(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 2 mai 2012

Despre Distante

Posted by Arca lui Goe pe mai 2, 2012

Update – Perspective (6):

Cat de mare este Universul:

Despre distante si proportii…

Scopul formal al acestei disertatii Despre Distante (fara nicio legatura cu albumul omonim al omivorului Alexandru Andries, convertit recent la vegetarianism) este acela de a explica, intr-o maniera simpla si intuitiva, aparenta neconcordanţa intre varsta de (13,7 miliarde de ani) a UNO (Universului Nostru Observabil) si dimensiunea radiala (44 miliarde de ani lumina) a acestui Univers, „măsurată” din centrul Pămantului, in toate direcţiile, pâna la limita sa observabila, ambele (si varsta si dimensiunea) fiind calculate in acord si pe baza „teoriei” Big-Bang. Discuţia ar putea fi ingreunata foarte (mult) de anumite confuzii, care persista in mintea multora dintre noi, in legatura cu aceasta nebuloasa problema cosmica si cosmogonica a „Universului”, si care confuzii se transforma adesea in gaunoase premise pre-intelese (pre-concepute), capabile sa altereze dramatic (uneori iremediabil) intelegerea unor informatii noi referitoare la acest subiect sau perceptia ansamblului, in context „Big-Bang”. Desigur aceste confuzii nu sunt facute de catre prea-cinstitul cititor curent al Arcei lui Goe, dar, intrucat nu stim cine altcineva anume ne priveste „incognito” din adancul insondabil al Cosmosului virtual (acum si/sau intr-un ipotetic viitor), este mai degraba nimerit să testam/forţăm limitele rabdarii/exasperarii celui care stie deja cum stau lucrurile, si sa amintim, explicit, confuziile pe care NU TREBUIE SA LE FACEM (ne raman destule pe care le putem face fara probleme). Le vom mentiona din loc in loc, punctual, atunci cand va fi cazul, inserand cate o „NOTA: Atentie la neatentie – ASA NU!”. Este deja cazul (de doua ori): (1) NOTA: Atentie, nu confundati Universul !!! si mai ales (2) NOTA: Atentie, nici de data asta (a treia oara !!!) Pamantul nu este in Centrul Universului!

Un fapt extrem de semnificativ ar fi acela ca „teoria” Big-Bang-ului isi datoreaza existenta unor neconcordante intre ceea ce oamenii (de stiinţă) au observat in Cosmos si ceea ce oamenii (de ştiinţă) se asteptau sa observe in Cosmos, bazindu-se pe observatiilor si concluziile lor anterioare. Va trebui sa lamurim in egala masura ce se asteptau ei sa observe, ce-au observat de fapt, in ce au constat discrepantele si cum anume au fost interpretate ele incat s-a ajuns la „teoria” Big-Bang-ului. Trebuie amintit ca Oamenii de Stiinta au cucerit Universul din aproape in aproape, pas cu pas, plecand de la premisa ca ceea ce se intampla aproape trebuie sa se intâmple „cam” la fel si (mai) departe, precum pe Pamant asa si in Cer. In acest context problema departarii si cea a distantelor dintre corpurile ceresti a devenit o problema fundamentala. Pana la urma istoria cuceririi (intelectuale, ca sa zicem asa) a Cosmosului a fost in primul rand o problema spatiala (literalmente o problma de geometrie in spatiu; si ce spatiu),  de stabilire „cantitativa” (prin calcul) a dimensiunilor si distantelor specifice obiectelor observate. „Restul” ramanand pentru foarte multa vreme o colectie de detalii anexe neimportante. Viteza de deplasare a corpurilor observate ori structura si/sau compozitia lor (oarecum chimica) au intervenit, in ecuatia modelarii universului observabil, mult mai tarziu, in fapt extrem de recent. In acest context trebuie spus ca oamenii (de stiinta fireste, caci altii nu-si pierd „timpul” cu asa ceva) au utilizat intotdeauna pentru evaluarea (din ce in ce mai exacta a) distantelor extraterestre (masurare indirecta, prin „calcul”)  exact (dar exact) aceleasi modalitati (principii) precum cele folosite pe Pamant pentru evaluarea distantelor (care nu sunt masurate sau masurabile in mod direct, cu sublerul sau cu stânjenul), adica metodele folosite atât de catre oameni cât si de catre toate celelalte animale cu vedere binoculara. Inainte de a explica pe ce ne bazam afirmatia despre faptul ca principial „masuram” distantele in Cosmos exact asa cum le „masuram” pe cele de pe Pamant ar fi (credem) utila o mica escapada in: (3) Nota: LUMEA DISTANTELOR TERESTRE si o alta intr-un: (4) NOTA: Scurt istoric al felului in care a crescut Universul in mintea Omului.

Dupa ce au ajuns la concluzia ca foarte multe dintre obiectele observate pe cer sunt extra-galactice si se afla la distante mult mai mare decat cele evaluate anterior, savantii au facut ce-au stiut mai bine pentru a calcula distanta la care s-ar afla acele obiecte. Nu se putea trece mai departe la incercarea de a elabora un model structural al Universului, al felului in care sunt grupate si cum interactioneaza entitatile ceresti, daca nu s-ar fi stiut care unde este si cat de departe sunt unele de altele. Presupunand ca obiectele observate sunt similare cu cele apopiate si ca prin urmare ar trebui sa aiba o magnitudine (luminozitate) absoluta, asemanatoare, comparand apoi aceasta magnitudine absoluta cu cea aparenta si masurand diferenta s-a putut evalua distanta, ajungandu-se la concluzia ca lumina, sosita de la anumite corpuri, a pornit spre Pamanat cu miliarde de ani in urma.  Se parea ca avem de-a face cu un univers omogen si izotrop populat cu Galaxii care formeaza grupuri de galaxii, super-grupuri de grupuri, ziduri de galaxii si siruri (fire) de galaxii, univers despre care se putea presupune ca se intinde dincolo de raza de vizibilitate oferita de instrmentarul trestru (care mergea pana pe la aproximativ 15 miliarde de ani lumina) intinzandu-se, la fel, eventual, pana la… infinit. Surpriza a aparut cand astronomii si astro-fizicienii au observat ca lumina sosita de la anumite entitati ceresti suferea un soi de alterare a frecventei in sensul scaderii acesteia (deplasare spre rosu) in raport cu felul semnalului luminos asteptat de catre savanti pe baza a ceea ce ofereau surse de lumina similare, aflate mai aproape. S-a constata ca exista o relatie intre distanta de la care ne soseste semnalul luminos si fenomenul deplasarii spre rosu, acesta fiind cu atat mai accentuat cu cat sursa era mai indepartata (indepartata in acord cu evaluarile anterioare ale savantilor). Cautand sa gaseasca o explicatie a acestui misterios fenomen, astro-fizicienii si-au amintit ca un fenomen similar se petrece atunci cand o sursa de lumina (sau a oricarui alt semnal bazat pe unde, inclusiv undele sonore prin aer) se deplaseaza in raport cu observatorul (exact precum frecventa sunetului sirenei unei locomotive care se apropie si apoi se departeaza facind ca, pe peron, sunetul egal al sirenei sa ajunga intai mai ascutit si apoi mai grav). De unde savantii au tras concluzia ca obiectele de la care ne soseste lumina s-ar indeparta (radial !!!)  fata de Pamant. De fapt la inceput ei au zis ca lucrurile se intampla „ca si cand galaxiile s-ar indeparta”, dar pe urma, negasindu-se (in pripa ultimei sute de ani) alta explicatie plauzibla s-a votat ca da, galaxile chiar se indeparteaza. Am dori acum sa  subliniem in fata onoratei instante a prea-cinstitului cititor al Arcei lui Goe in ce consta fragilitatea logica a acestei concluzii votate de catre stiintifici. Sensul logic al relatiei de succesiune cauzala intre cauza si efect spune ca DACA obiectul sursa al unui semnal ondulatoriu (luminos, acustic, vibratil) se indeparteaza de un observator ATUNCI observatorul receptioneaza semnalul cu o frecventa mai mica decat frecventa cu care a fost emis de catre sursa aflata in miscare de indepartare. Nu invers. Daca v-as vorbi pe un ton mai grav (decat de obicei) asta n-ar putea insemna musai ca ma intepartez. Poate sunt racit. Poate vreau sa-mi dau importanta. Sau poate ma indepartez. Poate. Dar nu sigur. Prin urmare, in acord cu logica, este posibil ca deplasarea spre rosu sa fie cauzata de deplasarea galaxiilor dar nu obligatoriu. Din faptul deplasarii spre rosu nu decurge cu necesitate faptul ca galaxiile s-ar indeparta. Ca de fiecare data cand au ajuns la limitele cunoasterii (confundate cel mai adesea cu limitele Universului si inceputul lui Dumnezeu), savantii au facut astfel de presupuneri (despre care adesea s-a constatat dupa o vreme ca sunt ridicole) neingaduindu-si sa lase nicio spartura intre OM si DUMNEZEU. Intotdeauna insa procesul a fost unul benefic (…).

Odata inceput procesul de inmugurire a presupunerilor unice acesta n-a mai putut fi oprit. Savantii au constatat ca cea mai accentuata deplasare spre rosu o au galaxiile cele mai indepartate, ceea ce in lumina intunericului presupunerii anterioare, conducea la concluzia ca acestea se indeparteaza cel mai repede. Repetam, este vorba despre o indepartare radiala, in raport cu Pamantul care s-ar comporta, sub acest aspect, ca un soi de centru al Universului. Calculand insa viteza cu care ar trebui sa se indeparteze galaxiile in raport cu Pamantul pentru a putea justifica respectivele deplasari spre rosu (amploarea acestor deplasari), au reiesit din calcule valori ale unor viteze inimaginabile. Se parea ca unele galaxii aflate la limita universului observabil s-ar deplasa cu viteze comparabile cu viteza luminii ori (teoreticeste vorbind) chiar superioara acesteia. Teribil. Ingrozitor. Nimic din teoriile fizice existente, inclusiv teoria relativitatii, nu puteau suporta acest model. Asupra respectivelor galaxii ar fi trebuit sa se exercite, de undeva, niste forte infinite (sau chiar mai mari, sic).  Bazandu-se pe faptul ca in orice directie a Cosmosului galaxile egal departate de Pamant par a se deplasea cu aceeasi viteza s-a putut face urmatoarea presupunere aparent socanta: Este posibil ca in fapt nu galaxiile sa se departeaza ci insusi spatiul se extinda. Ceea ce observam se intampla ca si cum spatiul insusi s-ar extinde. Galaxiile se misca si ele, ce-i drept, unele in raport cu altele sub actiunea fortelor gravitationale, dar acestea sunt niste miscari extrem de lente, foarte lente, neglijabile, inobservabile in raport cu timpul de constatare terestru (de zgâim la cer de abia cateva mii de ani si observam galaxii de abia o suta de ani) si mai ales in raport cu vitezele calculate, rezultate din ipotetica extindere a spatiului. Svantii au mai presupus ca fenomenul deplasarii spre rosu s-ar manifesta si ar putea fi observat exact la fel din orice alt punct din interiorul Universului vizibil. Daca am putea observa universul dintr-un punct aflat intr-o galaxie indepartata semnificativ in raport de Calea Lactee am putea fi ceva mai „siguri” ca deplasarea galaxiilor nu este una radiala in raport cu Pamantul, si ca Pamatul nu este centrul de fuga al galaxiilor. Totusi savantii au facut aceasta presupunere, in baza ipotezei de izotropie a Universului, intarind presupunerea ca spatiul insusi s-ar extinde. Cumva. Deci o noua presupunere in sirul presupunerilor inmugurite in capul deplasarii spre rosu. Cert este ca DACA spatiul s-ar extinde in fiecare punct al sau (ca si cum orice volum de, sa zicem, 1 cm cub ar deveni dupa o vreme de 2 cm cubi) ATUNCI, ca rezultat galaxiile s-ar indeparta una de alta (chiar cu viteze mai mari decat viteza lumini !!!!!, in fapt oricat de mari), iar lumina sosita de la ele ar suferi, in fiecare punct de observare, o deplasare spre rosu corespunzatoare. Iar savantii au zis, citand-o pe Zoe din Scrisoarea Pierduta: „Alta solutie nu vad, alta solutie nu exista”. Din calcule simple s-a calculat astfel presupusa rata de extindere a universului (cunoscuta sub numele de constanta Hubble) presupusa ca fiind aceeasi in fiecare punct din univers (trebuie sa fie!) dar eventual variabila in timp. Astfel se zice ca azi aceasta constanta (calculata pe baza observatiilor recente al galaxiilor distante) ar fi de circa 70 de km/secunda/Megaparsec, ceea ce vrea sa spuna ca dupa fiecare secunda, spatiul care avea un mega-parsec, creste cu 70 de km. Prin ormare 30274560000000000 km devin in fiecare secunda 30274560000000070 km si tot asa. Deci crestem cam cu o rata de 0.00000000000002 % pe secunda. Il rugam pe prea-cinstitul cititor al Arcei lui Goe sa calculeze cu cat a crescut el insusi de cand a inceput sa citeasca acest topic si pana acum.

Aplicand sofisticate corectii empirice si evaluand cam cat va fi fost rata de extindere a spatiului in trecut (constanta lui Bubble care ca orice constanta din manualul inginerului amator trebuie considerata variabila), aceasta „constanta” fiind practic o marca a fiecarei ere cosmice, acceptand ca valide si si intocmai cu realitatea toate presupunerile expuse mai sus, au rezultat in mod logic cateva concluzii:

a) Ca urmare a extinderii spatiului (!!!!!) galaxiile a caror lumina a calatorit pana la noi 13 miliarde de ani, se afla acum, dupa calcule care folosesc rata medie de extindere a universului, la circa 44 miliarde de ani lumina. Asta e!

b) Intrucat fiecare „fragment de spatiu” (fiecare metru de ex) care ne separa de un alt obiect se extinde independent, efectul cumulat face ca viteza aparenta aferenta sa fie din ce in ce mai mare cu cat obiectul se afla mai departe. In acest fel, in mod inevitabil, ne va aparea ca de la anumita distanta inolo corpurile se vor indeparta de noi (smulse de spatiul aflat in extensie) cu o viteza mai mare decat viteza luminii. Prin urmare nici o informatie sau influenta nu ne va mai putea parveni de la acele obiecte (atata vreme cat viteza maxima efectiva a materiei, radiatiei electomagnetice si chiar a gravitatiei) este chiar viteza luminii. Va fi ca si cand corpurile aflate dincolo de aceasta limita nici n-ar exista. Aceasta limita este estimata la circa 68 miliarde de ani lumina. Aceasta este dimensiunea observabila maxima a universului pe baza modelelor actuale si a observatiilor savantilor. Ceea ce eventual se afla dincolo de aceasta limita nu prezinta niciun interes, atata vreme cat spatiul nu se opreste din crescut.

c) Daca ceea ce intampla acum s-a intamplat si in trecut, atunci rezulta (logic nu?) ca in trecut (in fiecare moment din trecut) materia era inghesuita intr-un spatiu mai mic (adica in acelasi spatiu care era el insusi mai mic), universul fiind nimic altceva decat o intamplare a spatiului. Cu cat consideram un trecut ai ibdepartat cu atat mai inghesuita trebuie sa fi fost materia (sarmana fara nicio vina) dimpreuna cu spatiul in care se afla. Considerand ca Universul de azi este exact atat de mare pe cat au dedus savantii ca ar fi (pe baza unui lung sir de presupuneri de genul „e asa pentru ca nu poate fi altfel si nu poate fi altfel pentru ca nu vad cum altfel ar putea fi”),  se poate calcula simplu cand anume, in trecut, intreaga materie ar fi fost inghesuita intr-un „atom primar” zero-dimensional: Acum 13.7 miliarde de ani. Intrucat nu putem extrapola acest proces logic dincolo de acaesta presupusa singularitate s-a dedus ca inante de acel moment ZERO nu s-a intamplat nimic (pentru ca nimic nu se putea intampla desigur, timpul insusi fiind inexistent, ca si spatiul), iar ce se va fi intamplat atunci trebuie sa fie ceva ca o explozie care a startat timpul si spatiul, eliberand materia si energia inchise in singularitate (daca nu cumva se vor fi creat poate chiar atunci din nimic, adica din „spatiu-cretz”) si care materie se misca si interactioneaza, transformandu-se dupa legi care nu sunt complet dependente de procesul de extindere al spatiului, ba din contra par destul de independente in raport cu aceasta extindere nebuna a spatiului. Aceasta este teoria Big-Bang, numita impropriu „teorie” intrucat nu decurge cu necesitate pe baza unor postulate (necontrazise experimental), a unor seturi de date experimentale si a unor enunturi exprimabile matematic, care sa reflecte relatii legice sau logice intre marimile primitive ale teoriei. Fiind mai degraba un set de enunturi bazate pe anumite presupuneri, pe date experimentale extrem de aproximative si pe similaritati presupuse cu unele teorii fizice (reale teorii) aceasta „teorie” plauzibila este mai degraba o religie. Felul in care se raporteaza oamenii la ea o califica o data in plus pentru aceasta perspectiva.

d) Presupunand ca extinderea spatiala este un fapt real (spatiul devenind astfel un soi de materie, o tesatura cu o anumita structura interna; structura interna a abisului) si ca aceasta extindere va continua indefinit, in mod inevitabil, Universul (UNO) va evolua spre forme dramatic diferite fata de cele in care se afla azi. Ceea ce se intampla azi la nivel extra galactic, indepartand galaxiile una de alta pana dincolo de liminta in care acestea ar mai putea interactiona, se va intampla maine la nivel intr-a galactic, apoi din ce in ce mai aproape, la nivel planetar, molecular, atomic, sub atomic, cuantic. Fiecare entitate materiala (??) de acest fel se va destructura, rupta de catre extinderea spatiului, care va smulge din sine fiecare piesa de materie, din ce in ce mai mica, ajungandu-se vorba lui Padina, la starea omega, sau la un soi de moarte termica a universului. Desigur cu conditia (putin probabila, credem noi) ca de la o anumita micime incolo sub-sub-sub-particulele zise materiale sa nu mai aiba atributele organizarii, interactiunii, ale structurarii. Altminteri aceasta extindere nu va fi capabila decat sa produca alte mini-big-bang-uri la scara si la nivelul ficarei sub-sub-sub-particule elementare pe care o scoate din sine prin propria sa extindere, generand la scara respectiva felurite mini-meta-galaxii care nu pot avea habar nici macar de celelalte mini-meta-galaxii aflate aceeasi scara cu ele (din cauza distantelor relative enorme) daramite de cele aflate la alte scari, dintr-un sir infinit de scari. Acest infiorator infinit care nici macar n-are bunul simt sa stea locului, continund sa se tot extinda. Infinit in infinit in infinit la infinit.

Dar nu va ingrijorati. Savantii cauta deja cu infrigurare ceva ce ar putea explica extinderea spatiului ca fiind o cauza din exteriorul spatiului (care spatiu vezi Doamne n-ar putea sa se extinda asa… de capul lui din cauze sau din legitati interne, intrinseci sine insusi). Savantii cauta ceva de din afara structurii intime a spatiului, ceva material, precum anti-materia sau materia si/sau energia intunecate, care odata identificate ar putea fi „convinse” sa procedeze la oprirea extinderii universului sau (mai spera savantii) ca macar ar putea exista ceva, altceva, contrar (opus noua) care sa determine aceasta oprire. Ba chiar se spera la inca ceva mai mult de atat. Se spera sa evite si o eventuala viitoare contractie a universului, intr-un proces invers, tradus printr-un colaps universal, care sa ne duca inapoi la origine, la singularitatea initiala, amororsata, asa de test, de catre Bunul Dumnezeu in incearcarea repetata indefinit de a crea o lume mai buna (decat cea de dinainte, din cacat bici). Suntem siguri insa ca savantii vor gasi (sic) o cale prin care sa stabilizeze Universul incat acesta sa nu se mai extinda, si sa nu se mai contracte, si sa nu ne mai enerveze, si sa nu ne mai ingrijoreze, si sa nu ne mai streseze, sa nu ne mai contrarieze si contrazica cu legile lui mereu inexorabile si incogniscibile (facad sa planeze asupra noastra ideea sumbra ca de fapt nici macar n-am exista si ca tot spectacolul asta penibil la care asistam nu-i premira ci o doar repetitie oarecare, nici macare repetitia generala). Ar fi frumos ca savantii sa reuseasca (constatand ce este de constatat) stabilitatea sau stabilizarea universului, macar pana in clipa in care vom reusi sa-l populam pe tot, transformand intreaga materie din univers in materie organica, umana, de calitate, precum cea aflata in creierele unora dintre noi. Se stiu ei care.

(5) NOTA: Atentie la neatentie – Mamaliga n-a explodat. A explodat ceaunul!

Update – Perspective (2):

Posted in Arcaluigoeologie | 40 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: