(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Literatura ca fapt divers

Posted by Arca lui Goe pe Septembrie 13, 2011

La şcoală, profa de română ne-a spus că in literatura „clasic”-ul poate fi pus in antiteză cu „romantic”-ul. Proful de fizica, dimpotrivă a ţinut să precizeze că în mecanică „clasic”-ului i se opune „relativist”-ul sau „cuantic”-ul. Mai târziu am aflat ca „romantic”-ul denotă „relativism” şi că deci s-ar impune o ordonare interdisciplinară a dicţionarelor de sinonime. De antonime. Si de omonime. Deocamdata pentru ca nu stim exact ce anume este „altfel” să rămânem preţ de un bob-zăbavă în fizica-literară-clasică, evitînd (astfel) cacofoniile nenecesare. In acest context timpul (o noţiune inventată) este (ar trebui să fie) un „continuum” ce curge inexorabil (dar lin), fără hopuri sau pauze, dinspre trecut către viitor, fără o constantă Planck a sa şi că putem ambala evenimentele ce stau să ni se întâmple în „durate” de orice marime, exact dupa marimea evenimentului (naşterea, nunta, moartea, o partida de şah sau un sărut întâmplator franţuzesc). Nu ca la poştă unde, cutiile avînd dimensiuni standard, pentru un colet oarecare, trebuie să operam ajustări: ori mai scoatem ori mai adaugam rumeguş, ca sa potrivim coletul cu cutia.

Cu timpul clasic n-ar trebui sa fie aşa. Când eram la vânătoare eram la vânătoare cât ţinea vânătoarea nu cât era „pachetul” de timp destinat vânătorii. Intre timp (!) s-a inventat ceasul şi astfel timpul (clasicul timp) s-a făcut ţăndări: Milenii (la inceput), veacuri (mai apoi), decenii, ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde, zecimi de secunda, miimi de secunda, nanosecunde, picosecunde… ne masoara schimbarea, transformarea, curgerea. Viaţa noastra a inceput sa se decupeze in pachete de timp din ce in ce mai mici. Dar evenimentele importante ne-au ramas la fel, aceleaşi. Timpul le-a ramas mic. In mileniul al treilea sărutul nu mai are timp sa fie franţuzesc. E scurt sau deloc. Evenimentele sunt programate, planificate in cutii de timp cu dimensiuni standard: dupa ceas. Uneori, rar, se intampla ca unui eveniment sa-i fie alocată o cutie prea mare. Consumi evenimentul şi apoi te plictisesti în cutie, stai cu ochi pironiţi în tavan şi astepţi să treacă timpul.

De cele mai multe ori însă, pachetele de timp sunt prea mici, prea strâmte, trebuie sa facem în ore ceea ce altădata faceam în luni sau în ani. Mai nou trebuie sa ne măsuram timpul in secunde. Secunde implacabile, ascuţite, care ne străpung în timp ce le strabatem, sunt stăpânii bietelor evenimentelor pe care nu avem sansa de a le epuiza, de a le consuma pana la capăt. Luam o lingura de ciorba şi pe urma trecem direct la desert. Apoi secunda urmatoare ne smulge mai departe, lasîndu-ne un gust amar.

Pe blog-uri ar trebui sa fie altfel. Sa ne ingaduim relaxarea, desfătarea, să putem opri timpul. Sa bem in fiecare dimineata sampanie frappe dupa o plimbare calare prin padure.  Să ne putem întoarce oricand în timp, la comentariul de ieri, la cel de anul trecut, sa-l putem intregi cu lucrurile care i se cuvin pentru a fi împlinit. Credeţi că se întampla aşa? Nici vorba. Entropia lucreaza nemiloasa. Suntem smulşi si aici mai departe, mai deparete, la topicul cel nou, ca-n viaţă, toate cele vechi rămânînd suspendate, in aer, nesfârşite. De ziua lui Caragiale (sau a lui Sorescu, nu mai ştiu) „nişte comentatori” au adus vorba despre ce este poezia, literarura, despre ce-i originalitatea si stilul unic, despre ce-i arta. Imi amintesc (vag) că aşteptam ca discuţia să ajunga in punctul din care literatura poate fi văzuta ca un fapt divers. N-a ajuns. Habar nu am acum unde anume (in ce trecut) s-ar potrivi aceasta „perspectiva”. Poate in trecutul de aici:

Aseară, Ion Luca Caragiale a descins la „Grand Hotel Victoria”. Acolo, el a vazut enorm şi a simţit monstruos. Cu cateva ore mai înainte, o ţărancă, Vitoria Lipan, a plecat la munte, să-i caute pe asasinii soţului ei. Spre prânz, în plin Bucureşti, s-a auzit strigatul unei femei către patru bărbaţi de ajuns de ciudaţi la înfăţişare: „Crailor! Crailor de Curtea-Veche!” Noaptea târziu domnul Marcel Proust şi-a trimis menajera să-i cumpere o pară de la un restaurant parizian. Muşcînd o singură dată şi punînd-o apoi deoparte, domnul Marcel Proust a apreciat că para nu mai are gustul din copilaria lui. Intr-un sanatoriu elveţian, un bărbat tânăr şi inteligent se îndrăgosteşte de radiografia pulmonară a unei domnişoare, venite şi ea la tratament. Un mare compozitor coboara cu batiscaful în adăncul mării şi e uimit de ceea ce vede. Un important funcţionar, plecînd spre slujba sa, îsi pierde nasul. Un alt funcţionar, deloc important, ducînd o existenţă obscură şi bizară, îşi comanda o manta la un croitor şi hoţi, nici până azi prinşi, i-o fură, în plina iarnă. Un arhitect bucureştean, Ioanide, luînd cunoştinţă de moartea fiicei sale, începe să deseneze în neştire, pe hârtie, coloane dorice. Un scriitpr rus o pocneşte mortal in cap, cu tamponul de pe biroul său, pe o femeie care-i citeşte o tragedie ajunsă la actul IV. Justiţia îl achită. Numitul Josef K. Se trezeşte, diminieaţă, cu câţiva oameni ursuzi în sufragerie, care-l arestează fără niciun motiv. Un bătrăn pescar, Santiago, izbuteşte să prindă un marlin şi până ajunge la ţărm, rechinii îi mănâncă peştele, lăsîndu-i doar oasele. Pe strada Mântuleasa din Bucureşti, un om descoperă că are memorie şi imaginaţie. O femeie muşcă dintr-un măr. Trăind doar cu poveşti, un om din deltă, Mitru Pescăruş, a rămas prost şi sărac, ceea ce-l face să declare: „Eu sunt un om strict”. Un moscovit, Ivan Ilici, îşi dă seama, pe patul morţii, că a trăit fără să înţeleagă ceva din viaţa sa. O balenă albă e cautată zi şi noapte pe oceanele lumii. Niciun harponier n-o găseşte. Atunci, înnebunit de atâtea eşecuri, un harponier spaniol se apucă să lupte cu morile de vânt. Un prinţ mic întreabă: „Balena e o moară se vânt?” Un prinţ mult mai inteligent descopera că poţi surâde fiind ticălos. Si George nu mai vine. Iar noi pe lângă mama stînd, de mult uitarăm jocul.” – RC/Sonatine.

*

Update: Continuînd sa fie cititor sârguincios, scriitorul Radu Cosasu si-a adus faptul divers al lecturilor la zi, astfel incat, fata de varianta originala pe care am preluat-o din volum, a mai adaugat AICI, in dedicatia facuta „lui Paul Cernat si interlocutorilor sai de pe forumul Observatorului cultural care discuta cu pasiune despre mizele mari si mici ale literaturii ” cateva precizari si ultimimele stiri din biblioteca. Acestea:

Un supravietuitor de la Auschwitz sustine ca despre Auschwitz nu discuta decît cei care nu au fost acolo si cucereste Premiul Nobel pentru literatura.

Într-un oras enigmatic, un barbat din ce în ce mai singur îsi da seama ca din oameni de treaba s-au întruchipat rinoceri de treaba.
La Budapesta, un scriitor se îmbarca pentru o calatorie în jurul creierului sau.

În Tara Motilor, o femeie musca dintr-un mar. (n.b. da, da, in Tara Motilor nu in Eden)

Un tînar detinut se îndragosteste, printre gratii, de ochii fiicei directorului de închisoare si se hotaraste sa nu mai evadeze.

Un scriitor pe care mai toti fictionarii din secolele XIX, XX si chiar XXI îl numesc „notre oncle Gustave” lasa cu limba de moarte aceste cuvinte: „Furia cu care se concluzioneaza este una din maladiile cele mai funeste si mai sterile ale omenirii. Geniile si operele lor nu au concluzionat niciodata”.

In schimb domnia sa uita in mod intentionat ca George nu mai vine. Iar noi pe lânga mama stînd, de mult uitaram jocul.

31 răspunsuri to “Literatura ca fapt divers”

  1. Colentina said

    Blestemati de parinti
    Ne grabim spre un mâine
    Ce-n ieri ca un fulger va trece
    Si in lumea de graba
    Pe la orele zece
    Fara vreme in plus
    Am uitat sa traim.

    Am uitat si de râs
    Si de plâns de noroc.

    Fara loc de popas
    Cand pe strazi alergam,
    (desi batem pasul pe loc)
    Dominati de secunde
    Sedentari am ramas.

    Si in graba de ieri si de azi,
    Fara vreme in plus
    ne grabim catre graba de mâine,
    Ce rânjund ne zdobeste
    Intre suflet si creier…
    Mici dureri ne trezeste,
    Peste moarte si vieti
    Ce frumos am apus!

    • arcaluigoe said

      Update: Continuînd sa fie cititor sârguincios, scriitorul Radu Cosasu si-a adus faptul divers al lecturilor la zi, astfel incat, fata de varianta originala pe care am preluat-o din volum, a mai adaugat AICI, in dedicatia facuta lui Paul Cernat si interlocutorilor sai de pe forumul Observatorului cultural care discuta cu pasiune despre mizele mari si mici ale literaturii  cateva precizari si ultimimele stiri din biblioteca. Acestea:

      Un supravietuitor de la Auschwitz sustine ca despre Auschwitz nu discuta decît cei care nu au fost acolo si cucereste Premiul Nobel pentru literatura.

      Într-un oras enigmatic, un barbat din ce în ce mai singur îsi da seama ca din oameni de treaba s-au întruchipat rinoceri de treaba.
      La Budapesta, un scriitor se îmbarca pentru o calatorie în jurul creierului sau.

      În Tara Motilor, o femeie musca dintr-un mar. (n.b. da, da, in Tara Motilor nu in Eden)

      Un tînar detinut se îndragosteste, printre gratii, de ochii fiicei directorului de închisoare si se hotaraste sa nu mai evadeze.

      Un scriitor pe care mai toti fictionarii din secolele XIX, XX si chiar XXI îl numesc „notre oncle Gustave” lasa cu limba de moarte aceste cuvinte: „Furia cu care se concluzioneaza este una din maladiile cele mai funeste si mai sterile ale omenirii. Geniile si operele lor nu au concluzionat niciodata”.

      In schimb domnia sa uita in mod intentionat ca George nu mai vine. Iar noi pe lânga mama stînd, de mult uitaram jocul.

  2. Vizitatorul said

    bre neagoe lasa bre patetismele si mai bine zi ceva de basescu sau macar de obama

  3. Dl.Goe said

    Desi ma enerveaza pentru ca este anti-Federer, cred totusi ca ar fi un pas mare pentru omenire daca gazetarul CTP ar scrie doar despre TENIS.

  4. rongo said

    Premoniția și clarviziunea s-or datora quarcilor?

    • Dl.Goe said

      Premoniția și clarviziunea in general sau ale cuiva anume? 🙂

      P.S. Nu cred sa aiba quarcii vreun merit aici… Poate felul in care particulele virtuale pot comunica cu antiparticulele lor instantaneu indiferent de distanta sa aiba vreun merit. Pana la urma premoniția și clarviziunea sunt doar rezultatul unor calcule probabilistice facute cu o buna precizie printr-o putere matematica cvasi-infinita care poate fi sustinuta de un transfer de informatie cu viteze superluminice. Nu?

  5. rongo said

    Nu-i poveste ceea ce pății nici de o săptămână. Vineri ce trecu. La ospățul de pomenire, după ceremonia de înmormântare a unuia dintre bunii mei prieteni, când, împreună cu doi tot atât de întristați amici, trăgând scaunele pentru a ne așeza la una din mese, dădurăm de o carte franțuzească uitată de vreun îndurerat al răposatului care fusese, probabil, omagiat sau comemorat înainte. Tufă nu de Veneția, ci de franceză, amicii nu se dovediră curioși nici în privința numelui autorului, titlul de trei rânduri disperându-i. Oarecum șugubăț rămăsesem din seara priveghiului, convenind și cu cei prezenți să creem atmosfera plăcută defunctului – bonom-ludic și calamburgiu hâtru. La ultima de necrezut atunci întâlnire, (ș)mi-a bătut obrazul cu zgaiba pansată a unei alunițe rupte accidental, care n-a mai vrut , decât cu prețul vieții lui, în cele din urmă,să se vindece. Întârziasem fără niciun motiv. Cum, tot fără niciun motiv, unul dintre comesenii de a doua zi, în pline ravagii ale anectodelor de la priveghi, cășunase, târându-mă-ntrun cotlon teleologic, taman când îmi era moartea mai dragă, dacă și câte semne ale existenței – Poate, ființei, l-am corectat – divinității am avut parte? Cu mecla de prost am ieșit nu o dată la liman din puhoaiele întrebărilor retorice, de data aceasta pentru a o lăsa moartă – mă rog, însăși situația cerându-mi să fiu de bon ton.
    Celălalt amic – persoană importantă – readactorul șef al unei reviste literare bucureștene, zisese c-ar sta doar cu mine, mai având și altele de tăinuit, până la trenul care-l înturna peste numai o oră, intrigat fiind de incontinențele escatologice ale priveghetorului meu prim amic. Pe care nici fasolea bătută, nici sarmalele de orez nu l-au zăticnit. În toiul rezumatului ultimei sale cărți – despre cum îi dădea el în gât pe ăi care o tăiau peste Dunăre în Jugoslavia, transfigurându-și nemernicia în cum și-a pus pielea-n băț el să-i ajute – i-am plasat un ”t-en gură!” între buzele căscate a A, și m-am cărat.
    (Continui, după ce scap de o vizită inoportună.)

    • rebeliunea minerală said

      Despre cartea lui John Irving, Liberte pour les ours, în varianta franceză e vorba, picată nu numai din senin pe acel scaun, ci şi din acea altă lume a literaturi americane. Miştocar, pontos şi totuşi rafinat, Irving mă delectase acum aproape treizeci de ani cu subtilitatea umorului său, într-atât, încât, dorindu-mi la rându-mi să fiu autorul unei asemenea giuvaericale, l-am convins pe, vai, azi defunctul Niky s-o citească, dându-i parcă de înţeles că iluziile mele scriitoriceşti s-ar spulbera altfel. De fapt, ce mai tura-vura, intenţia plagiatoare mi-o mărturiseam înspre uşurare, tare râvnind, măcar prin gustul dovedit, să fiu socotit om de spirit, la rându-mi. Mai rău: cartea nici nu-mi aparţinea, ci-mi fusese, mai mult ca sigur, cu aceleşi intenţii vârâtă sub nas, de o admiratoare, care se înfrupta din luxurianta bibliotecă a tatălui său, profesorul ce-şi arunca toată leafa pe cărţi. Şi, la telefonul pe care i l-am dat imediat ce m-a dezmeticit conexiunea, mi-a confirmat: Asta-i, măgarule, cartea, de care m-ai făcut mincinoasă, că nici nu ţi-am dat-o.
      (va urma)

      • Dl.Goe said

        Mi-era teama ca importanta vizita v-a abatut definitiv de la ideea de a continua povestea (care nu-i poveste) lasandu-ne cu ochii-n soare pana dupa miezul noptii, asteptand sa aflam despre ce carte era vorba. Si suspansul continua. Impresiile finale se amâna. Dar, vorba ‘ceea, impresiile ca impresiile, meta-impresia ma copleseste. Meta-impresia mea (momentala) este ca, in modul cel mai abstract cu putinta, Rebeliunea Minerala este singurul comentator de pe Arca neaflat in conflict de interese cu statutul ambarcatiunii.

      • rebeliunea minerală said

        ….: Asta-i, măgarule, cartea, de care m-ai făcut mincinoasă, că nici nu ţi-am dat-o – cum, adic-o să mi-o dai pe lumea ailaltă ?
        Dac-aş recapitula, putând, odată croiţi de-ntâmplare, să-mi prenumesc protagoniştii, cu Gelu m-am regăsit, fără să-mi dau întâlnire, fără să mă mir, că, unde trebuia să fie deja în capitală, taman cobora din taxiul care era cât pe-aci să-mi calce pantalonii pe mine. Grăbiţi, ca mai toţi înspre finalitate, ne-am randevuzat într-o cofetărie, unde el mai spera să rateze bosumflarea unei doamne pe care o întârziase, iar eu să descind triumfător cu buchetul de pătrunjel şi mărar, adică cu scut, de la piaţă. Care doamnă n-a mai putut fi întâlnită decât pe un scuzăcios telefon: Doamnă – o trombonea Gelu – nu-mi iert ratarea ocaziei de a vă fi întâlnit, pa-ram-pam-pam, fiindcă madam fusese punctuală, dar în altă “locaţie”, cu exact neicanima de “bărba-tu-miu”, de încurcă-fire.
        Alo, Gelule, nu-i poveste ce păţii…

        • Dl.Goe said

          va (mai) urma?

          Ca daca nu va trebui sa revad „materia din urma” pentru ca (am senzatia) mi-a scapat esentialul.

        • rebeliunea minerală said

          Cu mici revizuiri, va fi publicată ca memento, Nicolae Calomfirescu.

        • Dl.Goe said

          Cand va fi gata, daca veti considera potrivit, o puteti depune si in arhiva Arcei, ca topic separat.

        • rebeliunea minerală said

          Cartea lui Niki

          Nu-i poveste ceea ce pății nici de o săptămână. Vineri ce trecu. La ospățul de pomenire, după ceremonia de înmormântare a unuia dintre bunii mei prieteni, când, împreună cu doi tot atât de întristați amici, trăgând scaunele pentru a ne așeza la una din mese, dădurăm de o carte franțuzească uitată de vreun îndurerat al răposatului care fusese, probabil, omagiat sau comemorat înainte. Tufă nu de Veneţia, ci de franceză, amicii nu se dovediră curioși nici în privința numelui autorului, titlul mai lung disperându-i. Oarecum șugubăț rămăsesem din seara priveghiului, convenind și cu cei prezenți să creem atmosfera plăcută defunctului – bonom-ludic și calamburgiu hâtru. La ultima de necrezut atunci întâlnire, (ș)mi-a bătut obrazul cu zgaiba pansată a unei alunițe rupte accidental, care n-a mai vrut , decât cu prețul vieții lui, în cele din urmă, să-I treacă. Întârziasem fără niciun motiv. Cum, tot fără niciun motiv, unul dintre comesenii de a doua zi, în pline ravagii ale anectodelor de la priveghi, cășunase, târâindu-mă-ntrun cotlon teleologic, taman când îmi era moartea mai dragă: dacă și câte semne ale existenței – Poate, ființei, l-am corectat – divinității am avut parte? Cu mecla de prost am ieșit nu o dată la liman din puhoaiele criozităţii retorice, de data aceasta pentru a o lăsa moartă – mă rog, însăşi situația cerându-mi să fiu de bon ton.
          Celălalt amic – persoană importantă – readactorul șef al unei reviste literare bucureștene, zisese c-ar sta doar cu mine, mai având și altele de tăinuit, până la trenul care-l înturna peste numai o oră, vădit stânjenit fiind, la rându-i, de incontinențele escatologice ale priveghetorului meu prim amic. Pe care nici fasolea bătută, nici sarmalele cu orez ale postului nu l-au zăticnit. În toiul rezumatului ultimei sale cărți – despre cum îi dădea el în gât pe ăi care o tăiau peste Dunăre în Jugoslavia, transfigurându-și nemernicia în cum și-a pus pielea-n băț să-i ajute – i-am plasat un ”t-en gură!” între buzele căscate în A, și am uşchit-o.
          Despre cartea lui John Irving, Liberte pour les ours, în varianta franceză e vorba, picată nu numai din senin pe acel scaun, ci şi din acea altă lume a literaturi americane. Miştocar, pontos şi totuşi rafinat, Irving mă flatase acum aproape treizeci de ani cu subtilitatea umorului său, într-atât, încât, dorindu-mi la rându-mi să fiu autorul unei asemenea giuvaericale, l-am convins pe, vai, azi defunctul Niky s-o citească, dându-i iresponsabil parcă de înţeles că iluziile mele scriitoriceşti s-ar spulbera dacă n-ar citi-o. De fapt, ce mai tura-vura, intenţia plagiatoare mi-o mărturiseam înspre uşurare, tare râvnind, măcar prin gustul dovedit, să mă bag singur în seamă ca om de spirit. Mai rău: cartea nu era nici a mea, ci-mi fusese, mai mult ca sigur, cu aceleşi intenţii vârâtă sub nas, de o admiratoare, care se înfrupta din luxurianta bibliotecă a tatălui său, profesorul ce-şi uita leafa toată la cărţi. Şi, la telefonul pe care i l-am dat imediat ce m-a dezmeticit revelaţia, mi-a confirmat: Asta-i, măgarule, cartea, de care m-ai făcut mincinoasă, că nici nu ţi-am dat-o – cum, adic-o să mi-o dai pe lumea ailaltă ?
          Dac-aş recapitula, putând, odată croiţi de-ntâmplare, să-mi prenumesc protagoniştii, cu Gelu m-am regăsit, fără să-mi dau întâlnire, fără să mă mir, că, unde trebuia să fie deja în capitală, taman cobora din taxiul care era cât pe-aci să-mi calce pantalonii pe mine. Grăbiţi, ca mai toţi înspre finalitate, ne-am randevuzat într-o cofetărie, unde el mai spera să rateze bosumflarea unei doamne pe care o întârziase, iar eu să descind triumfător cu buchetul de pătrunjel şi mărar, adică cu scut, de la piaţă. Care doamnă n-a mai putut fi întâlnită decât pe un scuzăcios telefon: Doamnă – o trombonea Gelu – nu-mi iert ratarea ocaziei de a vă fi întâlnit, pa-ram-pam-pam, fiindcă madam fusese punctuală, dar în altă “locaţie”, cu exact neicanima de “bărba-tu-miu”, de încurcă-fire.
          Alo, Gelule, nu-i poveste ce păţii

  6. Ca fapt divers va semnalez postari noi de ris la TILBUHOGLINDA 🙂

  7. Meduza said

    Aseara, Ion Luca Caragiale a descins la „Grand Hotel Victoria”. Acolo, el a vazut enorm si a simtit monstruos.

    • Ion luca Caragiale – Grand Hôtel „Victoria Româna” – Simt enorm si vaz monstruos
    ***

    Cu cateva ore mai înainte, o taranca, Vitoria Lipan, a plecat la munte, sa-i caute pe asasinii sotului ei.

    • Mihail Sadoveanu – Baltagul
    ***

    Spre prânz, în plin Bucuresti, s-a auzit strigatul unei femei catre patru barbati de ajuns de ciudati la înfatisare: „Crailor! Crailor de Curtea-Veche!”

    • Mateiu Caragiale – Craii de Curtea-Veche
    ***

    Noaptea târziu domnul Marcel Proust si-a trimis menajera sa-i cumpere o para de la un restaurant parizian. Muscînd o singura data si punînd-o apoi deoparte, domnul Marcel Proust a apreciat ca para nu mai are gustul din copilaria lui.

    • Marcel Proust – In cautarea timpului pierdut
    ***

    Intr-un sanatoriu elvetian, un barbat tânar si inteligent se îndragosteste de radiografia pulmonara a unei domnisoare, venite si ea la tratament.

    • Thomas Mann – Muntele Vrajit
    ***

    Un mare compozitor coboara cu batiscaful în adancul marii si e uimit de ceea ce vede.

    ???
    ***

    Un important functionar, plecînd spre slujba sa, îsi pierde nasul.

    ???
    ***

    Un alt functionar, deloc important, ducînd o existenta obscura si bizara, îsi comanda o manta la un croitor si hoti, nici pâna azi prinsi, i-o fura, în plina iarna.

    ???
    ***

    Un arhitect bucurestean, Ioanide, luînd cunostinta de moartea fiicei sale, începe sa deseneze în nestire, pe hârtie, coloane dorice.

    • George Calinescu – Bietul Ioanide
    ***

    Un scriitpr rus o pocneste mortal in cap, cu tamponul de pe biroul sau, pe o femeie care-i citeste o tragedie ajunsa la actul IV. Justitia îl achita.

    ???
    ***

    Numitul Josef K. Se trezeste, diminieata, cu câtiva oameni ursuzi în sufragerie, care-l aresteaza fara niciun motiv.

    • Franz Kafka – Procesul
    ***

    Un batran pescar, Santiago, izbuteste sa prinda un marlin si pâna ajunge la tarm, rechinii îi manânca pestele, lasîndu-i doar oasele.

    • Ernest Hemingway – Batranul Si Marea
    ***

    Pe strada Mântuleasa din Bucuresti, un om descopera ca are memorie si imaginatie.

    • Mircea Eliade – Pe Strada Mântuleasa
    ***

    În Tara Motilor, o femeie musca dintr-un mar.

    ???
    ***

    Traind doar cu povesti, un om din delta, Mitru Pescarus, a ramas prost si sarac, ceea ce-l face sa declare: „Eu sunt un om strict”.

    ???
    ***

    Un moscovit, Ivan Ilici, îsi da seama, pe patul mortii, ca a trait fara sa înteleaga ceva din viata sa.

    • Lev Tolstoi – Moartea lui Ivan Ilici
    ***

    O balena alba e cautata zi si noapte pe oceanele lumii. Niciun harponier n-o gaseste.

    • Herman Melville – Moby-Dick
    ***

    Atunci, înnebunit de atâtea esecuri, un harponier spaniol se apuca sa lupte cu morile de vânt.

    • Miguel de Cervantes – Don Quixote
    ***

    Un print mic întreaba: „Balena e o moara se vânt?”

    • Antoine de Saint-Exupéry – Micul print
    ***

    Un print mult mai inteligent descopera ca poti surâde fiind ticalos.

    ???
    ***

    Si George nu mai vine. Iar noi pe lânga mama stînd, de mult uitaram jocul.

    • George Cosbuc – Mama / In seara de Craciun
    ***

    Un supravietuitor de la Auschwitz sustine ca despre Auschwitz nu discuta decît cei care nu au fost acolo si cucereste
    Premiul Nobel pentru literatura.

    ???
    ***

    Într-un oras enigmatic, un barbat din ce în ce mai singur îsi da seama ca din oameni de treaba s-au întruchipat rinoceri de treaba.

    • Eugen Ionesco – Rinocerii
    ***

    La Budapesta, un scriitor se îmbarca pentru o calatorie în jurul creierului sau.

    ???
    ***

    Un tînar detinut se îndragosteste, printre gratii, de ochii fiicei directorului de închisoare si se hotaraste sa nu mai evadeze.

    ???
    ***

    Un scriitor pe care mai toti fictionarii din secolele XIX, XX si chiar XXI îl numesc “notre oncle Gustave” lasa cu limba de moarte aceste cuvinte: “Furia cu care se concluzioneaza este una din maladiile cele mai funeste si mai sterile ale omenirii. Geniile si operele lor nu au concluzionat niciodata”.

    • Gustave Flaubert – Testament
    ***

  8. rongo said

    Să nu ziceți cănu v-am spus: http://divxonline.biz/muzical/1353-history-of-the-world.html

    • Dl.Goe said

      Despre ce-i taina in a lumii istorie? Chichirinciosul meu program anti-virus, care mai e si carcotas pe deasupra, m-a sfatuit sa nu ma duc dupa linl-ul oferit. O mai exagera si el dar ma gandesc sa suflu-n iaurt. Tot se-ncalzise. Ca l-am uitat afara din frigider. Unde? In cuptorul cu micro-unde(-i cald si bine).

      Recomand „Avocatul din limuzina”:

    • rongo said

      Nu cred că Bitdefender scapă vreun virus.

    • POLITIA INTELECTUALA said

      Băi Rrong tu altă treabă n-ai decît sa fii ţucălarul lui Neagoe?

      Le recomandăm tuturor vorbitorilor care se considera serioşi să-l saboteze pe papiţoiul autointitulat ‘dl.goe’. Abţinîndu-ne să comentăm şi să vizităm acest blog îi facem un bine pentru care ne va mulţumi mai tîrziu.

      COMANDAMENTUL POLITIEI INTELECTUALE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: