(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Emigranţi, lăsaţi-ne în pace!

Posted by Arca lui Goe pe Septembrie 17, 2011

Actiunea schitei de mai jos se intampla in Bulgaria (o tara vecina cu Corabia, despre care Al Bundy zicea ca-i o boala, probabil pentru ca in engleza „balgaria” aduce cu „Malaezia” 🙄 ), dupa cum actiunea piesei Ubu Roi a lui Alfred Jarry se petrece in Polonia, o tara aflata pretutindeni dar mai ales acolo unde te afli. Apropo, ca sa vezi coincidenta, asta nu e singura legatura absconsa dintre Polonia si Bulgaria. Se zice ca daca mutzi toate blondele din Polonia in Bulgaria atunci rezultatul ar fi o crestere a coeficientului de inteligenta mediu in ambele tari. Probabil insa numai si numai daca blondele sunt mutate din Polonia in Bulgaria pe o ruta ocolitoare care sa evite tranzitarea Romaniei, pentru a nu altera iremediabil datele experimentale. Si tot apropo, stiati ca si-n poloneza si-n bulgara, cuvantul „apteca” inseamna acelasi lucru: marmacie. In sfarsit am divagat intr-o digresiune. Sa revenim la schita:

20 iulie 2011 E-VESTNIK SOFIA Emigranţi, lăsaţi-ne în pace! de Gheorghi Nikolov

În fiecare vară, mii de bulgari plecaţi să trăiască în străinătate se întorc acasă cu speranţa de a revedea prieteni vechi. Dar pentru cei din urmă, aceste revederi forţate se transformă în calvar, constată cu un umor tăios scriitorul Georghi Nikolov.

Vara se apropie şi odată cu ea, tinerii din anii ’80 ai secolului trecut care şi-au părăsit ţara la începutul perioadei de tranziţie. Mai devreme sau mai târziu veţi primi un telefon de la unul dintre ei. Cel mai adesea, la telefon este o voce de femeie cu glas tremurat: „Mica Ana s-a întors din Iowa, şi ar vrea să ne întâlnim. Cum, nu-ţi aminteşti ? Ana, care-şi lipise în clasa a patra pâinea cu gem de bluza mea de şcolăriţă… „

Şi chiar dacă ai ratat această dramă veche de 40 de ani, încerci atunci să pescuieşti micul chip al Anei din adâncimile memoriei care ezită între câteva fetiţe cu codiţe şi apoi se rătăceşte într-o mulţime confuză de fetiţe în bluze albastre.

Dar mica Ana nu se lasă; ea sună cu insistenţă tot lanţul pierdut de foşti tovarăşi de şcoală, de cunoştinţe din cartier, de la facultate sau indivizi întâlniţi acum 25 de ani în vreun chef bine udat. Tu, tu ai şters chestiile acestea din memorie. Mica Ana nu. Ea s-a gândit la toţi aceşti tipi şi tipe improbabili în timpul serilor lungi de iarnă la Chicago; ea a perindat cu răbdare amintirile lor în Iowa, unde a găsit în cele din urmă un loc de muncă în porumb.

Şi sunt mulţi ca ea: mica Ana, Mitko, Mişo, Goşo de dedesubt, Katia, Silvia (îţi mai aduci aminte? se cherchelise la un chef în clasa a zecea), Chiro din Pennsylvania, Rumi din Canada, etc, etc… Odată cu vara, suntem supuşi la o campanie de teroare din partea acestor emigranţi care se întorc acasă. În fiecare săptămână, ne sună să ne revedem; în iulie şi august este chiar aproape imposibil de a le găsi tuturor un loc disponibil în agenda noastră.

Ei aparţin generaţiei de 40-50 de ani şi au toţi în comun de a se fi cărat primii din Bulgaria, la începutul anilor 1990 când începuse marele haos al tranziţiei. Astăzi ei au pierdut ceva păr şi au câştigat câteva kile; ei sunt deziluzionaţi, bătrâni şi obosiţi, chiar dacă unii şi-au îmbunătăţit starea financiară. Ei au aşteptat cu răbdare concediile lor anuale pentru a se întoarce în Bulgaria şi pentru a reîntâlni cât mai mulţe dintre persoanele care reprezintă unica lor legătură cu această ţară. O Bulgarie pe care ei o dispreţuiesc, dar care le lipseşte teribil.

Între o rudă şi un psihiatru
Problema este că şi noi am îmbătrânit. Noi, cei care am rămas în ţară, care am supravieţuit mai mult sau mai puţin tranziţiei pentru a suferi apoi loviturile crizei economice globale – în definitiv o criză perpetuă din care Bulgaria nu a ieşit niciodată. Şi noi am luat câteva kile şi am pierdut ceva păr; pe apă s-au dus şi speranţele noastre iar visele noastre s-au stins aidoma. Dar noi nu suntem în vacanţă! În timp ce emigraţii plecaţi la aventură au tot timpul. Ei vor să se distreze, desigur, dar vor de asemenea să fie ascultaţi şi înţeleşi. Şi aici ne cer un pic cam mult.
Întrucât această ascultare şi înţelegere înseamnă că am deveni ceva la jumătatea drumului între o rudă şi un psihiatru. Această poziţie implică să ascultăm cu răbdare pentru a suta mie oară motivele care i-au determinat să plece, şi să le spunem că nu, n-au făcut alegerea greşită, să le repetăm de asemenea cât de dragi ne sunt, că au rămas pentru totdeauna în inimile noastre şi cât le admirăm curajul şi succesul lor.

„Îţi dai seama ce înseamnă să lucrezi la securitatea socială în Austria?”, mă întreabă o veche cunoştinţă. O femeie care astăzi are evident o problemă cu băutura şi i se simte frustrarea la zeci de metri. Apoi, ea îmi explică faptul că după Banca Centrală Europeană, este cu siguranţă poziţia cea mai importantă în Uniunea Europeană. Tot ce mai rămâne atunci este de a consimţi în tăcere, pentru că ştii că ai alţi emigraţi singuratici de văzut în această săptămână şi nu eşti sigur de a putea suporta prostiile lor cu aceeaşi răbdare.

Problema este că aceşti estivanţi veniţi de departe încearcă să reînvie emoţiile şi entuziasmul lor din tinereţe. Deşi sunt lucruri iremediabil trecute. Dar emigratul nu ştie şi, în definitiv, nici nu vrea să ştie. Noi, în schimb, nu vrem nici să-l dezamăgim prea mult, chiar dacă ne întrebăm de fiecare dată acelaşi lucru. Ce vom fi în măsură să ne spunem unul altuia? În interesul adevărului, această întrebare nu este de actualitate pentru emigrat. Odată întors în ţara sa, el vorbeşte singur, ca moara. În acest sens, el prinde din urmă luni de zile sau chiar ani de tăcere sau de conversaţii convenite cu colegii din străinătate.
Emigrarea este o lipsă aproape permanentă a unei realităţi cunoscute iar faptul de a o regăsi pentru o săptămână sau două nu aduce vreo plăcere deosebită nici gazdei nici invitaţilor. Întoarcerea estivală a emigratului rămâne totuşi un ritual la care eşti somat să participi. Ca într-o piesă de teatru în care ţi-a fost atribuit un rol secundar dar totuşi important pentru revelarea pe deplin a eroului principal – majestatea sa emigratul.

REACŢIE
„Eu nu vin înapoi de bucurie”
Textul lui Gheorghi Nikolov a provocat multe reacţii, mai ales din partea bulgarilor emigraţi. „Sunt ceva adevăruri în acest text, de aceea m-a durut atâta. Pentru că n-am venit înapoi în Bulgaria de bucurie – de altfel m-aş fi lipsit dacă nu ar fi fost aici mama mea”, scrie un anume „zemaria” pe e-Vestnik. „Dar nu vrem să convingem pe nimeni că am făcut alegerea cea bună. O astfel de dilemă nu există : de la coborârea din avion adevărul sare în ochi. Mizeria, trotuarele ştirbite şi străzile cu gropi, câinii vagabonzi, praful, traficul haotic, înjurăturile, poliţiştii… La care se adaugă preţurile adeseori mai ridicate decât cele din Europa de Vest pentru o calitate de servicii ridicolă. Dacă stai suficient de mult, te obişnuieşti, ca şi cum n-ai fi fost niciodată în altă lume. Într-o lume în care munceşti mult şi greu, desigur, dar unde regulile sunt clare şi oamenii sunt amabili şi politicoşi… Nu ca aici, unde toată lumea este convinsă că sunt plin de bani. Nu, anul viitor nu voi reveni în Bulgaria”.

Material bibliografic ajutator aici:  Unde ești acasă: înăuntru sau afară?

Schita de mai sus trateaza intr-o varianta frivola o problema filosofica majora. Mi-ar fi placut sa-i aud comentand-o literar, in duet sau in sueta, pe Noica si Eliade. Fara sa stie ca sunt ascultati in secret. Dar nu se poate. Deh. Nu-si abandoneaza dânsii eternitatea ca sa-l comenteze pe oarecarele Gheorghi Nikolov (un bulgar) pe (b)Arca lui Goe. Atunci macar as vrea sa stiu ce-ar fi zis despre schita asta Tzutzea si Cioran. Intr-un duplex Bucuresti – Paris. Dar nici asta nu se poate. Atunci Gabriel Liiceanu cu Matei Visniec? Nici? Pentru ca sunt fortat de soarta sa-mi fac visuri din ce in ce mai imposibile (de speţa „ţ”) as mai adauga un cuplu a caror parere vizavi de schita mi-ar placea s-o aud: V. Padina (pamfletar iconoclast)  vs. D.Tudoran (pamfletar in vacanta), duplex Corabia de pe Dunare – Iahtul de pe Potomac. Si daca nu si nu, atunci macar „Rongo” in tandem cu „Neamtzu Tiganu„, sa clarifice ce-i mai bine: patriotismul local sau cel distant? Despre ce-ar fi putut zice fiecare dintre perechile de mai sus, in imaginatia colectiva, astept provincia.

Celor care nu doresc sa-si bata capul cu metafizice le ofer ca alternativa: Imagini din golful Pescarilor.

26 răspunsuri to “Emigranţi, lăsaţi-ne în pace!”

  1. rongo said

    Nu cred că lucrurile stau altfel înainte de Unirea țărilor românești, când moldoveanul înfrunta, la București, exilul. Sau regățeanul privea – și invers – disprețuitor Banatul, sau Ardealul. Deși, de când lumea, țăranul își trimetea copilul, ba la oraș, ba-n metropolă, pentru a deprinde o meserie sau la studii înalte, dovedindu-se chiar – pentru orizontul lor – mai luminați decât boierii, care, târându-și, de la Buda, Viena sau Paris, odraslele acasă, le ardeau la tălpi, ca vindec la dezrădăcinare. După cele câteva vizite, la Copenhaga și Lyon, unde am o fată la studii și un băiat profesor, trăiesc acut drama dezrădăcinării de Danemarca și Franța.

    • Dl.Goe said

      Situatiile exceptionale ale celor emigranti prin reprezentantii lor (in univers) complica si mai mult problema. Supravietuim cu ea da’ ne marca pentru tot restul vietii.

  2. Sen said

    Haide sa lamuresc niste chestii despre casele din USA. In primul rand transfugii n-au dreptul si fatza sa discute despre apartamente de 500.000 de dolari, unde costa vreo 600 de dolari doar taxele lunare colective. Sa plateasca portarul, echipamentele de inregistrare video, sa se tina curate lifturile, mochetele de pe holuri, oglinzile, sala de gym, cafeneaua, reparatii,etc. Transfugii nu au dreptul sa discute de asa ceva, de fapt imi face impresia ca au auzit de asa ceva tot din postarile mele, ca am discutat in trecut despre preturile apartamentelor din centrurile oraselor americane.

    In primul rand fosrte putini transfugi au case. Clar ? Au DATORII, au imprumuturi care se intind pe 30 de ani si abia , daca platesc imprumutul si dobanda, devin proprietari. Haide sa lamuresc inca ceva,majoritatea covarsitoare a trabsfugilor din USA nu traiesc in New York, Boston,Seattle,Los Angeles…traiesc in comunele care inconjoara orasele, daca nu asta atunci locuiesc in cartierele din periferie. Sa intelegi inca ceva, transfugii iti pot spune ca locuiesc „zece minute de centrul orasului”. Da , alea 10 minute inseamna 15 km, nu este mare lucru ca in unele orase americane la 5 km de centrul orasului sa existe un cartier de ratatzi, vezi spre exemplu Chicago,Indianapolis , Portland, St. Louis,Detroit,New Orleans, etc. Dar transfugii care locuiesc acolo sunt disperatii care platesc chirie. Astia care cica „au” case sunt situati in general macar 50 de km in afara orasului, asta daca vorbim de orase adevarate, de care a auzit toata lumea.

    Sa lamurim ceva, nu spun ca nu exista romani care au case in zone excelente, eu vorbesc strict de pulifricii astia care o sug aici pe forum. In primul rand nu au case, viseaza frumos, isi doresc una, dar intre realitate si dorinta este o cale lunga. Fireste ca stiu vag unele preturi, ce tu nu cunosti cat costa casele in orasul unde locuiesti ? Crezi ca parizianul nu stie asa dupa ureche cat costa o locuinta in Paris ? In rest, daca nu esti agent imobiliar este imposbil sa discuti despre acest absolut urias subiect, in special sa acoperi cu sfaturi situatia imobiliara de pe tritoriile unor tari de imensitatea Canadei sau USA. Preturile sunt influentate de ENORM de multi factori. Locatie, tip, vechimea imobilului, daca are sau nu priveliste, etc. Tin minte ca mi-am sunat un prieten din USA sa-i pun niste intrebari, tipul se ocupa ocazional cu vanzari-cumparari imobiliare, ii spun ca vreau sa stiu cat costa un apartament in downtown, imi spune, „ce zona precis”, ii zic „asa mediu, nici pe marginea apei dar nici la marginea centrului”. „Cate camere, ce etaj ?” ma intreaba el. „Ii spun, naiba stie, trei camere”. „Cu priveliste sau fara si din ce an este imobilul”, continua tipul si ii raspund ” fuck man, I don’t know, no view and 10 years old building”, apoi ca sa-i spun intre ce preturi vreau sa fie situat,etc. In sfarsit ii raspund intrebarilor si amicul se gandeste cica putin si imi raspunde: NU STIU. Si am inceput sa radem amandoi, apoi mi-a explicat ca poate sa intre pe un site unde toti agentii imobiliari afiseaza ce au de vanzare si poate sa-mi extraga niste exemple, dar nu asa pur si simplu nu poate sa-mi raspunda. Deci sa recapitulam, amicul meu milionar in dolari, care are experienta in domeniu, care s-a nascut si crescut in USA nu stie sa-mi raspunda precis cat costa o casa sau apartament, si vine un descult ajuns acolo de nici trei ani si face pe expertul, ofera nenorocitul sfaturi unui alt ratat care vrea sa stie cat costa o casa in canada cand el n-are bani nici sa urce intr-un tramvai.

    Cum am spus, intrebari de genul „cat costa o casa” in USA trebuie sa primeasca urmatorul raspuns: ” NU STIU FRATE, iti spun cam cat am auzit ca se vand casele si apartamentele pe aici, ca si-au luat niste prieteni”. Atat, nu talente de handicapat, „este imposibil de explicat, depinde de credit score, locatie, partz, cat pui jos”. Handicapatilor, omul a intrebat cat costa o casa, nu are nevoie de mimbecilitatile voastre, in rest conditiile de cumparat o casa in america sunt exact ca in Romania, se poat imprumuta si aici bani pentru cumparatul caselor bai dobitocilor, nu este ceva tipic american.

    Ca circul sa fie complet handicapatii baga vrajeli de genul „condominium”, „townhouse”…dar „apartament”, „casa” sau „complex rezidential” ce au ma handicapatilor ? Talente de ratatzi desculti, sa se bage sarmanii in seama, vezi Doamne ce sofisticati sunt ca pronunta in engleza, ce vrei frate, poftim , cat o casa in Paris ? Pai depinde ce vrei, vrei maison sau appartement…si nu pot sa-ti spun, depinde, este bine sa discuti cu un Notaire sau sa contactezi o Société Immobilière, iti trebuie cont de banca si daca nu esti francez este in regula, iti poti deschide un comte non-resident, sunt multe de spus. Nu uita de Tax Sur la Public Fonciere si VAT, in plus trebuie sa platesti anual taxele locale, import fonciers si taxe d’habitation, deci intelegi ca…RAHAT, chiar asa, oare nu exista echivalent in limba romana, chiar este nevoie de „condominium” sau „townhouse” ? Haide, te rog, haide sa fim seriosi.

    Pe astia cre vreti sa cunoasteti preturile din USA, voi sunteti cretini ? Trebuie sa va ofere transfugii adrse de net ca sa gasiti cat costa un rahat de apartament ? Sunteti retardati, nu puteti nici sa Googluitzi singuri, dobitoacelor. Asta ca discutam doar de pura curiozitate, in rest orice om normal contacteaza niste profesioanisti, doar handicapatzi precum liliana vine sa-si vanda casa pe forum unui Sosonelu.

    Haide acum sa-ti spun eu preturile in USA. O casa de tot rahatul, veche de minim 40 de ani, care arata ca p*** si necesita vesnic reparatii si imbunatatiri costa in jur de 300.000. Pentru asta te alegi cu niste vecini mexicani, africani, chinezi sau batrani americani care au crescut si imbatranit in cartierul ala. Asemenea case sunt in zonele de tot rahatul ale unor mici orasele imputite, de obicei periferie. O casa decenta, sa nu-ti crape obrazul de rusine, cu greu gasesti ceva cu 450.000.
    In rest de apartamente centrale nu te atingi, clar ? Iti poti cumpara un apartament vechi de 15 ani cu ziduri de gips si poti sa enjoy zgomotul besinilor trase de vecini. In rest daca insisti sa locuiesti in downton, intr-o cladire bine intretinuta veche de 20 de ani primesti pentru 550.000 un apartament format dintr-un dormitor minuscul, o sufragerie cat un dormitor romanesc mediu , o bucatarie in care cu greu se pot misca doua persoane si o baie de dimensiunea celor din avioane. Nu glumesc. In total cheltuielile ca sa traiesti in asa ceva te costa, hmmm, in jur de 5000 de dolari lunar. Stai ca asta este intr-un oras ok, in LA sau NY sunt cu mult peste. Si acum te intreb, unde ii vezi tu pe transfugi ? Traiund in echivalentele americane ale blocurilor de garsoniere romanesti sau in downtown cheltuind 5000 pe luna doar pe locuinta si intretinere?
    AM REUSIT IN AMERICA ! Da, dupa 20 de ani de munca distrugatoare, de privatiuni materiale si intelectuale, de distrugere fizica si psihica, se merita pretul ? Sa lucrezi 8 sau 12 ore pe zi, nu este asta puscarie ? Sa stai inchis intr-u birou, prin veceuri sau bucatara unui restaurant, nu este asta puscarie ? Asdta este viata ? Asa este menirea omului ? Asta este fericirea ? Succesul ? Sa te lauzi ca lucrezi IMPREUNA CU SOTIA si te-ai bagat intr-o datorie de 30 de ani ca sa-sti cumperi casa ! Te mandresti ca ti-ai ipotecat viata si viitorul? Ii indemni pe altii sa faca asta ? Tu, ca BARBAT, asta ii oferi nevestei ? Sa mearga la servici zilnic ca sa aveti bani impreuna de casa, masa si o masini second hand ? Asta este valoarea ta ca OM ? Iti trebuie o femeie in viata ca sa-ti cumperi o casa, ca singur esti tampit si incapabil sa faci asta ? Unde sunt eu stiu ca femeia se sponsorizeaza, este un obiect de placere, de satisfactie reciproca, eu stiu ca femeia trebuie intretinuta, distrata, facuta fericita, satisfacuta pe toate planurile, femeia apartine unui barbat, depinde de un barbat, eu nu inteleg prin casatorie trei ore petrecute pe zi dupa niste ore ucigatoare de munca, nu asa se cladesc si mentin casatorii in anul 2006. O femeie care merge sa lucreze ca sa-si ajute barbatul sa plateasca ratele casei, nu este casatorita cu un barbat, s-a ales cu un RATAT pe care o sa-l insele sau paraseasca cu prima ocazie.

    Auzi, „cand esti cu nevasta este mai usor sa-ti cumperi o”…ptiu, jegosii dracului, ingineri imputiti cu unchii murdare, stirbi ratatzi, vin sa tina predici despre succes dicutand ca el si nevasta au impreuna patru slujbe si lucreaza 10 ore pe zi, ca manance, plateasca datorii, benzina si reparatia rablelor…vin sa-mi spuna ca ei stiu de unde sa-si cumpere pantoful si maieul mai ieftin. Tampitii, n-au nici bani sa mearga intr-un magazin adevarat, trebuie sa fie atenti cu banii, sa economisesca. Pai nu tot asa traiau si in Romania, cu bucile stranse de frica ca nu se ajung cu banii ? Pai, atunci de ce dracului au plecat ? In Romania macar frecau menta 8 ore pe zi, acum hamalesc 12, care este avantajul ?

    Desigur ca generalizez dar intelege ca scopul unor astfel de postari nu este sa acuz in particular pe nimeni, scopul acestor randuri este doar sa semnaleze unele aspecte…

    • Neserios said

      Transformarea romanilor din diaspora nord americana

      Nu incerc sa dau verdicte general valabile in cele ce urmeaza, mai degraba o fac pentru mine, in ultimul timp am postat prea multe lucruri pozitive despre america, un echilibru as vrea sa pastrez.
      Asadar, cum se schimba omul cind ajunge aici? Sunt poate mai multe „alegeri” cu o nota aparte pentru cei care vin direct in america, fata de cei care vin in canada.
      Trebuie sa intelegi mai intii sperantele, teama, indoiala, excitarea, cu care vine cineva aici. Asteptarile sunt mari, de multe ori nerealiste. Asa ca multi sunt dezamagiti initial. Nu este ce se asteptau, mai ales in canada. Aici drumurile se despart. Unii gasesc job, altii nu. Unii gasesc joburi platite prost, se zbat, nu se lasa, pina la urma gasesc ceva mai bun. Unii sunt nevoiti sa se duca la scoala. Altii, mai ales in quebec, nu gasesc job nici dupa 2-3 ani. Lucreaza la negru, stau pe bs, ajung la un echilibru temporar care se tot prelungeste. Incep schimbarile in cum vad lumea, ce asteapta de la viata…
      O trasatura prezenta foarte puternic este denigrarea ambelor medii si cel de adoptie si cel de provenienta. Credeam la inceput ca este o trasatura a natiei noastre, atitudinea asta, nu este asa. Asta a fost printre lucrurile greu de acceptat pentru mine insumi. Asa ca pina la urma am ales o cale de mijloc, si anume sa profit de partile pozitive din ambele culturi.

      1. Amestecarea cuvintelor engleze (franceze) in propozitiile in romana. Printre primele fitze remarcate la romani, in oarecare masura justificate prin faptul ca esti nevoit sa gindesti in engleza ca sa functionezi aici. Asta insa pina cind auzi vorbind pe multi, accentul puternic est-european si fraza formata prost. De mentionat ca fata de chinezi sau arabi suntem super tari. La fel si cind vorbeste in romana, poti detecta un mic accent si o intonatie a frazei diferita. Toate astea sunt explicabile si acceptabile atita timp cit nu sunt pompoase, menite sa sublinieze „ce bine stiu eu engleza, v-am spart” si „de unde vin eu”.

      1.1 Atitudinea de superioritate bazata doar pe faptul ca acum traieste in alta tara, considerata in acceptiunea generala ca „mai buna”. Micimea caracterului este direct proportionala cu marimea aerelor.

      2. Garda jos. Sa ma explic: era un anume stres de care nu mai eram constient in bucuresti,un reflex de autoaparare. In tramvai, pe strada, in parc, in contactul cu politistul de circulatie, la orice ghiseu, etc. Aici au disparut, nu le mai am, sunt mai relaxat, abia acum realizez ce incordat eram in tara.

      3. Mai evident la generatia 40-45 de ani, obisnuita cu inertia si ritmul de „munca” socialist. O anume atitudine la job si inconstienta a propriei pozitii in ochii celorlalti. Reflexul de a cauta si gasi un loc caldutz. Aici nu exista locuri caldutze, exista linii moarte, ultimul pas inainte de datul afara.

      4. Dispretul pentru sau refuzul de a intelege anume realitati din america de nord. Pentru aceste persoane, tot ce este aici este de cacao, toti sunt niste prosti, niste inculti, niste batuti in cap. Ceea ce nu pot ei explica insa este de ce astia au ajuns la o bunastare materiala si noi, astia mai desteptii, nu am reusit decit sa ne furam caciula singuri. Intii ca nu poti privi si trage concluzii generale dupa cei cu care vii doar tu in contact. Societatea de aici este altfel aranjata decit cea romaneasca iar noi si asa nu o vedem pe toata. Elitele sunt mai putine si diferenta dinte elite si masa de la baza curbei lui Gauss este mai mare decit la noi. Sunt mai disciplinati in unele lucruri si invatati in altele sa-si poarte singuri de grija. Tu vezi marea masa si tragi concluzia ca toti sunt asa. Nu, concluzia ar trebui sa fie: Unde vreau eu sa ma situez aici, ce alegeri am de facut pentru a ajunge acolo, ce ma defineste pe mine si ce vreau sa devin. Nu ai nici o sansa sa NU te schimbi ca persoana cind te muti dintr-o cultura in alta, asa ca alege-ti ce vrei sa fii. Nu lasa pe altii sa te invete ce sa faci, unde sa te duci la cumparaturi, ce sa nu vezi la televizor, ce sa citesti, cum sa-ti cheltui banii, etc. Esti singurul in control. Trebuie sa-ti inventezi singur drumul, nu sunt ca in romania modele usor de urmat. Deschide ochii bine, asculta mai multe opinii, alege intotdeauna nu daca este greu sau usor ci daca este bine sau rau.

      5. Identificarea cu cultura de adoptie si spalarea pe creier. Specifica mai ales celor din america, un fel de cnn/mac donalds ambulant. Oamenii astia si-au pierdut indentitatea, gindesc si fac doar pentru ca copiaza si accepta adevarurile altora, fara nici cea mai mica dorinta de a auzi si alte opinii. Pentru ei „life is like a box of chocolate”, daca nu stiti despre ce vorbesc – forest gump. Argumentele nu-si au locul in fata lor decit daca sustin o parere deja formata. Viata altor oameni (de ex. arabii – turcii si iranienii nu sunt arabi sper ca stiti asta, da?) este irelevanta, moartea a mii de oameni nevinovati nu ii misca in nici un fel.
      Un mic experiment: Fidel Castro nu este nici pe departe bau-baul care l-au infatisat americanii, nici macar nu este comunist, nu are o ideologie comunista, prietenii lui sunt Gabriel Garcia Marquez si Nelson Mandela. Cuba a avut un rol hotaritor in independenta Angolei si Namibiei si rasturnarea apartheid-ului in africa de sud. Hai sa vedem, cit de spalati pe creier sunteti? Astept reactii.

      5.1. Mitul americii. Indelung impregnat in memoria si constiinta colectiva. Una din reusitele culturii americane de consum, exportul imaginii. Ideea ca locul cel mai tare unde poti sa te scoti este america. Esecurile sunt trecute sub tacere, ar insemna acceptarea ratarii fata de sine insusi. Astfel individul reuseste sa traiasca ceea ce in ochii altora este cool, tare, de invidiat. Sen se exprima tare pasionat pe subiectul asta, este insa relevant doar pentru o anume parte a celor plecati (nu este 90%, mai degraba 10%).

      6. Pragmatismul, definitoriu pentru majoriatea: voi face cu ceea ce am ce pot mai bine. Am plecat din motive economice, am realizat o parte sau toate obiectivele pe care mi le-am propus, am schimbat „tirul” dupa ce mi-a oferit sansa si realitatea. Apreciez partea pozitiva a societatii de aici, nu uit de unde am plecat si valorile cu care am crescut.

      Toate astea se vad si se manifesta diferit in functie de materialul original. Pantofii cu ciucurasi si tricourile addidas prezente in acelasi timp pe o persoana nu vor disparea, vor evolua doar. La fel si valorile cu care cineva a plecat din tara.

      • Sen said

        Tu poti sa spui ce vrei, postarea ta este gresita inca din titlu. Nu s-a produs nici o transformare cu transfugii, tampitii si ratatzii raman asa indiferente de tara unde ajung sa traiasca.

        „Transformarea” se vede din plin pe forumurile romanesti, sunteti niste dobitoci, animale, chat kappa chiar blocheaza intrarea persoanelor de peste balta din cauza ca sunteti oligofreni si distrugeti dialogul, exact cum se intampla aici sau pe Ping .

        Timpul nu-mi permite sa aprofundez discutia, ti-am citit doar titlul si am simtit nevoia sa scriu aceste randuri.

      • Katrina said

        Oligofrenul si-a spus kuvantul. Bah panarama, ti-ai pierdut orice credibilitate in fata forumistilor, jigodie KGB-ista platita de Moskova pentru a denigra emigrantii instariti din Amerika.
        Ti-e ciuda de mori ca noi avem posibilitatea sa facem ce vrem, sa castigam cat vrem fara sa furam ka voi mioriticii. Omul are dreptate, ne-am schimbat mult, nu mai mintim, nu mai furam, nu mai suntem lenesi. Muncim pentru bani frumosi acum. 1G6KF5791YU18 1027 ia d-acilea si descifreaza pulifrici

    • Dl.Goe said

      Transfugi? Asta nu era cumva denumirea data de securisti celor plecati din tara?

  3. Tradian Bastase said

    Blogul asta e o abureala

  4. rongo said

    Grandpa Elliot și Johny Răducanu s-au cunoscut în New Orleans:

    • Dl.Goe said

      Ma astept sa aflam mici povesti despre marele Johny de la cei care l-au cunoscut si acompaniat personal.

      • rebeliunea minerală said

        Nu ştiu dacă l-am acompaniat, dar, la patru mâini, pe o pianină şi într-un devastator râs, în duet, am explodat împreună. Dar, să-ncep cu-nceputul, pentru că nici-un sfârşit nu-şi are sfârşitul.
        Prieten cu soţii Ţ, compozitoarea şi proful de contrapunct, m-am pomenit, invitat de mâna doua, prin noiembrie ’84, la aniversarea celor şase decenii ale poetei N. C. Printre sticlele ghintuite de Condratov şi vazele de cristal îndesate cu kentane şi polmoale, (despachetate, să nu fie manglite en gros), zăceau sau se vânzoleau Crohul, Besoiu, Iorgulescu, Dora, nişte chelii zbârlite şi câţiva recitatori. Cu Theo Ţ-ul foarte căsătorit, reanimam o sticlă de vodcă, neciocnită, gură-la-gură, în delta unui holişor care se vărsa-n buda, din care, ba piano, pe şestache, ba forte, războinic biruiau uşa capitonată răpăieli, troznete şi bubuituri – semn al distincţiei şi discreţiei noastre, fiindcă abia ce-am declanşat galeria cu „dă-i!,arde-o!, acum, ori niciodată!, ţine-o aşa!”, din toaletă şi-a făcut cea mai vaporoasă fiinţă apariţia, actriţa I.C., dovadă succesul ei fulminant şi ulterior pe scenele parisiene. Cunoscându-se cu Theo, ca-ntre meseriaşi, Papa Johnny şi-a sprijinit hohotele – din off-ul scenetei – şi pe gât-umărul meu, până, prin apăsare, m-a alocat scaunului de la pianina unde dubla cu N.C. sucombase din cauză de comun acord comic al situaţiei stipulate. Al meu eşti, pulică – a dat să-mi zică, făcându-mi un re-minor, dar, atinşi de parfumăţia trecătoare a nălucii aplecate-ntre noi, ne-am depresurizat, in duo, deflagrant. Ne-am cunoscut, aşadar, numai muzical – pe jumate. De altfel, abia de un an, Nichita mă botezase Rongo; cum să-i fi făcut, fără el, cunoştinţă, lui Johnny, cu el?

    • Florica said

      johnny-raducanu-nu-face-rating

      dileme-line/articol/johnny

      Johnny_Raducanu_si_Andrei_Plesu_Tescani

      Artistul_care_si-a_trait_viata_din_plin

      bucuresti-jazz-johnny_raducanu-madalin_voicu-cultura

  5. neamtu tiganu said

    Pamfletu propus spre discutie dovedeste ca bulgarii au ceafa groasa si capu mare. Cele descrise sunt intimplari vechi, istorice, eu le-am trait prin 93-94. In ziua de azi nu mai exista diferenta intre emigranti si bastinasi, sunt emigranti pirliti si bastinasi bogati si invers.
    Legaturile emigranti-bastinasi, atunci cind sunt dorite, exista tot timpu, gratie internet, telefon. Intilnirile emigranti-bastinasi au loc, cind sunt dorite, oriunde in lume, in Germania, Romania sau pe teritoriu neutru Spania, Italia, etc.

    P.S Ma impresioneaza postarile gigantice semnate SEN si Neserios, oare citeste cineva?, astea sunt postari tipice de emigranti, sunt cum ii spun io nefestii cind ma bate la cap, postari de nevorbiti.

    • Dl.Goe said

      Tema asta a lui cat de mult „partir, c’est mourir un peu” este inepuizabila dar fara acompaniament orchestral piesa nu suna bine. Imi pare rau ca fiind putin plecat n-am reusit sa fiu pe faza pentru startarea discutiei. Mi-ar fi placut sa aflu cat de des vizitati Romania si cum o regasiti. Ce va surprinde? Cum va „loveste” schimbarea celor pe care-i stiati bine etc, chestii din astea… amnezii, refllexe… Va multumesc pentru interventie.

  6. contele said

    Sen face confuzie între transfugi şi emigranţi. Părerea mea de …cum zice el: „dobitoc şi animal care distruge dialogul”. Ce figură şi acest Sen…îi dă cu cazmaua în cap partenerului de discuţii şi se plânge apoi de lipsa…dialogului!!

    Băi, ce bine c-am rămas în ţară… Am casă, am bani, am nevastă, sunt şef la mine-n ţară, lant gros de aur îmi iau când „vrea” muşchii mei, dacă „vrea”, bineînţeles, da’ acuma nu „vrea”….job ca lumea, tenis de câmp joc de trei ori pe săptămână şi mai ales nu sunt patriot, sunt doar un om cu scaun la cap…Adică sunt normal la cap.
    De ce credeţi că o duc aşa de bine? Din cauza emigranţilor. Ne-au plecat inteligenţele, capacităţile, geniile…Foarte bine, să plece…Altfel ar mai fi apucat un mediocru ca mine un post de şef aşa bine plătit? Că mie nu mi-a plăcut niciodată concurenţa.

    P.S. Curios mi se pare cum după numai câteva luni de montat faianţa sau de cules căpşuni prin Occident conaţionalilor noştri le creşte geometric stima de sine: 3 luni de muncă acolo echivalează cu statutul unui profesor, în 6 luni eşti egalul judecătorilor iar după un an ai o siguranţă de sine ce ţi-ar permite chiar şi o operaţie pe cord deschis.

    Dle Goe, de curiozitate, dacă ar fi trebuit să comentez în duet, care mi-ar fi fost colegul?

    • Dl.Goe said

      Cu Ducele William Gabriel Brînză 🙂

      P.S. Sire cred ca perpetuati fara voie o legenda falsa, adica ma rog, legenda e veritabila, continutul e fals: aceea ca cei mai valorosi dintre conationali ar fi tocmai cei plecati in lumea larga. Ceea ce nu-i adevarat. Nici invers nu-i adevarat (…), pentru ca decizia de a-ti lua lumea-n cap n-a depins decisiv nici de inteligenta, nici de pregatire, nici de onestitate, nici de starea materiala, nici macar de spiritul de aventura sau de starea de spleen si zadarnicie, ci de detalii de destin mult mai subtile, astfel incat din punct de vedere al densitatii de „valoare” (ca medie statistica) cei plecati se situeaza exact la acelasi nivel cu cei ramasi, si (asadar) cu nivelul mediu al natiei din care s-au extras (ca lozuri mai mult sau mai putin castigatoare). Se poate spune fara teama de a gresi ca proportia de romani inteligenti/educati/onesti versus roamani idioti/analfabeti/lichele este, cu o buna aproximatie, aceeasi in tara ca si peste hotare (ca sa zic asa). Nu pun la socoteala Republica Moldova, din ratiuni umanitare.

      • contele said

        Aşa e, desigur, dar am încercat un exerciţiu de modestie…Parcă nu mă prinde.

        • Dl.Goe said

          Asa este. Nu va prindeeee… Dar Excelenta, ati remarcat si altetza voastra un fapt semantic-ca sa zic asa, semiotic-chiar, ca sunt numiti „emigranti” doar cei care-au emigrat partial, incomplet, cei ramasi asa… cu sufletul in doua luntre? Ce emigrati de-a binelea (adevaratii emigranti) nu mai supårå Romania. N-o viziteaza, n-o viseaza, n-o vizeaza, n-o voteaza si in genere, chiar bântuiti de inadaptari si agnoase pasagere, se casatoresc (mixt) in patria adoptiva si nu mai au habar de ce se mai intampla pe Dâm-bo-vitza. Unii nici nu stiu cine este Adrian Copilul Minune. In schimb sunt numiti emigrati cei care sunt cu trupul aiurea si cu sufletul in Romania, citesc ziare, combat pe forumuri, au bloguri (eventual certocrate), vin la vot si se pricep sa dea sfaturi bune celor ramasi cu trupul in patrie dar cu sufletul aiurea sau nicaieri. Acuma daca Academia tot umbla la sensuri si actualizeaza semnficatii (la tigani si jidani) de ce nu s-ar extinde tratamentul in mod nediscriminatoriu si la emigranti, si sa accepte termenul „semigranti” pentru cei plecati asa si asa. Domnia voastra cum considera?

        • contele said

          „…cu trupul in patrie dar cu sufletul aiurea sau nicaieri.” Hmm, interesant…mi-a plăcut…am să mă gândesc la ea…

          Până una alta vin în întâmpinarea dorinţei d-stră: ştiu pe cineva care l-a cunoscut pe Johnny Răducanu!
          http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/O_amintire_cu_Johnny_Raducanu_7_558014202.html

        • Dl.Goe said

          @Contele – Merci. Jony Raducanu este un personaj care a dat culoare universului in preajma sa. O preajma cand mai mare, cand mai mica. Acum, pentru o clipa (clipa cea repede) preajma sa este iarasi cea fost, mare. Uite inca una:

          http://www.dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/doua-intimplari-johnny-raducanu

  7. Dl.Goe said

    Ai venit acasă după un an de muncă. Din Spania, Italia, din State, din Canada, din Germania şi de pe unde te-o mai fi aruncat viaţa. Stai, de regulă, o lună, o lună jumate, în fiecare an. Cu nevasta/soţul şi copiii. Trăieşti din bagajele nedesfăcute complet şi zburătăceşti şi un pic la mare, poate şi un pic la munte. Îi găseşti pe ai tăi parcă mai micşoraţi şi mai ridaţi. Au făcut schimbări prin bucătărie. „Fir-ar să fie“, îţi zici, „ăştia în România încă nu ştiu să facă finisajele ca lumea.“ Totul pare mai mult sau mai puţin însăilat. După primele pupături, lacrimi şi îmbrăţişări, mama te anunţă că la iarnă „creşte gigacaloria“

    citeste mai departe la Selma. Are si comentarii interesante. Nu destule pentru o concluzie… dar orisicat. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: