Bacalaureat. Amintiri imprumutate.

Cum mă ia, în zile numai de mine ştiute, câte un dor după Caragiale-Tatăl, cum mă cuprinde, in alte zile pe care nu le divulg, câte un îndemn să-i trimit lui Geo Dumitrescu versuri de debutatnt sub pseudonim, pentru a mai încerca fiorul începutului la „Poşta redacţiei”, cu aşteptările sacrosante (dacă te pune la „deocamdată nu”, sau la „mai încercaţi”), cum mă răzbate până la o incandescenţă pe care n-o aveam atunci – plăcerea de a regasi, pe fosta „Regală”, magazinul unde i-am cumparat primului amor utecist primul cadou in lumina tradiţiei paterne şi mic-burgheze, tot aşa mă lua duminică o halucinaţie, de dimineaţă, să mă vad băiat care dau, vara, bacalaureatul, să ascult o consultaţie la română, nimerind la „Opera lui Marin Preda”, pornind să iau notiţe la tot ce-mi explicau lect. Univ. Nicolae Manolescu si prof. Cornelia Stroe, notiţe adevărate, ca la şcoală, cu plan de idei, cu punctele 1, 2, 3, 4, până la originalitatea operei – vorba măreaţă a lui Preda: „domnule e originală sau nu?”, – încărcându-mă ingenuu, proaspat si prost (în sens sadovenian!) cu toate expresiile acelea de care am uitat, socotind uitarea semn de deşteptăciune, dar fără de care de unde Barthes?, de unde ionic, doric si corintic?, de unde estetică?, expresiile acelea care par uscate, dar fără de care nu iei foc: caracterizarea personajului, trăsături proprii, analiza psihologică, problematică, modalităţi, vorbe şcolăreşti fără de care nu eşti, ca, deocamdata, în plină încântare şi reverie, să mă străbată fundamentala agnoasă de liceean: „da’ dacă nu ne vor da Moromeţii?” si să intru în acel tip de „vorbarie trăită”, cum numea Manolescu monologul moromeţian, termenul rămându-mi de parcă l-aş fi auzit prima oară, şi să-mi spun că s-au făcut 30 de ani de când am avut senzaţia de neclintit că citesc întâia capodopera scrisă după război în limba română şi m-am simtit un altul, pe viaţă, pentru ca imediat, întorcându-mă la acel timp, să-mi devină clar ca am dat bacalaureatul la „Sava”, la vremea „Intâlnirii din pământuri, când nimeni nu ştia ca nuvelele alea vor deveni materie la bacalaureat, dar în schimb toamna „dănd la facultate” – căci mai „depinde şi de facultăţi” – am tras, cu mâna mea, bileţelul cu „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei. Importanţa acestui studiu pentru literarura română”. Duceţi-vă să tăiaţi salcâmi în râpa Uvedenrode dacă nu mă credeţi şi mă bănuiţi că vreau să extrag vreun efect! Acum, ce-o să mi se spună? Că trebuia să iau atitudine pe loc, în paşopt, pentru ca in 1984 toţi bacalaureaţii francezi ştiu ce e un context? „Bă – vorba trăită a Morometelui – sunteţi deştepţi, da’ vă mănâncă prostia!”, şi de-aş fi, vai de capul meu, profesor într-o comisie de bacalaureat aş cere elevului, ca problema suplimentară de estetică, să-mi comenteze această expresie a bătrânului. – Bacalaureat, Radu Cosasu / Sonatine.

P.S. Exista sperante pentru cei fara BAC dar cu liceul la baza. Voi reveni cu exemple. 🙂