(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 13 septembrie 2011

Literatura ca fapt divers

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 13, 2011

La şcoală, profa de română ne-a spus că in literatura „clasic”-ul poate fi pus in antiteză cu „romantic”-ul. Proful de fizica, dimpotrivă a ţinut să precizeze că în mecanică „clasic”-ului i se opune „relativist”-ul sau „cuantic”-ul. Mai târziu am aflat ca „romantic”-ul denotă „relativism” şi că deci s-ar impune o ordonare interdisciplinară a dicţionarelor de sinonime. De antonime. Si de omonime. Deocamdata pentru ca nu stim exact ce anume este „altfel” să rămânem preţ de un bob-zăbavă în fizica-literară-clasică, evitînd (astfel) cacofoniile nenecesare. In acest context timpul (o noţiune inventată) este (ar trebui să fie) un „continuum” ce curge inexorabil (dar lin), fără hopuri sau pauze, dinspre trecut către viitor, fără o constantă Planck a sa şi că putem ambala evenimentele ce stau să ni se întâmple în „durate” de orice marime, exact dupa marimea evenimentului (naşterea, nunta, moartea, o partida de şah sau un sărut întâmplator franţuzesc). Nu ca la poştă unde, cutiile avînd dimensiuni standard, pentru un colet oarecare, trebuie să operam ajustări: ori mai scoatem ori mai adaugam rumeguş, ca sa potrivim coletul cu cutia.

Cu timpul clasic n-ar trebui sa fie aşa. Când eram la vânătoare eram la vânătoare cât ţinea vânătoarea nu cât era „pachetul” de timp destinat vânătorii. Intre timp (!) s-a inventat ceasul şi astfel timpul (clasicul timp) s-a făcut ţăndări: Milenii (la inceput), veacuri (mai apoi), decenii, ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde, zecimi de secunda, miimi de secunda, nanosecunde, picosecunde… ne masoara schimbarea, transformarea, curgerea. Viaţa noastra a inceput sa se decupeze in pachete de timp din ce in ce mai mici. Dar evenimentele importante ne-au ramas la fel, aceleaşi. Timpul le-a ramas mic. In mileniul al treilea sărutul nu mai are timp sa fie franţuzesc. E scurt sau deloc. Evenimentele sunt programate, planificate in cutii de timp cu dimensiuni standard: dupa ceas. Uneori, rar, se intampla ca unui eveniment sa-i fie alocată o cutie prea mare. Consumi evenimentul şi apoi te plictisesti în cutie, stai cu ochi pironiţi în tavan şi astepţi să treacă timpul.

De cele mai multe ori însă, pachetele de timp sunt prea mici, prea strâmte, trebuie sa facem în ore ceea ce altădata faceam în luni sau în ani. Mai nou trebuie sa ne măsuram timpul in secunde. Secunde implacabile, ascuţite, care ne străpung în timp ce le strabatem, sunt stăpânii bietelor evenimentelor pe care nu avem sansa de a le epuiza, de a le consuma pana la capăt. Luam o lingura de ciorba şi pe urma trecem direct la desert. Apoi secunda urmatoare ne smulge mai departe, lasîndu-ne un gust amar.

Pe blog-uri ar trebui sa fie altfel. Sa ne ingaduim relaxarea, desfătarea, să putem opri timpul. Sa bem in fiecare dimineata sampanie frappe dupa o plimbare calare prin padure.  Să ne putem întoarce oricand în timp, la comentariul de ieri, la cel de anul trecut, sa-l putem intregi cu lucrurile care i se cuvin pentru a fi împlinit. Credeţi că se întampla aşa? Nici vorba. Entropia lucreaza nemiloasa. Suntem smulşi si aici mai departe, mai deparete, la topicul cel nou, ca-n viaţă, toate cele vechi rămânînd suspendate, in aer, nesfârşite. De ziua lui Caragiale (sau a lui Sorescu, nu mai ştiu) „nişte comentatori” au adus vorba despre ce este poezia, literarura, despre ce-i originalitatea si stilul unic, despre ce-i arta. Imi amintesc (vag) că aşteptam ca discuţia să ajunga in punctul din care literatura poate fi văzuta ca un fapt divers. N-a ajuns. Habar nu am acum unde anume (in ce trecut) s-ar potrivi aceasta „perspectiva”. Poate in trecutul de aici:

Aseară, Ion Luca Caragiale a descins la „Grand Hotel Victoria”. Acolo, el a vazut enorm şi a simţit monstruos. Cu cateva ore mai înainte, o ţărancă, Vitoria Lipan, a plecat la munte, să-i caute pe asasinii soţului ei. Spre prânz, în plin Bucureşti, s-a auzit strigatul unei femei către patru bărbaţi de ajuns de ciudaţi la înfăţişare: „Crailor! Crailor de Curtea-Veche!” Noaptea târziu domnul Marcel Proust şi-a trimis menajera să-i cumpere o pară de la un restaurant parizian. Muşcînd o singură dată şi punînd-o apoi deoparte, domnul Marcel Proust a apreciat că para nu mai are gustul din copilaria lui. Intr-un sanatoriu elveţian, un bărbat tânăr şi inteligent se îndrăgosteşte de radiografia pulmonară a unei domnişoare, venite şi ea la tratament. Un mare compozitor coboara cu batiscaful în adăncul mării şi e uimit de ceea ce vede. Un important funcţionar, plecînd spre slujba sa, îsi pierde nasul. Un alt funcţionar, deloc important, ducînd o existenţă obscură şi bizară, îşi comanda o manta la un croitor şi hoţi, nici până azi prinşi, i-o fură, în plina iarnă. Un arhitect bucureştean, Ioanide, luînd cunoştinţă de moartea fiicei sale, începe să deseneze în neştire, pe hârtie, coloane dorice. Un scriitpr rus o pocneşte mortal in cap, cu tamponul de pe biroul său, pe o femeie care-i citeşte o tragedie ajunsă la actul IV. Justiţia îl achită. Numitul Josef K. Se trezeşte, diminieaţă, cu câţiva oameni ursuzi în sufragerie, care-l arestează fără niciun motiv. Un bătrăn pescar, Santiago, izbuteşte să prindă un marlin şi până ajunge la ţărm, rechinii îi mănâncă peştele, lăsîndu-i doar oasele. Pe strada Mântuleasa din Bucureşti, un om descoperă că are memorie şi imaginaţie. O femeie muşcă dintr-un măr. Trăind doar cu poveşti, un om din deltă, Mitru Pescăruş, a rămas prost şi sărac, ceea ce-l face să declare: „Eu sunt un om strict”. Un moscovit, Ivan Ilici, îşi dă seama, pe patul morţii, că a trăit fără să înţeleagă ceva din viaţa sa. O balenă albă e cautată zi şi noapte pe oceanele lumii. Niciun harponier n-o găseşte. Atunci, înnebunit de atâtea eşecuri, un harponier spaniol se apucă să lupte cu morile de vânt. Un prinţ mic întreabă: „Balena e o moară se vânt?” Un prinţ mult mai inteligent descopera că poţi surâde fiind ticălos. Si George nu mai vine. Iar noi pe lângă mama stînd, de mult uitarăm jocul.” – RC/Sonatine.

*

Update: Continuînd sa fie cititor sârguincios, scriitorul Radu Cosasu si-a adus faptul divers al lecturilor la zi, astfel incat, fata de varianta originala pe care am preluat-o din volum, a mai adaugat AICI, in dedicatia facuta „lui Paul Cernat si interlocutorilor sai de pe forumul Observatorului cultural care discuta cu pasiune despre mizele mari si mici ale literaturii ” cateva precizari si ultimimele stiri din biblioteca. Acestea:

Un supravietuitor de la Auschwitz sustine ca despre Auschwitz nu discuta decît cei care nu au fost acolo si cucereste Premiul Nobel pentru literatura.

Într-un oras enigmatic, un barbat din ce în ce mai singur îsi da seama ca din oameni de treaba s-au întruchipat rinoceri de treaba.
La Budapesta, un scriitor se îmbarca pentru o calatorie în jurul creierului sau.

În Tara Motilor, o femeie musca dintr-un mar. (n.b. da, da, in Tara Motilor nu in Eden)

Un tînar detinut se îndragosteste, printre gratii, de ochii fiicei directorului de închisoare si se hotaraste sa nu mai evadeze.

Un scriitor pe care mai toti fictionarii din secolele XIX, XX si chiar XXI îl numesc „notre oncle Gustave” lasa cu limba de moarte aceste cuvinte: „Furia cu care se concluzioneaza este una din maladiile cele mai funeste si mai sterile ale omenirii. Geniile si operele lor nu au concluzionat niciodata”.

In schimb domnia sa uita in mod intentionat ca George nu mai vine. Iar noi pe lânga mama stînd, de mult uitaram jocul.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , | 31 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: