampla, multumesc pentru multe multe ore de literatura faina la care am ajuns pornind de la blogul tau.

***

lainic Spune: 7 aprilie 2009 la 11:38 am

recidivez, desi n-as fi vrut.
nu inteleg de ce atita galagie pentru o simpla identitate. din sapaturi pe google am inteles ca ai fi “acuzata” ca esti vali florescu + t.o.bobe, nimic rau in asta, sint destui care isi dau cu presupusul. ce mi se pare dubios e ca te scandalizezi mai mult decit trebuie si ca v.f. si t.o.b nu se scandalizeaza si atunci e o mica problema: chiar esti ei si nu ai cum sa reactionezi sau lor chiar nu le pasa si atunci exagerezi. imi pare ca ai creat o dilema din care nici dracu nu mai iese.
ti-ai asumat o identitate pe care nu ai reusit s-o ascunzi asa cum ai fi vrut, poate ai lasat indicii false care au dus la supozitiile actuale, dar astea sint regulile blogosferei, nu cred ca ar trebui sa inchizi un proiect datorita unor amanunte atit de marunte.
si daca tot am vazut ca ai semnat lucia t. in dilema de ce nu mergi pina la capat sa spui ori ca asta e numele real sau este pseudonimul unei tipe pe care o cheama x y. chiar e atit de grava dezvaluirea, nu cred ca tii un blog de care sa-ti fie rusine si asumarea faptelor ar inchide multe guri.

***

vali florescu Spune: 7 aprilie 2009 la 11:55 am

vali florescu deja a contactat un avocat pentru a vedea daca sint intrunite conditiile pentru initierea unui proces de calomnie impotriva domnului isuciu. din discutiile preliminare, se pare ca da.

***

bog Spune: 7 aprilie 2009 la 12:03 pm

Uau, o drama virtuala in direct! Atmosfera aduce nitel cu Livada de visini… Pacat ca conita nu prea are simtul umorului, tragicului, etc, nu gusta decat umorul propriu sau pe cel de exact, da’ exact aceeasi factura, in rest toate-i cam sunt egale si echidistante si au aceeasi insemnatate, adica nici una, in afara de amorul propriu, pe care-l avem cu totii, dumneaei insa intr-o masura considerabil sporita fiind si auctore si producatoare de texte ce, iata, lucru mare, misca o micuta nisa din omenire adunata acilisea de forte misterioase. Als merge departe, treaba lui, sa fie banat, parolat, decapitat; da’ apoi sa vinda gogosi cu “ludicu’ pur” mi se pare umor curat; poate ar fi mai potrivite pt d-sa niste bloguri sado-maso cu bloggeri cultivati, zic si eu, poate l-ar intelege mai bine si nu ar mai isca asemenea drame… Am impresia ca als se poarta urat, ca sa zic asa, acilisea in blogosfera pt ca apoi sa scrie in liniste carti frumoase pt prietenii domniei sale. Ma rog. Daca conita luciat ar avea nitel simtu umorului as zice si eu da’ si bloggerii buni se impusca, nu-i asa? (se pare insa ca intre ei). Da’ nu-l are, si o sotietate fara printipuri carevasazica ca nu le are…

***

Florin Iaru Spune: 7 aprilie 2009 la 12:05 pm

Dragă luciat
Îmi pare rău. Era un blog pe gustul meu, pentru că un om căruia îi plăceau cărţile vorbea despre ele. Asta nu e suficient. Mai trebuie ca tot ceea ce scrii să fie sub zodia inteligenţei şi competenţei. Apoi stilul să ţină în gheara tastei elementele comunicării. Nu mă înteresează cine eşti şi nici ce studii ai. Dar comentariile tale au (în)trecut repede de tîmpenia obtuză, greţoasă, suficientă şi preţioasă a 99% din bloguri. (DE aia sînt sceptic şi rezistent la expansiunea blogosferei – e o prostie care pluteşte în aer triumfătoare şi care scaldă sufocant tot ce mişcă-n ţara asta.) Cu cîteva din opiniile tare n-am fost de acord. Şi ce dacă? La cîţiva din favoriţii tăi n-am reacţionat. S-a sfîrşit lumea? Oamenii nu trebuie să fie diferiţi?
În ceea ce priveşte identitatea ta (şi demersurile lui isuciu, care n-are nimic interesant de citit pe blog – dar asta nu e treaba mea, să fie sănătos), e dreptul tău să pui sau nu punct. Pe vremea cînd eram de vîrsta ta, aveam prieteni care alegeau să emigreze. Ne întîlneam scurt, degajat, înainte de plecare. Ştiam că n-am să-i mai văd niciodată, credeam despre comunism că e nemuritor. Rîdeam, beam, fumam, ne luam la revedere, ba nu, adio. Dar era dreptul lor să-şi ducă viaţa cum voiau.
De aceea, nimeni nu te poate ruga nimic. Dacă te-ai simţit jignită, e ca şi cum te-ar fi jignit vîntul sau ploaia. Un fenomen natural la fel de inevitabil ca prostia. Dacă ai obosit, e oboseala ta. Dacă ţi s-a pus pata, tot a ta e.
La revedere. Eşti sau nu eşti veriga slabă. Ai reacţionat aici ca un scriitor…
P.S.: Cînd identitatea secretă a lui alş a fost furată şi dezvăluită, mulţi oameni de calitate au luat poziţie. Ceea ce mă pune pe gînduri şi mă dezgustă e că între victimă şi călău nu e decît o chestie de oportunitate. Dacă are prilejul, victima poate fi un călău perfect…
Uf, ce bine că am prietenii vii, gălăgioşi, băutori, fumători. Viaţa bate netul. Să-ţi fie binişor!
Ultimul P.S.: Cît masochism, să intri şi să comentezi pe un blog care nu-ţi place şi să scociorăşti în identitate cuiva care te lasă rece. Aşa, de amorul artei!

***

vali florescu Spune: 7 aprilie 2009 la 3:28 pm
draga luciat,
te rog mult, nu renunta la blog pentru mine. nu cred ca are sens si decizia ta va afecta mult prea multi oameni, taindu-le orice urma de speranta ca se mai poate naste si ceva bun si frumos.
este de departe cel mai frumos gest pe care l-a facut cineva vreodata pentru mine, insa cred ca este disproportionat. eu o sa incerc sa-mi reglez conturile cu isuciu in alta parte.

***

mircea cartarescu Spune: 7 aprilie 2009 la 4:45 pm

Draga luciat, dragi prieteni, ma intristeaza perspectiva ca blogul literar cel mai adevarat, mai inteligent si mai dezinteresat sa dispara. Dar e in logica lucrurilor. Eu insumi ma gandesc de ani de zile sa parasesc aceasta tara trista si fauna ei, si o voi face intr-o zi. O inteleg pe lucia, ii inteleg pe toti cei care nu mai pot. luciat vorbeste de ticalosi. Asa este, e lumea lor, nu stiu cum pot fi atat de multi in jurul nostru. Libertatea opiniei, care-ar trebui sa faca din bloguri si forumuri insule de civilitate, le-a transformat in troace pentru porci. Fiindca libertatea nu e pentru analfabeti si trogloditi.
Vreau sa spun si cateva lucruri concrete. Mai intai, ca luciat mi-a facut intr-o seara onoarea de a se intalni cu mine. Am baut o cafea impreuna, in oras. A fost unul dintre cele mai magice momente ale vietii mele. Daca nu am inca Alzheimer, va spun cu mana pe inima ca ea nu este nici Vali sau Teo (bunii mei prieteni), nici altcineva din lumea literara. Iar mie inca nu mi-a spus nimeni ca mint sau ca ma implic in cabale de orice fel. Apoi, e total fals ca luciat a facut jocul Poliromului sau a oricarei alte edituri. Se intampla doar ca enorm de multe carti romanesti si straine au aparut in ultimii ani la Polirom. Nu aveai cum sa le eviti. Eu nu sunt, cum stiti prea bine, autor Polirom, ba chiar dimpotriva, ar fi zis Caragiale, dar nu pot sa nu observ – si sa nu laud – efortul acestei edituri in promovarea literaturii romane, mai ales a celei tinere. Dar adeseori luciat a scris cu finetea si empatia atat de cunoscute despre carti aparute la multe alte edituri.
In fine, deplang conflictul, absurd de la inceput, dintre doi dragi prieteni ai mei, leo serban si luciat. Daca s-ar cunoaste, cei doi s-ar place nespus de mult. Asa, leo a declansat un friendly fire total gratuit impotriva unui blog exceptional, de parca n-ar exista suficiente tinte in jur, oh, Doamne, sunt chiar prea multe.
Ii multumesc luciei t pentru orele pe care, de cand mi l-a semnalat Cristi Teodorescu, le-am petrecut, mereu cu placere, pe blogul ei.

mircea cartarescu Spune: 7 aprilie 2009 la 4:50 pm

„jocul Poliromului sau AL oricarei alte edituri”, imi cer scuze pentru greseala de acord.

***

nihilistul Spune: 7 aprilie 2009 la 7:33 pm

In viata, draga Luciat ( si nu in carti) nu e bine sa te superi “ardeleneste”, adica iremediabil…
als nu a facut altceva decat sa te tachineze ( e o slabiciune a lui, pasabila, un reflex ludic-provocator )
Pana la urma cred ca intre voi s-a inserat un malentendu
Te asigur ca – dincolo de lumea virtuala – este un interlocutor fascinant si agreabil, stiutor de carte ( si in ciuda aparentelor un tip sensibil si altruist…desi niciodata n-ar recunoaste asta)
Cat priveste ura manifesta si gratuita a unora ( in care intra si efortul stupid al “deconspirarii) ocoleste-o cu aceeasi eleganta cu care scrii despre carti…ia-o – la limita – drept o dovada a galonarii de care se bucura blogul tau…
Dumneata stii bine ca esti iubita si pretuita de cine conteaza ( si de cine nu conteaza, bunaoara de mine -;) si ca refuzand sa mai scrii vei mai otravi putin – si asa destul de otravita – lume literara…
Problema ( inclusiv cu bunul si dragul “Mirciulica” -; ) e ca si tu si dumnealui ( care, inca, n-a abandonat gandul pribegiei) nu intelegeti ca nu mai apartineti de mult voua-insiva, si ca, implicit, nu mai puteti lua decizii de capul vostru parasindu-ne ca pe niste bastarzi -;
Unde se vor duce, draga Luciat, diminetile albastre ale fetelor uratzele si interiorizate care viseaza sa scrie literatura si care isi adapau de aici setea si sanatatea determinarii? -;
Ce se va alege de voyeurismul nostru de cititori bolnavi care isi preluau de la dumneata serotonina lecturii ? –
Plus ca nici tu – fii sincera- n-ai sa poti sta mult timp fara carti ( cafea si tutun) si fara deprinderea asta , indelung exersata, de povestas a-l povestasilor…

***

luciat Spune: 7 aprilie 2009 la 9:01 pm

vorba cuiva de mai sus, a fost misto timp de aproape 3 ani – pentru mine sigur a fost, in general. dar nu se mai poate, chiar nu. in ultima vreme m-am ferit si sa comentez pe bloguri care-mi placeau, ca sa nu alimentez conflicte si ca sa nu vad oameni misto injurati doar din cauza mea. si nu dramatizez cu nimic, o spun rece si clar.
multumesc mult de tot pentru sustinere, si pentru comentarii, si pentru mailuri – sint mai mult decit emotionata! am avut parte si de simpatie si de intelegere, peste cit puteam spera la inceputul blogului, a fost extraordinar pentru mine si ma bucur mult ca a fost blogul asta in viata mea! a insemnat enorm.
ce sa mai zic? don’t worry about me, aveti grija de voi! eu n-am nici o problema, serios. putea sa nu-mi treaca prin cap sa tin un blog, oricum, si n-as fi stiut niciodata o gramada de lucruri despre mine, despre altii, despre multe carti pe care le-am citit datorita voua
multumesc – din toata inima

***

Pentru ultima data va spun: pe scurt, nu sint nici una dintre persoanele despre care s-a birfit pe net sau altundeva in legatura cu mine. Tot ce am scris aici despre umila mea persoana e adevarat. Nu pot sa ma repet la nesfirsit, e din cale-afara de plicticos. Imi cer scuze de la toti cei pe care-i dezamagesc, dar m-am saturat de ticalosi, mi-au stricat cheful sa scriu despre carti si despre autorii lor.

So it goes, vorba lui Vonnegut (si nu, nu sint nevasta-sa ))))))))))))))).

http://www.terorista.ro/2009/04/07/aproximativ-trei-ani/


Update: Suntem anuntati in „off” despre plângeri depuse de catre grupuri de cititori in legatura cu asa zisa ba disparitie, ba aparitie, a unor materiale postate ba pe Corabie ba pe Arca, ba-n carutza, ba-n teleguta. Doresc sa-i informez pe onori cititorii nostri ca pot sta/dormi linistiti la locurile lor. N-a disparut nimica. Materialele a caror misterioasa disparitie a fost invocata se gasesc:

AICI si AICI. Pentru orice alte nedumeriri va rugam sa consultati ar-Hiva.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 43 Comments »

Viata e scurta. Internetul e lung.

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 19, 2011

1. Moartea
Se spune ca moartea face parte din viata. Eu cred acest lucru. Moartea a fost pretul platit de lumea vie, pentru progres. Nu stiu daca mi-ar fi placut sa capat nemurirea de exemplu, facînd parte din aceasta lume ca una dintre fiintele acelea care se divid la nesfîrsit.

2. Moartea domnului Alba Zapadoiu
bre, io m’am cam plictisit de fabrica asta de confectzionat eroi ala-bala-zapadisti pa banda rulanta si redundanta.

3. Moartea a ratat
-Moartea ne-a ratat! Iu-huuu! Iu-huuu! Ne-am mai nascut o data! Hai sa jucam la loto si sa bem o tuica fiarta! Suntem noi-nouti!

4. Necropsie pe legea electorala
Coexistenta a doua criterii de legitimitate duce inevitabil la conflict. La un moment dat, va trebui sa valorizam un criteriu în dauna celuilalt.

5. Calea
Ma uit si vad cum multi aleg o cale despre care afirma ca, în mod sigur, aceea este cea mai buna si ca orice alt drum duce într-o fundatura.

6. Trambulina Mortii
Ceva se intampla in Romania. Ori, ori. Ori oamenii tineri au ajuns sa moara mai tineri, sau cei tineri sa moara mai mult, ori noi ne aplecam voluptos asupra mortii lor. Indiferenti nu putem fi, e impotriva oricarui graunte de bun simt; motivatia de-a intelege moartea unui om ce-va-fi-fost-sa-fie-dar-n-a-mai-apucat explicabila; apetitul nostru nu.

7. Maister Eckhart
Motto « Daca omul gaseste satisfactie in Dumnezeu, inseamna ca Dumnezeu nu e Dumnezeu » ( Maister Eckhart)

8. Publicitate la magia neagra
Acel balsam face negrul – mai negru. Exista cumva negru deschis si negru închis?

9. Mortii nostri merg in paradis. Ai vostri ajung in infern
În Marea Britanie, musulmanii din organizatia Muslims Against Crusades (Musulmani împotriva cruciadelor – MAC) au perturbat ceremoniile în onoarea soldatilor britanici morti în Primul Razboi Mondial (Remembrance Day) ce au avut loc astazi în Londra.

10. Frica de moarte
Era opt jumate seara cand am intrat in hotel cu pasi grabiti, fara sa ma uit in urma, simtind ca imi calca pe umbra un spintecator mai vechi decat islanda insasi.

11.Salut. Murim

12. Asadar ne-ati tradat emigrantilor!
Ati plecat din România în cautarea libertatii a unui trai decent si a fericirii NUMAI PENTRU VOI. Ne-ati lasat fara inteligenta si fara priceperea voastra fara forta care s-ar fi putut aduna AICI si nu ACOLO pentru construirea unei lumi mai bune.

13. Despre mine
SUNT O ROMANCA CA MULTE ALTELE,TRAIESC SI MUNCESC IN SUDUL ITALIEI APROAPE DE BARI.

Update:

„E adevarat ca destinul amesteca pachetul de carti, dar suntem vesnic noi aceia ce joaca”

Viata e scurta. Internetul e lung. Si lat. Si pe internet gaseşti o multime (miriade) de bloguri vii. Care nasc pui vii pe care-i hrănesc cu lapte, cu miere şi cu fiere. Dar parca pluteşte aşa o lehamite în aer şi-un spleen prin blogosfera care (uite) l-a reprimit in rândurile sale pe Bleen, fiul ri-si-pi-ci-tor. Nu mai e animaţia aia de alta data. Comentatorii, tot mai rari, sunt mai cuminti, mai intelepti, mai tacuti, mai sedentari, mai asezati, fiecare pe unde a apucat. Mulţi si-au facut case (nu mai umbla cu cortul) sau s-au mutat la blog. Nu ca odinioara când zumzåiau ca albinele in poeniţă azi in dud, mâine-n salcâm şi apoi iar in dud ori in trifoi, cu ora.  De vorbit însă se vorbeşte tot mult, şi mult mai împraştiat. Acum chiar că blogosfera are centrul intr-o suta de mii de locaţii, băşca vreun milion de burice ale pamântului.  Informaţia aia utilă sau placută, deşi  mai abundenta ca oricând, e paractic imposibil de gasit in carul cu fân. Deh, la enorma producţia de fân şi paie din blogosfera nici vaci nu-s destule.  Miriştea însa şi-a păstrat farmecul acela inefabil şi blond.

Dar sa nu ma las prada melancoliilor uşoare şi sa revin la problema zilei: Moartea. Multe din blogurile vii vorbesc despre Moarte, caci Moartea se vinde bine pe gratis 😉 (vezi mai sus câteva interesante exemple, alese aproape la întâmplare, thank you guys). Si dacă blogurile vii vorbesc despre Moarte (premeditand-o) despre ce (viaţă) vorbesc blogurile moarte? Limbile moartea? Ei, blogurile moarte au un şarm al lor aparte, se lasa autopsiate, adulmecate,  analizate, secerate, treierate, triate,  şi, in plus, sunt gata decantate. Ceea ce a fost validat ca important si/sau placut prin trecerea nemiloasa a timpului  este mai la vedere căci buruienile s-au uscat, scuturat, carat, cazut. Ia adulmecă bucheţelul  oferit în dar la comentariul doi! Vei afla lucruri foarte incitante.

Stiai ca regretatul Alex Leo Serban, mort de acuma,  a fost intr-o viaţă anterioara troll? Troll, troll de blog, cam ca Radu Humor. Si ca a „omorât”, cu vorba lui, un blog, in timp ce acesta (blogul) tocmai se sinucidea? N-ai stiut. O sa ştii milaia mea. Si mai  ştiai că… Terorista care a pus blogul traieşte bine merci, desi blogul sau a murit detonat? Nu? Nu stiai? Sau ca dulcele Mircea Cartarescu,  poet oniric in viaţă (el prieten cu Leo, cel critic de film si carte) s-a intalnit pe ascuns cu terorista, la o cafeanea nevirtuala, si ca a privit-o indelung prin abur de cafea, asigurandu-se  ca nu-i nici… si nici cine credeau d-lor, si nici… Ca si pe vremea aia se gaseau curioşi grămadă care se inghesuiau să-şi dea cu presupusul despre cine-o fi dac-o fi anonimul cu verb la butoniera si garoafa la rever. Ei si Mircea al nostru, dargul de Mircea, care si-a castigat norocul la zar, dând cu banul intoarcerii, discret, visataor, n-a mai coborât de atunci niciodata in subsolul vreunui alt blog, aşa în papuci si-n pielea goala, cu numele la vedere. N-ai ştiut. O sa vina o vreme cand se va practica arhe-o-logia la blog, milaia mea si vor fi la mare preţ cei care vor ştii să sape istoric prin fel de fel de bloguri moarte si prin felurite siteuri  arheologice  de pe net, daca nu s-or inchide cumva, dupa cum se arata (ca nu-i a bună) in norii de la cornul caprei, pentru a aduce la lumina date istorice şi perle de cultura. O sa afli milaia mea.

Posted in Intrebari la care Goe nu primi raspuns! | Etichetat: , , , , , , , , , , , , | 21 Comments »

Emigranţi, lăsaţi-ne în pace!

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 17, 2011

Actiunea schitei de mai jos se intampla in Bulgaria (o tara vecina cu Corabia, despre care Al Bundy zicea ca-i o boala, probabil pentru ca in engleza „balgaria” aduce cu „Malaezia” 🙄 ), dupa cum actiunea piesei Ubu Roi a lui Alfred Jarry se petrece in Polonia, o tara aflata pretutindeni dar mai ales acolo unde te afli. Apropo, ca sa vezi coincidenta, asta nu e singura legatura absconsa dintre Polonia si Bulgaria. Se zice ca daca mutzi toate blondele din Polonia in Bulgaria atunci rezultatul ar fi o crestere a coeficientului de inteligenta mediu in ambele tari. Probabil insa numai si numai daca blondele sunt mutate din Polonia in Bulgaria pe o ruta ocolitoare care sa evite tranzitarea Romaniei, pentru a nu altera iremediabil datele experimentale. Si tot apropo, stiati ca si-n poloneza si-n bulgara, cuvantul „apteca” inseamna acelasi lucru: marmacie. In sfarsit am divagat intr-o digresiune. Sa revenim la schita:

20 iulie 2011 E-VESTNIK SOFIA Emigranţi, lăsaţi-ne în pace! de Gheorghi Nikolov

În fiecare vară, mii de bulgari plecaţi să trăiască în străinătate se întorc acasă cu speranţa de a revedea prieteni vechi. Dar pentru cei din urmă, aceste revederi forţate se transformă în calvar, constată cu un umor tăios scriitorul Georghi Nikolov.

Vara se apropie şi odată cu ea, tinerii din anii ’80 ai secolului trecut care şi-au părăsit ţara la începutul perioadei de tranziţie. Mai devreme sau mai târziu veţi primi un telefon de la unul dintre ei. Cel mai adesea, la telefon este o voce de femeie cu glas tremurat: „Mica Ana s-a întors din Iowa, şi ar vrea să ne întâlnim. Cum, nu-ţi aminteşti ? Ana, care-şi lipise în clasa a patra pâinea cu gem de bluza mea de şcolăriţă… „

Şi chiar dacă ai ratat această dramă veche de 40 de ani, încerci atunci să pescuieşti micul chip al Anei din adâncimile memoriei care ezită între câteva fetiţe cu codiţe şi apoi se rătăceşte într-o mulţime confuză de fetiţe în bluze albastre.

Dar mica Ana nu se lasă; ea sună cu insistenţă tot lanţul pierdut de foşti tovarăşi de şcoală, de cunoştinţe din cartier, de la facultate sau indivizi întâlniţi acum 25 de ani în vreun chef bine udat. Tu, tu ai şters chestiile acestea din memorie. Mica Ana nu. Ea s-a gândit la toţi aceşti tipi şi tipe improbabili în timpul serilor lungi de iarnă la Chicago; ea a perindat cu răbdare amintirile lor în Iowa, unde a găsit în cele din urmă un loc de muncă în porumb.

Şi sunt mulţi ca ea: mica Ana, Mitko, Mişo, Goşo de dedesubt, Katia, Silvia (îţi mai aduci aminte? se cherchelise la un chef în clasa a zecea), Chiro din Pennsylvania, Rumi din Canada, etc, etc… Odată cu vara, suntem supuşi la o campanie de teroare din partea acestor emigranţi care se întorc acasă. În fiecare săptămână, ne sună să ne revedem; în iulie şi august este chiar aproape imposibil de a le găsi tuturor un loc disponibil în agenda noastră.

Ei aparţin generaţiei de 40-50 de ani şi au toţi în comun de a se fi cărat primii din Bulgaria, la începutul anilor 1990 când începuse marele haos al tranziţiei. Astăzi ei au pierdut ceva păr şi au câştigat câteva kile; ei sunt deziluzionaţi, bătrâni şi obosiţi, chiar dacă unii şi-au îmbunătăţit starea financiară. Ei au aşteptat cu răbdare concediile lor anuale pentru a se întoarce în Bulgaria şi pentru a reîntâlni cât mai mulţe dintre persoanele care reprezintă unica lor legătură cu această ţară. O Bulgarie pe care ei o dispreţuiesc, dar care le lipseşte teribil.

Între o rudă şi un psihiatru
Problema este că şi noi am îmbătrânit. Noi, cei care am rămas în ţară, care am supravieţuit mai mult sau mai puţin tranziţiei pentru a suferi apoi loviturile crizei economice globale – în definitiv o criză perpetuă din care Bulgaria nu a ieşit niciodată. Şi noi am luat câteva kile şi am pierdut ceva păr; pe apă s-au dus şi speranţele noastre iar visele noastre s-au stins aidoma. Dar noi nu suntem în vacanţă! În timp ce emigraţii plecaţi la aventură au tot timpul. Ei vor să se distreze, desigur, dar vor de asemenea să fie ascultaţi şi înţeleşi. Şi aici ne cer un pic cam mult.
Întrucât această ascultare şi înţelegere înseamnă că am deveni ceva la jumătatea drumului între o rudă şi un psihiatru. Această poziţie implică să ascultăm cu răbdare pentru a suta mie oară motivele care i-au determinat să plece, şi să le spunem că nu, n-au făcut alegerea greşită, să le repetăm de asemenea cât de dragi ne sunt, că au rămas pentru totdeauna în inimile noastre şi cât le admirăm curajul şi succesul lor.

„Îţi dai seama ce înseamnă să lucrezi la securitatea socială în Austria?”, mă întreabă o veche cunoştinţă. O femeie care astăzi are evident o problemă cu băutura şi i se simte frustrarea la zeci de metri. Apoi, ea îmi explică faptul că după Banca Centrală Europeană, este cu siguranţă poziţia cea mai importantă în Uniunea Europeană. Tot ce mai rămâne atunci este de a consimţi în tăcere, pentru că ştii că ai alţi emigraţi singuratici de văzut în această săptămână şi nu eşti sigur de a putea suporta prostiile lor cu aceeaşi răbdare.

Problema este că aceşti estivanţi veniţi de departe încearcă să reînvie emoţiile şi entuziasmul lor din tinereţe. Deşi sunt lucruri iremediabil trecute. Dar emigratul nu ştie şi, în definitiv, nici nu vrea să ştie. Noi, în schimb, nu vrem nici să-l dezamăgim prea mult, chiar dacă ne întrebăm de fiecare dată acelaşi lucru. Ce vom fi în măsură să ne spunem unul altuia? În interesul adevărului, această întrebare nu este de actualitate pentru emigrat. Odată întors în ţara sa, el vorbeşte singur, ca moara. În acest sens, el prinde din urmă luni de zile sau chiar ani de tăcere sau de conversaţii convenite cu colegii din străinătate.
Emigrarea este o lipsă aproape permanentă a unei realităţi cunoscute iar faptul de a o regăsi pentru o săptămână sau două nu aduce vreo plăcere deosebită nici gazdei nici invitaţilor. Întoarcerea estivală a emigratului rămâne totuşi un ritual la care eşti somat să participi. Ca într-o piesă de teatru în care ţi-a fost atribuit un rol secundar dar totuşi important pentru revelarea pe deplin a eroului principal – majestatea sa emigratul.

REACŢIE
„Eu nu vin înapoi de bucurie”
Textul lui Gheorghi Nikolov a provocat multe reacţii, mai ales din partea bulgarilor emigraţi. „Sunt ceva adevăruri în acest text, de aceea m-a durut atâta. Pentru că n-am venit înapoi în Bulgaria de bucurie – de altfel m-aş fi lipsit dacă nu ar fi fost aici mama mea”, scrie un anume „zemaria” pe e-Vestnik. „Dar nu vrem să convingem pe nimeni că am făcut alegerea cea bună. O astfel de dilemă nu există : de la coborârea din avion adevărul sare în ochi. Mizeria, trotuarele ştirbite şi străzile cu gropi, câinii vagabonzi, praful, traficul haotic, înjurăturile, poliţiştii… La care se adaugă preţurile adeseori mai ridicate decât cele din Europa de Vest pentru o calitate de servicii ridicolă. Dacă stai suficient de mult, te obişnuieşti, ca şi cum n-ai fi fost niciodată în altă lume. Într-o lume în care munceşti mult şi greu, desigur, dar unde regulile sunt clare şi oamenii sunt amabili şi politicoşi… Nu ca aici, unde toată lumea este convinsă că sunt plin de bani. Nu, anul viitor nu voi reveni în Bulgaria”.

Material bibliografic ajutator aici:  Unde ești acasă: înăuntru sau afară?

Schita de mai sus trateaza intr-o varianta frivola o problema filosofica majora. Mi-ar fi placut sa-i aud comentand-o literar, in duet sau in sueta, pe Noica si Eliade. Fara sa stie ca sunt ascultati in secret. Dar nu se poate. Deh. Nu-si abandoneaza dânsii eternitatea ca sa-l comenteze pe oarecarele Gheorghi Nikolov (un bulgar) pe (b)Arca lui Goe. Atunci macar as vrea sa stiu ce-ar fi zis despre schita asta Tzutzea si Cioran. Intr-un duplex Bucuresti – Paris. Dar nici asta nu se poate. Atunci Gabriel Liiceanu cu Matei Visniec? Nici? Pentru ca sunt fortat de soarta sa-mi fac visuri din ce in ce mai imposibile (de speţa „ţ”) as mai adauga un cuplu a caror parere vizavi de schita mi-ar placea s-o aud: V. Padina (pamfletar iconoclast)  vs. D.Tudoran (pamfletar in vacanta), duplex Corabia de pe Dunare – Iahtul de pe Potomac. Si daca nu si nu, atunci macar „Rongo” in tandem cu „Neamtzu Tiganu„, sa clarifice ce-i mai bine: patriotismul local sau cel distant? Despre ce-ar fi putut zice fiecare dintre perechile de mai sus, in imaginatia colectiva, astept provincia.

Celor care nu doresc sa-si bata capul cu metafizice le ofer ca alternativa: Imagini din golful Pescarilor.

Posted in Arcaluigoeologie | 26 Comments »

Cartea lui Niki

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 15, 2011

Rebeliunea Minerala si povestile care nu-s povesti.

Cartea lui Niki

Nu-i poveste ceea ce păţii nici de o săptămână. Vineri ce trecu. La ospăţul de pomenire, după ceremonia de înmormântare a unuia dintre bunii mei prieteni, când, împreună cu doi tot atât de întristaţi amici, trăgând scaunele pentru a ne așeza la una din mese, dădurăm de o carte franțuzească uitată de vreun îndurerat al răposatului care fusese, probabil, omagiat sau comemorat înainte. Tufă nu de Veneţia, ci de franceză, amicii nu se dovediră curioși nici în privinţa numelui autorului, titlul mai lung disperându-i. Oarecum șugubăţ rămăsesem din seara priveghiului, convenind și cu cei prezenţi să creem atmosfera plăcută defunctului – bonom-ludic și calamburgiu hâtru. La ultima de necrezut atunci întâlnire, (ș)mi-a bătut obrazul cu zgaiba pansată a unei aluniţe rupte accidental, care n-a mai vrut , decât cu preţul vieţii lui, în cele din urmă, să-i treacă. Întârziasem fără niciun motiv. Cum, tot fără niciun motiv, unul dintre comesenii de a doua zi, în pline ravagii ale anectodelor de la priveghi, cășunase, târâindu-mă-ntrun cotlon teleologic, taman când îmi era moartea mai dragă: dacă și câte semne ale existenţei – Poate, fiinţei, l-am corectat – divinităţii am avut parte? Cu mecla de prost am ieșit nu o dată la liman din puhoaiele criozităţii retorice, de data aceasta pentru a o lăsa moartă – mă rog, însăşi situaţia cerându-mi să fiu de bon ton.

Celălalt amic – persoană importantă – readactorul șef al unei reviste literare bucureștene, zisese c-ar sta doar cu mine, mai având și altele de tăinuit, până la trenul care-l înturna peste numai o oră, vădit stânjenit fiind, la rându-i, de incontinenţele escatologice ale priveghetorului meu prim amic. Pe care nici fasolea bătută, nici sarmalele cu orez ale postului nu l-au zăticnit. În toiul rezumatului ultimei sale cărţi – despre cum îi dădea el în gât pe ăi care o tăiau peste Dunăre în Jugoslavia, transfigurându-și nemernicia în cum și-a pus pielea-n băţ să-i ajute – i-am plasat un ”t-en gură!” între buzele căscate în A, și am uşchit-o.

Despre cartea lui John Irving, Liberte pour les ours, în varianta franceză e vorba, picată nu numai din senin pe acel scaun, ci şi din acea altă lume a literaturi americane. Miştocar, pontos şi totuşi rafinat, Irving mă flatase acum aproape treizeci de ani cu subtilitatea umorului său, într-atât, încât, dorindu-mi la rându-mi să fiu autorul unei asemenea giuvaericale, l-am convins pe, vai, azi defunctul Niky s-o citească, dându-i iresponsabil parcă de înţeles că iluziile mele scriitoriceşti s-ar spulbera dacă n-ar citi-o. De fapt, ce mai tura-vura, intenţia plagiatoare mi-o mărturiseam înspre uşurare, tare râvnind, măcar prin gustul dovedit, să mă bag singur în seamă ca om de spirit. Mai rău: cartea nu era nici a mea, ci-mi fusese, mai mult ca sigur, cu aceleşi intenţii vârâtă sub nas, de o admiratoare, care se înfrupta din luxurianta bibliotecă a tatălui său, profesorul ce-şi uita leafa toată la cărţi. Şi, la telefonul pe care i l-am dat imediat ce m-a dezmeticit revelaţia, mi-a confirmat: Asta-i, măgarule, cartea, de care m-ai făcut mincinoasă, că nici nu ţi-am dat-o – cum, adic-o să mi-o dai pe lumea ailaltă ?

Dac-aş recapitula, putând, odată croiţi de-ntâmplare, să-mi prenumesc protagoniştii, cu Gelu m-am regăsit, fără să-mi dau întâlnire, fără să mă mir, că, unde trebuia să fie deja în capitală, taman cobora din taxiul care era cât pe-aci să-mi calce pantalonii pe mine. Grăbiţi, ca mai toţi înspre finalitate, ne-am randevuzat într-o cofetărie, unde el mai spera să rateze bosumflarea unei doamne pe care o întârziase, iar eu să descind triumfător cu buchetul de pătrunjel şi mărar, adică cu scut, de la piaţă. Care doamnă n-a mai putut fi întâlnită decât pe un scuzăcios telefon: Doamnă – o trombonea Gelu – nu-mi iert ratarea ocaziei de a vă fi întâlnit, pa-ram-pam-pam, fiindcă madam fusese punctuală, dar în altă “locaţie”, cu exact neicanima de “bărba-tu-miu”, de încurcă-fire.

Alo, Gelule, nu-i poveste ce păţii. – Rebeliunea Minerala / 15 Septembrie 2011.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 23 Comments »

Literatura ca fapt divers

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 13, 2011

La şcoală, profa de română ne-a spus că in literatura „clasic”-ul poate fi pus in antiteză cu „romantic”-ul. Proful de fizica, dimpotrivă a ţinut să precizeze că în mecanică „clasic”-ului i se opune „relativist”-ul sau „cuantic”-ul. Mai târziu am aflat ca „romantic”-ul denotă „relativism” şi că deci s-ar impune o ordonare interdisciplinară a dicţionarelor de sinonime. De antonime. Si de omonime. Deocamdata pentru ca nu stim exact ce anume este „altfel” să rămânem preţ de un bob-zăbavă în fizica-literară-clasică, evitînd (astfel) cacofoniile nenecesare. In acest context timpul (o noţiune inventată) este (ar trebui să fie) un „continuum” ce curge inexorabil (dar lin), fără hopuri sau pauze, dinspre trecut către viitor, fără o constantă Planck a sa şi că putem ambala evenimentele ce stau să ni se întâmple în „durate” de orice marime, exact dupa marimea evenimentului (naşterea, nunta, moartea, o partida de şah sau un sărut întâmplator franţuzesc). Nu ca la poştă unde, cutiile avînd dimensiuni standard, pentru un colet oarecare, trebuie să operam ajustări: ori mai scoatem ori mai adaugam rumeguş, ca sa potrivim coletul cu cutia.

Cu timpul clasic n-ar trebui sa fie aşa. Când eram la vânătoare eram la vânătoare cât ţinea vânătoarea nu cât era „pachetul” de timp destinat vânătorii. Intre timp (!) s-a inventat ceasul şi astfel timpul (clasicul timp) s-a făcut ţăndări: Milenii (la inceput), veacuri (mai apoi), decenii, ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde, zecimi de secunda, miimi de secunda, nanosecunde, picosecunde… ne masoara schimbarea, transformarea, curgerea. Viaţa noastra a inceput sa se decupeze in pachete de timp din ce in ce mai mici. Dar evenimentele importante ne-au ramas la fel, aceleaşi. Timpul le-a ramas mic. In mileniul al treilea sărutul nu mai are timp sa fie franţuzesc. E scurt sau deloc. Evenimentele sunt programate, planificate in cutii de timp cu dimensiuni standard: dupa ceas. Uneori, rar, se intampla ca unui eveniment sa-i fie alocată o cutie prea mare. Consumi evenimentul şi apoi te plictisesti în cutie, stai cu ochi pironiţi în tavan şi astepţi să treacă timpul.

De cele mai multe ori însă, pachetele de timp sunt prea mici, prea strâmte, trebuie sa facem în ore ceea ce altădata faceam în luni sau în ani. Mai nou trebuie sa ne măsuram timpul in secunde. Secunde implacabile, ascuţite, care ne străpung în timp ce le strabatem, sunt stăpânii bietelor evenimentelor pe care nu avem sansa de a le epuiza, de a le consuma pana la capăt. Luam o lingura de ciorba şi pe urma trecem direct la desert. Apoi secunda urmatoare ne smulge mai departe, lasîndu-ne un gust amar.

Pe blog-uri ar trebui sa fie altfel. Sa ne ingaduim relaxarea, desfătarea, să putem opri timpul. Sa bem in fiecare dimineata sampanie frappe dupa o plimbare calare prin padure.  Să ne putem întoarce oricand în timp, la comentariul de ieri, la cel de anul trecut, sa-l putem intregi cu lucrurile care i se cuvin pentru a fi împlinit. Credeţi că se întampla aşa? Nici vorba. Entropia lucreaza nemiloasa. Suntem smulşi si aici mai departe, mai deparete, la topicul cel nou, ca-n viaţă, toate cele vechi rămânînd suspendate, in aer, nesfârşite. De ziua lui Caragiale (sau a lui Sorescu, nu mai ştiu) „nişte comentatori” au adus vorba despre ce este poezia, literarura, despre ce-i originalitatea si stilul unic, despre ce-i arta. Imi amintesc (vag) că aşteptam ca discuţia să ajunga in punctul din care literatura poate fi văzuta ca un fapt divers. N-a ajuns. Habar nu am acum unde anume (in ce trecut) s-ar potrivi aceasta „perspectiva”. Poate in trecutul de aici:

Aseară, Ion Luca Caragiale a descins la „Grand Hotel Victoria”. Acolo, el a vazut enorm şi a simţit monstruos. Cu cateva ore mai înainte, o ţărancă, Vitoria Lipan, a plecat la munte, să-i caute pe asasinii soţului ei. Spre prânz, în plin Bucureşti, s-a auzit strigatul unei femei către patru bărbaţi de ajuns de ciudaţi la înfăţişare: „Crailor! Crailor de Curtea-Veche!” Noaptea târziu domnul Marcel Proust şi-a trimis menajera să-i cumpere o pară de la un restaurant parizian. Muşcînd o singură dată şi punînd-o apoi deoparte, domnul Marcel Proust a apreciat că para nu mai are gustul din copilaria lui. Intr-un sanatoriu elveţian, un bărbat tânăr şi inteligent se îndrăgosteşte de radiografia pulmonară a unei domnişoare, venite şi ea la tratament. Un mare compozitor coboara cu batiscaful în adăncul mării şi e uimit de ceea ce vede. Un important funcţionar, plecînd spre slujba sa, îsi pierde nasul. Un alt funcţionar, deloc important, ducînd o existenţă obscură şi bizară, îşi comanda o manta la un croitor şi hoţi, nici până azi prinşi, i-o fură, în plina iarnă. Un arhitect bucureştean, Ioanide, luînd cunoştinţă de moartea fiicei sale, începe să deseneze în neştire, pe hârtie, coloane dorice. Un scriitpr rus o pocneşte mortal in cap, cu tamponul de pe biroul său, pe o femeie care-i citeşte o tragedie ajunsă la actul IV. Justiţia îl achită. Numitul Josef K. Se trezeşte, diminieaţă, cu câţiva oameni ursuzi în sufragerie, care-l arestează fără niciun motiv. Un bătrăn pescar, Santiago, izbuteşte să prindă un marlin şi până ajunge la ţărm, rechinii îi mănâncă peştele, lăsîndu-i doar oasele. Pe strada Mântuleasa din Bucureşti, un om descoperă că are memorie şi imaginaţie. O femeie muşcă dintr-un măr. Trăind doar cu poveşti, un om din deltă, Mitru Pescăruş, a rămas prost şi sărac, ceea ce-l face să declare: „Eu sunt un om strict”. Un moscovit, Ivan Ilici, îşi dă seama, pe patul morţii, că a trăit fără să înţeleagă ceva din viaţa sa. O balenă albă e cautată zi şi noapte pe oceanele lumii. Niciun harponier n-o găseşte. Atunci, înnebunit de atâtea eşecuri, un harponier spaniol se apucă să lupte cu morile de vânt. Un prinţ mic întreabă: „Balena e o moară se vânt?” Un prinţ mult mai inteligent descopera că poţi surâde fiind ticălos. Si George nu mai vine. Iar noi pe lângă mama stînd, de mult uitarăm jocul.” – RC/Sonatine.

*

Update: Continuînd sa fie cititor sârguincios, scriitorul Radu Cosasu si-a adus faptul divers al lecturilor la zi, astfel incat, fata de varianta originala pe care am preluat-o din volum, a mai adaugat AICI, in dedicatia facuta „lui Paul Cernat si interlocutorilor sai de pe forumul Observatorului cultural care discuta cu pasiune despre mizele mari si mici ale literaturii ” cateva precizari si ultimimele stiri din biblioteca. Acestea:

Un supravietuitor de la Auschwitz sustine ca despre Auschwitz nu discuta decît cei care nu au fost acolo si cucereste Premiul Nobel pentru literatura.

Într-un oras enigmatic, un barbat din ce în ce mai singur îsi da seama ca din oameni de treaba s-au întruchipat rinoceri de treaba.
La Budapesta, un scriitor se îmbarca pentru o calatorie în jurul creierului sau.

În Tara Motilor, o femeie musca dintr-un mar. (n.b. da, da, in Tara Motilor nu in Eden)

Un tînar detinut se îndragosteste, printre gratii, de ochii fiicei directorului de închisoare si se hotaraste sa nu mai evadeze.

Un scriitor pe care mai toti fictionarii din secolele XIX, XX si chiar XXI îl numesc „notre oncle Gustave” lasa cu limba de moarte aceste cuvinte: „Furia cu care se concluzioneaza este una din maladiile cele mai funeste si mai sterile ale omenirii. Geniile si operele lor nu au concluzionat niciodata”.

In schimb domnia sa uita in mod intentionat ca George nu mai vine. Iar noi pe lânga mama stînd, de mult uitaram jocul.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , | 31 Comments »

Bacalaureat. Amintiri imprumutate.

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 11, 2011

Cum mă ia, în zile numai de mine ştiute, câte un dor după Caragiale-Tatăl, cum mă cuprinde, in alte zile pe care nu le divulg, câte un îndemn să-i trimit lui Geo Dumitrescu versuri de debutatnt sub pseudonim, pentru a mai încerca fiorul începutului la „Poşta redacţiei”, cu aşteptările sacrosante (dacă te pune la „deocamdată nu”, sau la „mai încercaţi”), cum mă răzbate până la o incandescenţă pe care n-o aveam atunci – plăcerea de a regasi, pe fosta „Regală”, magazinul unde i-am cumparat primului amor utecist primul cadou in lumina tradiţiei paterne şi mic-burgheze, tot aşa mă lua duminică o halucinaţie, de dimineaţă, să mă vad băiat care dau, vara, bacalaureatul, să ascult o consultaţie la română, nimerind la „Opera lui Marin Preda”, pornind să iau notiţe la tot ce-mi explicau lect. Univ. Nicolae Manolescu si prof. Cornelia Stroe, notiţe adevărate, ca la şcoală, cu plan de idei, cu punctele 1, 2, 3, 4, până la originalitatea operei – vorba măreaţă a lui Preda: „domnule e originală sau nu?”, – încărcându-mă ingenuu, proaspat si prost (în sens sadovenian!) cu toate expresiile acelea de care am uitat, socotind uitarea semn de deşteptăciune, dar fără de care de unde Barthes?, de unde ionic, doric si corintic?, de unde estetică?, expresiile acelea care par uscate, dar fără de care nu iei foc: caracterizarea personajului, trăsături proprii, analiza psihologică, problematică, modalităţi, vorbe şcolăreşti fără de care nu eşti, ca, deocamdata, în plină încântare şi reverie, să mă străbată fundamentala agnoasă de liceean: „da’ dacă nu ne vor da Moromeţii?” si să intru în acel tip de „vorbarie trăită”, cum numea Manolescu monologul moromeţian, termenul rămându-mi de parcă l-aş fi auzit prima oară, şi să-mi spun că s-au făcut 30 de ani de când am avut senzaţia de neclintit că citesc întâia capodopera scrisă după război în limba română şi m-am simtit un altul, pe viaţă, pentru ca imediat, întorcându-mă la acel timp, să-mi devină clar ca am dat bacalaureatul la „Sava”, la vremea „Intâlnirii din pământuri, când nimeni nu ştia ca nuvelele alea vor deveni materie la bacalaureat, dar în schimb toamna „dănd la facultate” – căci mai „depinde şi de facultăţi” – am tras, cu mâna mea, bileţelul cu „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei. Importanţa acestui studiu pentru literarura română”. Duceţi-vă să tăiaţi salcâmi în râpa Uvedenrode dacă nu mă credeţi şi mă bănuiţi că vreau să extrag vreun efect! Acum, ce-o să mi se spună? Că trebuia să iau atitudine pe loc, în paşopt, pentru ca in 1984 toţi bacalaureaţii francezi ştiu ce e un context? „ – vorba trăită a Morometelui – sunteţi deştepţi, da’ vă mănâncă prostia!”, şi de-aş fi, vai de capul meu, profesor într-o comisie de bacalaureat aş cere elevului, ca problema suplimentară de estetică, să-mi comenteze această expresie a bătrânului. – Bacalaureat, Radu Cosasu / Sonatine.

P.S. Exista sperante pentru cei fara BAC dar cu liceul la baza. Voi reveni cu exemple. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 8 Comments »

Cosmos

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 9, 2011

Rebeliunea Minerala, un foarte cunoscut personaj in lumea anonimatului virtual, a primit in dar, de la un fost coleg al sau, nefilolog, care locuieste departe de Bucuresti, (A) un poem si (B) o rugaminte:

(A) COSMOS

I.
Rasuna dur si clar un clopot aspru,
El bate lumile ofranda cu uneltiri ascunse,
In rugul violent al ochiului senin, de alabastru
Ard vieti in frenezie, cu lacrimi om aprinse.

II.
Explozii si compresii in spatii despletite,
Trasee de timp pline, procese corelate,
Confuze erele prin euri zboara despletite,
Spre universul constient cu forme animate.

III.
In vidul inchegat cresc agregari de ins,
O mana fara carne le cauta si culege;
Legate vor fi iarasi de nou cosmos-cuprins,
Care creaza totul, sintactic, dupa lege.

IV.
E doar o bezna alba, subtila combinare,
De rece si caldura in spatiul expandat.
Voi fi din nou “Eu-Actul!” subtila inscenare,
Se pregateste de spectacol in timpul reciclat.

V.
Un pas spre de alianta si altul spre conflict,
Se neaga, se confirma, in vasta combinare,
O poarta catre ziua si noapte s-a deschis,
Sensibil-conceptibil, sunt iar in asteptare.

VI.
Cad lumile ca fructe din pomul daruit,
Si alte lumi de carne asteapta sa-nfloreasca;
Din somnul existentei ‘ Divinul’ s-a trezit,
In ochiul care ‘face’, prind fiintele sa creasca.

VII.
Trec in fapturi simt-verb, profunde teoreme,
Abstractul nerostibil prinde contact discret;
Mari lanturi cauzale trec in trairi boeme,
Pervers incepe jocul amorului concret.

VIII.
O trupa de fantasme isi face iar intrarea
In marea sarbatoare cu inscenari de trup,
Aici se lupta tandru revolta-resemnarea,
Aici fac societate, nevoile aduse-n grup.

IX.
Si cresc si se scufunda palatele de vid,
Campiile si marea arunca iar rodirea,
Mari porti de intrebare lovite se deschid,
Ca un capriciu cosmic apare omenirea.

X.
Intr-o retea de simturi se prinde cuplajul
Iar inima creatiei pulseaza iar cuvint;
Filtrat prin concepte, incifrat mesajul,
Trimite rugi si spaime din cer catre pamint.

XI.
Rostiri factuale demoleaza obstacole,
Conditii concurente argumenteaza clar,
Taieri in rana spirit, obscure receptacole,
Incep prin argument-credinta, teluricul calvar.

XII.
In norma ipotezei si actul demonstrarii
Se nasc imperii dogme, legiferand intens,
Cascade de posibil, efortul confirmarii,
Fac clipa fara margini si viata sens-nonsens…

XIII.
Din forta exprimarii vointele inunda lume
Iar satisfactii si refuzuri dezvolta acte inutile,
Iubirea si dispretul se lupta, schimba glume,
O moarte naste viata, o viata cere zile.

XIV.
Pedepse gratuite, daruri udate-n lacrimi,
Prostie glorioasa, pigmei in rol de zeu,
Putere invalida, cazuta-n sumbre patimi,
Consuma om si lume, dorindu-se mereu.

XV.
Credinte eterate, mari faguri de lumina,
Stupi grei de mierea poftei, proiect de viitor,
De gustul noutatii persoana e iar plina,
Stupidul si desteptul s-o guste vin in zbor.

XVI.
Modele predictive aleg evenimentul,
Gandirea ca substanta, alt rezultat ciudat,
Capteaza golul mintii cu promis sentimentul,
Facand din satisfactii, un necesar pacat.

XVII.
Unelte si servicii se fac si se consuma,
Belsugul face legea si promoveaza sursa,
Dar legea agresata cu duritate se razbuna
Pe ratiunea pofta cazuta iar in cursa.

XVIII.
Scufunda-te planeta si lumile inneaca
Sau le loveste aspru cu fulgere de ger;
Cand vine condamnarea o raza se dezbraca
De platosa fierbinte si-ngheata, stea de fier…

XIX.
Atunci cand irosirea invinge necesarul,
In noapte si uitare prind vietile sa cada,
Puterea radianta respecta calendarul,
Iar ochiul intrupare refuza OM sa Vada.

(B) (astept aprecierea ta)

***

Domnul Rebeliunea Minerala a apreciat, si bine a facut, (iata prima apreciere) ca poemul merita o audienta mai larga care sa ofere o baza de selectie pentru cei capabili sa faca aprecieri. Imi ingadui sa promovez poemul pe puntea Arcei, invitandu-i pe toti cei carora poemul le va induce emotii exprimabile in cuvinte, sa-si exprime fara retineri sau complexe inutile, impresiile pe care le au, daca le au. Presupun ca orice opinie va fi apreciata cum se cuvine de autorul acestui poem (Cosmosul pe scurt intr-un poem mai degraba lung) pe care-l gasesc plin de intelesuri si extrem de interesant in tesatura sa epica. Asadar cum va place?

Si pentru a va dez-incuraja nitel vin si cu intrebari. Il gasiti original? Va aminteste de ceva? Dar de altceva? Cum (nu) se potriveste cu propria d-vostra viziune despre Univers, societate, viitor, om-lume, cunoastere?

Update:  Sursa poemului COSMOS este blogul Meta Poeme al lui Constantin Marghitoiu, pe care il recomand cu caldura (ca remediu impotriva mortii termice a universului virtual). Sunt convins ca in scurta vreme poate deveni foarte popular, drept pentru care ma grabesc sa-l adaug in blogroll la sectiunea Filo-so-logie. 🙂 


Posted in Arcaluigoeologie | 39 Comments »

Cine cu cine si de ce

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 9, 2011

Mai intai dezlegarea problemelor din numarul trecut:

A. Citatul ghicitoare apartine unui cetetean fericit aflat in centrul de greutate al universul care are sansa de a se satisface singur cu mare usurinta, steelul avepianului show, ingaduindu-i narcisismul ne/patologic. Averim!

B. Textul bilingv din a doua ghicitoare este un fragment din imnul fostei Libii a fostului dictator Gaddafi care nu-i ajunge nici pana la buric lui Ceausescu al nostru. Pe durata lunilor de revolte polulare odi-osul dicatorul a ucis 30 ooo de oameni. Pana la 64 000 mai va.

1. La problema 1. solutia a fost oferita de Rongo. Absenta patratelului este cauzata de faptul ca accea care apare ca „ipotenuza” in triunghi nu este o linie dreapta ci una frânta, ceea ce poate fi pus in evidenta prin faptul ca triunghiurile mici de (cel rosu si cel albastru) nu sunt asemenea nici intre ele nici cu cel mare: 5/2 ≠ 8/3.

2. „Patratele” A si B au aceeasi nuanta de gri. Chiar daca la origine unul pare alb iar celalat negru, faptul ca unul este in lumina (cel negru, A),  iar celalat in umbra (cel alb, B)  le aduce la aceeasi nuanta de gri. Ceea ce poate fi observat in desenul ajutator. Totusi in mod evident impresia vizuala in imagine este ca A este negru, iar B este alb. Aceasta se datoreaza faptului ca fara sa realizam, creierul aplica in mod automat corectii asupra senzatiilor receptate de retina, tinand in mod sistematic seama de sursele de lumina din mediul observat si corectand nuantele spre culoarea pe care ar avea-o in lumina uniforma. Este un mecanism „software” asemanator cu acela prin care creierul reda corect imaginea care, ca senzatie, ajunge pe retina „mica si rasturnata”.

Creierul opereaza in mod automat o multime de corectii in legatura cu ceea ce vedem, auzim, mirosim, citim (da, da).  Alaturi de preponderenta informatiilor intermediate (incontrolabile) care ne parvin, acest mecanism, util in cele mai multe dintre situatii, este unul dintre portile deschise spre iluzii, pacaleli si preconceptii. De la un punct incolo nu mai conteaza ce spui oamenilor. Oricum, indiferent ce vei spune, tot acelasi lucru vor auzi, creierul manevrand lucrurile in asa fel incât sa creeze aparenta ca aud exact ceea ce vor sa auda in acord cu ceea ce „stiu” (ei mai bine) deja. De aceea (de ex) Radu Humor si Viorel Padina sunt pierduti fara speranta: mintile lor au fost trecute definitiv pe pilot automat si nu mai pot fi scosi din ale lor.

Si acum mica publicitatecine cu cine si de cela rubrica matrimoniale si de ce se?

1. ???
2. ???

va urma…

P.S. Blogurile zilei:

Cromatograma lui Funeriu – si – Good price for good money

Posted in Arcaluigoeologie | 20 Comments »

Cum va place?

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 7, 2011

Credibilitatea ştirilor incredibile şi paradoxul de lângă noi.

♪. Un ziarist măricel, negru in cerul gurii aşa şi pre pământ, atoateştiutor, dă sfaturi în toate cele ce sunt şi-n toate ce mâine vor râde la soare, inclusiv meditaţii naţionale gratis celor picaţi la BAC. Fii săi pică BAC-ul, ca nimeni nu-i profet în casa lui. Allahu Akbar.

♪♪. Un euro-parlamentar român, dar cu british citizenship, este euro-sceptic. Sau conflictul de interese al celui cu curul în două sau mai multe luntre. Işi adună fragmentele de fund şi promite profesionism şi loialitate în ciuda feeling-urilor de spleen şi pessimism. Cu optimism înainte, spre o Europă unită.

♪♪♪. Un fost ministru al externelor, al culturii, fost consilier prezidential pe probleme de diplpomaţie, om cu o solidă cultură, europeană , el însuşi foarte bine integrat in Europa, este… euro-sceptic (ştie d-lui de ce) şi se uimeşte total în faţa unor instrucţiuni venite de la Uniunea Europeană, ca şi cum s-ar afla în faţa unor mesaje sosite din Andromeda. Uimirea sa mi se pare uluitoare.

♪♪♪♪. Un cetăţean sărman euro-dunărean care abia subzistă deci există, persistă cu ample viziuni geo-politice la scară continentală despre ce şi cum ar trebui să fie SUE (aşa şi nu altminteri).

♪♪♪♪♪. Un adolescent re/tem-bel exmatriculat de mai multe ori din şcoala devine ca adult un alcoolic înveterat şi moare beat, într-un accident de maşină, la 44 de ani. Intre timp mâzgăleste nişte „picturi”. Una dintre ele devine cea mai scumpă lucarea de artă (!?) vândută vreodata in lume: 140.000.000 USD (140 de milioane de dolari americani). Asta:

Picturi scumpe. Scumpe.

A. Ghicitoare (citatul zilei):

„ …o populaţie totuşi destul de omogenă din punct de vedere rasial, cultural şi religios (e vorba în esenţă despre caucazieni de religie creştină, … – inclusiv Turcia… ” 😯

B. Ghicitoare – poezie:

الله أكبر الله اكبر
والله أكبر فوق كيد المعتدي
الله للمظلوم خير مؤيد
أنا باليقين وبالسلاح سأفتدي
بلدي ونور الحق يسطع في يدي
قولوا معي قولوا معي
الله الله الله أكبر
الله فوق المعتدي
Dumnezeu este cel mai mare! Dumnezeu este cel mai mare!
Şi Dumnezeu este cel mai mare peste haitele de agresori,
Şi Dumnezeu este cel mai bun ajutor al celor oprimaţi.
Cu credinţă şi cu arme voi apăra ţara mea,
Iar lumina adevărului va străluci în mâna mea.
Spune cu mine! Spune cu mine!
Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeu este cel mai mare!
Dumnezeu este mai presus de orice atacator.

***

Si alte probleme pentru acasa:

1. Unde este patratica lipsa? 2. Au patratele A si B din desen aceeasi nuanta de gri SAU nu?

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 23 Comments »

Succese lamentabile. Cu (b)Arca pre Arcă-călcînd.

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 6, 2011

Succesul poate avea (in spate) o istorie lunga, dar oarecum straina de sine, fiind mai intotdeauna o stare “noua”, lipsita de profunzime. Plenar si profund este doar esecul. Starea de succes este neteda si neinteresantă atat pentru spectatori cat si pentru actori. Succesul se reduce adesea la o combinatie bine dozata de tenacitate, efort, sansa, inteligenta sau viclenie (de la caz la caz), niţeluş talent, plus un pic de şansă, intr-un anturaj “social” (aprioric) potrivit. Banal adica. Ratarea insa e altceva. Succesul este relativ. Ratarea este absoluta. In spatele fiecarei ratari se afla alta ratare sau alti pasi ratati intr-un şir care coboara catre minus infinit sau macar catre zero absolut. Cand o ratare (ca mai toate ratarile) afiseaza ceva fascinant, pe faţa ei vizibilă intoarsa către lume, sunt sanse mari sa gasesti sub coaja ei fel de fel de esente bizare inca si mai fascinante, fiecare in sine conţinînd, ca asimptota indepartată, formula unui succes intangibil.  Altfel si mai pe scurt spus, nu prea se poate face arta dintr-o poveste de succes. Din esecuri  însă se ţes adesea povesti de… succes. Dar si asta e banal. Desigur ca exista multiple ilustrari posibile bazate pe cazuri cu notorietate publica pe care le-as putea invoca in sprijinul acestui enunt (si asa de natura evidentei) dar o “teorie” poate fi mai usor inteleasa daca se apeleaza la exemple simple, primare.

0) De exemplu, esecul lamentabil al celor mai recente “articole” propuse spre dezbatere pe (b)Arca lui Goe.  Romanţe fara ecou. Scriu aceasta elegie dupa câteva zile de “abstinenta” in care n-am vizitat apele teritoriale in care (b)Arca trage targa pe uscat dar, indiferent ce se va fi putut intampla “intre timp” acolo, in realitatea virtuala, in absenta d-lui Goe, este putin probabil ca faptele respective sa poata induce vreo diferenta notabila sau vreun risc de inadecvare pentru actualul text. Articolele respective au defecte de fabricatie si hibe de proiectare care le fac exemple ideale pentru a ilustra esecul inevitabil(?) al comunicarii directe, in felul in care comunicarea a fost intentionata (oferind in schimb sanse neneglijabile pentru benefice efecte colaterale).

-1) Dincolo de scoarţa subtire a ratarii scopului in cele mai recente texte postate, se afla, dedesupt, un alt esec, al unei incercari nu mai putin nostime, si anume (b)Arca lui Goe. Ca orice ambarcatiune care se respecta, precum Titanicul bunaoara, chiar aflata in santier pe o duna de nisip, Arca lui Goe (a nu se confunda) trebuie sa aiba atasate una sau mai multe bărci  de salvare in caz de naufragiu ori esuare. Intrucât pentru observatori “bine” plasati oricum nu exista diferente notabile intre o arca in santier si o epava abandonata piraţilor, ne/necesara barca a putut sa-si aiba rostul sau, ca butaforie, conform tipicului, in scenografia alegorica a Arcei. Asa a aparut, atasata  in exterior, in zona ce urma sa devina carena a Arcei in caz de Potop, o barcă, (b)Arca lui Goe. Nu stiu cati vor fi sesizat ca Arca si (b)Arca ce-l partajeaza pe dl.Goe, nu-s chiar acelasi lucru. (b)Arca un esec, Arca un altul.

-2) Aflată in burta (b)Arcei, Arca lui Goe, constructie impozanta menită formal (conform declaratiei de avere) sa salveze din faţa potopului si să conserve (spre viitoare revalorificare) “esantioane pure de conversatie anonimă” ca forma a libertataţii de expresie (si de impresie) fara limite, urmărea in fapt in mod conspirativ un ţel mai inalt: Utilizarea esantioanelor adunate “duium”, peste limita acumularilor cantitative care vor fi produs saltul calitativ sau limita statistica (sic), necesare ilustrarii faptului ca anonimatul (open source) ofera o alternativa viabila prea plinei de sine exprimari personale. Colectarea mesajelor refuzate in alta parte era, asadar, nu scopul ci mijlocul catre scop, in aceasta lume atat de dinamica in care atat de adesea, in drumul catre scop, scpurile se schimba. Mijlocul ratat o data, scopul ratat de doua ori. Pe Arca nu s-au strans niciodata destule esantioane pentru a putea infirma sau confirma viabilitatea faptului ca libertatea de exprimare este mai deplina in anonimat decat altminteri. Deocamdata ramane ca-n tren.  Dar ce-i cu esantioanele alea ale celor carora li se refuza sistematic mesajele ilustre pe fel de fel de pieţe ale comunicarii, ziare, reviste, forumuri, bloguri? De ce nu-si cauta dreptatea pe Arca lui Goe? Simplu. Din cauza d-lui Goe. Dl.Goe, un anonim, nu e marcant, prin urmare Arca sa nu ofera anvergura necesara pentru a repera onoarea lui d.Mitica, ofilita in alte părţi mai inalte. Ce satisfactie ar fi aceea sa te plangi intr-un loc in care nu-s prezenti aceeasi martori, aceeasi lume, aceleasi nume? Pai cam niciuna. Ce alternative ar avea dl.Goe in aceasta trista situatie de blocaj. Una ar fi sa fie marcant, cunoscut, notoriu, sa aiba faima si priza la public, cat Mircea Badea (de ex) sau cât bebeluşa Oana macar. Sa iasa din anonimat si sa se dovedeasca a fi (a fi sau a nu fi, aceasta-i  intrebarea) o asemenea figura populara sau,… macar, sa-si gasesca un sponzor mare care să agreeze ţelul şi să-l stipendieze cu faima necesara. Aceasta desigur nu-i o alternativa. Pentru ca subminează sistemic însăşi idea care ar trebui promovata. Nu insist. O alta varianta mai buna, nu chiar utopică, ar fi atragerea pe Arca a celor care deţin puterea de a cenzura şi care chiar cenzureaza. Odata ce victimele lor vor adulmeca faptul ca “odiosii lor călai si compania” survoleaza sistematic Arca, vor aduce de indata cu voiosie esantioanele necesare e-he-he, infirmarii sau confirmarii teoriei anonimului suveran. “Practica” ne-a demonstrat ca e posibil. In cel putin trei cazuri mecanismul a functionat multumitor (in acord cu rezultatele anticipate) desi fara succese notabile in “business”. Cu trei flori nu se face primavara. Mai ales că bondarii care au insoţit cele trei flori de primavara-vara erau tot trei si vai de ei. Dar cum sa-i aduca dl.Goe pe stăpânii blogurilor si mai marii forumurilor pe Arca? Pai cu (b)Arca.  Pe post de naveta. Dl. Goe fiind sarac si ne avînd lotca lui. Greu. Greu cu şalupa pe nisip. Utopie curat-murdara. Fara niciun orizont luminos la capatul tunelului.

-1) Totusi dl. Goe a lasat (b)Arca la apa si a facut cateva curse de recunoastere prin porturile vechi. Dar dupa cateva succese fragile a cam inceput sa traga chiulul. Chiar mi-a facut impresia ca-i cam place sa traga tiutiun (din ciubuc) şi că se se “defecteaze” adesea (se cheama introspectie) confundand mijloacele cu scopurile. Si viceversa. Auzi dumneata. Viceversa. Ideea salvării sufletelor anonime devenind mijlocul si pretextul de a bate berbunca prin hiperspatii cu alti gura casca de teapa domniei sale. Mai-mai ca (b)Arca sa devina autonoma in raport cu nobila Arca imobila si sa fie deturnata spre uzul personal al d-lui Goe, in scopul placerilor “intelectuale”.

0) Si am ajuns iarsi la intrebarea “distopica” din topicul trecut: De ce furnica nu poate sa minta? E, aia e. De ce?

1) P.S. Se stie ca succesul unei dezbateri nu depinde decat in mica masura de tema propusa, de calitatea discursului prin care este promvata, de adecvarea in context sau de reputatia celui care o propune. Esential este publicul comentator. Pretutindeni insa se casca un triunghi al Bermudelor intre (a) vizitatorii-comentatori  apti de a transforma un “topic” intr-o dezbatre, (b) vizitatorii-comentatori  pe care si-i doreste si pe care-i cultiva “amfitrionul” si (c) vizitatorii-comentatori pe care-i are un “asa ceva”.  Multe se pierd in acest triunghi al bermudelor. Presupun ca (b)Arca lui Goe are vizitatorii pe care-i merita. Si comentatorii pe care-i merita. Mie unul mi se par admirabili, sublimi. Si sunt foarte mândru de ei. Atunci cand in mod subiectiv ma framanta vreo insatisfactie pasagera in aceasta privinta ma uit la comentatorii altora, fel de fel (ziare, reviste, bloguri etc) si-mi vine imediat inima inapoi.

2) P.P.S. Sper sa-mi gasesc curând timpul necesar pentru a comenta anumite comentarii din urma care cel putin la prima lectura mi-au lasat impresia ca lasa loc de comentarii. 🙂 Daca nu, nu.

Posted in Arcaluigoeologie | 16 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: