(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for aprilie 2012

Homeopatia si scroafa

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 30, 2012

Ce mai freamat!
Ce mai zbucium!
Presa clo-coti de zgomot
Si de arme
Si de bucium…

De fapt nu. Daca stai sa te gandesti caderea celui ungurean si numirea interimarului Ponta n-a produs niciun efect notabil in presa, niciun freamat mai de Doamne-ajuta. Pe langa aceasta schimbare de guvern, sinuciderea Madalinei Manole a fost un eveniment de proportii cosmice. Dar ce se intampla? Analistii grei merg pe burta, inclusiv Alina Mungiu Pippidi. Ma rog domnia sa, brava, nu merge chiar pe burta (n-ar avea cum). Dar exceptiile nu fac decat sa inatreasca regula (regula paralelogramului si a mâinii stangi). Un silentium lugubru. Se tace in draci. De ce? Oare sa-l fi crezut toata lumea (inclusiv mamimutele de serviciu, umanizate brusc prin puterea credintei) pe scandalagiul sef, omul orchestra care da tonul la cantec, pe presedintele romanilor, Traian Basescu cand a zis râzand (nici pomenela de lacrimi) ca nu-s motive de panica (pentru tara) si ca in fond si la urma urmei nu s-a intamplat nimic notabil, nimic extra-ordinar, nimic in afara unui parcursului prestabilit?

(
Sa nu fi meritat „stolojanul” nicio lacrima melo-dramatica de data asta? Suntem oare pe cale sa iesim din era tragediei antice? Tot ce se poate. Avem iata la activ doi „stolojani” arsi de energia politica intunecata, amandoi fosti prim-ministri, amandoi fosti viitori candidati virtuali la pre-zi-den-tia Romaniei, amandoi esuati pe linie moarta, intr-o mai vasta natura moarta cu premieri: Roman, Ciorbea, Radu Vasile (da,da a existat un premier numit asa), Nastase, Boc… toti epave irecuperabile. Ca devoratoare mai e si politica asta de consum.
)

Dar poate ca explicatia rezida in altceva inca si mai prozaic, si anume in proliferarea subita a sindromului Tudoran. Toti analistii mari, surprinsi cu pantalonii in vine de venirea primaverii valahe, asteapta, inainte de a comenta esential, sa vada ce zic ceilalti analisti. Trebuie sa cedeze unii primii (cei mai prosti) ca sa vina esalonul doi de analisti grei si sa-i conteste amorsand in cele din urma jucaria mediatica aducatoare de audienta. N-ar fi culmea sa fie o ratata o asemenea oportunitate picata din cer? Analisti, desteptarea! Ori, mai stii?, o fi vreo epidemie de intelepciune si prudenta. Neputand sa ghiceasca gândurile zeilor, acum pana-n ziua, inaintre de investire, oamenii de presa, formatorii de impresii, astepta bomba: picarea guvernului Ponta in Parlament. A dracului pielea pe ei de pixari cu aere intelectuale, daca mai pot crede in priculici la varsta asta. Guvernul Ponta n-ar putea fi trantit in parlament decat daca domnul Sufletzel Iliescu ar mai avea sufluri oculte in el si ar putea sufla tare in urechile indopate cu ceara ale parlamentarilor PSD, sau daca, Doamne fereste isi baga Dracul coada. Nu-nvie mortii. E-n zadar copile. Nu se baga Dracul in asa lucrare caci dansul se fereste de concurenta neloiala precum liber cugetatorul de tamâie. Pacat de dl.Iliescu, o lebada atat de alba, de saraca si de cinstita. Deci nu. Nu-i nici asta.

Silentiozitatea complice a presei, care (de data asta) lasa lucrurile sa se faca, nu-i pana la urma decat efectul colateral al intamplarii homeopatiice petrecute pe trupul politic al multi-milenarei natiuni danubiano-pontice.  In fapt suntem martorii unor intamplari microscopice precum: migratzia de primavara a frunzelor si vreascurilor in patria crinilor (in lunga traditie a intoarcerii armelor cu cateva luni inaintre de 9 Mai), dezintegrarea radioactiva a PDL (cu binecuvantare de la Cotroceni), momirea cuplului Ponta-Crin in capcana guvernarii, sau din contra succesul dictaturii antonesciene in PNL care coaguleaza (prin aspirare si aspiratii) fortele democrarice parlamentare si extra, in ciuda ex-presedintilor Iliescu si Basescu, intru scurtarea razboiului cu 6 luni (calvarul poporului oropsit domnule). Dar toate detaliile punctuale, efectele agitatiei browniene la scarea molecula, insumate dupa regula paralelogramului si a mâinii stangi (zisa si a burghiului drept), determina impreuna vectorul global al unei manevre homeopato-politice mai generala si mai stingenta: Eliminarea corpului strain. Ce-i drept e drept, nu se poate avea pretentia ca globulele albe ale imunitatii politice sa fie constiente de sensul miscarilor lor, iar acel sens ordonator nu-i dat nici macar de creier (care creier?) ci de o forta (ordonatoare) difuza raspandita pretutindeni in corp. Incapabil sa fie realmente virulent cu sistemul, nenea Basescu (in afara de faptul ca s-a integrat, fiind invins de sistem intr-o maniera mult mai subtila decat predecesorul sau, dl. … na, ca-m uitat cum il chema) a obtinut un admirabil efect contrar, contribuind fara voie la o imunizare consolidata a sistemului gazda, care sistem arzandu-se o data cu iaurtul, sufla acum, normal, si in ciorba. Pana la urma nimanui nu i-ar fi convenit ca Mihai Ungureanu sa se bucure 7-8 luni de vizibilitate si mediatizare, cu efecte deloc previzibile, precum consolidarea unei popularitati peste limita critica, ceea ce ar fi facut procesul ireversibil. Trepadusi de serviciu (si  chiar de servicii) incepusera procesul spontan al iproscarii cu cacat, dar organismul, in intelepciuna sa homeopatica, bazandu-se pe memoria unor experiente recente ale unor campanii de improscare ratate, n-a vrut sa-si asume inutil niste riscuri asa de mari. Cu cat mai repede este eliminat corpul strain cu atat mai bine si mai definitiv. MRU a spus ca nu si-a spus ultimul cuvant, iar acesta a fost, de fapt, ultimul sau cuvant in politica damboviteana, care, iata, consemneaza inca un avort spontan, ne consiliat psihologic. Asa dupa cum spunea si nemuritorul Prigoana, cariera politica de la perceptie a junelui Ungureanu a luat sfarsit. Ce repede a ars! Pacat de el. Era un tanar acrobat frumos, cu trupul tatuat de sus si pana jos, de care publicul se minuna, la bara fixa cand se invartea, ca o morisca de cafea, cu balerina langa el. Dar balerina nu-l iubea… etc, etc, etc. Sa-i fie tzarana usoara si Dumnezeu sa-l odihneasca.  Caci cine mai are azi timp de lacrimi? O zi relache. Apoi la fel, cu aceeasi balerina laga el, alt acrobat. Alt salt mortal.

Ah, dar sa nu uitam de celelate doua puncte de pe ordinea de zi: topicul „Despre Distante” – Aăîâ… va intra curand in lucru, iar scroafa… Scroafa care s-ar fi urcat in copac (ca sa devina maimutza) s-a contaminat cu virusul care dă  sindromul CTP. Odata contaminat de acest virus omul halucineaza-halucinand ca trupul sau a devenit poarta prin care adevarul intra in lume, ceea ce-l face sa spuna usor, lin, cu oarecare sinceritate, pe alese, cate ceva dintre cele ce-i trec prin cap, confundand sinceritatea selectiva cu adevarul absolut. Un astfel de bolnav are hazul sau. (Noi de exemplu nu-l putem citi pe CTP, prototipul recent al acestui sindrom vesel, fara sa ne amuzam copios).

Ca fapt divers, si in cu totul alta ordine de idei, fara nici o legatura cu homeopatia ar fi de remarcat ca Opinia Civila din Romania, aflata perpetuu in calduri si degeaba, a ramas scrufuloasa la datorie si srofuloasa la logica, producandu-si singura, orgasm dupa orgasm, intelectuale toate. Intr-unul dintre cele mai comice articole din ultima vreme am putut constata ca s-a dat dezlegare la peste si liber la dictatura antonesciana in interiorul intr-un partid virtual (adica inexistent) care functioneaza, in laborator, ca o corporatie non-profit. Sa râdem cu Ileana-Stana-Ionescu (Doamne iarta-ne)…

Amuzante ni se par si discutile despre partide (adica despre pluri-partidism cum ar veni) atata vreme cat in Romania nu exista decat un singur partid: PSD. Unic. Un partid in care se afla, ca membri cu drepturi depline, Iliescu, Ponta, PNL-ul, PC-ul, PDLul (ha-ha) si chiar Adrian Nastase si Marean Vanghelie (pe con-soarta stapan)… Circa 4 milioane de membri si simpatizanti. Partea cu adevarat interesanta sub aspect (sa zicem) stiintific ar fi ca iesirea iminenta din realitatea politica a euro-zonei noastre folclorice, a termenilor „mru” si „pdl” nu va produce niciun efect notabil sub niciun aspect, social, politic, economic, in relatia Romaniei cu romanii, cu Europa, cu America, cu Israelul, cu Dubaiul, cu ONU, cu FMI, cu BM, cu UEFA, cu FIFA, cu NATO, cu Republica Moldova si cu CAER-ul. Practic, se dovedeste, daca mai era nevoie, ca MRU si PDL nici macar n-au existat.  Doamne ajuta.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 35 Comments »

Motiune si Cenzura

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 29, 2012

Poposim pentru cateva clipe aici (in sfânta zi de Duminica) cu scopul, care scuza mijloacele, de a preciza ca n-am uitat aceea amarata explicatie despre discrepantele (d)intre distante si vârste  in Uni-vers, despre care desigur nimeni altcineva nu-si mai aminteste nimic. S-ar zice ca asta ne e grija: sa amintim. Deci da, n-am uitat si n-am „uitat”. Nu uita nici tu. O sa explicam in timp util (!). Pana atunci insa, in spatiul gol care se casca distant intre promisiunea unei explicatii si explicatia in sine, ca mijloc prin care am dori sa evitam amnezia (in general si in raport cu „distantele” in particular), pe post de punte (extensibila) iti propunem un film. Stim! Stim ca l-ai vazut deja (cum? cum nu l-ai vazut? ai uitat? deja) si stim ca daca ti-am spune din start ca dureaza doua ore (cat a scrie 10 explicatii despre dilatarea Uni-versului) ai evita sa-l pornesti (adica sa te pornesti pe tine, doua ore !!! asta este enorm, noi nu putem pierde atata timp)… Asa ca iti spunem ca dureaza 5 minute… Vizioneaza doar primele 5 minute. Noi credem ca este suficient… pentru a deveni evident ca acest mijloc duminical al unui scop vag, e mai important decat scopul in sine. Filmul acesta este special pentru tine (nu te mai preface ca te miri! stim ca esti aici si tu stii ca stim):

Posted in Arcaluigoeologie | 10 Comments »

Miorita invers

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 27, 2012

Posted in 0ricine-0ricând-0riunde | 15 Comments »

Intelectualul și puterile altora

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 25, 2012

De curând, Andrei Oișteanu a scris un excelent articol în 22 (Intelectualul și imaginea lui), în care protesta împotriva pasivității intelectualilor care asistă intimidați la insultarea și calomnierea imundă a lui Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici și Gabriel Liiceanu. Sunt întru totul de acord cu Andrei Oișteanu: asistăm la o imensă explozie de ură și de minciună împotriva celor trei, ajungându-se până la arderea în efigie a unora dintre ei, precum s-a întâmplat nu de mult la Timișoara. (Pe când arderea cărților?) Și de asemenea, asistăm la o insidioasă campanie de intimidare.

Unde mă despart totuși de Andrei Oișteanu este atunci când el vorbește despre „reducerea intelectualității române la (doar) cei trei“. Nu, nu intelectualitatea română este redusă în mod fals la tripleta de mai sus, ci în mod țintit și neechivoc numai cei cărora li s-a pus eticheta de „intelectualii lui Băsescu“. Aceștia sunt ținta urii, a cărei origine nu trebuie căutată numai în psihologia resentimentului (vezi Anatomia resentimentului, ed. Vladimir Tismăneanu, Curtea Veche, 2010), ci adesea și într-o direcționare politică clară. Apoi, multe dintre cele mai ticăloase atacuri nu vin numai de la oameni care au studiat gramatica cu Vanghelie și de la jurnaliști din liga C, precum Roncea, ci sosesc de la intelectuali autentici, din liga A. Nu plebea agitată de demagogi militează pentru desființarea morală și profesională a „intelectualilor lui Băsescu“ și a celor asociați cu ei, ci chiar alți intelectuali.

Un caz recent este cel al cunoscutului critic literar Gheorghe Grigurcu (Pleșu versus Ilieșiu, revista Acolada, martie 2012). Comentând cu ochelarii deformanți ai Antenei 3 excluderea lui Sorin Ilieșiu din GDS și corespondența sa cu Andrei Pleșu, d-l Grigurcu este generos, revărsându-și potopul indignării asupra unui GDS „lărgit“ și asupra revistei 22. Autorul pune semnul de egalitate între „autorii favoriți ai nomenclaturii de pe timpuri“ și cei de la GDS și afirmă: „Pe de o parte, «liberali», legatari cum ar veni ai disidenţei din «epoca de aur», pe de alta trebăluind cu hărnicie la noile curţi prezidenţiale, cu osebire la cea ultimă, băsesciană… Cu tristeţe suntem nevoiţi a ilustra o asemenea constatare prin evoluţia adânc dezamăgitoare a GDS… Impozanta organizaţie a devenit din aproape în aproape o pepinieră de demnitari ai regimului Traian Băsescu. De oameni care s-au văzut recompensaţi cu funcţii de seamă în preajma prezidentului ţării ori în instituţiile aflate în serviciul acestuia, acompaniaţi de o serie de propagandişti ai cauzei portocalii“. Pare simplu: dacă administrezi o instituție guvernamentală, precum Patapievici, dacă ai fost consilier prezidențial, precum Pleșu, ori europarlamentar, precum Macovei, o faci neapărat de dragul emolumentelor funcției. Opțiuni politice genuine, o anumită alegere proprie, merite – sunt pur și simplu alungate în imposibilitate. Cât despre ceilalți din „impozanta instituție“, cei fără funcții, aceștia sunt „propagandiști“ portocalii!

În fapt, d-l Grigurcu suspectează că oricine nu strigă „Jos Băsescu“ e sluga acestuia. Iar cine începe brusc să răcnească împotriva „dictatorului“, precum Sorin Ilieșiu la Antena 3, și care, chipurile, refuză „corectitudinea politică“ sui generis a GDS, e un fel de disident, susține același autor. Iată o opinie răspândită azi. Într-o variantă mai subtilă o întâlnesc la un alt intelectual, profesorul Daniel Barbu. Acesta (într-un text din volumul Idolii forului (ed. Sorin Adam Matei, Mona Momescu, București, 2010), după ce se referă la „gratificări fiscale“ primite de anumiți inși, spune, cu referire la aceiași: „entuziasmul pentru Traian Băsescu arătat în ultimii ani de cetățeni superior educați care își afirmă și cărora li se atribuie demnitatea de intelectuali este străin de orice dimensiune critică, ca și de orice raportare la principiile democratice“. Citiți revista 22 în ultimii doi ani: unde vedeți „entuziasm pentru Traian Băsescu“ și „lipsă de dimensiune critică“? Dar să trecem la lucrurile serioase.

Barbu, ca și Grigurcu susțin de fapt că intelectualul autentic trebuie să fie critic față de Putere, iar dacă nu e, își trădează vocația, devenind numai un „cetățean superior educat“. Fie, deși mă întreb ce trebuie să facă intelectualul dacă i se pare că, la un moment dat, Puterea are dreptate. Căci nu poate să greșească permanent! Oricum, poți crede că argumentul acesta i-a pleznit în față pe „intelectualii lui Băsescu“, numai dacă te lași fascinat de majuscula cu care am scris cuvântul „Putere“. Într-un stat, totuși democratic și pluralist, nu există „Putere“, ci numai puteri – variate și adesea contrapuse. Iar ele nu trebuie confundate cu puterea administrativă. Oare în 2007, la suspendare, unde era puterea: la Băsescu sau la cei „322“? Câtă putere reală are un președinte care nu a reușit să impună nici schimbarea Constituției în sensul referendumului, nici reforma administrativă, nici măcar privatizarea de la Roșia Montană? Dar acum unde este puterea? Când parlamentari ai PDL fug de zor la opoziție, să însemne asta că fug de la mai multă putere la mai puțină? Sau mai curând ei fug de la o putere în declin la una în ascensiune, care aproape sigur, peste câteva luni, va avea toate prerogativele? Oare bombardamentul mediatic aplicat „intelectualilor puterii“ nu este o autentică formă de putere? Și mai ales: ce e mai util pentru un oportunist azi – să rămână, de pildă, președinte al ICR, sub chipul unui „intelectual de curte“ ca pe vremuri, cum indică d-l Grigurcu, sau să dezerteze la timp în partea cealaltă, pregătindu-și supraviețuirea în administrație?

Dacă decidem, așadar, că intelectualul trebuie să aibă o vocație critică, oare se exercită ea, într-o societate pluralistă, de partea majorității sau, dimpotrivă, împotriva curentului, de partea minorității? Iar dacă se exercită împotriva curentului, cine formează azi curentul? Vocile zgomotoase și agresive de la Antene sau cei subțiați bine, afiliați „intelectualilor lui Băsescu“ ori revistei 22? Chiar d-l Grigurcu știe bine că suntem „tot mai insularizaţi acum, după protestele din ianuarie ce-au împânzit întreg teritoriul ţării, după sondajele de opinie care consemnează starea de spirit a populaţiei“. De acord: suntem insularizați acum, așa cum am fost și în 1990. Să ne rușinăm sau să ne mândrim cu asta? Iar dacă credem că avem dreptate, ce să facem? Să preluăm modelul de „demnitate“ Frunzăverde? De acord, poate că ne înșelăm și majoritatea viguroasă are dreptate și „Băsescu și ai lui vând țara“ unor „interese oculte“. Orice șofer de taxi știe toate astea și ți le explică perfect. Înseamnă că trebuie să tăcem intimidați de gura șoferilor?

Pe scurt, dacă a fi azi de partea unei majorități de opinie agresive, impulsive, frustrate, șovine nu odată, care se recunoaște în scandalurile gen Sorin Ilieșiu la Antena 3 și care în curând va avea nu numai puterea mediatică, dar și toată puterea politică, presupune a fi „intelectual critic“, înseamnă să ne batem joc și de cuvinte, și de noi înșine. Iar în atari condiții, declar că renunț cu dragă inimă la titlul autoatribuit de „intelectual“! Sper să mă regăsesc astfel, ideal vorbind, în compania „cetățeanului superior educat“ Malraux, care „trebăluia la curțile“ generalului De Gaulle, în timp ce „intelectualul critic“ Sartre striga în piață „trăiască teroriștii“! Ar fi ajuns și la închisoare, dacă „cetățeanul superior educat“ nu i-ar fi cerut eliberarea… // – de Andrei Cornea Revista 22

Cuvinte cheie: IntelectualiHumanitasamintiriculinarportretprefatailustratii

Update/Downdate: Diabolizarea intelectualilor. Minerii scriu articole-in-ziare, topicuri pe bloguri si comentari anonime, pantomime si antonime pe unde apuca… in rest nu.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 16 Comments »

Meta-Galaxia Goe si in Universurile Paralele – Cateva date seci

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 23, 2012

Cateva date seci (cu numere mari)

despre dinamica materiei intunecate in

Meta-Galaxia Goe si/sau in Universurile Paralele

1. In corpul fiecăruia dintre noi trăiesc bacterii a caror greutate însumată ar atinge cifra de 2 kilograme.

2. Creierul uman generează într-o zi mai multe impulsuri electrice decât toate telefoanele mobile din lume la un loc?

3. Un plămân uman conţine peste 300.000 de milioane de vase capilare. Dacă aceasta ar fi puse cap la cap, s-ar întinde pe o distanţă de 2400 de kilometri.

4. Testiculele unui bărbat produc 10 milioane de spermatozoizi în fiecare zi – suficient pentru ca acesta să poata repopula planeta în doar şase luni.

5. Un om consumă, în medie, 50 de tone de mancare şi bea circa 50.000 de litri de lichide (n.b. materie ultra intunecata) de-a lungul vieţii pentru a mentie o greutate medie de (doar) 80 kg.

6. În 30 de minute, corpul uman degajă suficientă căldură încât să poate fierbe 3,5 litri de apă.

7. În timpul unei vieţi, un om poate produce până la 24.000 de litri de salivă, suficient cât pentru a umple doua piscine olimpice.

8. Un om poate rezista până la 40 de zile fără mâncare (n.b. cu exceptia celor care fac greva foamei in scopuri nobile – drepturi pentru revolutionari – acestia pot trai 90 de zile si mai mult fara sa manance), 6 zile fără apă şi 6 minute fără aer. De asemenea, el nu poate rezista fără să doarmă mai mult de 11 zile. (n.b. Suntem siguri ca tanti Mitza a Biciclistă se intreaba, asa de curiozitate, cat timp poate trai cineva fara sa faca sex).

9. Aproximativ 50 milioane de celule din corpul tau au murit şi au fost înlocuite chiar în timp ce citesti acest articol. Scheletul tau este unul nou la fiecare trei luni şi ai o piele nouă în fiecare lună… (n.b. Asadar sute de milioane de celule vii mor zilnic in corpul nostru si noua nici nu ne pasa. Tot zilnic mor in lume 300 000 de oameni (alti oameni, nu noi) si noua nu ne pasa (si nici omenirii nu-i pasa, nu ca ar trebui). Cand au hotarat sa traiasca in comun organismele unicelulare, formandu-ne pe noi pluricelularele, habar nu aveau in ce se baga. O lume in care individul nu conteaza nici atâtica. Noi sa fim sanatosi.)

10. O persoană de 70 kg e compusă din 15 000 000 000 000 000 000 de atomi (10¹³* 10²), adică 15 miliarde de miliarde. În fiecare an 98% din atomii corpului uman sunt înlocuiţi.

11. Inima unui om bate de aproximativ 3 miliarde de ori în timpul vieţii acestuia. (Ha-ha – asadar Meta-galaxia Goe traieste circa 3 miliarde de ani (cicluri) galactici/e)

12. Acizii gastrici din stomac sunt destul de concentraţi încât să dizolve zincul. Noroc de noi că celulele pereţilor interiori ai stomacului se reînnoiesc destul de repede încât acidul să nu aibă timp să le dizolve. Dacă nu ar avea un strat nou de mucus la fiecare două săptămâni s-ar digera singur.

13. Osul uman e la fel de rezistent precum granitul. O secţiune de os, în forma unei cutii de chibrituri, poate susţine o masă de 9 tone (de patru ori mai mult decât betonul).

14. În prima lună de viaţă, un copil învaţă atât de multe lucruri, încât sinapsele din creierul său cresc de la 50 de trilioane la 1 quadrilion (n.b. Asta da Big-Bang). Dacă şi corpul sau s-ar dezvoltă cu aceeaşi viteza, copilul ar cântări 77 de kilograme după numai o lună de viaţă.

15. 600 000 este numărul particulelor de piele pe care un om le năpârleşte în fiecare oră. 350g în fiecare an. Aproximativ 25kg pe toată durată vieţii. În tot atât timp pierde şi jumătate din papilele gustative.

16. Creierul are 100 de miliarde de neuroni (celule nervoase). (n.b. Se zice ca alcoolul omoara celulele nervoase. Scapa numai pe cele calme. Dupa alti autori nu le-ar omorî chiar pe toate ci doar pe cele care refuza sa bea). În momentul naşterii, creierul unui copil conţine circa 140 miliarde de celule, număr care nu mai creşte până la sfârşitul vieţii. După vârsta de 25 de ani, creierul uman începe să piardă până la 100.00 de celule zilnic. După vârsta de 50 de ani creierul uman îşi reduce simţitor volumul.

17. Cu cât I.Q.-ul este mai mare cu atât dormi mai mult decât ceilalţi.

18. Celulele care alcătuiesc creierul uman pot stoca de până la 5 ori mai multă informaţie decât cuprinde toată Enciclopedia Britanică.

19. Mâncarea ajunge în aproximativ 7 secunde din gură în stomac.

20. Greutatea corpului omenesc este de 50 de ori mai mare decât a cea a creierului.

21. Media duratei unui vis profund la om este de 2-3 secunde. (… si noua ne ia cate o data o ora si mai bine sa ne povestim visele, dimineata, la o cafea, de unde se poate deduce ca ritmul timpului in somn este altul decat in stare de veghe)

22. Atunci când priveşti o persoană pe care o placi, involuntar pupilele ţi se dilata. La fel se întâmplă şi când te uiţi la cineva pe care îl urăşti.

23. Femeile clipesc de două ori mai des decât bărbaţii.

24. Creierul continuă să trimită impulsuri electrice până la 37 de ore după moarte.

25. Sistemul nervos transmite mesaje cu viteză de aproape 300 de kilometri pe oră.

26. Nasul uman poate percepe şi reţine 50.000 de mirosuri diferite.

27. Ochiul uman distinge peste 10 milioane de culori.

28. Creierul nu mai creşte după vârsta de 15 ani.

29. Muşchiul ocular reacţionează cel mai rapid dintre toţi muşchii. Se contractă în mai puţin de o sutime de secundă.

30. Propriul nostru corp este capabil sa produca aspirina.

31. Oamenii strălucesc in întuneric. S-a demonstrat cu ajutorul unor camere ultra senzitive ca trupurile noastre emit mici cantităţi de lumina, prea slaba pentru a fi observata cu ochiul liber. Uimitoarele imagini ce demonstrează ca al nostru corp emite lumina au fost publicate de cercetătorii japonezi care au reuşit sa imortalizeze primele imagini ale corpului bioluminescent. (Radiatia de fond)

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: | 22 Comments »

Meta-Galaxia Goe si Universurile Paralele (II, II si un sfert)

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 20, 2012

Mai demult (am fi tentati sa zicem chiar “la inceput” dar ne abtinem eroic din motive ce vor fi clarificate pe parcurs) Universul era mult mai simplu decat este acum. Era format doar din pamant si cer. Era prin urmare si foarte mic. Atâta era el. Teoretic (cel puţin) pe atunci nu era mare lucru sa ai o teorie clara si coerenta despre Univers (era simplu, nu ca acuma). Treptat insa, Universul a crescut. La inceput (hait) mai incet, apoi din ce in ce mai repede, in special in directia cerului, dar nu numai. Vina apartine in totalitate geometrilor si stiintificilor care, din cauza unui excedent de bunuri, un exces nenorocit ca toate excesele care definesc specia (cica) umana, s-au trezit deodata ca au fost pusi pe liber si neavand ce alta sa faca s-au apucat, din plictiseala, sa masoare, sa studieze, sa scruteze etc tot ce li s-a năzarit. Sa ne fereasca Dumnezeu de ingeniozitatea celor care se plictisesc si-ncep sa scormone lumina si mai ales intunericul. S-au descoperit chiar gaurile negre, materia intunecata si energiile intunecate. Veniti de luati intuneric. Asa se face ca azi, Universul nostru (omogen si izotrop) a ajuns sa aiba dimensiuni colosale (co-lo-sa-le), mult dincolo de puterea de intelegere a celor forţaţi de catre mode sa aiba (si ei) sistem, adica viziune asupra lumii. Astazi Universul nostru (sa ni se dea voie sa-l numim asa, cu tandreţe: „al nostru”) a ajuns sa masoare in varianta sa observabila (care-i un pic mai mare decat versiunea sa vizibila) mai mult de 90 de miliarde de ani lumina in diametru. 90 000 000 000 ani lumina!!! Vrea cineva sa transformăm in km sau m? Ce rost ar (mai) avea?

Asadar Universul nostru (observabil) este o sfera cu centrul in centrul Pamantului (la Corabia bunaoara, la Washington sau in Insula Pastelui, nu conteaza) cu o raza de aproximativ exact 44 de miliarde de ani lumina, plin cu obiecte (materie) care plutesc in el si care (a) interactioneaza gravitational si (b) informational (prin radiaii electro-magnetice), mutandu-se (c) de colo colo in timp si spatiu si (d) transformandu-se (in te-ai mira ce) tot in timp (cuvant cheie) si spatiu (si mai cheie), (e) curbandu-le pe amandoua, prin voia si sub atenta si competenta supervizarea a bunului Dumnezeu, care reuseste performanta notabila de a pastra o oarecare coerenta informationala a ansamblului si partilor. Ajuns cu lectura in acest punct, un ipotetic cititor pitagoeic, atent in particular (hic et nunc sic) dar distrat in general, ar putea sa se nedumereasca fata de aceasta dimensiune. Stiind(u-se) ca varsta estimata a universului este de circa 13.7 miliarde de ani (cu eroare, aiurea, de numai plus, minus 110 milioane de ani, o bagatelă) cititorul atent si competent s-ar putea intreba ritos (si chiar daca al nostru nu s-o intreba ai altora se intreaba sigur), cum Dumnezeu putem spune ca raza Universului nostru observabil (UNO) este de 44 de miliarde de ani? Nu-i asta un non-sens, o contradictie?

Prin telescoapele noastre spatiale, noi observatorii omnivori terestri vedem (cu intarziere) „lumina”, ce calatoreste cu viteza finita prin spatiu si care ajunge la noi de la surse distante, oferindu-ne o imagine din trecutul acelei surse (ca-n La Steaua lui Eminescu, si pe care, in parenteza fie spus, o multime de de pseudo-fani il acrediteaza complet aiurea cu viziuni futurist-relativiste). Prin urmare lumina venita de la o galaxie aflata la o distanta de 100 de milioane de ani lumina (va rugam sa nu incurcati milioanele cu miliardele) ne ofera o informatie despre cum statea treaba cu acea galaxie in urma cu 100 de milioane de ani in urma (nu-i mult, cam pe vremea dinozaurilor). Teoretic o alta galaxie aflata la 10 miliarde (atentie miliarde) de ani lumina ne ofera o imagine veche de 10 miliarde de ani (asta e deja cam de multisor, pe atunci nu exista Pamantul, nici Soarele, umbra celor nefãcute nu-ncepuse-a se desface, si în sine împãcarea stãpânea eterna pace!… pe aci). Dar ce semnificatie ar putea avea faptul ca o galaxie este aflata (azi) la 20 de miliarde de ani lumina distanta de Corabia? Sa insemne asta ca lumina ce-o vedem venind de la ea ne ofera o imagine veche de 20 de miliarde de ani? Cum? Daca Universul Nostru a aparut dupa Big-Bangul produs cu (numai) 13.7 miliarde de ani in urma, inseamna ca galaxia aceea aflata la 20 de miliarde de ani a existat inainte de Big-Bang? Peste poate. Ce sa insemne asta? Ca nu exista galaxii mai indepartate de 13.7 miliarde de ani lumina? Sau ca n-am putea noi (omnivorii terestri) sa vedem cu ochii nostri ceresti asa ceva?

Totusi in acord cu chiar religia oficiala a Big-Bangului nu numai ca e posibil, dar chiar se si intampla aievea, fara sa fie niciun paradox la mijloc. In deplin acord logic si legic cu SS a BB (Sfanta Scriptura a Big-Banguli, o religie ca oricare alta, vom reveni) nasterea Universului nostru s-a produs acum circa 13 miliarde de ani (o fi cu ghinion?), iar galaxiile, quasarii si alte entitati cosmice distante pe care le observam prin telescoapepe si radio-telescoape se afla raspandite (destul de uniform sau nu chiar (…)) pana la distante de aproximativ 44 de miliarde de ani lumina (apropo, d-na Gabriela Savitsky a implinit zilele acestea 44 de ani, ocazie cu care-i uram inca o data la multi ani). Daca am reusit sa va nedumerim (si pe moment nici nu dorim altceva) inseamna ca sunteti cititorul potrivit la locul potrivit. Daca nu, nu. Despre SS a BB (Sfanta Scriptura a Big-Bangului) si despre distante in universul observabil vom veni cu explicatii deplin lamuritoare AICI – Despre Distante. Pana una alta am dori doar sa mai pomenim un numar (caci intr-adevar lumea si vecia se sprijina intr-un numar si pot fi intelease prin numere). Numarul galaxiilor din meta-galaxie, adica din UNO (Universul Nostru Observabil, noi fiind aici pe veci stapani) este de de 500 miliarde (atentie miliarde). 500 de miliarde de galaxii. Un organism sau un fragment de organism cu cel putin 500 de miliade de celule, aflate intr-o stare de coerenta informationala (realizata in principal gravitational si electo-magnetic). Fiecare galaxie are in medie 400 miliarde de stele… Prin urmare Meta-Galaxia are cam 2000 de miliadre de miliarde de stele, ceea ce revine la aproximativ 300 de miliarde de stele (norocoase) pe cap de locuitor terestru (in cazul in care n-am decide sa ni le impartim cinstit, tovaraseste, in mod egal(itarist)). Ei bine, noi omnivorii umani observam (cat si cum putem) acest organism complex din interiorul sau. Dar oare ar putea exista un alt Univers, paralel, o alta meta-Galaxie cu comlexitate similara?

Goe, omuletul care ii comune replicile D-lui Goe, este un organism format din circa (atentie!) 100 de trilioane de celule. Daca ignoram materia intunecata care poaate fi schimbata (si care chiar se schimba frecvent) fara a altera esenta entitatii respective, rezumnndu-ne la stric ceea ce conteaza: creierul, precum cel din fotografia postata in topicul anterior, putem avansa urmatoarele numere: Encefalul lui Goe (meta-Galaxia Goe) contine 5 trilioane de celulue (de 10 ori mai multe decat numarul galaxiilor numarate pana acum in meta-Galaxie),  fiecare celula continand 100 de trilioane de atomi (adica de 300 de ori mai mult decat numarul stelelor dintr-o galaxie). Meta-Galaxia Goe este un sistem mai complex sub aspect al coerentei sistemice informationale decat meta-Galaxia UNO (Universul Nostru Observabil). De undeva din adancul unui sub-sub-sub-string, aflat intr-un quarq al ului proton, al unuia dintre atomii unui neuron (echivalent cu o galaxie) al Meta-Galaxiei Goe, un ipotetic observator, (perceput la scara noastra ca fiind foarte mic si foarte repede trecator) ar putea observa cu telescoapele sale (capabile sa capteze radiatia bio-sinaptica) o mica parte din Meta-Galaxia Goe (cam 500 de miliarde de Galaxii), ar putea imagina o teorie Big-Bang referitoare la nasterea Meta-Galaxiei Goe si s-ar putea intreba despre posibila existenta a unor Universuri Paralele, in special atunci cand Dl.Goe sta tete-a-tete cu sotia sa si soarbe din cafeaua fierbinte (materie intunecata). Prin urmare in rport cu Meta-Glaxia Goe, Universurile Paralele sunteti chiar voi, celalti (Infernul?), creierele voastre de cititori pitagoeici. Vom reveni cu detalii. Asta daca nu cumva UNO nu va fi prins intr-un experiment cu particule elementare pus la cale de niste fiinte gigantice formate din octiliarede de universuri ca al nostru.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 41 Comments »

Meta-Galaxia Goe si Universurile Paralele

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 16, 2012

Traind printre oameni unele fiinte (chiar si ingerii câteodata) au tendinta de a se identifica cu oamenii. Dar s-ar putea oare spune ca sunt umani cei care se considera ei insisi umani? De spus fireste ca se poate spune (caci orice se poate spune) dar ar fi oare adevarat, in general adevarat? O maimuta, educata din frageda pruncie intr-un mediu uman (urban), poate ajunge la abilitati neobisnuite pentru semenii ei din salbaticie (rurala). A astfel de maimuta (cimpanzeu) poate fi antrenata (nu dresata) sa se imbrace, sa se spele pe dinti, sa mearga singura la cumparaturi (adica sa-i duca unui vanzator din vecinatate o anumita suma de bani si un biletel si sa aduca inapoi plasa cu lucruri pe care  i-o da vanzatorul, in cazul in care vanzatorul este uman) etc. Unul dintre experimentele interesante este acela prin care o astfel de maimuta este invatata sa separe un set de fotografii  in doua grupuri, unul cu fotografii de animale si altul cu fotografii umane. Odata ce maimuta prinde logica exercitiului pot fi introduse fotografii cu orice fel de animale (mereu altele noi) si cu oameni diferiti (in cele mai neobisnuite posturi), maimuta va continua sa fie capabila sa le grupeze corespunzator, animalele cu animalele si oamenii cu oamenii. Surpriza apare in momentul in care sunt introduse in exercitiu fotografii cu cimpanzei. Lasata sa decida singura, maimuta, fara sa ezite, va introduce pozele cu cimpanzei in grupul fotografiilor cu oameni. Ecce Homo. Dar ce este omul? (Vom avea ocazia sa vizionam cateva superbe exemplare in episoadele viitoare).

Oamenii se impart in doua mari categorii: oameni si animale. La randul lor oamenii se impart in doua sub-categorii: Oameni-cu-Sistem si Oameni-fara-Sistem. Aveti Sistem? Desigur ca aveti. Practic n-am intalnit pana acum pe cineva care sa nu aiba sistem, adica o viziune asupra lumii (caci vorba lui IDS, Europa este un continent, Oltenia este o Lume intreaga). Chestionati orice om in legatura cu Universul si veti vedea ca are deja o teorie sau ca poate improviza pe loc una. Ne-ar placea si noua sa intalnim macar o data unul care nu are nicio teorie despre Univers si sa stam pe indelete de vorba cu el, despre cate-n luna si stele, la un pahar de vin. Presupunem ca printre cele 7 000 000 000 de exemplare umane ar trebui sa existe un asa ceva, macar unul, dar sincer nu care sa pretinda doar, asa de sanchi, ca ar fi lipsit de sistem. Sapte miliarde e un numar foarte mare. Deci statistic vorbind sansele ar fi destul de bunicele, in general, chiar daca in particular sansele de a da astfel peste un vorbitor al limbii române tind vertiginos spre zero. Eĉ talenta poeto estas finfine nur poeto kaj nenio pli.

Sub-categoria oamenilor cu sistem se imparte la randul ei in doua sub-sub-categori: oameni cu sistem propriu-original-si-unic si oameni cu sistem (sa zicem asa) impropriu, adica adoptat tacit de la altii. Noi personalmente n-am intalnit fata-n fata, sau daca am intalnit nu ne-am dat seama de aceasta realitate, niciun individ cu sistem propriu-original-si-unic. Traim insa cu speranta ca avem un număr Erdős relativ mic vizavi de un asemenea exemplare intrucat suntem in relatii foarte apropiate (ne tutuim) cu persoane care s-au aflat in proxima vecinatate a lui Nichita ori a lui Marino (de ex). De curand chiar am facut cunostinta cu un domn Manase care l-a cunoscut bine pe batrânul Gari Sârabu. Deci stam bine. Virtualmente stam bine si nu trebuie sa scoatem niciun ban din buzunar pentru asta.

Sub-sub-categoria oamenilor cu sistem-impropriu-adica-adoptat-tacit-de-la-altii si adaptat nevoilor (existentiale) proprii se impart la randul lor in doua sub-sub-sub-categorii: oameni constienti de improprietate si oameni inconstienti de improprietate. Prima sub-sub-sub-categorie dintre cele doua este neinteresanta (banala, benigna, inofensiva) astfel incat ne vom putea focaliza atentia pe a doua sub-sub-sub-categorie, cea a oamenilor cu sistem-impropriu-adica-adoptat-tacit-de-la-altii si adaptat (minimal si adesea extrem de original) nevoilor (existentiale) proprii, inconstienti insa de improprietate. Multime cata frunza, cata iarba. Ar necesita o clasificare mai detaliata dar intrucat ne dam seama ca v-am cam pus deja la grea incercare rabdarea pe care si asa n-o aveti, n-o sa insistam intrand in detaliile intermediare cu aceasta clasificare ierahica binara, rezumandu-ne in a va spune ca la capatul lantului trofic al acestei clasificari, ultima mare diviziune duala este „restul lumii” si „el”. El unicul, singurul caruia i-a dat prin cap, fara insa sa realizeze explicit acest lucru, sa combine cateva sisteme preexistente, intr-un dozaj numai de el stiut, pentru a obtine o vizune aproape noua asupra lumii si vietii: Materialismul dialectic, etnografic si apostolic, sau, mai pe scurt (in varianta politizanta) Marxism-Crestinismul. Genialitatea sa nativa consta tocmai in acest act creativ (si deci creator) prin care a realizat implicit (repetam, fara sa realizeze si explicit; iata geniul) perfecta compatibilitate dintre Marxism si Crestinism (impotriva unei enorme bariere de potential care acrediteaza masiv ideea sociala pre-conceputa si anacronica a unei incompatibilitati organice intre Marxism si Crestinism). Ingeniozitatea sa inascuta si ingenuitatea nativa, nealterate de rigidele mecanisme ale educatiei institutionalizate, carora li s-a sustras cu eleganta, i-au permis sa combine, improvizand, elemente extrase aleator (si denaturate provocator) din celor doua sisteme majore, fara a-si bate capul sa inteleaga exact ce face, ignorand cu siretenie (cand a fost posibil, cand nu, nu) provenienta elementelor pe care le combina, cand din Filosofia Marxista, cand din Dogma Crestina, ambaland totul in etnografie si folclor, nu inainte de a presara câte un puf de „stiintific” si „poematic” (sa fie) in compozitia numai buna astfel de pus la crescut in cuptorul clocitoare. Personalmente nu credem ca va mai dura mult pana in clipa (sau clipele, fiind posibil sa fie doua) in care vom avea cristalizate pe piata filosofica si respectiv politica, noi sisteme si doctrine, respective, „Materialismul dialectic si apostolic”  si „Marxism-Crestinismul”. Cu saraci, despre saraci, pentru saraci. Cu duhul, cu fapta, cu banul. Intr-o tara noua numita Statele Unite ale Europei de Apoi, raionul Romania Pitoreasca, prea-cinstiti cititori pitagoeici.

Nota – In  atentia cititorilor seriosiAceasta introducere in Meta-Galaxia Goe si Universurile Paralele era programata sa apara automat luni 16 aprilie la ora 0:00:00. In caz ca nu a aparut va rugam sa ne anuntati pentru a remedia defectiunea. Altminteri recomandam facultativ bibliografia obligatorie de dinainte de intrarea (sau iesirea) din subiect (-ul care „va urma”, intr-o relatie ceva mai consistenta cu titlul):

1. Complexitatea pe scurt

2. Hă-hă-Universuri Paralele

… si mai ales

3. Horton Hears A Who!

Posted in Arcaluigoeologie | 54 Comments »

Un om liber

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 11, 2012

Testament spiritual din Jurnalul unui jurnalist fara jurnal – I.D. Sârbu

„Privind cu ochii deschisi spre moarte […] ma gasesc in cimpul de gratie al divinitatii, trebuie sa ma port in asa fel (si sa ma rog in asa fel) incit sa evit a mai cadea iar din gratia asta, care la mine, practic, inseamna:

– sa iert si sa uit pe toti dusmanii mei;

– sa lucrez numai la comenzi ale constiintei mele curate, de bun cetatean al lumii, de vesnic proletar al culturii, de sclav al istoriei;

– sa-L caut prin faptele mele, prin ranile mele, pe Hristos, fiindca atunci stiu ca ma cauta si El pe mine;

– sa nu ader dogmatic la nici o confesiune, dar sa respect traditia si sacrul (cit a mai ramas), al Bisericii in care am fost botezat;

– sa ma pregatesc – iubind copacii, cerul si pamintul – pentru o moarte simpla, discreta, tainica, dar mintuitoare;

– sa las in urma mea un nume curat si o dira de lumina, alcatuita nu din operele mele literare, ci un exemplu de umilinta si resemnare cu care mi-am facut datoria.“

Mai mult despre anonimul artist si mucenic I.D.Sarbu AICI – Un om liber (prea-putin re-cunoscut)…

Posted in Arcaluigoeologie | 20 Comments »

Dedicatie celorlalti (anume) si nu numai…

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 9, 2012

Se dedica, in aceasta saptamana anume, acelora pe care (cu voie sau fara voie) i-am suparat, prin nebagare de seama, dar care (totusi) nu ne-au luat prea in serios, nexagearînd (u-ne, u-se). Se mai dedica acelora care-si petrec Pastele departe, foarte departe sau departe de tot de tot, de cei apropiati lor, mama, tata, sot, sotie, frati, surori, copii, prieteni. Se dedica doamnei Gabriela S. care ne-a amintit aceasta melodie a lui Tudor Gheorghe in imprejurari de mare departare si de mare apropiere.

Tuturor sarbatori fericite!

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Update:

Buna ziua,

Ma iertati ca va deranjez. Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava . Este diagnosticata cu meningiom, o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport .

Viata si vederea ei depind de aceasta operatie , iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa o vedem cum indura zilnic cumplitele dureri de cap si ametelile .Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol despre cazul ei . Mai multe detali le gasiti pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns .
Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat.

dumitru_gabriela31@yahoo.com

Posted in Arcaluigoeologie | 12 Comments »

Vergi, Scovergi, Scorneli si Fileuri

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 9, 2012

Update: 

Si Cuvântul S-a facut trup si S-a salasluit între noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar.

Dupa cum bine observa odata un neinginer, expert in ingeri, dovada suprema a existentei lui Dumnezeu este faptul ca omenirea, avand liderii politici pe care-i are, functioneaza totusi. Este un mare si continuu miracol dumnezeiesc.

Posted in Arcaluigoeologie | 10 Comments »

Sala paşilor pierduţi

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 7, 2012

10% din profitul net al Arcei este donat pentru salvarea speciilor, a habitatelor si a umanitatii!

     Sabin Bălaşa

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 20 Comments »

Mass-Turbarea Intelectuală şi Triumful Talentului

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 7, 2012

Tema de meditatie transcedentala:

Pe tema masturbării intelectuale (de Heros Pierre)

Masturbarea este o experienţă sexuală prin care se intenţionează auto-furnizarea plăceri prin excitaţie cu ajutorul mâinilor. In mod analog masturbarea intelectuală reprezinta un exerciţiu mental steril în jurul unui subiect lipsit de fundament şi/sau finalitate.

In zilele noastre există persoane care se reţin, din diverse motive, de la obţinerea solitară a plăcerii. Unul dintre motive rezidă in credinţa că masturbarea ar putea fi responsabilă pentru anumite tipuri de dereglari ale sistemului nervos cărora, mai devreme sau târziu, le-ar putea cădea victimă cei care au asemenea obiceiuri. In alte cazuri intervin restricţii de ordin religios care-i împiedica sa practice sau să încerce obţinerea solitară a plăcerii. Totuşi cei mai mulţi dintre noi, nefiind în general mai catolici decât Papa, suntem practic forţaţi să ne cunoaştem (şi) astfel propriile corpuri. Semnele noastre de întrebare referitoare la viaţa sexuala utilizeaza şi asemnenea metode pentru a obţine necesarele răspunsuri.

Masturbarea intelectuală nu este esenţialmente diferită de aceasta tehnica a cautarii unor raspunsuri lamuritoare pornind de la zero. Aceasta ne impinge să ne interogam în legatură cu motivele propriei noastre existenţe, a existeţei lucrurilor sau a existenţei in general. Masturbarea intelectuala este considerta ca un act al unei gândiri fara efecte.

Inţelept ar fi să (şi) învaţăm câte ceva în acest fel. Acest gen de reflexie se poate transforma intr-un soi de prelungire a ideilor comune de fiecare zi, incercand o filosofie noua diferita de cea comuna cu care suntem obisnuiţi. In plus asta nu ne-ar putea afecta creierul fiind mai degraba o simpla metoda de antrenament.

Masturbarea intelectuala ar trebui însă practicata cu moderţie, pentru ca, exact ca in cazul obţinerii placerilor solitare, este un act steril. Prin urmare propunem gasirea unui model de obţinere a extazului, asemănator cu cel din cazul tradiţional al plăcerilor solitare, acela fiind de a nu mai gândi asupra unei probleme fără a încerca găsirea unei soulţii pentru acea problema.

Pentru a afla mai mult puteti consulta articolul „Masturbarea intelectuală” pe blogul Carţile pentru schimbarea vieţii – AICI

* * *

Meditatia ca meditatia, dar intenţia noastra este niţeluşi mai serioasa de atâta, vizând stabilirea formala a unor trasee si relaţii functionale complexe între noţiuni virtuale adiacente precum „sex”, „prostitutie”, „intelectual”, „masturbare”, „politica”, „blogareala”, „steril”, „sodo-masochism”, „exhibiţionism” şi altele, care sa releve ce au în comun aceste noţiuni şi ce anume le separa (if any). Vom reveni (poate) cu un set de intrebari retorice ajutătoare, păstrad speranţa ca cei eventual interesati de tema „Tot ceea ce vrei sa stii despre sex si nu ai curajul sa intrebi” îşi vor domina timiditatea şi vor pune (macar) degetul în rană (ca să zic aşa, citănd o sursă clasică în viaţă) încercând să contribuie (fiecare dupa posibilităţi) la lamurirea întrebarii „Unde începe şi unde se sfârseşte masturbarea – sexuală, intelectuală, politică etc şi unde incepe prostituţia – sexuală, intelectuală, politică etc, în lumea noastră virtuală”.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: | 14 Comments »

Nivola Niebla – Fictiuni si Autori

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 6, 2012

Miguel de Unamuno – cînd metafizica devine literatură

– despre ontologie în Ceaţă –

Prima redactare a Ceţii este în anul 1907, ceea ce face ca această a doua traducere în limba română, graţie lui Sorin Mărculescu, să apară după 100 de ani. Romanul a fost publicat însă, din diferite motive, în 1914, anul debutului primului Război Mondial. Lăsînd la o parte semnificaţia simbolică a momentului istoric ca atare, menţionăm că în acelaşi an Unamuno publică şi Despre sentimentul tragic al vieţii la oameni şi la popoare, lucrare înrudită tematic cu Ceaţa şi care ne poate oferi, astfel, o cheie de lectură.

Despre prefeţe şi prefaţatori

Prefaţa îi aparţine unui personaj fictiv, Victor Goti, alter-ego al autorului. Tema romanului este anunţată nu atît prin discursul, cît prin statutul prefaţatorului, care, ca şi personajul principal, este fictiv, însă totodată dornic de a păşi în existenţă şi de a o determina prin felul său particular de a se situa în lume.
Asupra naturii ludice a întreprinderii rimaneşti[1], „prefaţatorul” avertizează chiar de la început. Unamuno are obiceiul, spune V. Goti, ca după ce termină un material, să sublinieze unele cuvinte (pentru a fi culese în caractere italice), fără a avea însă vreo logică: o face la întîmplare şi în ordinea inversă a paginilor. De fapt, este vorba de o parodie la adresa scriitorilor „serioşi”, care, pentru a semnala faptul că au o intenţie (de cele mai multe ori profundă ori măreaţă), preferă să ajute prin intermediul italicelor un cititor presupus ca leneş sau greu de cap. Unamuno propune ca atunci cînd ne scriem materialele să o facem direct în italice, pentru ca cititorul să înţeleagă că toate cuvintele au fost „absolut intenţionate, de la primul pînă la ultimul cuvînt”[2].

Iritat oarecum de transgresiunile pe care prefaţatorul fictiv şi-a permis să le facă, Unamuno se hotărăşte să scrie o postprefaţă reparatorie. Doreşte în primul rînd să justifice decizia publicării unui text pe care ca autor şi, să presupunem, supraego autoritar, nu şi-ar fi permis să o scrie. De obicei prefeţele sunt scrise de unele „autorităţi” în domeniu. Unamuno procedează anapoda: în loc să acorde acest spaţiu unui autor consacrat, preferă să i-l ofere unui necunoscut (chiar unui personaj fictiv), pentru a-i da o şansă de afirmare în republica literelor, dar şi pentru că acesta avea avantajul unei cunoaşteri intime a autorului. Prea intime, poate, şi astfel de-fascinatorie, dez-văluitoare. Autorul rămîne însă ferm în intenţia de a publica prefaţa: odată făcută o promisiune, ea nu mai poate fi retrasă. A cere cuiva o prefaţă este „un angajament anticipat – sau altfel spus a priori – de a o accepta ca atare şi sub forma în care a fost trimisă.”[3] Referinţa primă în cultura română a acestui fragment vizează romanul lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, publicat în 1934. Este posibil ca Sebastian să fi citit traducerea românească a Ceţii, publicată în 1929 sub titlul Negura[4], şi această lectură să fi avut o oarecare influenţă în decizia sa de a accepta prefaţa lui Nae Ionescu.

Enunţarea problemei şi o plimbare prin ploaie

Problema rimanului unamunian, oricît de paradoxal ar părea, este una ontologică. Iar titlul, Ceaţă, este foarte bine ales. Ceaţa simbolizează precaritatea ontologică a personajelor, a unora din situaţiile aflate la limita posibilităţii noastre de reprezentare şi, poate printr-un efect de compunere, a însăşi lumii noastre reale. Unamuno, prin raportarea la personajele sale, atacă în repetate rînduri problema statutului nostru, al oamenilor reali, din carne şi oase. Poate suntem şi noi actori ai visului divin, la fel de reali ca personajele ficţiunii rimaneşti, sau chiar mai puţin ca acestea.
Augusto Perez[5], personajul principal al rimanului, are încă de la prima pagină impresia că ceva nu e în regulă cu lumea reală. Pentru el, participarea la agitaţia lumii duce la deteriorarea acesteia. Uzul obiectelor se transformă în uzură deoarece consumă timp, iar timpul (orice om, religios sau nu, o ştie) înseamnă corupţie şi, în cele din urmă, moarte. Soluţia problemei şi redarea demnităţii lumii – consecventă unei înfrumuseţări subite a obiectelor ce o compun – este contemplarea, abţinerea de la uz. Iar pentru că autorul a făcut să plouă încă de la prima pagină, Augusto începe să şi-l închipuie pe Dumnezeu ca pe o umbrelă menită să ne apere de o existenţă ce ne asaltează şi ne îmbibă asemenea ploii. Astfel, ca să nu ajungem „muraţi de existenţă”, avem nevoie de Dumnezeu, sau de autorul pe care Augusto îl intuieşte dincolo de obiectele lumii sale. Dumnezeu, respectiv autorul, devine garanţia faptului că povestea continuă, că are cine să o viseze.
Metafora ploii reapare ceva mai tîrziu în desfăşurarea romanului. Dragostea este pentru Augusto „ca ploaia binefăcătoare în care se destramă şi se materializează ceaţa existenţei (…). Şi sufletul însuşi ce alta e oare, decît durere întrupată?”[6]. Existenţa este, iată, simbolizată din nou prin intermediul ploii. Iar dragostea, analog ploii care dă contur existenţei, se transformă în suflet ca „durere întrupată”. E o metaforă corporală. Corect ar fi fost, poate, durere in-suflată.

Pentru că Unamuno se hotărăşte să scrie un riman, nu un roman, celui dintîi nefiindu-i caracteristică planificarea tipică romanelor, ci un fel de desfăşurare de la sine, căreia personajele nu-i sunt deloc indiferente, Augosto rămîne pironit în uşă, cu umbrela desfăcută, neştiind ce să facă. Ieşirea din echivoc şi soluţia la chestiunea liberului arbitru (legată strict de contextul lumii imaginate de Unamuno) este dată sau, mai bine zis, plasată în sarcina primului cîine ce va fi să apară pe strada din roman. Acesta ar fi trebuit să-i asigure lui Augusto scopul şi direcţia încă de la ieşirea din casă (căci în afară de scop în viată, avem nevoie şi de banala direcţie atunci cînd ieşim pe uşă). Însă intenţia nobilă este deturnată, cel mai probabil de un geniu rău, căci în loc de cîine, animal psihopomp prin excelenţă[7], apare o femeie „ochioasă”, după cum precizează sec autorul. Este binecunoscută asocierea dintre demon şi urmaşele Evei… Astfel, Augusto se ia după ochii femeii „ca magnetizat şi fără să-şi dea seama”[8].

Ei bine, în chiar acest moment inaugural sensul istoriei (rimaneşti) a fost deturnat de la o încercare eroică, mistică sau mai ştiu eu cum – ce ar fi avut ca protagonişti un om şi un cîine – la o poveste banală cu bărbaţi şi femei. Pus în faţa unei asemenea „libertăţi” de voinţă din partea personajului, autorul este obligat să caute o metodă prin care să deplaseze naraţiunea în sensul intenţiilor (eu aş zice fixaţiilor) sale legate de metafizică: tema nemuririi „în istorie” vs. „în sînul lui Dumnezeu”, tema lumii ca vis, a iubirii şi păcatului etc., dînd astfel personajului prilejul să se lămurească asupra felului în care stau lucrurile (şi să-i facă ulterior autorului o vizită, deloc plăcută, în Salamanca, localitate aflată la o distanţă destul de mare de orăşelul-scenă a ficţiunii rimaneşti). Secretul este că Augusto e, dacă nu liber, cel puţin autonom faţă de voinţa creatorului, şi aici rezidă miza cea mare a rimanului, a oricărui riman posibil.

Despre dragoste, păcat şi cunoaştere

Înfierbîntat de imaginaţie, Augusto compune o scrisoare plină de pasiune (şi de aplomb „aulic”) acestei Venere[9], căreia se şi grăbeşte să i-o livreze personal, reuşind însă cu destul talent să nu o observe cîteva momente mai tîrziu, cînd o întîlneşte pe stradă. Însă intuiţia feminină sau sfînta „pronie” auctorială are grija ca plotul naraţiunii să se amorseze: „Şi fără a-şi da seama, [Eugenia] ghici întocmai cine o urmărise de dimineaţă”[10] – un tînăr frumos şi înstărit, aşadar o potenţială partidă.
Eşecul recunoaşterii (trebuie să-l scuzăm totuşi pe bietul nefericit…) se datorează unei profunde meditaţii cu privire la raportul dintre dragoste şi cunoaştere. „Şi cum m-am îndrăgostit, dacă la drept vorbind nu pot spune că o cunosc? Ei, cunoaşterea va veni după. Dragostea precede cunoaşterea, iar aceasta o ucide pe cea dintîi.”[11] Asupra problemei re-cunoaşterii, inclusiv a banalei recunoaşteri pe stradă, Augusto nu avea cum să se pronunţe, deoarece, pentru el, „mai întîi [apare] iubirea, cunoaşterea după aceea”. Este momentul să sesizăm, împreună cu Unamuno, un alt sens al cunoaşterii, legitimat de unele pasaje biblice. Acolo amorul este o formă a cunoaşterii. Cunoaşterea integrală presupune şi cunoaşterea fizică în actul iubirii. Pentru Unamuno dragostea este simultan cunoaştere, la fel cum soţia îi este în acelaşi timp mamă şi amantă[12].

Pornind de la pretextul plimbării mioape a lui Augusto, Unamuno ajunge să distingă între două registre ale cunoaşterii, unul ca viziune, simbolizat de vulturul sfîntului Ioan din Padmos (pasăre care priveşte Soarele faţă către faţă, dar nu vede în „negura” nopţii), şi celălalt ca apropriere reflexivă şi, bineînţeles, parţială a obiectului. Acest registru este simbolizat de bufniţa Minervei, care vede în bezna nopţii, dar nu poate privi soarele.

Între aceste meditaţii ale autorului despre văzul pe timp de zi şi de noapte, personajul reuşeşte din nou să treacă pe lîngă aleasa inimii sale, fără a o recunoaşte. Augusto este un om singur şi limitat, iar Unamuno ţine să creioneze adînc aceste contururi ale personajului, pînă la ridicol, epatîndu-şi astfel vanităţile auctoriale.
Problema cunoaşterii este legată pe fond teologic de problema păcatului: „cum ai putea cunoaşte dacă nu păcătuieşti, dacă cunoaşterea ta nu e păcat? Cunoaşterea care nu e păcat nu e cunoaştere ca atare, nu e raţională.”[13] Însă într-un alt pasaj, cînd leagă cunoaşterea de iubire (nu de păcat!), Unamuno se îndepărtează de orizontul teologic[14], afirmînd că „a ierta înseamnă a cunoaşte”. A ierta înseamnă în acelaşi timp a iubi şi a cunoaşte. Ierţi numai atunci cînd iubeşti (şi niciodată altfel), iar odată ce iubeşti, înţelegi, accepţi. Iubirea antrenează simultan dimensiunea morală şi pe cea a cunoaşterii. Această „cunoaştere iubitoare” înglobează o dimensiune morală, o transformare. Din acest punct de vedere, spune Augusto, „în dragoste e totuna să învingi sau să fii învins”[15], pentru că scopul experienţei erotice depăşeşte simpla posesie, experienţa unei recunoaşteri care în paradigma obiectivistă ar viza raportul subiect-obiect. Această cunoaştere iubitoare, care este automat (co)participativă şi, prin urmare, morală este indiferentă raportului de dominare. Ea este împărtăşire, nu posesie.

Despre nemurire şi memorie

Pentru Unamuno, nu există eternitate în afara timpului, totul este dat aici şi acum, în istorie. Nu există altă eternitate decît cea a clipei. Romanul Ceaţă este oarecum echivoc în această problemă, lămuritoare putînd fi însă lucrarea Despre sentimentul tragic al vieţii la oameni şi la popoare[16], publicată în acelaşi an, unde autorul distinge între două forme ale nemuririi, ambele avînd ca pandant clipa. Este vorba de o nemurire prin istorie, care subzistă aici şi acum, prin memoria umană, şi de o nemurire religioasă, mai greu de reprezentat, care subzistă în om prin dimensiunea credinţei, oricît de absurdă ar fi ea, iar în Dumnezeu cum altfel decît tot prin memorie. Diferenţa dintre istorie şi eternitate este diferenţa dintre memoria umană şi memoria divină. Noi nu suntem decît actorii memoriei sau visului lui Dumnezeu, iar personajele rimaneşti sunt, în mod analog, actorii viselor şi memoriei noastre. Şi nu numai personajele rimaneşti, ci şi noi înşine, în lumea noastră, subzistăm la modul vag al visării şi în negura memoriei. Aici apare ambiguitatea de statut ontologic pe care o subliniază Unamuno în Ceaţă. Cine este mai real din punctul de vedere al memoriei (şi al nemuririi): Don Quijote sau Cervantes? Şi cine este creatorul cui? L-a creat Cervantes pe Don Quijote, făcîndu-l istoriceşte nemuritor, sau a fost de fapt invers, notorietatea personajului trăgînd după sine numele creatorului său real în lumea memoriei?
Unamuno ţine să se delimiteze de un concept biologic al nemuririi. „Cînd omul rămîne singur şi închide ochii la viitor, la reverie, i se revelează abisul înspăimîntător al eternităţii. Eternitatea nu este viitor”[17]. În clipa în care omul încetează să se raporteze la viitor prin reverie, eternitatea se dezvăluie ca un „abis înspăimîntător” aflat în spatele biologiei. Garanţia eternităţii noastre este să continuăm a fi visaţi de Dumnezeu. „Lumea este visul lui Dumnezeu adormit, şi religiile, cu ritualurile lor complicate, nu sunt (…) decît încercări de-a întreţine somnul lui Dumnezeu în speranţa de a ne menţine şi pe noi, oamenii, în viaţă în lumea visată de Supremul Visător.”[18]

„Celălalt” ca eufemism pentru o lume a spiritului

Avînd un concurent la graţiile Venerei, Augusto este obligat să realizeze experienţa alterităţii, chiar a uneia radicale, experienţa sa ca altul. Din punctul ei de vedere este posibil ca tocmai el să fie intrusul, experienţa „cunoaşterii iubitoare”, a împărtăşirii fiindu-i rezervată altuia. Bineînţeles că rezolvarea apare în planul unei substituţii, prin înlocuirea Eugeniei reale cu o altă Eugenie, cea a fantasmelor lui Augusto. Obiectul fantasmatic îi aparţine lui şi numai lui, nu-i poate fi înstrăinat.
Este interesantă paralela trasată – cu sau fără voie – de Unamuno la Banchetul lui Platon. Acolo Socrate vorbeşte de două Afrodite, una cerească şi una pămîntească, prima nefiind decît „ocazia” de a accede la a doua. Însă Unamuno creionează aproape caricatural statutul de iluzie, de refugiu al „realităţii” din mintea (ne)fericitului personaj. Ridicol şi oarecum tragic, Augusto îşi asumă anticipat eşecul concret (în faţa voinţei ei legitime de a iubi pe altul), prin posesia fictivă a ei ca „femeie a visurilor”. Ceea ce duce la următorul rezultat, cel puţin la nivel retoric: femeia posedată, cunoscută fizic de un bărbat, nu poate fi o „femeie a visurilor”, cel puţin nu a visurilor celui care o posedă. Pentru a-l deprecia pe concurent şi pentru a ridica în demnitate această lume fictivă a Afroditei cereşti[19], Augusto s-a folosit de un soi de raţionament justificativ, similar următorului: „Păsările au aripi pentru că zboară”. Această substituire de planuri între real şi fantasmatic este cea care instituie lumea idealului sau, dacă vreţi, lumea spiritului. Este vorba, ca şi în cazul argumentului ontologic al teologilor, de un viciu „de procedură”.
Ceea ce vrea să accentueze autorul prin acest episod este de fapt caracterul problematic al memoriei şi al lumii spiritului, a tot ceea ce depăşeşte universul fizic, senzorial. Exasperat, Augusto ajunge să afirme la un moment dat că „nu există alt adevăr decît viaţa fiziologică”[20], restul nefiind decît mistificări. Condiţia acestei iubiri de tip fantasmatic, a iubirii „afrodisiace”, este experimentarea sinelui ca altul. Iar aceasta naşte gelozia.
Pentru Augusto gelozia este ceea ce ne revelează iubirea. Oricît de îndrăgostită ar fi o femeie de un bărbat, sau viceversa, adevărata dragoste apare doar „atunci cînd el vede că ea se uită după alt bărbat sau ea îl vede pe el uitîndu-se după altă femeie”[21]. Dacă în lume ar exista un singur cuplu, ar fi cu neputinţă ca aceştia să se iubească sau, cel puţin, să ştie că se iubesc. Conştiinţa în sine este păcat, iar conştiinţa iubirii este gelozie. Iubirea însăşi, dacă nu este conştiinţă a diferenţei – fie prin nerealizare, fie prin gelozie –, se reduce la fiziologie. Este o perspectivă cam sumbră, însă, atît timp cît iubirea este conştiinţă a alterităţii, nu este exclusă posibilitatea constituirii unei alterităţi pozitive, capabilă să îl instituie pe cel care iubeşte, să îi confere sens. „Doar aşa voi ajunge să mă cunosc, văzîndu-mă în ochii unei femei”[22], spune Augusto. Genul acesta de reflecţii ajung să se cristalizeze într-un fel de teorie a cunoaşterii bazată pe iubire şi pe credinţă, oferită ca replică la teoria lui Descartes, bazată pe îndoială.

Unde pistis înfrînge dianoia

Iată interpretarea pe care o oferă Unamuno sintagmei carteziene Dubito ergo cogito: „A gîndi înseamnă a te îndoi şi nimic altceva decît a te îndoi”[23]. El va plasa ca suport al certitudinii credinţa, care aparţine omului! , şi nu gîndirea, intuiţia adevărurilor prime (a ideilor simple), garantată de veracitatea divină. Pentru autorul basc credinţa, ştiinţa şi imaginaţia sunt superioare gîndirii ca suport al adevărului şi totodată distincte de aceasta. „Crezi, ştii, îţi imaginezi fără a te îndoi; nici credinţa, nici cunoaşterea, nici imaginaţia nu presupun îndoială, ba îndoiala le şi distruge, dar nu gîndeşti fără a te îndoi”[24]. Gîndirea, pentru a institui adevărul, are nevoie de îndoială, care, fără garanţia divină[25], devine distrugătoare, ducînd în cele din urmă la vidarea de sens a lumii. Aşadar, cunoaşterea de tip cartezian are valoare nu atît prin metodica interogării, a punerii la îndoială, cît prin suportul divin presupus a fonda, a oferi sens acestui tip de atitudine. Odată pierdut acest fundament al veracităţii, omul gîndirii este plasat într-o lume în care nimic nu mai poate oferi răspuns întrebărilor sale şi nimic nu-i poate opri regresul spre irelevant şi absurd. Omul credinţei poate însă să-şi construiască lumea de jos în sus, punînd chestiunea sensului metafizic sub forma „trebuie să existe un Dumnezeu”, urmînd ca acestei maxime a credinţei să-i urmeze un şir de argumente, sau nici unul. Omul îndoielii va ajunge în cele din urmă să-şi pună întrebarea asupra sensului lumii sub forma „oare există Dumnezeu?”, urmînd ca lumea să se videze, dacă răspunsul este negativ. Omul credinţei poate să înlocuiască, la limită, formula „trebuie să existe un Dumnezeu, deoarece X, Y, Z” cu formula credinţei absurde: „trebuie să existe un Dumnezeu, nu am nevoie de motive, eu vreau doar sa cred!”. Unei astfel de forţări a limitei nu-i corespunde o vidare a lumii, ci, dimpotrivă, o afirmare, un exces de sens al ei.

Cîte lumi sunt şi care din ele e vis?…

Prin intermediul personajului Victor, care ar putea foarte bine să fie Victor Goti, prefaţatorul, Unamuno alege să insereze o dimensiune reflexivă în roman, un fel de oglindă a sa. Acesta expune un fel de autopoetică a rimanului[26]: „Personajele mele se vor alcătui pe măsură ce vor interacţiona şi vor vorbi; caracterul lor se va închega încetul cu încetul. Şi totodată, caracterul lor va fi să nu aibă niciunul.”[27] Această teorie a romanului din interiorul romanului – expusă de Victor – îl face pe Augusto să realizeze abrupt condiţia sa de posibil personaj al unei naraţiuni oarecare: „Şi dacă viaţa mea e oare şi ea un roman, riman sau ce-o fi? Oare tot ce mi se-ntîmplă mie şi li se întîmplă celor din jurul meu e realitate sau ficţiune? Nu-i oare totul un vis al lui Dumnezeu sau al cui o fi, care se va destrăma îndată ce el se va trezi, şi tocmai de-aceea îi adresăm rugăciuni şi-i ridicăm cîntări şi imnuri, ca să-L adormim, ca să-L legănăm? Oare întreaga liturghie a tuturor religiilor nu-i un mod de a legăna somnul lui Dumnezeu, pentru a nu se deştepta şi a înceta să ne viseze?”[28].
Trebuie să admitem ca esenţială în viziunea lui Unamuno o lume de felul celei a imaginalului, postulată de H. Corbin (după un termen din mistica sufită – alam al mithal) sau de felul lumii a treia a lui Karl Popper, o lume a produselor culturale şi spirituale. Pentru Unamuno, aceasta este lumea memoriei (sau a nemuririi prin istorie), avînd un grad de realitate superior lumii concrete, existente pur şi simplu, dar trecătoare. Genetic vorbind, aceasta se originează în temporalitate, însă, ca lume a duratei, este situată între existenţa temporală şi eternitatea memoriei lui Dumnezeu. Cultura este lumea viselor şi aspiraţiilor umane, lumea care ne caracterizează altfel decît biologic. Unamuno, însă, aspiră la o simultaneitate a tuturor celor trei lumi – lume temporală, lume a memoriei umane şi lume a memoriei divine –, numită de el „nemurire în trup”.
În contextul lumii culturii, Augusto îşi permite să pună la îndoială importanţa lui Unamuno în ordinea existenţei. Dincolo de existenţa fizică a sa (el este mort deja…), ceea ce-l face pe Unamuno real în lumea culturii este faptul că e autorul Ceţii, al cărui personaj principal este Augusto. Don Quijote şi Sancho sunt mult mai reali decît Cervantes. Ştim despre ei mult mai multe decît despre autorul lor real, care poate n-ar fi fost nimic fără ei şi n-ar fi avut şansa să răzbată prin ceaţa memoriei.
Prin Augusto, Unamuno lasă să se întrezărească ceva despre condiţia reală a omului, ca posibil personaj în tragicomedia divină, la fel cum Augusto este un personaj al său, de care poate dispune pînă la o anumită limită, dincolo de care acesta este liber, la fel de liber precum suntem noi în faţa lui Dumnezeu (deşi Unamuno pare a rata uneori distincţia între omniscienţa şi omnipotenţa divină).

Realitatea e ritul, libertatea e mitul…

Pentru Unamuno Ceaţă este un riman, nu roman, adică un proiect care se constituie ad hoc, în chiar clipa scriiturii, fără un plan prealabil. Această naraţiune rezistă doar în măsura în care este recreată (ritualic, am putea spune) de cititor. Scrierea, contextul apariţiei nu are mare importanţă, este un act fondator, care inserează naraţiunea în timp, iar fiecare lectură a ei nu face decît să o reactualizeze. Din această perspectivă, personajele rimaneşti au un spor de statut, deoarece trăiesc într-un registru diferit, asemănător duratei, fiind actualizate temporal de către cititori, care reprezintă ocazii de manifestare. Astfel, autorul este primul din lunga serie de lectori ai rimanului…
Deşi acceptă ca legitimă perspectiva autorului-martor, Unamuno discută şi un statut mai puternic al autorului, care poate să fie totodată omniscient şi omnipotent. Relaţia dintre aceşti doi termeni este însă ambiguă, înceţoşată. Dumnezeu, deşi omniscient, nu este omnipotent decît „în potenţă”, deoarece imperativul libertăţii îl împiedică să intervină în destinul uman. Omul este liber să îşi aleagă singur destinul, respectiv rolul în naraţiunea divină. Unamuno observă că nu are controlul deplin asupra personajelor sale, că Augusto poate să se revolte, că acesta are o doză de libertate enormă. Finalul nu ne arată în mod clar dacă personajul a murit ucis de autor, care a dorit să-şi manifeste astfel omnipotenţa, sau dacă a hotărît singur să moară. Astfel, Unamuno este obligat să-şi recunoască o serie de limite ca autor. Prin însăşi structura sa, rimanul refuză omniscienţa autorului. Omnipotenţa îi este de asemenea contestată. Dat fiind un anumit curs al evenimentelor – asupra planificării căruia nu a avut controlul absolut (nefiind omniscient), lăsîndu-l mai degrabă să se desfăşoare şi cunoscîndu-l în chiar clipa realizării sale – autorul are un număr limitat de alegeri, neputînd opta pentru ceva complet diferit de premisele anterioare ale naraţiunii. Prin urmare, deşi are oricînd posibilitatea să se oprească din scris, autorul este aproape la fel de captiv ca şi personajele sale. El este mai degrabă demiurgul, cauza eficientă a creaţiei, cauza formală – adică structura atemporală a naraţiunii (dacă există una…) – scăpîndu-i[29].
Din perspectivă umană, libertatea personajelor nu reprezintă un gest de graţie al autorului[30], ci de slăbiciune, reflectînd incapacitatea acestuia de a controla circumstanţele acţiunii, pe care o „scrie”, dar nu o creează. Aşadar, îi lipsesc atributele divine ale omniscienţei şi omnipotenţei. Întrebarea pe care suntem tentaţi să o punem este, desigur, dacă Dumnezeu are mai mult control asupra lumii reale, decît avem noi asupra ficţiunilor pe care le creăm. În cele din urmă, pentru a-l salva pe Dumnezeu, Unamuno apelează la un sofism: „cînd cineva caută motive să se justifice nu face de fapt decît să-l justifice pe Dumnezeu”[31]. Astfel, libertatea rămîne un dar, neputînd fi o iniţiativă. Rimanistul, cel care lasă personajele să-şi compună singure romanul (prin simpla derulare de situaţii, dialoguri etc.), nu este omniscient, însă determină eficient soarta acestora la fiecare pas. Iar personajele nu îl justifică neapărat pe autor, cel puţin nu în latura sa conştientă, intenţională.

Epilog

Există un principiu al hermeneuticii romantice – prezent, de pildă, la Schleiermacher – care susţine că interpretul are posibilitatea (şi chiar datoria) să-l înţeleagă pe autor mai bine decît s-a înţeles acesta pe sine însuşi. Astfel, autorul are şi totodată nu are controlul asupra operei sale. Inserînd o dimensiune reflexivă în roman, dincolo de cea a creativităţii pure şi simple, Unamuno se confruntă cu această dificultate dată de statutul său dublu de creator şi interpret în acelaşi timp.
În conflictul său cu Augusto nu este vorba neapărat de o vanitate auctorială, ci, mai degrabă, de un joc autoironic, menit a sublinia relativitatea umană, pe de o parte, prin raport cu lumea ficţiunilor narative, care se poate dovedi mai solidă ontologic decît cea în care trăim noi; pe de altă parte, prin raport cu lumea „supremului visător”. Condiţia noastră de fiinţe creatoare ne plasează într-o zonă a intervalului, cu un statut ontologic incert. Dacă putem fi creatorii unor lumi ficţionale, nu putem fi, la rîndul nostru, personaje în ficţiunea altcuiva? Astfel, bruma noastră de realitate se estompează din două direcţii. Chiar dacă umanitatea este vehiculul (biologic) al memoriei, accesul la aceasta este condiţionat de lumile fictive, ale căror personaje sunt mai „reale” decît autorii lor, reduşi la condiţia de apendice sau de etichete ale operelor. Iar acestei forme de nemurire prin istorie i se suprapune nemurirea reală, nemurirea garantată de memoria lui Dumnezeu, de „cartea vieţii” pe care acesta o scrie şi ale cărei personaje suntem. Astfel, comparîndu-ne statutul cu cel al propriilor personaje – faţă de care nu suntem nici omniscienţi, nici omnipotenţi – şi, totodată, presupunîndu-ne personajele unui autor care deţine aceste atribute, ajungem la un foarte serios viciu de esenţă: nu suntem mai reali decît ceaţa care dă titlul romanului lui Unamuno.
Pentru a sublinia faptul că memoria este o formă participativă, pe care o împărtăşeşte umanitatea în ansamblul ei, că nu există în ea locuri privilegiate, Unamuno face încă un pas spre disoluţia autorului, spunînd că „sufletul unui personaj de dramă de roman sau de riman nu are alt interior decît cel pe care i-l dă nu autorul, ci cititorul”[32]. Conştiinţa că suntem un vis într-o lume de vise ne poate duce la eliberarea de povara sinelui, a responsabilităţii faţă de actele noastre, însă, asumînd ideea unui absolut al atributelor divine şi a libertăţii ca graţie, în edificiul unamunian, omul devine pe cît de ireal, pe atît de responsabil pentru acţiunile sale. Dacă personajele se construiesc oarecum autonome faţă de intenţiile autorului, noi, deşi liberi, suntem marcaţi permanent de văzul divin şi responsabili total în faţa acestuia. Suntem, aşadar, condamnaţi la responsabilitate.
Informat de autor asupra realităţii sale ficţionale, Augusto îi răspunde: „Nu cumva (…) să fiţi tocmai dumneavoastră, şi nu eu, fiinţa fictivă, cel care nu există în realitate, nici viu, nici mort (s.n.)… Nu cumva să fiţi dumneavoastră un simplu pretext (s.n.) pentru ca istoria mea să iasă în lume…”[33] Atît despre obsesiile lui Unamuno, despre moarte, memorie, nemurire şi… Ceaţă.

Note

[1] Unamuno preferă termenului novela pe cel de nivola, echivalat de Sorin Mărculescu în limba română prin cuvîntul riman. Rimanul, spre deosebire de roman, se autoconstruieşte, personajele sale avînd o contribuţie importantă la felul în care se cristalizează naraţiunea.
[2] Miguel de Unamuno, Ceaţă, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p. 50.
[3] Ibidem, p. 63.
[4] Această primă traducere îi aparţine lui Lascăr Sebastian.
[5] Un avatar interesant al acestuia ar fi Neo, personajul principal din trilogia Matrix. Pentru Neo, ca şi pentru Augusto, ceva nu este în regulă cu lumea reală; şi el este personajul unei ficţiuni, de astă dată cinematografice, care realizează falsitatea , precaritatea ontologică a lumii în care se află; şi el are dorinţa de a trece dincolo, în planul semnificant.
[6] Ceaţă, p. 110.
[7] Astfel, rimanul apare din start ca o cronică a timpului, a drumului către moarte.
[8] Ibidem, p. 66.
[9] Este interesantă alegerea autorului. Specialist în greaca veche, ar fi putut foarte simplu să apeleze la Afrodita, dacă intenţia sa ar fi fost doar să o invoce pe zeiţa frumuseţii. Însă Venera trimite în acelaşi timp la verbul a venera şi la substantivul veneric.
[10] Ibidem, p. 76.
[11] Ibidem, p. 84.
[12] Ibidem, p. 165.
[13] Ibidem, p. 121.
[14] Şi totodată faustic, ca revers al primului.
[15] Ibidem, p. 127.
[16] Miguel de Unamuno, Despre sentimentul tragic al vieţii la oameni şi la popoare, Ed. Institutul European, Iaşi, 1995.
[17] Ceată, pp. 110-111.
[18] Sorin Mărculescu, în Studiul introductiv al Ceţii, p. 31.
[19] Numită de Unamuno, bineînţeles ludic, Veneră.
[20] Ibidem, p. 196.
[21] Ibidem, p. 198.
[22] Ibidem, p. 256.
[23] Ibidem, p. 263.
[24] Ibidem, p. 263.
[25] Fără garanţia faptului că Dumnezeu nu ne înşală.
[26] Care este lipsit de subiect şi se edifică singur, fără un plan prealabil.
[27] Ibidem, p. 189.
[28] Ibidem, p. 192.
[29] Cauza materială ar fi, de exemplu, cerneala, iar cauza finală nemurirea, dorinţa autorului de a se imortaliza, dar totodată şi dorinţa personajelor de a fi, de a fi reactualizate, prin epoci, în memoria lectorilor.
[30] Cum este cazul libertăţii umane, ca graţie a lui Dumnezeu.
[31] Ibidem, p. 264.
[32] Ibidem, p. 293.
[33] Ibidem, p. 300.

Postat de Laurenţiu Ursu la ora 14:52 – Labels: Cronici infidele.

Update: Textul de mai sus ii apartine unui om terminat, Laurentiu Ursu, care zice despre sine:

Acum mulţi ani cineva îmi spunea, dorind să mă jignească, că sunt „un om terminat”. Întîmplător tocmai citisem Un uomo finito al lui Papini, aşa că, spre surprinderea lui, mi-am manifestat deplinul acord faţă de caracterizare. Sunt un om plin de eşecuri, de erori. Şi mă gîndesc că dacă voi fi „înţelept” vreodată, această înţelepciune va fi suma erorilor făcute în amărîta sau luminoasa mea viaţă (e o chestiune de perspectivă). Iată-mă: un om care nu-şi planifică niciodată viaţa, pradă celor mai bizare porniri (pt ceilalţi…). În ce-l priveşte, îşi urmează drumul, interesele de moment, pasiunile, uneori chiar mirosul. Căci, da!, am un simţ olfactiv deosebit. Departe de a fi un raţional, mă autodefinesc mai degrabă senzorial. Trebuie să precizez că nu sunt nici pe departe un hedonist şi că am o logică de fier. Însă nu-mi place să fiu contabil, cu atît mai puţin contabilul propriei mele vieţi. Aşa că, urmînd sfatul Ecclesiastului, trăiesc la întîmplare. Asemenea păsărilor şi îngerilor, sunt la mîna lui Dumnezeu. Dar asta nu înseamnă că merg săptămînal la Biserică. Merg cînd mă doare, dacă mă doare, de-mi place muzica sau pictura de pe pereţi…

Reluam aici,  pe Arca lui Goe, acest text clarificator din mai multe motive, importante numai si numai in masura in care eventualii cititori le vor descoperi singuri. Daca nu, nu. Recomandam lectura tuturor celor interesati de relatia fictiune-autor, persoana-personaj, anonim-neanonim etc, precum si celor care umbla sa-si publice carti si au nevoie de prefeţe, dar mai ales  recomandam tuturor lectura rimanului „Ceaţa” a lui Miguel de Unamuno, care a fost publicat in Romania si sub titlul, mai inspirat, credem noi, „Negura” ca traducere a titlului original „Niebla”. In egala masura credem ca termenul „nivola” derivat din „novela” s-ar putea „traduce” mai exact in limba româna prin „nivelă” sau „nuvolă” in loc de „riman”.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 7 Comments »

Domnul Goe – răufăcatorul de minuni

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 5, 2012

Coane Dorine, in speţa de faţa, lucrurile sunt mult mai simple decat ar putea rezulta din „raspunsul” cu numarul de ordine #20 – dat de domnia voastra @To All prin mediumul „InimaRea”. Acel Mesaj coane Dorine este incarcat (doldora) de probele confuziei plenare in care va aflaţi, nu doar punctual (pe problema) ci si asa… mai in general. Ingaduiti-mi sa lamuresc (formal) lucrurile punct cu punct:

Dorin Tudoran – April 5, 2012 at 14:05 #20 – Adresat lui @InimaRea (Dar cine sa mai aiba Inima buna in zilele Cerocratiei?)

1. DT: Asa este: era vorba ca stiinta ne va face viata mai usuara si acum descoperim ca ne-o face mai complicata.

DG: Prima fraza, primele confuzii. Confundati „stiinţa” cu „tehnologia”, „usor” cu „simplu” si „complicat” cu „inconvenabil”. Toate aceste confuzii fiind premise admirabile pentru confuziile de mai apoi.

2. DT: Daca gluma corespondentului din Australia nu a avut darul sa faca prea multi dintre noi sa zambeasca, reactiile dlui Goe sunt, in schimb, foarte amuzante. Micutul personaj este furios nevoie mare ca a putut fi confundat cu o personalitate de tip renascentist: fizician, matematician, poet, regizor, actor etc!?!

DG: Daca dl.Goe a fost intotdeauna gata sa recunoasca si sa savureze faptul de „a fi amuzant” al conului Dorin asta nu este un motiv destul de serios pentru a-i intoarce complimentul cu exact aceleasi cuvinte. Denota lipsa de originalitate si un usor complex de superio-inferioritate, care probeaza ca v-ati enervat cand am zis ca ati fi amuzant (constatand in sinea d-voastra ca chiar erati). Interpretarea data de dv. „enervarii” micuţului personaj denota intr-adevar amuzament. Ne putem amuza pe tema asta luand de buna interpretarea. Doar ca, a dracului fatalitate, este inexacta. Enorm. Pai mai intai si mai intai ca „personajul” Dl.Goe nu se poate „inerva” asa dupa cum i se nazare lui ci doar exclusiv in acord cu partitura. In cazul de fata dl.Goe era programat sa se „inerveze” in contra faptului ca este cenzurat (la replica) nu confundat (la moaca), coane Dorine. Se vede treaba ca dl.Goe s-a „inervat” destul de credibil (he-he) daca v-ati simtit dator sa gasiti o (alta) explicatie „inervarii” sale si s-o oferiti (chipurile) unor martori inocenti care n-au vazut „probele” „inervarii”, ascunse de catre domnia voastra. Dar sa revenim la „con-fuzie”, coane Dorine, aceea prin care dl.Goe a fost „confundat” cu „cu o personalitate de tip renascentist: fizician, matematician etc”. Cine, coane Dorine? Cine a facut „con-fuzia”? Si cine oare a creat acest mic triunghi al Bermudelor: Nicholas Andronesco – Dl.Goe – Grigore Leşe, in care se mai scu-funda inca o data, absurd, Dorin Tudoran, scriitor, poet, analist, dizident, jurnalist, blogger, fractura etc? Pai coane Dorine sa avem pardon! O confuzie spune putin sau deloc despre cel confundat, dar spune cate ceva (mai mult) despre cel „identificabil” cu care a fost confundat si mai ales spune enorm de mult despre cel care face confuzia, despre abilitatile sale intelectuale, despre cunostintele sale si/sau despre onestitatea sa. Coane Dorine, dl.Goe a fost „confundat” de-a lungul vremii cu multe alte „entitati”. Doar in ultima vreme aici pe Certocratia Vesela si Trista a fost „confundat” cu „Nicolae Coande”, cu „o doamna”, cu „mai multi domni deodata”, cu „servicii”, ori cu alte „personaje” mai mult sau mai putin consistente. Credeti domnia voastra ca personajul „dl.Goe” ar trebui sa se enerveze sau sa se extazieze vizavi de aceste con-fuzii com-parative? Coane Dorine, coane Dorine… ce „ingenuu” sunteti. Pai aveti domnia voastra idee cu cate alte „entitati” a fost „confundat” personajul dl.Goe, de-a lungul timpului, de catre tot felul de alte personaje pline de verva detectivistica si de sperante desarte? Ca n-aveti. Ca fapt divers, si pentru ca stiu ca pot conta pe discretia d-voastra va pot spune ca episodic dl.Goe a fost confundat cu Mihail Neamţu sau cu Andrei Plesu, mai persistent ceva cu Mircea Cartarescu si cu Toma Roman, printre altii dar si… surpriza, cu Dorin Tudoran himself. Asa incat, macar in contextul acestei galerii de „celebritati” n-avea dl.Goe de ce sa se simta „onorat” sau „vexat” de „con-fuzia” cu „o personalitate de tip renascentist: fizician, matematician, poet etc”. D-voastra insa da, ar trebui sa fiti maitre. Pentru con-fuzie sau macar pentru performanta de a propune o gluma de 1 Aprilie la care nu râde nici macar fratele Antonesei sau con-fratele Padina.

DT:Atunci, sa-l lasam pentru inca un an in closetul trenului in care s-a inchis din motive care-l privesc “direct si personal”

DG: Coane Dorine m-am plictisit foarte tare de amenintarea asta desarta, repetata in van de atatea si atatea ori, cum ca-l veti arunca pe dl.Goe in uitare si nebagare de seama pentru cel putin un an de zile (oricum nu va mai crede nimeni in stare). D-voastra nu v-ati plictist sa tot promiteti si sa nu va tineti de cuvant? Coane Dorine lasati domnule vorbele mari. La fapte coane Dorine, la fapte.

DT:Nu inainte de a-i spune inca o data ca unul dintre motivele pentru care nu poate stabili un dialog cu unele persoane este simplu: Dl Goe este un personaj, isi datoreaza totul creatorului sau. Autorii cu care Dl Goe tine neaparat sa dialogheze nu au nici o obligatie sa “intretina dialoguri” cu fictiuni de felul Dlui Goe. Exista totusi o diferenta intre autori si personaje.

DG: Coane Dorine aceasta declaratie de amor a domniei voastre este monumentala. Zau! Pe parola mea de onoare (vorba-i vorba). Greu de presupus ca s-ar putea promova o alta mobilata cu o mai mare densitate de con-fuzie pe centimetru liniar de fraza. Coane Dorine, domnia voastra negati evidenta. Evidentele. De unde ati tras d-voastra concluzia ca dl.Goe s-ar stradui sa stabileasca „un dialog”. Dialog??? Aăăâ-zdâ… Pai coane Dorine „dialogul” nu este doar o forma particulara, oarecare, limitata a unei clase mai generale numita „comunicare”? Credeti oare domnia voastra ca ar putea aspira dl.Goe la „parte” in dauna „intregului”? Puteti crede, e dreptul d-voatra suveran. Eu cred ca noi doi „comunicam” foarte bine, foarte eficient, chiar si-n aparenta absenţă a „dialogului”, desi din mesajul d-voastra, care sunteti un partizan inrait al dialogului unilateral, nu rezulta ca aceasta forma de comunicare ar lipsi cu totul din peisaj. Ca n-oti considera ca monologati cu martori, despre voci pe care numai d-voastra le auziti. Partea cu adevarat nostima este ca nici macar „comunicarea” nu este (nici pe departe) obiectivul pe care „tine neaparat” dl.Goe sa-l atinga (din cand in cand), ci un altul (…), foarte bine intermediat de catre nostimul si eficientul canal de meta-comunicare stabilit intre dv. si dl. Goe (amorsat de dânsul si intretinut cu sfintenie de catre domnia voastra). Si cand zic „d-voastra” nu ma refer catusi de putin la „autorul” Tudoran ci la personajul „conul Dorin” (frate bun, dupa tata, cu dl.Goe). Este trist ca autorul Tudoran, care tânjeste dupa „dialog”, nu e in stare sa-si asume niciunul dintre personajele pe care le intrupeaza, cenzurand fara nicun motiv rezonabil, replicile altor personaje de pe scena. Noi dimpotriva credem ca diferentele dintre personajele fictive si autorii plini de (o) personalitate nu-s chiar asa de insurmontabile, dupa cum a dovedit-o prietenul nostru Augusto, iesind din Negura conului Miguel, destul de independent incat sa-l impresioneze chiar si pe amicul  Laurentiu Ursu.

Ca fapt divers ar mai trebui mentionat ca conul Dorin nu cenzureaza doar personaje fictive si inconsistente (precum dl.Goe) ci si scriitori cunoscuti si arhi-cunoscuti, precum cel din persoana d-lui Viorel Padina, intrupat de catre personajul AVP. Daca adugam ca pe lista celor cu care „dialogheaza” conul Dorin, certocratul, sunt in fapt multe fictiuni pseudonimice rezulta ca in fapt, conul Dorin una fumeaza si alta bea, criteriile sale de „acceptare” sau „respingere” ale „dialogului” fiind cu totul altele decat cele sugerate in mesajul adresat direct si strict personajului InimaRea.  Ne intristeaza acest fapt confuz precum si cealalta confuzie sufleteasca a autorului Tudoran care simte (in mod cu totul eronat) ca cineva l-ar considera „obligat sa intretina dialog”. Nimic mai fals. Nu e obligat si nimeni nu-ncearca sa-l oblige. Nu-i interzice nimeni sa cenzureze si sa modereze pe blogul Certocratia. Nici nu-i cere nimeni sa dea explicatii pentru motivele pentru care o face. Faptul ca domnia sa se tot straduieste sa explice de ce nu-i obligat sa explice este in sine o explicatie (o explicatie care se anuleaza pe sine, analoaga cu ideea nostima ca suturile in fund pot fi un pas inainte chiar si atunci cand ti le tragi singur cuc, in cerc, restrans). Il asiguram pe domnia sa ca are tot dreptul sa-si modereze blogul, sa publice si sa promoveze ce comentarii doreste (prin posta redactiei). Semnalul de alarma tras de catre dl.Goe, vizavi de cenzura, nedeontologii etc vizeaza anumite „principii” care n-au caracter de obligativitate ramand, pentru domnia sa, pur facultative.  Autorul Tudoran ar trebui totusi sa inteleaga (spre linistea sa epistemologica) ca ceilalti (infernul) au dreptul sa ignore sistematic masurile sale de pre-vedere, promovand astfel un interesant si democratic meta-dialog intre  personaje si autori impersonali dar cu personalitate.

Update 4 decembrie 2014. Am postat pe Contributors un comentariu refuzat abuziv pe blogul Certocratia. Umbra d-lui Tudoran ne-a luat urma si a tinut sa plesneasca o minciuna gogonata si inutila. S-a apucat sa afirme ca nu, nici vorba de vreo cenzura, si ca „Tony” (un lunatic) n-ar fi postat nimic pe Certocratia, inventatand inventii pentru a se da victima (probabil pentru a face impresie pe Contributors), speculand ca n-ar exista dovezi. Ba mai mult, cu o seninatate stranie, bloggerul a sugerat si cam ce fel de dovezi ar fi necesare. Ne deranjam sa-i facem pe plac si postam dovada:

Cenzurat

Posted in Arcaluigoeologie, Poetul GreFo | Etichetat: , , | 21 Comments »

Caraghiosul Caragiale – Populatia si credinta

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 3, 2012

Plimbandu-se cu carul (de reportaj) prin Prahova, judetul de nastere al lui Nenea, niste oameni (de televiziune) au dat peste Haimanale, Baicoi, Mizil etc si au avut contacte neprotejate cu populatia extraterestra din zona. Din vorba in vorba au schimbat informatii despre stiinta, religie, societate si altele. Din interviurile de un umor formidabil de tragic,  a reiesit indubitabil, ca Nenea Iancu Caragiale e mic copil, un simplu soarece de berarie. Una dintre intrebarile interviurilor suna cam asa: „Cine a scris Biblia?” (n.b. Biblia este o versiune mai veche a mai recentei si mai modernei Planeta Ou. Desigur ca intrebarea echivalenta „Cine a scris Planeta Ou” s-ar fi bucurat de raspunsuri inca si mai nostime dar si mai apropiate de adevar; vezi mai jos). Pana una alta putem afla cine, de ce, pentru cine si pentru ce a scris BIBLIA precum si alte lucruri interesante despre credintele religioase ale populatiei extraterestre (cam 90% din populatia Romaniei) care, in mod cu totul nedemocratic, nu este reprezentata in Parlamentul Tarii (decat intr-o proportie de circa 95%).

Subiecte conexe:

 Cine Sunt Adam si Eva? Prahova 

 Diferenta dintre Rai sI Iad 

 Despre parintii lui Iisus. Episodul 2 

 Crezi ca esti destul de bun ca sa ajungi in rai 

 Cine a fost Fecioara Maria? Episodul 1 

 CINE A FOST IUDA 

 O doamna suparata pe Allah 

 Ce se sarbatoreste de Craciun? 

 Diferenta dintre Paste si Craciun 

 Intrebare pentru Dumnezeu 

Posted in Arcaluigoeologie | 43 Comments »

Breaking News: Halima

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 3, 2012

Foc! Inceniu! Pârjol! Pojar! Halima!

Halima de zile mari! Va rugam sa mergeti de urgenta la fata locului si contribuiti dupa puteri la stingerea incendiului care a cuprins literatura romana de sertar virtual in forma de nisa. Scriitorii de mare viitor Viorel Padina si Dorin Tudoran, un bi-nom dizidential esential, s-au aprins (de la scân-tei) si (se) ard cu flacari viol(n)ete in pamflete. Foc sacru. Va rugam sa-i stingeti cu lichidele avute in dotare pana nu-i prea tarziu. Aveti grija va rugam de cele doua principale victimele colaterale sa nu se innece in operatiune, muzele principale ale celor doi poeti. Daca nu, nu si inca una echivalenta.

AICI – Reply altui titircă inimă-rea, cică of America, păi cum drea…

AICI – eminul-meu-cel-dulce-steluta-mea-cea-sfanta

si-n urma… Caci cei doi poeti au compus (fiecare) trilogii in forma de tripticuri cu trimteri catre Sfanta Treime, dansii fiind si mistici, ca niste faclii de Paste… Nu ratati.

Se pare ca cei doi artisti ai cuvintelor isi aplica in mod dezinteresat unul altuia manevrele de resurectie prin soc, biciuindu-se spinal in vederea reanimarii literare virtuale. Anul acesta vom avea in hyperspatiu doi Mantuitori care vor invia simultan. Semnele vitale sunt (destul de) prezente. Le veti gasi in textele Lor scrise cu calm la mânaie.

Update: Iata ca dintre cei doi mass-Messia unul, mai grabit (ca-i vine stenahorie) isi anunta deja intentiile serioase intr-un Memento mori (necessary before resurrection), in timp ce celalat, mai nehotarat (sa ne salveze…, sa nu ne salveze…) sta inca in cumpana (cumpana pe un picior cu un fier de plug atârnat de coinace) aproape cu capul in jos (catre polul sud?), ceea ce, daca nu exagereaza, poate fi desigur un exercitiu util pentru irigarea creierului. Asteptam cu nerabdare deznodamantul.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 8 Comments »

Absurdul de zi cu zi. Comunicarea

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 2, 2012

Cineva trebuie să reseteze toată comunicarea publică generală. Am impresia că trăim într-o lume complet absurdă, în care fiecare spune şi aude ce vrea, fără nici o legătură cu ceea ce spune şi aude celălalt. Mi s-a întîmplat foarte des, în ultima vreme, să spun ceva, şi vorbele mele să fie redate, mai departe, în cu totul alt sens. Exclud reaua-credinţă pentru că văd cum această situaţie se generalizează – nu e vorba doar despre mine, nu e vorba doar despre un anumit mijloc media.

În anii ’50, erupea pe scenele lumii libere un gen de teatru – zis „al absurdului“, de unii, zis „al deriziunii“, de alţii – în care actorii vorbesc unii cu alţii, dar nu se ascultă. Piese întregi, capodopere, unele dintre ele, sînt construite din discursuri paralele, fără legătură unul cu celălalt, şi nu puţine sînt acelea în care personajele încheie piesa rostind onomatopee, litere întîmplătoare, sunete nearticulate în cuvinte. Mai mult, ceea ce spun personajele sînt doar jalnice clişee ale cotidianului mediocru. Vorbele nu mai pot umple spaţiul dintre oameni. Singurătatea a învins definitiv. Cuvintele însele s-au surpat. Nonsensul domneşte tiranic şi absurdul dănţuieşte savaotic peste bietele fiinţe năucite şi rătăcite în ele însele. Profesorii de actorie spun că acel gen de teatru a şi produs un anume stil de actorie. În fine, moda acestui gen dramaturgic a fost depăşită. A marcat secolul trecut, a lăsat în istoria literaturii universale nume uriaşe, inclusiv nobeliarzi, dar a trecut. Dramaturgia de azi explorează pe alte piste rătăcirile omului. Dar impresia mea este că realitatea la care acel teatru se referea nu a pierit deloc, dimpotrivă, cunoaşte, în această vîrstă a democraţiilor europene, un nou moment maxim. Mi se pare sufocant. Chiar e nevoie de cineva („o forţă de undeva“, cum spunea un vecin de-al meu acum 35 de ani cînd încerca să-mi vorbească despre Dumnezeu) care să intervină pentru a readuce firescul comunicării printre noi. Altfel, vom muri ca fiinţe sociale şi nici măcar rugăciunea noastră de final nu se va auzi pentru că, pînă atunci, şi comunicarea cu Cerul va fi imposibilă, precum este cea de pe Pămînt.

Pe de o parte, constat o preocupare tot mai mare a actorilor sociali (corporaţii sau partide politice, ong-uri sau biserici etc.) pentru comunicarea publică. Au apărut ştiinţe ale comunicării. Au apărut şcoli de toate felurile anume dedicate comunicării. Sînt din ce în ce mai mulţi experţi în comunicare – mulţi dintre ei bine plătiţi pentru această expertiză. Comunicarea a devenit o obsesie în sine. Se dau bani grei pe „consultanţă“ în comunicare (ghilimelele evocă o anumită doză de ironie în acest caz). Se fac cursuri populare de comunicare şi se duc să se antreneze în comunicare oameni de toate vîrstele şi din toate profesiile.

Pe de altă parte, constat o tendinţă tot mai accentuată a tuturor celor care vor să comunice spre manipulare, propagandă falsă şi minciună sau, cel puţin, spre diversiuni ori trucuri şi giumbuşlucuri menite să-i deruteze pe toţi ceilalţi, dacă tot nu pot să-i convingă. Comunicarea a devenit o metodă de a vinde ceea ce ai de vîndut sau de a obţine ceea ce ai de obţinut. Aceste două preocupări combinate produc un rezultat global dezastruos. Cetatea pare un fel de Babel isteric, în care se comunică haotic, cacofonic, indescifrabil. Comunicarea, astăzi, face victime mai multe decît un război din vremurile în care ea nu devenise nici industrie, nici ştiinţă. Acesta e aspectul grav. Numai că de fiecare dată cînd situaţia e gravă, apare şi rizibilul într-o formă sau alta. În cazul acesta, în forma caraghiosului. Comunicarea, industrializîndu-se, profesionalizîndu-se şi autonomizîndu-se, a produs o nouă specie umană: comunicatorul. Adică omul capabil să comunice bine. Sau, în fine, mai bine decît alţii. Acesta e unul gureş, expresiv ca un actor, bine stăpînitor al raţionamentului (chiar şi sofistic) şi al vocabularului (chiar şi spurcat). În spatele lui sînt făcătorii de mesaje. Cei care îi spun comunicatorului ce să comunice. Iarăşi, o evaluare generală ne arată că proliferarea acestui gen nu a adus deloc claritate, limpezime sau rigoare în lumea reţelelor infinite de comunicare, ci a adus mai multă confuzie şi mai multă nervozitate. Comunicatorul este, în fond, produsul absurdului generat de căderea comunicării în cronică neputinţă. Deunăzi, cineva pleda la televizor că politicienii trebuie să aibă comunicatori ca să transmită ceea ce fac sau au ei de gînd să facă. Pentru că am ajuns şi aici: avem politicieni care nu pot să comunice. În curînd vom avea alergători care nu pot să alerge, patinatori care nu ştiu să patineze sau înotători care nu ştiu să înoate. Pentru acest gen de oameni – tot mai mult produs de mediul nostru social – se vor găsi comunicatorii potriviţi care să ne spună cît de bine aleargă, patinează sau înoată ei. Absurdul de zi cu zi. Comunicarea – Sever V.

Update: Inspirata de acest articol 😉 ca si de celelalte misculatii, tanti Mitza a biciclista a vârat arca si fauna ei intr-o metafora tare, plina de textile moi, care, culmea nu provin din inexistentele panze de pe imaginarele catrage. Daca vreti sa vedeti de unde provin deschideti SERTARUL SECRET.

Posted in Arcaluigoeologie | 20 Comments »

Cristian preda (la luna) lectia de frunza verde…

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 2, 2012

…pe care o taie politicienii cainilor comunitari ce umbla cu covrigi in coada…

… ce voiam sa va spunem e ca mare diferenta nu e intre intelectuali si neintelectuali, aproape ca nu exista… diferente, iar asemanarile sunt atat de uluitoare incat Romania profunda se confunda, practic, cu Romania superficiala. Si invers? Topicul de azi este dedicat simpaticului Cristian Preda care, cu toate ca este si intelectual pe deasupra (si pe dedesupt), chiar mai intelectual decat intelectualul Frunzaverde care recita cu ochii inchisi poezii, din marii poeti ai lumii in original (fa-ti o idee!), se dovedeste la fel de… prost? (cum sa te numesti cand iti bazezi inteligenta emotionala pe niste asteptari nerealiste ale ego-ului tau?) daca nu si mai… prost(?) decat Viorel Padina, ca sa nu mai vorbim de Sorin Frunzaverde (cu frunte lata). Da domnilor, diferenta dintre ambitiile lui Cristian Preda si cele ale lui Sorin Frunzaverde seamana ca doua picaturi de apa cu diferenta dintre ambitiile lui Viorel Padina si cele ale scriitorului Dorin Tudoran. O lume plina de ambitiosi. Unu. A vrut sa i se dea. Nu i s-a dat, s-a carat. Altul. A cerut (voia sa fie catindat), i s-a luat si a fost dat. Afara. O lume minunata plina de ambitiosi pe gratis. Dar vorbeam despre Romania, aceea de care politicienilor nu le pasa (vorba mare) pentru ca nu le este frica de ea. De ce le-ar fi? Pe noi ne enerveaza dar mai ales ne amuza felul in care politicienii si intelectualii (in fond la fel de inepti ca si populatia) ignora electoratul, alegatorul roman, asa cum e el, prefacandu-se ca incearca sa edifice o tara pentru un popor imaginar si care tara nu i se potriveste deloc alegatorului din strania realitate (nevirtuala). Nimeni nu le va preda elitelor (coborandu-se la mintea lor) lectiile potrivite despre populatie, asa cum e ea, iar ea singura nu se preda. Pentru ca reprezinta un popor stravechi care moare dar nu se preda. Azi de arogam cu aroganta misiunea de a-i preda d-lui Preda, poporul roman. Ma rog, o lectie introductiva pe baza careia nu se pot trage concluzii ferme. Vor urma si altele, intr-un curs pe care ar trebui sa-l urmeze orice „elitist” care se respecta si care vrea in politica, in administratie etc… Numai cei care, dupa absolvirea acestui curs, ar fi certificati pe baza de examen ar trebui ingaduiti in treburile mari si mici ale cetatii. Incolo lustrare in intgrum… Dar sa trecem la fapte.

Populatiunea tarisoarei. Lectia I
(dedicata lui Cristian Preda):

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , | 1 Comment »

1 Aprilie continua…

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 2, 2012

Exista unele bloguri pe care amicul nostru, junele d.Goe, a fost intens mentionat, invocat, mediatizat si promovat, ca entitate virtuala, desi mesajele sale, mai mult sau mai putin (in)dezirabile au facut furori, spaime si doruri doar (d)in spam. Se cuvine ca de 1 Aprilie sa le facem acestor promotori niste dedicatii potrivite, promovand la randu-ne alti artisti si alte arte, ramase pe nedrept in obscuritate.

Prima dedicatie este adresata unui bun a-mic care are ca hobby gradinaritul si pe care l-am auzit adesea plangandu-se ca anumite calamitati i-ar fi distrus recolta sabotandu-i „munculitza”. Ne-am amintit de dansul ascultand o poveste extraordinara (dintr-un clasic), intr-o interpretare de zile mari, o capodopera literara si o bijuterie actoriceasca fabuloase, capabile sa transporte la localitate:

Pentru cei care vor sa asculte capodopera pana la capat mai urmeaza Partea a-II-a si Partea a-III-a.

A doua dedicatie este adresata unei domnite (cam) trecuta dara inca verde, delicata, silfida, eleganta, cosmopolitana, locuind intr-o capitala importanta, si care apreciaza (desi n-ar recunoaste-o) emotiile de mahala:

Update. Ghicitoarea zilei. Din ce categorie sau patura sociala provin cel mai adesea indivizii care, contrapunandu-si ego-urile sterile in dispute fara miza, incep de la glumite intertextuale, intzepaturi, mici cinisme, continund apoi cu atacuri la persoana, porcaieli in toata regula, desfiintarea adversarului, incurajarea galeriilor in aruncarea cu dejectii, pentru a sfarsi prin a se lauda (spre a face cumva diferenta) cu masinile sau alte bunuri pe care le poseda, facand in ciuda celuilat brav sarman?

a) tzarani;
b) manelisti;
c) tzigani;
d) intelectuali;

(Tocmai am asistat la o asemenea disputa grandioasa in care unul dintre combatanti a cazut rapus in timp ce pe celalalt (pe invingator) s-au sculat un pic muschii polemici ai fetzei.)

Nota: Nu se ofera recompensa.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , | 2 Comments »

Dezvaluiri Teleologice – Tot de 1 Aprilie

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 1, 2012

Dezvaluiri Tele-o-logice.

Dupa ce pre multi i-a luat in pamflet, si dupa ce s-a rafuit pe 1 Aprilie chiar si cu dl.Goe, glumetul pamfletar (vezi AICI si AICI), autor recent al Divinei Tragedii, un Domn Trist, cu mina vesela, s-a trezit deodata singur in interiorul aceluiasi 1 Aprilie, cu un rest de sentiment in sine. Unde sa-l descarce? Cui sa-l Daruiasca Timid? Privind mai atent spre sentimentul sau (parfumat a frustrare) si-a dat seama ca-i este dedicat exclusiv unui alt a-mic cu care-si incheiase socotelile printr-un apoteotic „AMIN”, Definitiv si Tiranic, propus nonsalant si oportunist (unui alt mare naiv al lumii: Sorin Cucerai), pe topicul cu Anuntul Umanitar dedicat „Domnului Trabant”. Intrucat Domnul T. este om serios, care a Demonstrat Totdeauna ca vorba-i vorba si ca atunci cand dansul declara un subiect sau o dezbatre incheiate asta este o garantie ca discutiile vor continua si mai abitir, Domnul Trist ca un artist dar cu mina vesela, a deschis curajos o paranteza dupa prematurul AMIN si a Desertat Tot continutul care-i intoxica Duminica Toanta de 1 Aprilie, tragand astfel o (noua) pacaleala pe cinste si inculpatului avp (A Venit Primavara) precum si cititorilor sai, carora pas de a le mai veni ideea de a vizita un topic inchis, cand altul le-a dat adunarea la Ankra. Totusi, fiind pacat sa se piarda bunatate de replica, coerenta, consistenta, logica si muncita (nascuta usor din ego-ul unui nea goe Drept Teleolog) consideram ca n-ar strica sa mai dam o sansa de afirmare preacinstitului mesaj al Dizidentului Transcedental catre con-fratele sau Alb (ca Varul de Pasti). Asa, De Treci codrii de arama… Iata mesajul in reluare plus supliment:

D.T. April 1, 2012 at 17:0937

@ ALL
1 Aprilie 2012 ofera performante de varf. Unele pot fi numite “Capodopere neintentionate”. Iata una aici http://olelielie.wordpress.com/2012/03/31/httpwp-mep2gah8-bj/#more-727

Deci:

1. Spre a dovedi ca nu i s-a dat, ci i s-a furat, V. Padina reia pe noul sau blog (Olelie Lie) unLaudatio pe care l-am scris in urma cu cativa ani. Poetul ma anuntase ca, in sfarsit, ii apar doua carti prin grija unor prieteni din Franta, parca, si avea nevoie de doua prefete – una de la Vladimir Tismaneanu si una de la mine. I-am scris textul cu mare bucurie, dar cartile de care-mi vorbise nu au aparut niciodata. Aveam sa aflu ca, de fapt, nici nu existase un asemenea proiect. In schimb, V. Padina a postat textul meu în mai multe locuri. Unul dintre ele este acesta http://dictionary.sensagent.com/viorel+padina/ro-ro/

2. Citind ce am scris despre Viorel Patina si ce scriu de mai multa vreme pe acest bog, puteti observa cateva lucruri:

– In legatura cu Poemul de Otel, nu mi-am schimbat niciodata opinia;

– In legatura cu merítele reale (inclusiv cele anti-comuniste) ale lui Viorel Padina, nu mi-am schimbat niciodata opinia. Dar l-am descurajat permanent – in public si in mesaje prívate – sa un mai invoce si merite pe care nu le are.

– Laudatio pe care l-am semnat indica nu doar merítele literare si civice ale lui Viorle Padina, ci semnala si excesele comportamentului celui laudat. Nu este nimeni vinovat ca excesele s-au accentuat in progresie geométrica, practinc obliterand comunicarea poetului cu lumea.
– Cand scriam, despre Epistolarul sau ca este“halucinant, necuviincios si insuportabil de vindicativ”, am crezut ca V. Padina va intelege riscul de a trai pe buza neantului . Din “Impins si impingindu-se de unul singur intr-o solitudine sora cu nebunia”, V. Padina tine minte doar contributia celor ce l-au ajutat sa se scufunde, nu si prorpia-i contributie la acest dezastru. Mana pe care i-am intins-o atunci, cum bine dovedeste textul, era un efort de a-l ridica pe poet spre normalitate, nu sa-l imping pe fundul mocirlos al obsesiilor ce au istovit poetul, dar au consolidat vorbaria fara noima…

– Din textul lui Nicolae Manolescu despre Poemul de Otel, Viorel Padina citeaza, permanent, doar ce-i convine. Uita, tot permanent, de acel: “Se prea poate sa ramana singurul volum al acestui poet absolut extraordinar.”

– Nici Manolescu nu este vinovat ca a avut dreptate, nici eu nu ma simt vinovat ca, in loc sa-si implineasca talentul, V. Padina a tinut, si tine cu tot dinadinsul, sa desavarseasca tot ce a fost candva discutabil iar azi a devenit innaceptabil.

– In urma cu cateva luni, desi relatiile noastre erau mai mult decat hurducaite si blogurile sale inregistrasera triste campanii in care am fost facut cu ou si cu otet, Viorel Padina m-a cautat sa ma roage sa fiu de acord caLaudatio sa fie reprodus intr-o carte ce va fi ilustrata de dl Devis Grebu. Am refuzat, din mai multe motive. Suparare mare.

Iata motíve pentru care am refuzat:

– Colaborarea nu ma onora. Nu ma pot inhama intr-un proiect alaturi de un om care, fara sa stie cine sunt si ce fac, s-a angajat, pe unul din blogurile lui V. Padina in atacuri murdare impotriva mea. Cum nu-mi pot asuma riscul sa fiu balacarit, dupa ce mai fac un bine.

– Acel Laudatio imi fusese cerut cu ani in urma pentru o carte care nu a aparut vreodata. Fara sa-mi reneg opiniile despre Poemul de Otel si meritele reale ale lui V. Padina, de la momentul scrierii aceluiLaudatio si pana acum s-au intamplat multe lucruri si textul ar fi trebuit “adus la zi”. Cel mai importanat dintre lucrurile intervenite “intre timp” este scufundarea lui V. Padina intr-un univers infricosator. Sa publici un text ca al meu spre a dovedi ca… sunt un pizmas e semnul unei innourari de care imi pare sincer rau, dar de care a venit timpul sa uit. Implacabil chiar asta inseamna – nimic de facut.

Pentru ca V. Padina tine mortis sa se identifice cu Trabantul din textul meu, nu pot spune decat atat: nu cei care au intrezarit candva in tine un potential Ferrari sunt vinovati ca tu ai vrut si vrei sa-ti desavarseste destinul unui Trabant.

Sana & BranaApril 1, 2012 at 20:4638

@DT # 37

D-le T,

Si eu incep sa banuiesc ca sinteti masochist. Are dreptate Neamtu Tiganu sa va spuna ca aveti gusturi morbide. D-vs. chiar va faceti ca nu vedeti ca e vorba de ultima gioarsa de om? Nici ma-sa, nici tac-su daca stiau sa scrie nu i-ar fi scris un text mai frumos decit i-ati scris d-vs. Trebuia sa-l terminati dintr-o intrebare “Mai mataputz tu ai scris vreodata in viata ta vreun text ca asta despre un scriitor de varsta ta sau unu mai tanar?” A scris pe ma-sa. Tot ce scrie este despre el. A inceput acum niste tromboane ce mare prieten a fost el cu Nichita.

O fi avut talent dar au si altii. D-l Manolescu a scris si de Carterescu ca e cautat de geniu dar Cartarescu s-a tinut de scris (nu stiu daca e vrun geniu ori nu mi citeodata im place ce scrie dar alteori nu pre-mi place) pe cand AVP-u s-a tinut numai de cacaturi. Neamtu Tiganu v-a dat niste nickuri ca “Motanul Incaltat” si “Roadrunner”. Sunt oameni pe care avp-ul i-a jupuit de bani ca scrie el ceva si ca face el ceva pina s-au prins oamenii ca avepica nu le cersea bani pentru chestii literare. Neamtu a fost domn ca nu a spus dar va spun eu ca si pe el l-a jupuit avepica de bani si pe urma l-a tratat ca pe ultimul om. Ne-ati dat linkul si am vazut flegma pe care crede avepeul ca v-o trage. Omu de fapt sa pus palma in fata gurii in a scuipat si s-a trezit ca se scuipa intre ochi de unul singur.
“Stely” alta podoaba. Inainte de revolutie avea doua locuri de munca fiindca dimineata era ceva sefuletza pe la o organizatie de PCR si dupa amiaza, seara si noaptea era preoteasa, ca barba-su era preot. Atunci o fi invatat sa blesteme si ati vazut ca v-a blesetat sa va creasca cocoasa si tot asa sa i se intample si “BMV”eului d-vs. Coana preoteasa nu stie ca masina se numeste BMW nu BMV. De le cine stie ea ca aveti BMW ca nu prea stati cu ea de vorba? La mintea lor astia sint capabili sa se duca si la vrajitoare sa va faca farmece ca sa va ia ce aveti si sa i le dea lui avepica si asta ii da o firimitura si coanei preotese.
Mi-a placut aia cu CC despre care spune singur avepica ca e un tacanit dar de banat nu l-a banat. Smecher avepica, intii lasa mizeria aia cu DT si masturbarea intelectuala si pe urma o scoate si explica cum nu este el de acord cu CC. Stiti ce, daca CC ala e tocmai avepica? ca seamana ca doua picaturi de ploaie.
Lasati-i in pace ca astia nu merita mai mult decit o flegma intre ochi. Daca au nevoie de ajutor sa se duca iar la capitanul ala se securitate Miu cu care se tot intilnea avepica la initiativa lui avepica ca sa-i toarne pe aia de la CAP-ul unde lucra.

* * *

Da! Este adevarat. Cei doi mari Dizidenti romani, DT si AVP se despart iarasi. Divort Tragic. Amare Vieti Pierdute. Le dedicam un cantec potrivit pre versurile unui (alt) mare poet roman, pe care ambii il apreciaza in mod deosebit (deosebit unul de altul) si care reflecta foarte bine starea in care se afla actualmente cei doi scriitori (si impreuna si separat):

Precizare:  Textul de mai sus (inclusiv citatele originale) este o fictiune, fara nicio legatura cu persoane sau personaje din realitate, o compilatie imaginara dintr-un viitor roman aflat in lucru. Orice asociere intre aceasta fictiune si persoane, intamplari sau evenimente din realitate este neavenita si facuta de cititor pe propria raspundere. Va multumim pentru (ne)atentie si intelegere. Celor care au inteles ce era de inteles.

Rasunsul celui luat in pamflet(e) de catre intelectualul transatlantic Dorin Tudoran, recte Viorel Padina, se gaseste AICI. In mod cu totul si cu totul paradoxal raspunsul pare destul de logic si de consistent. Cert este ca indiferent de valoarea de adevar colaterala a retorismelor la care s-a dedat scriitorul Dorin Tudoran (care se plictiseste teribil), in pamflete cu repetitie (pamfletul la flasneta, un nou gen literar care ar putea trimite, in mod cu totul eronat, la Arghezi) reactivitatea sa retorica in exces ramane un mister, pentru cei care si-l imagineaza pe fostul dizident si grevist al foamei, ca fiind om cu scaun la cap. Incolo nu. Si nu.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 9 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: