(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Cartea lui Niki

Posted by Arca lui Goe pe Septembrie 15, 2011

Rebeliunea Minerala si povestile care nu-s povesti.

Cartea lui Niki

Nu-i poveste ceea ce păţii nici de o săptămână. Vineri ce trecu. La ospăţul de pomenire, după ceremonia de înmormântare a unuia dintre bunii mei prieteni, când, împreună cu doi tot atât de întristaţi amici, trăgând scaunele pentru a ne așeza la una din mese, dădurăm de o carte franțuzească uitată de vreun îndurerat al răposatului care fusese, probabil, omagiat sau comemorat înainte. Tufă nu de Veneţia, ci de franceză, amicii nu se dovediră curioși nici în privinţa numelui autorului, titlul mai lung disperându-i. Oarecum șugubăţ rămăsesem din seara priveghiului, convenind și cu cei prezenţi să creem atmosfera plăcută defunctului – bonom-ludic și calamburgiu hâtru. La ultima de necrezut atunci întâlnire, (ș)mi-a bătut obrazul cu zgaiba pansată a unei aluniţe rupte accidental, care n-a mai vrut , decât cu preţul vieţii lui, în cele din urmă, să-i treacă. Întârziasem fără niciun motiv. Cum, tot fără niciun motiv, unul dintre comesenii de a doua zi, în pline ravagii ale anectodelor de la priveghi, cășunase, târâindu-mă-ntrun cotlon teleologic, taman când îmi era moartea mai dragă: dacă și câte semne ale existenţei – Poate, fiinţei, l-am corectat – divinităţii am avut parte? Cu mecla de prost am ieșit nu o dată la liman din puhoaiele criozităţii retorice, de data aceasta pentru a o lăsa moartă – mă rog, însăşi situaţia cerându-mi să fiu de bon ton.

Celălalt amic – persoană importantă – readactorul șef al unei reviste literare bucureștene, zisese c-ar sta doar cu mine, mai având și altele de tăinuit, până la trenul care-l înturna peste numai o oră, vădit stânjenit fiind, la rându-i, de incontinenţele escatologice ale priveghetorului meu prim amic. Pe care nici fasolea bătută, nici sarmalele cu orez ale postului nu l-au zăticnit. În toiul rezumatului ultimei sale cărţi – despre cum îi dădea el în gât pe ăi care o tăiau peste Dunăre în Jugoslavia, transfigurându-și nemernicia în cum și-a pus pielea-n băţ să-i ajute – i-am plasat un ”t-en gură!” între buzele căscate în A, și am uşchit-o.

Despre cartea lui John Irving, Liberte pour les ours, în varianta franceză e vorba, picată nu numai din senin pe acel scaun, ci şi din acea altă lume a literaturi americane. Miştocar, pontos şi totuşi rafinat, Irving mă flatase acum aproape treizeci de ani cu subtilitatea umorului său, într-atât, încât, dorindu-mi la rându-mi să fiu autorul unei asemenea giuvaericale, l-am convins pe, vai, azi defunctul Niky s-o citească, dându-i iresponsabil parcă de înţeles că iluziile mele scriitoriceşti s-ar spulbera dacă n-ar citi-o. De fapt, ce mai tura-vura, intenţia plagiatoare mi-o mărturiseam înspre uşurare, tare râvnind, măcar prin gustul dovedit, să mă bag singur în seamă ca om de spirit. Mai rău: cartea nu era nici a mea, ci-mi fusese, mai mult ca sigur, cu aceleşi intenţii vârâtă sub nas, de o admiratoare, care se înfrupta din luxurianta bibliotecă a tatălui său, profesorul ce-şi uita leafa toată la cărţi. Şi, la telefonul pe care i l-am dat imediat ce m-a dezmeticit revelaţia, mi-a confirmat: Asta-i, măgarule, cartea, de care m-ai făcut mincinoasă, că nici nu ţi-am dat-o – cum, adic-o să mi-o dai pe lumea ailaltă ?

Dac-aş recapitula, putând, odată croiţi de-ntâmplare, să-mi prenumesc protagoniştii, cu Gelu m-am regăsit, fără să-mi dau întâlnire, fără să mă mir, că, unde trebuia să fie deja în capitală, taman cobora din taxiul care era cât pe-aci să-mi calce pantalonii pe mine. Grăbiţi, ca mai toţi înspre finalitate, ne-am randevuzat într-o cofetărie, unde el mai spera să rateze bosumflarea unei doamne pe care o întârziase, iar eu să descind triumfător cu buchetul de pătrunjel şi mărar, adică cu scut, de la piaţă. Care doamnă n-a mai putut fi întâlnită decât pe un scuzăcios telefon: Doamnă – o trombonea Gelu – nu-mi iert ratarea ocaziei de a vă fi întâlnit, pa-ram-pam-pam, fiindcă madam fusese punctuală, dar în altă “locaţie”, cu exact neicanima de “bărba-tu-miu”, de încurcă-fire.

Alo, Gelule, nu-i poveste ce păţii. – Rebeliunea Minerala / 15 Septembrie 2011.

23 răspunsuri to “Cartea lui Niki”

  1. Bety said

    Ce si cum sa spun ca sa ma fac inteleasa ? Intimplarea(„patania”) ,”ca nu-i poveste „, este redata haios . Mi-a placut din perspectiva aceasta . Dar si din cea a suspansului, misterului si al enigmei ce se cere dezlegata- enigma- care din pacate nici macar @d-l Goe nu spune clar ca a dibuit-o ,dar se fereste (din jena ?)s-o spuna . Eu insa nu ma feresc ,intrucit am deja antecedente…
    Asadar , a cui e „cartea lui Niki ?” Adica ,cer sa mi se dezlege enigma ,ca doar nu este un roman
    politist,ci o intimplare .Enigma este in paragraful asta de aici ? 🙄
    „Mai rău: cartea nu era nici a mea, ci-mi fusese, mai mult ca sigur, cu aceleşi intenţii vârâtă sub nas, de o admiratoare, care se înfrupta din luxurianta bibliotecă a tatălui său, profesorul ce-şi uita leafa toată la cărţi. Şi, la telefonul pe care i l-am dat imediat ce m-a dezmeticit revelaţia, mi-a confirmat: Asta-i, măgarule, cartea, de care m-ai făcut mincinoasă, că nici nu ţi-am dat-o – cum, adic-o să mi-o dai pe lumea ailaltă ?”
    Da,pina aici e clar: cartea era a unei „admiratoare” ,care i-o „bagse pe git” d-lui „rebeliune”,care la rindul lui i-o daduse cu un scop precis 😉 lui Niki (defunctul?) si de care „rebeliunea „a uitat cu desavirsire ,acuzind-o totodata pe admiratoare ca nu i-a dat-o ? Cartea a fost gasita din intimplare, pe scaun ,la parastasul de pomenire ? Si nici asta nu inteleg :” cum, adic-o să mi-o dai pe lumea ailaltă ?”
    🙂

  2. rongo said

    ”…m-a dezmeticit revelaţia…” că mi-a înnapoiat cartea de pe lumea ailaltă.

  3. rongo said

    Literaritatea ideii că se poate și altfel, (de pe o altă lume decât cea a ipocriziei memento-urilor obișnuite), scrie despre moarte vrea să dea originalitate și valoare textului – fapt pentru care am și voalat poanta.

    • Bety said

      Bun ,va multumesc pentru explicatii . Am inteles „enigma”si totodata imi pare rau ca v-am obligat?sa devoalati „poanta” .Dar, vin si ma intreb :nu acesta a fost rostul postarii pe blog(arca-Barca) a intimplarii (pataniei)?-„ca nu-i poveste”-am inteles. Acum ,da,vad ca mica „poanta” atribuie un plus de valoare si originalitate textului.

      • rongo said

        Mulțumesc, la rându-mi. Deși nu-i politicos să vorbesc despre persoane necunoscute interlocutorului, aș completa referințele mele despre defunct, că, întradevăr, a murit discret, așa cum a trăit. Fiecare moare nu numai singur, ci și în felul său – ceea ce am și ținut să surprind, (optimismul celui dăruit cu simțul umorului, prin reluarea primei fraze în cea finală), în maniera haioasă, cum spuneți dv., a felului său de a fi.

        • Bety said

          Eu am vazut ca,dimpotriva -povestea -caci de-acum poate fi o poveste(filozofie) despre viata si moarte ,este un duios omagiu adus celui disparut. Prin ea ,prin maniera „haioasa” in care ati surprins spiritul bunului dumneavoastra prieten , va ramine exact asa cum a fost cind a trait (si ) mult timp in inima si in memoria celor care l-au iubit si pretuit.

      • Stely said

        O „lamurire” pentru @Bety ,de la care astept insa o confirmare …

        In memoriam: Nicolae Calomfirescu (1936 – 2011)

        În ziua de 7 septembrie a.c., s-a stins din viaţă, după o lungă şi grea suferinţă, răpus de o boală necruţătoare, cunoscutul şi apreciatul profesor şi scriitor severinean Nicolae Calomfirescu.

        Copleşitoarea veste a tre­cerii sale către cele veş­nice a fost primită cu adâncă, răvăşitoare durere în suflet, de către toţi cei care l-au cunoscut, respectat, preţuit şi iubit, cadre didactice din toate generaţiile, care au activat în învăţământul din judeţul Mehe­dinţi, mii şi mii de foşti elevi, care au avut norocul şi fericirea de a le fi profesor de limba şi literatura română, părinţii acestora, nume­roşii oameni de cultură şi artă din municipiul şi judeţul nostru, colegii săi întru credinţă şi iubire pentru creaţia literară, scriitorii mehedinţeni, întreaga obşte scriito­ricească. Pe data de 9 noiembrie a.c., Nicolae Calomfi­rescu ar fi împlinit frumoasa vârstă de 75 de ani, o vârstă a deplinei maturităţi creatoare, de care, cu numai câteva luni în urmă, prestigiosul prozator părea a se apropia energic, viguros, în forţă, la parametrii maximi ai impresionantei sale capacităţi de muncă şi creaţie, încredinţând tiparului, într-un ritm intens, susţinut, noi pagini remarcabile, de o elevată ţinută estetică. În cei peste 40 de ani ai prodigioasei, rodnicei sale cariere literare Nicolae Calomfirescu s-a impus, pentru totdeauna, prin nume­roasele romane şi volume de proză scurtă, tipărite, ca fiind un important prozator al literaturii româneşti contemporane, creator viguros, de o pregnantă, indiscu­tabilă originalitate, al unui uni­vers uman aparte, investit cu plu­rale, majore implicaţii existen­ţiale, de o impresionantă valoare general umană. În opera de o apreciabilă, neobiş­nuită întin­dere a lui Nicolae Calomfirescu, criticii şi istoricii literari, exegeţii aplicaţi şi oneşti pot sesiza cu uşurinţă, dincolo de reala di­versitate tematică şi tipologică a romanelor sale, mai ales, două filoane tematice pre­dilecte, foarte pregnant configu­rate şi bogat, substanţial repre­zentate de unele dintre cele mai realizate d.p.d.v. artistic pagini ale mult regre­tatului dispărut: lumea şcolii şi a vrednicilor ei slujitori şi, cel de al doilea, societatea şi viaţa coti­diană a municipiului Drobeta-Turnu-Severin, în anii ultimului război mondial. Primul filon tematic, mai sus menţionat, a fost abordat şi pus în valoare, cu veritabile izbânzi ale genului proteic, în romanele „Septembrie” (1981), „Ştiucă în vin roşu” (1985), „Octombrie” (1988) sau „Septembrie în amurg” (1991), iar cel de al doilea filon tematic este reprezentat cu strălucire de va­loroasa, ampla construcţie epică „Trilogia Severi­nului”, alcătuită din cele mai realizate romane ale autorului evocat: „Paradisul obli­gatoriu” (1997), „Karla” (2000) şi „Femeia brună, femeia blondă” (2001). Cel mai mare prozator şi dramaturg român în viaţă, aca­demicianul Dumitru Radu Po­pescu şi el originar din judeţul Mehedinţi şi prieten bun, de aproape 50 de ani, cu Nicolae Calomfirescu, a sesizat cu o bună, exactă intuiţie şi percepţie critică, motivat şi cu justeţe, valoarea reală, viabilitatea este­tică indubitabilă, certă a „Tri­lo­giei Severinului”, făcând între altele să vadă lumina tiparului următoarea consideraţie critică, formulată lapidar, sugestiv, memorabil: „Trilogia lui Nicolae Calomfirescu face din Drobeta-Turnu-Severin un oraş de refe­rinţă literară”. Prin trecerea la cele veşnice, a celui care a fost OMUL, scriitorul şi profesorul Nicolae Calomfirescu, literatura română suferă o grea pierdere. Dumnezeu să-l odihnească!

        Victor RUSU

  4. rongo said

    Cum Cartea…. a fost inițial postată la topicul anterior, unde se vorbește despre timp și implicit despre spațiu, despre ”lumi”, am socotit inner topic, ”povestea”

  5. rongo said

    Plăcută, elegantă și inteligentă conversația dv. Alături de considerația mea,

    ALO, PARADIS

    Ca să auzi mai bine,închide,te rog,telefonul.Vezi?In plimbarea noastră de după amiază,apăruse fulgurant Clara Haskil.Mi s-a părut că citea într-un carneţel.Zisesei ca-i sigur jurnalul de care nu s-a despărţit toată viaţa.Oricum,ceea ce auzisem,aduse de zvîrcolirile vântului,erau replicile din rolul Nastasiei Kinsky pentru filmul de care ţi-am pomenit.Mă auzi?Ştii,de ce insist?Poate reuseşti să ai parte şi tu de frenezia prin care trec,nicidecum să te văd chinuindu-te – chipurile,să ţi-o plătesc.Cum încă mai cred că şi tu mi-ai oferi durerosul parfum care te extaziază.Dar,închide telefonul,abia te aud.Să nu plangi,te rog,niciodată!
    Când am ascultat-o interpretând prima oară,nu-mi închipuiam că tocmai ţie o sa-ţi povestesc.Mi te imaginam,nesperând că poţi exista cândva real,şi câtuşi de puţin pentru mine.Ce cânta,habar n-am.Păşea lin,ca de pe o clapă pe alta,fără să mă fi zărit,cu privirea întoarsă,pe cele şapte trepte ale scărilor care coboară ca şi tine ochii ori de câte ori te sperii să nu spui prea multe.Să fi fost,parcă,Schumann.Nu sunt sigur nici acum,fiindcă te şi auzeam:”Dacă nu l-ai cunoscut personal..” Da,mi s-a părut uşor ironică blânda uitătură pe care mi-a furişat-o glumind:”Gama a fost astfel împarţită,încât femeile n-au primit mai nimic.” Alo,de ce bate tactul ăsta,telefonul,numai când vorbesc cu tine?Dar,dac-ai închis,înseamnă că numai tu ştii să m-asculţi cum mi-aş fi dorit.Clara cânta fără să atingă pianul.Deşi ataca ferm şi direct,fără nici un preambul – cuvânt pe care-l detesta – smulgea tema muzicală,de parc-o jupuia de pe claviatură.Nu se contopea nici cu muzica nici cu instrumentul,ci se despărţea rupându-se până şi de mâini odata cu ele.”Când vorbeşti cu mine,să taci! – mă făcuse mai târziu să-nţeleg .Nici cuvintele,nici muzica nu pot spune ceea ce vrem neaparat s-auzim.” Şi când acordurile de final amuţeau,stiam că Clara abia începe să cânte.Amurgul baritonal intra,sotto voce,peste chiotele unor vânători şi haitasi de Neanderthal.Başi fioroşi înalţau ruguri pentru vrăjitoare în coruri de faraoni şi sultani.Altista Teatrului Cehov,Nastasia (Filipovna) deplângea jalea prinţului Don Juan:Gulivere,un’te duci,mă,fără Dolcineea!?
    – Alo,noi,totuşi,când ne vom desparţi? – bine zici.
    – Când vom ajunge să fim împreună.Cu absolut toate telefoanele care m-au amuţit.Deşi nu m-ai întrebat,nu ţi-am spus despre cele pe care mi le făceam dintr-o sârmă şi nişte cutii de conserve peste care trebuia să strigăm pentru a desluşi ce răcnisem în ele.Sau despre cele prin care nu mai putem vorbi decât cu singuratatea.Ce-i aia?Muţenia adolescenţei pe care n-o mai înţelegi,sau a tinereţii care ţipă de-a surda în mine.Concertul muţeniilor pe care ştia Clara să le orchestreze.Când ne vom desparti până şi de despărţiri.Şi?
    Şi cum dracu’ să spui că te-ai îndrăgostit de o atare femeie,când n-ai altceva-n minte decât ţâţele,bucile şi vulvele ei.Pentru a mă putea accepta,trebuia să se si să mă despartă de mine.Şi nu ştiu de ce totuşi îţi spun toate astea,căci nu prin perversitatea sterilităţii mă simteam ademenit,ci de senzualitatea atâtor şi atâtor mângâieri pe care nici nu le bănuiam.Căci o femeie care te îmbrăţişează şi cu adolescenţa şi cu tinereţea şi cu maturitatea,cu toate braţele şi picioarele din dotare,e un Paradis.Clarei nu-i plăceau trandafirii.
    Mulţumeşte-i în cele din urmă Clarei Haskil c-a venit şi ziua în care să scapi de mine. Deşi-mi reproşez numai pe jumătate ingratitudinea; ce era între mine şi tine n-a fost, în ce te priveşte, nici ca reciproc între reciproc. Nu-i însă momentul să mă justific de ce cu aceste lucruri pot totuşi să glumesc – probabil, pentru ca nu-s un „călduţ”, fiindcă pe mine vreau să mă văd arzând până la capăt, nu altele. Rămâi cu Pascal. E comod, confortabil. Clara l-a „ignorat de viu”. E vag, meine herr! Pasiunea nu-i dragostea superficială de toate şi tot, ci te mistuie în amănunţime – devenise lege pentru ea. Iubeşti pre-clasica, nu pe preclasici. Cu sufletul de copilărie al muzicii. Cu cea a portativelor copilăriei. Şi fii absolut sigur că la prima vedere te îndrăgosteşti – doar de tine însuţi – în acordurile dinastiilor Ming sau Meroving. Bocherinii, Vivaldi, Mozart, Beethoven, Brahms, Schoenberg, Stravinsky configurează o echipă de iubire pe tot atâtea corzi şi în parte. Bach împletea contrapunctic melodiile unui mănunchi de iubiri. Care egoticitate vag-pascaliană să le poată cuprinde? Infidelitate şi perversitate moralistă! Auzi? O coardă, o notă. Şi o ipocrizie ţipătoare să stingi lumea şoaptelor modulate ale unei singure note sub întinderea de vacarm a octavei. Pe struna singurătăţii unei femei unice şi-a împlinit dragostea Paganini.
    Telefonul abia răsună după cele câteva măsuri ale amurgului unui Chopin de opal. Cine-a fost? Numai tu ştii numărul de aici. Da – m-am bâlbâit – nu-l ştiu pe de rost, nici nu-l caut, mi-ai zis că numai când mă hotărăsc să nu te mai văd îl pot folosi. Şi cred că uneori l-am format, însă poate nu erai pe aproape, sau erai doar în parte, sau prinsă de discuţiile tale parte cu parte, şi n-am vrut să te întrerup – e ceva când nu sună telefonul. Pur şi simplu, n-aveam ce să-ţi spun. Aproape toate execuţiile tale rămân însă – aşa mi se pare – neterminate. Meine herr, dialogul nu te-a scos niciodată din casă. Contrareplica intră firesc numai dacă răspunde muzicalităţii, tonului replicii propriu zise; cum să răspunzi unui telefon?
    Alo, întrebările Clarei nu erau retorice câtuşi de puţin. Adresate unei puteri de înţelegere care atunci îmi scăpa, dobândeau noimă altfel din senin. Precum, inexplicabil, am văzut clar textul muzicii fără cuvinte. Era, în salonul clavirului, liniştea cea mai desăvârşită. Fraze din Sonata Lunii leneveau în clarobscurul interior. Câteva fugi îşi opriseră arta gata să asculte. Ultima propoziţie eufonică transfigura vibraţia însăşi a tăcerii. Eram îndrăgostit bocnă. Mut, fără nicio reacţie, ascultam dureros de plăcuta destrămare care iriza în acorduri stinse o nerăbdătoare calmitate, o patimă nepăsătoare. Claviatura pianului n-ar avea nici mai mult nici mai puţin decât tot atâtea clape câte degete au şi mâinile care-l încleştează. Una câte una, îmbrăţişarea corzilor de oţel poate notă cu notă sugruma nu numai întârziatul sentiment iscat între două fiinţe mature, ci şi pe cel dintre adolescent şi adolescentă, dintre aceiaşi care doar peste câţiva ani se întâlnesc, fără să se vadă, îndrăgostiţi până la orbire de tinereţe. Niciodată nu cântă numai destinul a două mâini. În visele cărui adolescent nu-şi roteşte fustele maturitatea? Care vârstnic nu-i îndrăgostit nebuneşte de copilărie? Când se izbesc două trenuri, toate vagoanele se ciocnesc. Bine, cu o singură mână nu poţi cânta decât la câteva piane simultan. ALO, Alo, alo… Pierdută în depărtările din „Incestul freudei” – concertul în a cărei ambiguitate nici acordurile pe care le exersam disperat pe toate firele telefoanelor n-o mai dibuiau, căci, ba freudismul falsa, ba, dominatoare, posesivitatea amândurora forţa frauda – despărţirea încetase demult să mai pară o bănuială. Muzicalitatea propriului text – cum credea Clara: „Nu cânta, nu interpreta! Arta e plină de pisălogi. Scrie numai dacă ai ceva imposibil de spus!” – propriul text îşi imprimase în mine sintaxa, ritmurile şi măsurile unei opere propriu zise pe care mă surprinsesem contemplând-o, admirând-o deja de foarte departe. Un risipit şirag păscălesc de cifre, ale unor cândva nume şi număr telefonic tastat la pian.

    • Bety said

      N-am cuvinte potrivite pentru cit de mult mi-a placut poemul ,simfonia ,poezia caci altfel cum sa-i spun ? De fapt ce este ? Un imn inchinat iubirii ,tineretii ,vietii sau simplu, unei iubite in carne si oase?Numai un „indragostit bocna” poate sa scrie atit de frumos . Dar ,da ,trebuie sa fie sigur talentat ,sensibil si..visator? Si ,desigur ,tanar … sau nu ?

    • Dl.Goe said

      Povesti care nu-s povesti. Si asta de acum ar merita mai mult. Noroc cu Bety.

  6. Ikin said

    BURICULUM VITAE
    (auto-biografia unui exclus)

    M-am carat din pântecele mamei la 10.01.1944, in Turnu Severin.
    In l963, din Facultatea de fizica a U.B. mi s-a cerut auto-exmatricularea, intru cat nu declarasem, la data inceperii cursurilor, veniturile tatalui meu, detinut politic in Peliprava, pentru activitati dusmanoase vis-a vis de politica de stat si partid. Cu precizarea ca nici eu n-am scapare precum fratele meu, Constantin Rogobete, exmatriculat in iarna lui 1958, din Facultatea de matematica a aceleiasi Universitaţii Bucureşti, din cauza « contra-revolutiei » din Ungaria.
    Sunt exmatriculat anual din Facultatea de instalatii, din Facultatea de drumuri si poduri, intru cat media de admitere maxima trebuia onorata de fiece data cu funcţia de secretar al organizatiei UTC, al carui nici macar membru nu eram.
    Din anul IV al Facultatii de masini si utilaj petrolier sunt exmatriculat in 1970 pentru influenta politica nefasta exercitata asupra colegilor prin lipsa de respect fata de tatal nomenklaturist al unei colege de grupa surprinsa in patul meu despuiata.
    In 1974, sunt exmatriculat din Facultatea de hidroenergetica, pentru ca invatasem doi tineri sudori, din santierul naval in care lucram, cum sa treaca fara a fi prinsi Dunarea pe butelii de CO2 cu reacţie, şi condamnat la şase luni inchisoare pentru furt particular şi fals in acte publice, printr-un dosar nerezolvat al Militiei — sfatuit sa recunosc fapta pentru a nu primi sase ani.
    Zis-şi-facut aproape patru luni, insa diploma de liceu mi-a ramas confiscata si azi in arhivele Universitatii Traian Vuia, pentru a-mi definitiva, la ordinul personal al Suzanei Gâdea, studiile odata si odata.

    Am debutat literar prin comentarii culturale semnate cu numele directorului Casei tineretului, care-mi restituia dreptul de autor, fiind totusi capabil sa semneze statul de plata. Aceeasi voce auctoriala, (ridendo, omnia vicit !), am rostit-o de cateva ori si-n Scinteia tineretului.

    La recomandarea lui Mircea Ciobanu, din volumul de satire textualiste depuse in l977 la Ed. Cartea romaneasca, sunt selectat de catre Ovid S. Crohmalniceanu in antologia « Desant ’83 », cu un script care, prin jocul fara echivoc al numelor Nae — Noe facea trimitere la diluviul societatii multilateral… scufundate, din care cea de a doua editie post-decembrista, pe mine si pe Gheorghe Iova ne-au scos la uscat.
    Altfel, salutari severinene, si eseuri in România literara, cronica plastica in Luceafarul şi Contemporanul — dupa ! — anti-proza şi fiţe metafizice in Amfitrion.

    Membru fondator al primei organizatii de partid liberale severinene, sunt exclus cu aplauze si urale, ca fost puscariaş, chiar de ochii albaştri care-mi facusera semn spre zdup, şi care, vigilenţi, n-au contenit sa vegheze.
    Daca-n 1986, atât fosta logodnica şi actuala soţie, cât şi temerarii prieteni care cutezau sa ma viziteze n-o puteau face decat pana-n poarta, cu actul de identitate in mâna, azi greu se poate trece de halda de gunoaie menajere stabilita de fostul nomenklaturist şi actualul primar al Severinului chiar in dreptul portii mele, şi, daca da, aproape deloc prin haita de câini comunitari dedati la delicatese.

  7. rebeliunea minerală said

    Exageraţi, dom’ Ikin: estimp, am fost numai la o bere.

  8. Vizitatorul said

    ia uite si lui niki electriky i-a placut cartea 😉

  9. rebeliunea minerală said

    În sprijinul dnei. Stely: http://mehedinteanul.ro/blog/cultura/3499-cartea-lui-niki

    • Dl.Goe said

      He-he… Chiar e posibil ca d-na Stely sa aiba nevoie de sprijin daca se afla c-a fost pe aici. 🙂

    • Stely said

      Niki îi zimbeste fericit prietenului lui -autorul „poveştii”-de acolo din lumea lui …
      Fericit şi bucuros ca a trimis cartea cui trebuie . 😉 Felicitări!
      p.s Multumesc pentru „sprijin „. La fel si d-lui Goe .

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: