(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 3 februarie 2012

Pupat Piatza Universitatii

Posted by Arca lui Goe pe februarie 3, 2012

Imi place atmosfera din Piata Universitatii. Imi plac la nebunie protestele dar si demonstratiile. Quod erat demonstratum. Se imbina intr-o maniera fascinanta, specific romaneasca, utilul cu placutul si hazul cu necazul. Ar fi frumos sa-i ia Dumnezeu mintile si s-o impinge necuratul pe minstra turismului sa incerce sa promoveze imaginea Romaniei aici, la km 0 al democratiei. Infierbantati de ger demonstrantii pentru reforma  s-ar putea lasa sedusi de ideea de a-l vedea pe dracul gol si cool deposedind-o pe blonda ministra de tzaolele scupme, pentru a o lasa-n pielea goala, intr-un pictorial de iarna, care nu-i ca vara. Acum insa lasand gluma la o parte, in laturi, trebuie spus, fie cine ce-o zice, ca protestele, in general, si astea de acum in special, sunt foarte bune, corecte, democratice, utile si spre binele general. Cu conditia sa sa nu se piarda pe sine si sa se incheie glorios intocmai si la timp. Inainte de a degenera. In ger sau in spring. Ca urmare a audientei periferice, neesentiala in raport cu evenimentele, pe care o are blogul nostru, as indrazni sa promovez, fara cea mai mica intentie de persiflare, partea umoristica a acestui fenomen altoit pe butura revolutiei anti-comuniste din decembrie 89 si pe ramura poetica a rascoalei anti-mineresti a golaniadei din 13-15, pastrand speranta ca tanarul Coriolan Craciunescu va fi mai bun decat predecesorul sau Coriolan Muntenescu, astfel incat sa si-l aminteasca conul Zaharia, de la 11 Februarie (mult nu mai e) macar si la anul pe vremea asta.

Iata asadar cteva texte cu mare potential artistic culese la cald din ger, de la piata:

Tinerii au anuntat ca vor veni zilnic, de la ora 20:00 pâna la 22:00, pentru a nu lasa piata libera. Sloganul lor: „De la opt la zece seara vin aici si-mi apar tara!„.

 „Domnul preşedinte este un om rău, nu vreau să-mi fure viitorul!”

Am venit în Piaţa Universităţii ca să protestez împotriva lui Boc, Băsescu şi Udrea. Pentru că au tăiat salariile părinţilor mei şi acum stăm foarte prost cu banii şi, pe lângă asta, au făcut foarte mult rău ţării noastre. Nu mai există lo­curi de muncă, tati şi mami se descurcă tot mai greu, banii sunt foarte puţini şi au fost folosiţi de politicieni să devină mai bogaţi şi e păcat de sângele vărsat. Nu ştiu foarte multe despre Revoluţie, dar am citit că foarte mulţi oameni au murit atunci ca să avem acum democraţie. Ne-a învăţat la şcoală ce înseamnă asta, şi mie îmi pare rău de toţi oamenii ăia care au murit. Domnului preşedinte Traian Băsescu i-aş spune să demisioneze, nu ştiu cine să vină în locul lui, un om mai bun, asta este clar. Domnul preşedinte este un om rău, pentru că a furat din banii lui mami şi lui tati, din banii ţării şi nu vreau să-mi fure şi mie viitorul. – Ungureanu Maria, 11 ani, elevă. 

„Noi suntem «demos» şi deţinem «cratos»”

M-a scos din casă ceea ce a scos pe ma­joritatea, cred eu, şi anume nesimţirea domnului preşedinte, care nu-şi merită apelativul de domn, dar eu încă ştiu ce-i ăla res­pectul, spre deosebire de dânsul. Pe scurt, asta m-a scos din casă, lipsa de respect, pe care o simţeam de foarte multă vreme, iar picătura care a umplut paharul a fost domnul Arafat. Şi-am continuat să vin aici, în Piaţă, pentru că am aşteptat o reacţie din partea domnului preşedinte. Mă aşteptam să iasă şi să plângă măcar. Să zică ceva, nu l-aş fi crezut oricum. Discursul de ieri nu a făcut altceva decât să mă facă să stau aici până la primăvară. Noi nu suntem nişte marinari. Ţara nu este o navă. România este compusă din cetăţeni liberi, care trăiesc într-o democraţie. Noi suntem „demos” şi deţinem „cratos”. Prin urmare, nu suntem nişte marinari care se execută la ordinele comandantului, din câte îmi amintesc eu, preşedintele este în slujba poporului. Cu alte cuvinte, poate domnul Băsescu ar trebui să execute, chiar şi în faţa mea. – Nicoleta Carjoan, 25 de ani , specialist în marketing şi vânzări la TVR

„Aş vrea ca românii să fie mai solidari”

Eu vin în Piaţa Universităţii pentru că Băsescu este dictator. Are stofă de dictator, din prima clipă de când a devenit preşedinte am simţit lucrul ăsta. Însă atunci era pe val, era plăcut de toată lumea. Nu sunt de acord cu ceea ce face acum. Îşi atribuie nişte lucruri care nu se regă­sesc în Constituţie. Totuşi, pe mine nu m-a păcălit domnul Băsescu. Cum a reuşit să păcălească atâţia oameni, nu pot să-mi explic. Am văzut dincolo de păcălelile domnului preşedinte. Îmi place să fiu liberă, să nu fiu constrânsă. Cu toate că eram tânără când a căzut Ceauşescu, observ acum aceleaşi apucături la domnul preşedinte Băsescu. Iar motivul principal pentru care m-am hotărât să ies în Piaţă a fost acela că nici măcar pe vremea comunismului nu ne-au tăiat atâtea drepturi şi beneficii. Ne taie din libertate, ne fură viitorul. Aş vrea ca românii să fie mai solidari. Recunosc că am avut câteva zile un sentiment de frustrare. Vedeam oameni prin supermarketuri care se plimbau şi îşi făceau liniştiţi cumpărăturile şi mă gândeam: „Habar n-au ce se întâmplă cu viaţa lor, pentru ăştia ies eu să îngheţ ca o proastă”. – Mădălina Ion, 39 de ani, artist plastic. S-a căsătorit acum două zile.

Noi am venit aici pentru că salariile sunt mici, pensiile la fel, ba mai mult, le-au tăiat, iar acum cei de la putere vor să ne corupă din nou cu tot felul promisiuni şi minciuni.

Mai multa literaura vie se gaseste AICI.

Cu toata realitatea (nu TV) tragica ce a nascut aceste discursuri trebuie sa marturisesc (fara nerusinare) ca am râs cu lacrimi citind aceste texte recitate cu sinceritate de românul normal, ca mine, ca d-voastra sau ca Claudiu Craciun. Asta e. Sunt condamnat sa ramân o fire vesela. Peste ani multi altii vor râde,  asa… retroactiv, citindu-le, de-o fi una, de-o fi alta. Si e stiut ca cine râde la urma râde mai bine. Acuma ce sa fac daca nu poci sa ma abtin? Pentru ca mi-e naturelul simtitor. Caci eu am tinut si tiu la umor.

Cum să mai scrii versuri lirice
în aceste zile când tânărul martirizat
e scuipat de surori în spitale
iar adevărul este cărat la gunoi
în căruţe trase de cârtiţe ieşite la lumină?
versuri parfumate pentru mama
care-şi caută copilul omorât cu ranga?
metafore subtile pentru stomacul
muncitorului umplut cu sofisme proletare?
azi versurile lirice sunt adevărată jignire
lăudat fie poemul gloduros poemul strâmt poemul orb
ca timpul prin care trecem cu picioarele retezate
( Refuz categoric –  Petre S.)

Posted in Arcaluigoeologie | 20 Comments »

Domnul Sufletzel (II)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 3, 2012

Stimaţi prieteni, vreau încă de la început să vă dau o veste îmbucurătoare, mai ales pe vremurile astea de viscol şi răscoală.

Şi anume că Traian Băsescu, Ion Iliescu, Victor Ponta, Crin Antonescu, Dan Diaconescu, Dan Voiculescu, Viorel Hrebenciuc, Roberta Anastase, Vasile Blaga şi oricine mai vreţi dumneavoastră dintre actorii circului nostru politic cotidian au dispărut cu circ cu tot şi pentru totdeauna. Anticipez neîncrederea, dar şi sfioasa speranţă pe care vi le-am stârnit cu ştirea aceasta. Ele seamănă cu licărul de bucurie din ochii ciukcilor din Siberia când un activist a venit să le anunţe zborul istoric al lui Gagarin: „Tovarăşi, ruşii au plecat, primii dintre toate popoarele, în cosmos!” La care un bătrân a dat glas speranţei generale: „Toţi?!”

Da, toţi, cu parlament cu tot, cu consilieri şi secretari, cu ziare, televiziuni şi bloggeri şi postaci, cu partizani şi defăimători, întreaga viaţă politică românească. Fireşte, cum pe lume nu se întâmplă minuni (singura minune e că lumea există, scria Wittgenstein), trebuie să mă plasez pe poziţia neprincipială a idealismului subiectiv pentru ca afirmaţia mea să capete valoare de adevăr. Cei de mai sus n-au dispărut din realitatea obiectivă pe care o percepem cu simţurile, cum ne spunea bătrânul profesor de socialism ştiinţific din liceu, cu talpa lui groasă cât un dicţionar la piciorul drept, ci din lumea mea, din realitatea mea interioară. Ei vor continua să existe şi să se agite, dar ca nişte tipi din Australia pe care nu i-am întâlnit şi nu-i voi întâlni niciodată.

E un fel încâlcit de a spune că de astăzi voi părăsi orice preocupare politică, orice implicare, prin scris sau chiar şi numai prin citit, în orice ţine de acest domeniu pe care îl cunosc acum ca pe propriile mele buzunare. Mai mult, îl cunosc pe propria piele, asemenea condamnatului din colonia penitenciară a lui Kafka. Am făcut jurnalistică, în mare parte politică, timp de vreo opt-nouă ani. Cred că e destul pentru cineva al cărui sens în viaţă e cu totul altul.

Mircea si-a inchis Blogul

Am acumulat în tot acest timp experienţă cât pentru o viaţă întreagă. Nu mă plâng, n-a fost întotdeauna insuportabil, aşa cum este azi. Ştiu acum mult mai bine la ce mă pot aştepta de la oameni, chiar de la cei apropiaţi. Am părăsit uriaşa iluzie că devii tot mai iubit pe măsură ce se acumulează în urma ta produsele unei vieţi de muncă. Sau că vocea ta este mai respectată. Am văzut cum, pe rând, toţi cei pe care-i admir pentru opera lor s-au retras din spaţiul public. E şi firesc: i-am văzut târâţi în toate noroaiele lumii, căci adversarul politic nu mai e nici filozof, nici scriitor, nici măcar fiinţă umană, ci doar carne de tun pentru pamflete, caricaturi şi injurii pur şi simplu. Mi-a ajuns, m-a răzbit în fine şi pe mine. Mă-ntorc la versurile lui Eminescu: „Zică toţi ce vor să zică,/ Treacă-n lume cine-o trece…” Dacă va veni sfârşitul lumii, voi fi ultimul care-o s-o afle.

Prin urmare, voi scrie aici, de-acum înainte, despre orice în afară de acidul sulfuric în care-am înotat timp de nouă ani, prins în mod absurd într-un război care n-a fost niciodată al meu. Voi scrie despre cărţi de toate felurile şi despre oameni, despre ce mi se-ntâmplă, despre ce cred despre ce mi se-ntâmplă, despre câte-n lună şi-n soare, atâta vreme cât mă vei răbda şi cât mă va răbda conducerea ziarului, care m-a îndemnat să-mi păstrez totuşi rubrica. Deşi pe hârtie, ar putea fi un fel de blog sau un fel de jurnal din familia celui pe care Dostoievski (nu, nu mă compar cu el) îl scria şi-l publica în ultimii ani ai vieţii. Voi merge şi pe forumul articolului, pe unde, din pur instinct de conservare, n-am mai hălăduit de luni de zile. Poate că voi afla de data asta nu doar, ca de obicei, cât de lichea şi de vândut unora şi altora am fost în toţi aceşti ani, ci şi ce crezi tu, cititor genuin, despre toate acestea. Şi cam cum ai vedea tu noua formulă a rubricii mele. Ce te interesează cu adevărat, ce ţi se pare că merită, în vacarmul general, să existe ca o contrapondere sau ca o alternativă?

va urma

După ce le-a mâncat tone de ruj,
Femeile,
Înşelate în aşteptările lor cele mai sfinte,
Au găsit mijlocul să se răzbune
Pe Don Juan.

În fiecare dimineaţă,
În faţa oglinzii,
După ce îşi creionează sprâncenele,
Îşi fac buzele
Cu şoricioaică,
Pun şoricioaică în păr,
Pe umerii albi, în ochi, pe gânduri,
Pe sâni,
Şi aşteaptă.

Ies albe în balcoane,
Îl caută prin parcuri,
Dar Don Juan, cuprins parcă de-o presimţire,
S-a făcut şoarece de bibliotecă.

Nu mai mângâie decât ediţii rare,
Cel mult broşate
Nici una legată în piele,
Decât parfumul budoarelor,
Praful de pe antici
I se pare mult mai rafinat.

Iar ele îl aşteaptă.
Otrăvite-n cele cinci simţuri – aşteaptă,
Şi dacă Don Juan şi-ar ridica ochii
De pe noua lui pasiune,
Ar vedea-n fereastra bibliotecii
Cum zilnic este înmormântat câte un soţ iubitor,
Mort la datorie,
În timp ce-şi sărută soţia
Din greşeală.

(Don Juan  – Marin S.) 

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: | 7 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: