(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 15 septembrie 2011

Cartea lui Niki

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 15, 2011

Rebeliunea Minerala si povestile care nu-s povesti.

Cartea lui Niki

Nu-i poveste ceea ce păţii nici de o săptămână. Vineri ce trecu. La ospăţul de pomenire, după ceremonia de înmormântare a unuia dintre bunii mei prieteni, când, împreună cu doi tot atât de întristaţi amici, trăgând scaunele pentru a ne așeza la una din mese, dădurăm de o carte franțuzească uitată de vreun îndurerat al răposatului care fusese, probabil, omagiat sau comemorat înainte. Tufă nu de Veneţia, ci de franceză, amicii nu se dovediră curioși nici în privinţa numelui autorului, titlul mai lung disperându-i. Oarecum șugubăţ rămăsesem din seara priveghiului, convenind și cu cei prezenţi să creem atmosfera plăcută defunctului – bonom-ludic și calamburgiu hâtru. La ultima de necrezut atunci întâlnire, (ș)mi-a bătut obrazul cu zgaiba pansată a unei aluniţe rupte accidental, care n-a mai vrut , decât cu preţul vieţii lui, în cele din urmă, să-i treacă. Întârziasem fără niciun motiv. Cum, tot fără niciun motiv, unul dintre comesenii de a doua zi, în pline ravagii ale anectodelor de la priveghi, cășunase, târâindu-mă-ntrun cotlon teleologic, taman când îmi era moartea mai dragă: dacă și câte semne ale existenţei – Poate, fiinţei, l-am corectat – divinităţii am avut parte? Cu mecla de prost am ieșit nu o dată la liman din puhoaiele criozităţii retorice, de data aceasta pentru a o lăsa moartă – mă rog, însăşi situaţia cerându-mi să fiu de bon ton.

Celălalt amic – persoană importantă – readactorul șef al unei reviste literare bucureștene, zisese c-ar sta doar cu mine, mai având și altele de tăinuit, până la trenul care-l înturna peste numai o oră, vădit stânjenit fiind, la rându-i, de incontinenţele escatologice ale priveghetorului meu prim amic. Pe care nici fasolea bătută, nici sarmalele cu orez ale postului nu l-au zăticnit. În toiul rezumatului ultimei sale cărţi – despre cum îi dădea el în gât pe ăi care o tăiau peste Dunăre în Jugoslavia, transfigurându-și nemernicia în cum și-a pus pielea-n băţ să-i ajute – i-am plasat un ”t-en gură!” între buzele căscate în A, și am uşchit-o.

Despre cartea lui John Irving, Liberte pour les ours, în varianta franceză e vorba, picată nu numai din senin pe acel scaun, ci şi din acea altă lume a literaturi americane. Miştocar, pontos şi totuşi rafinat, Irving mă flatase acum aproape treizeci de ani cu subtilitatea umorului său, într-atât, încât, dorindu-mi la rându-mi să fiu autorul unei asemenea giuvaericale, l-am convins pe, vai, azi defunctul Niky s-o citească, dându-i iresponsabil parcă de înţeles că iluziile mele scriitoriceşti s-ar spulbera dacă n-ar citi-o. De fapt, ce mai tura-vura, intenţia plagiatoare mi-o mărturiseam înspre uşurare, tare râvnind, măcar prin gustul dovedit, să mă bag singur în seamă ca om de spirit. Mai rău: cartea nu era nici a mea, ci-mi fusese, mai mult ca sigur, cu aceleşi intenţii vârâtă sub nas, de o admiratoare, care se înfrupta din luxurianta bibliotecă a tatălui său, profesorul ce-şi uita leafa toată la cărţi. Şi, la telefonul pe care i l-am dat imediat ce m-a dezmeticit revelaţia, mi-a confirmat: Asta-i, măgarule, cartea, de care m-ai făcut mincinoasă, că nici nu ţi-am dat-o – cum, adic-o să mi-o dai pe lumea ailaltă ?

Dac-aş recapitula, putând, odată croiţi de-ntâmplare, să-mi prenumesc protagoniştii, cu Gelu m-am regăsit, fără să-mi dau întâlnire, fără să mă mir, că, unde trebuia să fie deja în capitală, taman cobora din taxiul care era cât pe-aci să-mi calce pantalonii pe mine. Grăbiţi, ca mai toţi înspre finalitate, ne-am randevuzat într-o cofetărie, unde el mai spera să rateze bosumflarea unei doamne pe care o întârziase, iar eu să descind triumfător cu buchetul de pătrunjel şi mărar, adică cu scut, de la piaţă. Care doamnă n-a mai putut fi întâlnită decât pe un scuzăcios telefon: Doamnă – o trombonea Gelu – nu-mi iert ratarea ocaziei de a vă fi întâlnit, pa-ram-pam-pam, fiindcă madam fusese punctuală, dar în altă “locaţie”, cu exact neicanima de “bărba-tu-miu”, de încurcă-fire.

Alo, Gelule, nu-i poveste ce păţii. – Rebeliunea Minerala / 15 Septembrie 2011.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 23 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: