Infernul sunt ceilalti. Oare?

12 mai 2012 – spre noapte…

Infernul sunt ceilalti?

Dacă DA, atunci acest enunţ ultra-uzat este, în fapt, o promisiune foarte optimistă. Extrem de optimistă şi plina de (orice) speranţe, care nu (mai) trebuie(sc), aşadar, lăsate (la vatră). Infernul fiind ceilalti asta înseamnă (dintr-o ochire) că infernul este evitabil şi că aurele sale de ineluctabil şi inexorabil sunt false. „Ceilalti”, infernalii, pot fi evitaţi, prin retragere în solitudine bunaoara, sau prin ignorare ori, măcar, prin segregare. Moderîndu-i, cenzurîndu-i şi marginalizîndu-i pe cei diabolici, trimiţîndu-i într-un orizont de aşteptare îndepărtat ori lăsîndu-i în plata Domnului, teoretic, oricine şi-ar putea construi astfel, în mod simplu şi elegant un auto-paradis. Singurătatea e paradisul !!! Cu exceptia, nu-i asa?, a cazurilor in care „infernul sunt ceilalţi” prin absenţa lor (doar ca eu nu am timp acuma sa discut „pe cazuri” şi presupun ca nici tu).

In al doilea rând că abilitatea celorlalţi de a fi infern denotă, sub aspect potenţial, alternativa contrară. Cine poate sa fie infern poate şi sa nu fie (infern). A fi sau a nu fi. Enuntarea unui „adevar” denota fragilitatea existenţială şi consistenţială a acelui „adevar”. Lucrurile care sunt categorice, evidente şi imuabile nu sunt enunaţate (şi nici enunţabile). Doar cele ambigue, slabe, cvasi-inconsistente, care denotă relaţii pasagere sau vagi intre diverse segmente ale infernalei realităţi, au nevoie sa fie descoperite ori inventate, enunţate şi demonstrate sau dovedite (eventual printr-un numar infinit-sau-artistic de exemple; ah rolul artistului) înainte de a fi mai apoi des-fiinţate. „Infernul sunt ceilalţi” inseamna, până la urmă, nu doar că Paradisul există (aoleu) ci că, in egala măsura „Paradisul sunt ceilalţi” (ceea ce ar putea fi perfect plauzibil atata vreme cât între termenii „infernul” şi „ceilalţi” persista o discontinuitate evidentă marcată printr-un termen net diferit de fiecare dintre ei şi anume „sunt” interschimbabil oricum cu inversul său: „nu sunt„).

Ah! Dar ne-am luat cu vorba lansîndu-ne in speculaţii facile, bune cel mult ca preambul pentru o eventuala demonstratie prin reducere la absurd. Dar cine mai are vreme pentru demonstratii? Tu nu, eu nu. Asadar să trecem rapid la o concluzie sumară: Infernul NU sunt ceilalţi. Infernul sau Paradisul este fiecare dintre noi. Fiecare pentru sine îsi poate instrumenta Infernul şi/sau Paradisul folosindu-se de „ceilalti”, unealta cea mai la îndemana (dar nu unica) pentru astfel de construcţii simbolice. Sărmalul Sartre. Câţi dintre cei care fac abuz de acest enunţ ultra-uzat, prin care ni se cere imperios să înţelegem că „Infernul sunt TOTI ceilalti”, au idee de unde vine el ce a vrut sa spuna „prostul” Sartre (să nu-mi spui tu ca nu ştiai ca Sartre a fost un prost) prin acest atat de sonor clişeu de altă data?

In ne-ne-buneasca mea primă tinereţe, marcată de dorinţe, capitale toate, inclusiv de dorinţa de a fi original (dorinţă satisfacută adesea prin imitarea celor autentifcaţi ca fiind originali) am fost pus in postura de a-mi gasi un motto, pentru a nu fi mai prejos decât „Rebelul” (fratele meu mai mare). Exasperat de faptul că-i tot inspectam camera in absenţa sa, „imprumutând” fel de fel de cărţi (declarate) nepotrivite cu juvenila mea vârsta (dacă nu cumva din motive cu totul şi cu totul straine de persoana mea), fratele meu mai mare si-a lipit pe uşa, cu litere de-o şchioapă următorul text:

Infern

Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate!

Dupa săptamani de frământare mi-a căzut in mână o mică piesă de teatru: „Cu usile închise” de J.P. Sartre. Acolo mi-am gasit motto-ul. Plin de originalitate macră mi-am lipit si eu pe usa, tot cu litere de-o şchioapă urmatorul text:

Paradis

Infernul sunt ceilalti!

(rămânînd practic în asentimentul lui J.P. Sartre, întelegînd prin „ceilalţi” nu chiar „toţi ceilalţi” ci doar „unii anume”). „Rebelul” s-a amuzat de originalitatea mea şi a aduagat sub citat (cu un marker imposibil de sters) doar atat: de J.P. Belmondo.

Desigur ca generoasa generalizare, neintentionata initial de catre prostul Sartre n-a fost negata cu vehementa necesara de catre acesta (desi a fost capabil sa refuze un premiu Nobel doar pentru a fi consecvent ideii ca un scriitor nu trebuie să se lase transformat intr-o institutie; ar trebui?), aşa încât a ajuns să-i fie acreditată, printre alte teze, teza „demonstrată” artistic in „Cu uşile inchise” – cum că infernul sunt ceilalti oameni, asa in general. Infernal enunţ. Si fals. Si vai majoritatea l-au luat de bun si au re/actionat in consecinta. Tu ce-ţi mai amintesti, pe sarite, din „Cu uşile inchise” şi din tâlcurile ei, azi atât de transparente, translucide altă dată?

a) Piesa pune fata in fata trei (!) oameni-morţi, osânditi pe vesnicie (???!!!) să se suporte unul pe celalalat în… infern. La început ei nu renunta la rolurile sociale şi mimeaza amabilitatea şi convenţionalismul, dar, treptat, maştile cad şi ei işi arată adevaratele feţe, cele diabolice, adică umane. Cei trei sunt Garcin, ofiter (islamist) din armata Franceza, proaspat împuşcat, Ines, o tânară (evreica ateistă) lesbiana convinsa, şi Estelle, femeia (crestină) care nu poate exista fara oglinda. Cei trei se dezumanizeaza treptat, personajele se mănâncă încet unul pe altul, vor sa se ucida din nou, nu pot accepta faptul ca au murit deja, se agata înca de existenta lor pământeana, deoarece e greu (nu-i aşa?) să laşi totul in urmă şi să nu mai însemni nimic pentru nimeni.

b) Interesant este ca in viaţa lor de dupa moarte, cele trei personaje au inca acces la evenimentele care continua sa se petreaca pe Pamant dar numai in masura in care sunt ei inşişi prezenti afectiv, in minţile şi în conversaţiile celor încă in viaţa de dinainte de moarte. Cât timp sunt pomeniţi şi cât timp cineva îi are în minte, „eroii” sartrieni pot vedea şi auzi ce se intampla în locurile înca populate (si) de amintirea lor. Pe măsură însă ce ei cad în uitare, imaginea se înceţoşează, sunetul devine neclar si nesigur… pierzînd în cele din urma contactul cu lumea sau ce va fi fiind aceea… daca o fi fost fiind, ceva.

c) Avand conştiintele încarcate de păcate grele săvârşite în vieţile anterioare, eroii sartrieni se aşteaptă să fie azvarliţi in infern şi se mira ca niciun supliciu anume nu le este aplicat, trezindu-se dintru inceput intr-un spatiu si intr-un anturaj mai degraba neutre (neavînd valenţe nici paradisiace, nici infernale per se), in care sunt închişi in deplina liberate. O libertate socială. In acest spaţiu fără moderatori, eroii sartrieni ar putea teoretic sa construiască în egală măsură şi infernul şi paradisul. Practic si inexorabil însă (prin programare genetica în directia entropiei universale) ei construiesc (exclusiv) infernul (răul cel mai mic), in mod liber si liber consimtit, printr-un admirabil efort in echipa, fiecare fiind, pe rând, oglindă şi călău al celuilalt. Concluzia ca „Infernul sunt ceilalti” ar fi trebuit să rămană nexprimata în piesa, urmând să fie transmisa indirect (si irepresibil) publicului, care sa fie astfel forţat să o exprime şi să şi-o asume. Slab de înger, Sartre-spectatorul (spectatorul lumii si deci al lui însuşi) nu s-a putut abţine şi şi-a însuşit-o, plasând-o, fără nicio abilitate, printre replicile musulmanului Garcin, vrajit el insuşi de „sonoritatea” ei, intuind ca-i va aduce faima. Si cine sa fie în stare să refuze zborul pe aripile faimei? Nimeni. Mai degrabă se refuza un Nobel.

Dar care sa fie oare dimensiunea spirituală a acestui text în care omul este văzut (vai, vai, vai) ca sumă a faptelor sale şi nimic altceva? In final uşa infernului se deschide singura, si o lumina (divină) inundă scena, iar actorii privesc către ea, fiecare cu altă expresie, fără să se clintească. La urma urmei oricare ar fi cercul infernal în care trăiesc, oamenii sunt liberi să-l spargă. Şi dacă oamenii nu-l sparg, sunt încă şi mai liberi dacă rămân în el. Sau altfel spus între libertatea alegerii şi mântuirea în urma asumării păcatului… Stabilirea valoarii de adevar a enunţului „Infernul sunt ceilalţi” este o falsa problema. Enunţul sună bine dar formularea este profund gresita, ca orice adevar artistic. In fond nu există şi Infern şi Paradis. Nu exista decat un singur loc (numeste-l !). Restul este o simplă problemă de atitudine.

Dar până la urmă tot m-am luat cu vorba şi am deviat de la subiect. Uite ce mai poliloghie a iesit, fără nicio noimă. In fapt eu voiam să-ţi povestesc si/sau sa-ti recomand un film pe care l-am re/vazut recent şi care oferă o soluţie interesantă a problemei infernului întrupat de catre celălalt. Ca si in piesa lui Sartre, ca si în rea-litate, si in acea pelicula se sugereaza ca pentru un infern de calitate este nevoie de trei personaje, doua fiind prea puţin pentru a consolida o asemenea institutie. Paradisul e în doi. Infernul în trei. Sfântul Trei. O să ţi-l povestesc mâine. Mâine-le meu care pentru tine va fi ieri… Un viitor pre-stabilit de care inca habar nu ai. Un viitor pe care însa poti incerca sa-l ghicesti asa cum incerc si eu clarvazatorul:

• Bayern Munchen câstiga Cupa Campionilor invingand pe Chelsea Londra cu 1 – 0 printr-un gol marcat de Mario Gomez (spre ciuda unora care se pricep la fotbal cum ma pricep eu la literatura).
• CFR Cluj câstiga Campionatul Romaniei.
• Lucian Bute îl snopeşte in bataie pe Carl Froch la el acasa.
• Romania se face de râs la euroviziune.
• Grecia se face de râs la euro-viziune si pleaca acasa. Euro rezista.
• Portugalia câstiga Campionatul European la fotbal.
• Romania nu castiga nicio medalie de aur la Olimpiada de vara.
• Basescu moare de moarte buna.

* * *

Oare ce audio-vizibilitate voi avea peste o saptamana, o luna, un an, spre aceste locuri  cu care azi, 12 mai 2012, sunt in contact secret?