(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for iunie 2012

Anunţ anti-mortuar. Sfârşit de quarantine sau sorok?

Posted by Arca lui Goe pe iunie 28, 2012

* * *

Astăzi,

după patruzeci de zile,

mi-am pus beretta şi bastonul

şi am ieşit la o plimbare prin park.

In mod inexplicabil m-am întâlnit

cu o mulţime de oameni reciproc-necunoscuţi.

Câtiva copii (confundîndu-mă)

mi-au cerut autografe.

Le-am oferit un autodafé salutar.

Niciun adult nu m-a salutat.

Niciun adult nu m-a adulat.

M-am aşezat pe o bancă la umbră,

respirînd. Când, deodata…

Astăzi 28 – iunie – 2012 , după o lungă şi grea suferinţă, dl.Goe a încetat din moarte: taaa-na! 😉


Oamenii să-l ocolească!

* * *

Posted in Arcaluigoeologie | 47 Comments »

Performerul

Posted by Arca lui Goe pe iunie 25, 2012

Habar nu mai am ce se mai intampla aevea pân lume, cu atat mai putin prin mica Romanie. Probabil ca agitatia politica si mediatica dâmboviteana va fi fost intrat intr-o binemeritata apatie estivala, colorata nitelus de campionatul european de fotbal si de jocurile olimpice. Probabil ca in acest context calm, lenes, de vara bucuresteana, va fi trecut neobservata o mare performanta. Alergatorul de cursa lunga, in competitie paralela cu justitia, campionul din toate timpurile al tergiversarilor, va fi ajuns finalmente la finis, incununand cursa cu un ultim si spectaculos dribling pentru a intra apoi in prelungiri si in istorie. Daca nu ma insala intuitia retroactiva si retrospectiva precum si proverbiabilul meu spirit de anticipare (caci pe asta trebuie sa ma bazez acum, ne mai posedand memorie)  faptele pentru care Adrian Nastase (caci despre el este vorba) se hârjoneste de atat amar de vreme  cu madame Justitia se vor fi prescris. Campionul temporizarii, Adrian Nastase, va fi fiind cel mai tare infractor din toate vremurile care va fi reusit sa astepte prescrierea faptelor sale la vedere si nu ascuns prin cine stie ce insule, luptandu-se, da’ stii asa „sanfason”, de la egal la egal cu justitia, pe fata, opunandu-i-se legal si democratic, cu chichite, artificii si o grija pentru detaliile  de timp si spatiu, care denota o perspicacitate si un pragmatism cu totul si cu totul iestite din comun. Anticipez asadar ca va reusi sa-si amane cu brio ultimele infatisari, impingandu-si procesele pana spre toamna cand judecarea nu va mai avea niciun sens vizavi de niste fapte prescrise. Stoicismul, perseverenta, taria psihica si de caracter, convingerea nestramutata ca va invinge si ca nu se va ineca precum tiganul la mal, sunt atuurile care-i vor fi adus victoria suprema, deplina si binemeritata lui Adrian Nastase, performerul, in razboiul de uzura in contra evidentei. Stenogramele sedintelor de prin judecariile si tribunalele in care s-a harjonit de la egal la egal cu madame Justitia, sunt veritabile lectii care ar trebui recuperate si consemnate in Manualul de Avocatura Suprarealista al secolului al XXI-lea  si chiar al XXX-lea. Ar fi pacat ca aceasta victorie iminenta, inevitabila a legendarului utecist carunt sa treaca neobservata de catre opinia publica precum si (mai ales) de cei interesati de existenta unor astfel de legendare precedente care vor fi dovedind ca „se poate”. Intrucat din perspectiva mea de acum nu-mi sunt la indemana detaliile acestui viitor posterior, nici in momentul in care se vor fi intamplat deja, ma multumesc sa aduc in lumina, din trecul legendar, doua episoade  care au marcat parcursul impecabil al marelui performer. Ca ofranda adusa lui si victoriei sale:

Adrian Nastase are doar fata sau si obraz? – Dorin Petrisor – Aparut in editia din 8 Septembrie 2007

„Fostul premier PSD, profesor universitar de Drept, aduce o singura proba a nevinovatiei sale in dosarul Zambaccian: faptul ca a condus Guvernul.

Printr-o decizie decenta, Curtea Constitutionala a reconfirmat o decizie din 1999 si, in acest fel, a dat o palma foarte puternica doamnei Monica Macovei, care, in 2005, a incercat sa schimbe regulile jocului pentru a declansa o vinatoare de vrajitoare care, la o privire atenta la textul constitutional, nu rezista. Sint convins ca instanta va decide o aplicare fireasca a deciziei Curtii Constitutionale”, a declarat vineri Nastase. Macovei a schimbat in 2005 legea raspunderii ministeriale, in sensul ca fostii demnitari sint considerati simpli cetateni, asa ca procurorii nu mai au nevoie de aprobarea presedintelui pentru declasarea urmaririi penale. Vechea lege avea (si are si acum, gratie bunavointei Curtii Constitutionale) o prevedere naucitoare: calitatea de ministru este eterna, subzista si dupa incetarea mandatului, asa ca presedintele trebuie sa fie de acord cu cercetarea penala a unui cetatean oarecare.

Sa rememoram faptele. Fostul premier este acuzat in acest dosar de luare de mita si santaj. Probe exista. Nastase s-a declarat dintru bun inceput nevinovat, victima a unei razbunari politice a presedintelui Basescu, prin “bratul sau inarmat, fostul ministru al Justitiei Monica Macovei. Chiar declara, asemeni altui mare “martir” al tiraniei Basescu, e vorba de George Copos, ca abia asteapta sa-si dovedeasca nevinovatia in instanta. Ajuns acolo, Nastase s-a razgindit. N-a acceptat judecarea pe fond a cazului sau, ci a sesizat Curtea Constitutionala cum ca nu exista autograful presedintelui la dosar. In mod straniu, Curtea i-a dat dreptate si a decis ca respectarea Constitutiei, care prevede egalitatea cetatenilor in fata legii, nu mai este obligatorie. Nastase si-a permis vineri sa dea si sugestii, deloc subtile, instantei, in calitate, evident, de jurist, nu de inculpat. Ce poate insemna “aplicarea fireasca a deciziei Curtii Constitutionale”? A spus-o mai devreme avocatul sau: toate probele adunate de procurori in dosarul Zambaccian ar fi nule, astfel ca din dosar ar trebui pastrate doar copertele. De reconstituirea acestuia, in urma unei eventuale aprobari a presedintelui Basescu pentru (re)declansarea urmaririi penale, nici nu poate fi vorba. Insa indiferent ce decizie va lua Curtea Suprema, dosarul Zambaccian ramine pe rol. Aceasta, intrucit Nastase, in loc sa-si probeze pe fond nevinovatia, a preferat sa palmuiasca o doamna. Din momentul in care a devenit public, rechizitoriul din acel dosar nu mai poate fi sters. Nu din memoria colectiva. Siretlicul juridic patentat de Nastase i-a salvat doar fata. Nu si obrazul.”

Un utecist carunt si complexat – Cristian Tudor Popescu

„Exista milioane de oameni in aceasta tara, macinati de probleme personale mai mult sau mai putin grave, care, bietii de ei, inca mai cred cu tarie ca numai presedintele sau primul-ministru ii pot ajuta – numai sa vrea. Sunt cei care trimit nesfarsite memorii adresate lui Adrian Nastase, care fac coada, uneori abia tarandu-se, cu o rabdare induiosatoare, la portile puterii. Ce-ar simti un astfel de roman daca ar fi sunat la miezul noptii de insusi Adrian Nastase? Tremurand, cuprins de ameteala, nici n-ar intelege ce spune premierul, toate suferintele indurate ar fi rascumparate prin acest dar dumnezeiesc, vocea premierului la telefon, adresata lui. Tabaciti de nedreptate si durere, acesti oameni nu mai spera, mai vor doar sa-si spuna cuiva pasul. Iar daca cel care ii baga in seama este primul-ministru, ei sunt beti de fericire… Orice om politic responsabil stie ca nu poate face asta. Nu poate rezolva problemele fiecaruia, iar daca suna doar pe unul sau doi insi comite o nedreptate. Totusi, dl. Adrian Nastase a ales din multimea romanilor pe cineva. In mod straniu, nu e vorba de un laureat Nobel, de un om lovit de inundatii, de un tanar supradotat, de un copil bolnav ai carui parinti n-au bani de operatie. Dl. prim-ministru a simtit nevoia sa sune personal la postul OTV, in puterea noptii, ca sa-l dojeneasca pe un anume Ungherea. Cuvantul dubios ar fi un omagiu pentru specimenul care se lafaia in fotoliul vrajitoarelor, vindecatorilor, securistilor geto-daci, academicienilor fara liceu, fotoliul care il prinde perfect pe C.V. Tudor. Avem de-a face cu un autodeclarat mason, scriitor, fost trepadus pedeserist de mana a patra, vizionar initiat in istoria oculta a omenirii, prieten al marelui baron invizibil Ion Popescu, conducatorul din umbra al Romaniei. Un „artist” care nu se si oboseste sa si dovedeasca ce afirma – „eu sunt scriitor, nu ma ocup cu dovezile”. In cele cateva minute in care a vorbit, cuvintele lui Adrian Nastase au rasunat sub titrajul: „Un mason dezvaluie existenta unui baron mai presus de Ion Iliescu. Senzational”. Nu are absolut nici o importanta ce a spus efectiv dl. Nastase – si asa limba d-sale are calitatea de a trage la rindea propozitiile pana nu mai ramane din ele decat un talas cenusiu, omogen -, nimeni n-a retinut nimic. Dar din momentul in care s-a recomandat la telefon, primul-ministru al Romaniei a furnizat o aura de seriozitate atat ipochimenului, autor al zguduitoarei carti Clubul Cocosatilor (cum?! Inca n-ati cumparat-o?), cat si puhoiului de banalitati si bazaconii debitate de el. Distinsii telespectatori ai acestei emisiuni nocturne, cei mai multi probabil rentieri, care se pot scula la pranz a doua zi, isi vor fi zis cu satisfactie: „Hopa! Stie domnul acesta ceva daca suna chiar Adrian Nastase”. Interpelat totusi, prin mesaje, de cativa telespectatori mai lucizi, care l-au intrebat cat are de gand sa mai articuleze enormitati, marele mason s-a aparat pe loc: „Eu spun adevarul. Ati vazut reactia autoritatilor, la cel mai inalt nivel”. Prin acest gest iresponsabil, premierul Nastase nu gireaza doar un cabotin sinistru, ci si o emisiune, pe cat de decerebrata, pe atat de nociva, si un post tv abject. Mai mult, un intreg mod de a face presa, bazat pe afirmatii tunatoare, argumentate cu „Va spun eu!”, pe senzationalul impins la grotesc, pe scenariile bolnave, urmarind implicarea cu orice pret a unor oameni publici care sa creasca audienta, este legitimat prin faptul ca primul-ministru intra in dialog cu el. Pentru mine este de neinchipuit simplul fapt ca premierul tarii are timpul si aplecarea sa se uite la o astfel de emisiune. Dar poate e un fan, si atunci a vazut si altele, in care calomniile, minciunile funambulesti, insultele, amenintarile la adresa altor persoane, pesediste sau nu, s-au scurs nestingherite din ecran. N-a simtit insa nevoia sa puna mana pe telefon, pana aseara, cand avea d-sa o problema de partid cu vorbetele. In afara de premier a mai sunat in emisiune „alcoolistul” Mircea Micu… Carevasazica, dupa ce, acum cateva zile, Adrian Nastase este sunat de la Casa Alba de cea mai puternica femeie din America si din lume, Condoleezza Rice, consilierul lui Bush pentru securitate nationala, premierul apeleaza tot la calea undelor electromagnetice pentru a-l „pune la punct” pe cocosatul Ungherea. Asta nu mai tine, dupa parerea mea, de politica, ci de patologie. De la Armaghedon II incoace, il banuiesc sincer pe dl. Nastase ca poseda un discernamant limitat – cred ca e o banuiala mai onoranta decat aceea ca s-a inteles cu Cocosatul sa-i faca publicitate prin interventia televizata. In ultima vreme, d-sa a luat obiceiul sa cuvante ca „simplu cetatean” – in aceasta calitate a vrut sa-l rastigneasca pe presedintele Iliescu si democratia in al nu stiu catelea mandat. Probabil tot ca „simplu cetatean” sau pesedist a dat telefon la OTV. Absurd – un prim-ministru nu este si nici nu poate fi simplu cetatean. El este prim-ministru si trebuie sa se comporte ca atare si in baie. Si, in ultima instanta, daca cedeaza unor impulsuri prostesti, este teribil faptul ca nu s-a gasit nimeni in tot partidul, guvernul si armata de consilieri care sa-l opreasca. E ceva ciudat cu dl. Adrian Nastase: aspectul sau exterior este superfinisat, occidentalizat cu grija, se straduieste din rasputeri sa arate ca un politician rasat pana in varful unghiilor, sa inspire staif, sobrietate si inteligenta; din cand in cand insa are niste iesiri inmarmuritoare, in care nivelul lui politic este sub cel al unui activist PCR. Pare ca rabufneste atunci adevarata natura a premierului, aceea de utecist carunt si complexat.” 

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

Cotadi şi Dragomir

Posted by Arca lui Goe pe iunie 21, 2012

21 – 03 – 2102 – programat pentru Solstitiu

„Cotadi este scurt şi pântecos, cu musculatura proeminentă, cu picioarele îndoite de două ori în afară şi o dată înăuntru şi veşnic neras. Părul negru ca pana corbului e plin de mătreaţă şi încărcat cu sclipitori şi scumpi piepteni de bagă.

Cotadi nu are niciodată poziţiunea verticală, din cauza unei îmbrăcăminte de şiţă ce-i formează un fel de cuirasă şi care, deşi îl jenează teribil, o poartă însă cu o desăvârşită abnegaţie direct pe piele, sub cămaşa ţărănească cu ciucuri, de care nu se desparte niciodată. O particularitate a lui Cotadi este că, fără să vrea, devine de două ori mai lat şi cu totul străveziu, dar aceasta numai de două ori pe an, şi anume, când soarele ajunge la solstiţiu.

Cea mai mare plăcere a lui Cotadi – în afară de aceea de a-şi lipi cu gumă-arabică diferiţi nasturi şi insecte moarte pe pieliţa fină şi catifelată a guşei sale – mai este şi aceea ca, din dosul tejghelei unde şade, să caute să atragă cu şiretenie pe câte un client al său în discuţii, la început cât se poate de plăcute şi din ce în ce mai animate, până ce reuşeşte, iuţind tonul, să facă să fie cel puţin o dată contrazis – pentru a răspunde interlocutorului său prin mai multe lovituri puternice ce le dă în duşumea cu muchea unui capac de pian, pe care îl are înşurubat la spate, deasupra feselor, şi pe care îl pune totdeauna în mişcare în asemenea ocaziuni, punând în nedumerire pe clienţii săi şi băgând în sperieţi pe cei mai slabi de înger.

Acest capac mai servă lui Cotadi şi ca perete pe care se urinează mai ales iarna, când e frig afară şi nu poate ieşi din prăvălie, deşi trebuie să-i fie destul de dezagreabil aceasta, capacul fiind ataşat la spate, iar nu în faţă. De asemenea, el servă la nevoie de urinar şi pentru ceilalţi clienţi mai vechi ai magazinului şi pentru intimii casei, deşi, încă de la început, Cotadi, cu ocazia instalării mecanismului, nu era dispus să facă nici o concesie, probă că pusese pe un zugrav de firme să-i scrie pe acel capac: „Murdăria oprită”.

Se mai ştie despre Cotadi că se hrăneşte numai cu ouă de furnici, pe care le introduce pe o pâlnie, dând în schimb afară sifon şi că este astupat timp de şase luni pe an cu un dop de sticlă de şampanie, pe care de câte ori îl trage afară, se încearcă să-l împartă în loturi inalienabile şi să-l distribuie populaţiunii rurale, sperând că va putea rezolva în acest mod, cu totul empiric şi primitiv, delicata şi complicata chestiune agrară…

Despre originea şi rudeniile lui Cotadi nu se ştie aproape nimic precis. Se crede că purcede dintr-o familie nobilă, al cărei ultim descendent a rămas o mătuşă a lui bătrână, care şade la mahala şi care zilnic îi trimite scrisori pline cu epigrame spirituale compuse în dialectul macedonean, precum şi pachete mici cu tărâţe, sperând prin aceasta să-l abrutizeze şi să-l facă să renunţe de bunăvoie la partea de moştenire ce i s-ar cuveni după moartea ei. Toate acestea ea i le trimite printr-un băiat foarte deştept, cu urechile nichelate şi cu pantalonii vărgaţi, numit Tudose.

Cotadi, care este însă un om cu judecată, ştie să rabde toate aceste curiozităţi ale bătrânei şi se consolează de mizeriile vieţii cu sincera prietenie ce i-o arată Dragomir, vechi camarad de şcoală şi totdeodată cel mai bun prieten.

Dragomir este foarte lung, cârn, cu ochii rotunzi şi foarte mobili, având gâtul subţire de culoarea cafelei cu lapte şi fasonat ca la strung, şi purtând două smocuri fine de păr lustruite şi negre ca pana corbului, care-i atârnă ca un decimetru pe ceafa-i rotunjită şi lăsând să se scurgă din ele (?) vârfuri câte două picături limpezi de untdelemn franţuzesc.

Dragomir are o inimă foarte bună. Când vede pe iubitul său Cotadi că, cu toate pocniturile ce le dă în duşumea cu muchea capacului de pian, nu a putut reuşi încă să pună în nedumerire pe naivul care a avut imprudenţa să-l contrazică.

Dragomir, bănuind cât de delicioasă trebuie să fie senzaţia artistică şi rafinată ce o urmăreşte prietenul său, îi sare în ajutor şi, spre a da învins pe clientul său atât de îndărătnic, îşi lungeşte gâtul cu un supliment de mucava de un metru şi 20 cm, pe care se suie graţioşi iedera şi alte plante agăţătoare şi care are în partea de sus un aparat care arată cele „patru puncte cardinale”.

Pentru toate aceste importante servicii, precum şi pentru aceea că ţine contabilitatea prăvăliei, că dă în fiecare zi grăunţe la păsări şi că-l reprezintă pe Cotadi ca procurator mai în toate procesele ce le are, Dragomir este răsplătit cu vârf şi îndesat, putând să ia orişicând la Cotadi masa de seară, ce se compune din picioruşe de caracatiţă şi pâine; pe lângă acestea se mai adaugă în fiecare duminică şi sărbători bisericeşti câte un lighean mare plin cu scoruşe, în care de multe ori se ascunde câte un bobinaş de arnici pentru dres ciorapii, ceea ce face lui Dragomir o surpriză din cele mai plăcute. În plus, Dragomir mai are dreptul ca, de câte ori va fi timp de ploaie, să poată împreună cu întreaga sa familie petrece noaptea în jumătatea din stânga unei firide situată în zidul de la poarta locuinţei lui Cotadi; cealaltă fiind rezervată pentru vardistul de zi.

De multă vreme nu se mai aude vorbindu-se nimic de cei doi mari eroi. Ultima veste ce se mai ştie despre dânşii este că, om practic, Cotadi, şi conştient pe ce amic preţios şi excepţional a pus mâna, spre a putea acapara pentru totdeauna sursa eternă a bogăţiilor din capul lui Dragomir a lăsat prin testament ca să fie îngropat în aceeaşi groapă cu acesta, în speranţa că din câte două picături de untdelemn franţuzesc, de cea mai fină calitate, ce se scurg la fiecare secundă din smocurile de păr ale acestuia, vor răsări, cu timpul, livezi întregi de măslini deasupra, livezi cari, împreună cu terenul devenind de drept proprietatea familiei sale, aceasta va avea astfel la îndemână destul untdelemn gratuit spre a întreţine candela după obiceiul creştinesc.” – Cotadi şi Dragomir, antiproza scrisa de Dimitrie Dim. Ionescu-Buzeu dupa care, la scurta vreme, se sinucide în București, impuscandu-se in cap, fără să lase vreo explicație asupra funestului său gest. Voia să moară în chip original (!!!???), ” fără nici o cauză”.

Posted in Arcaluigoeologie | 4 Comments »

nu-nu-ni-ci-fi-ni fara nas

Posted by Arca lui Goe pe iunie 18, 2012

Posted in Arcaluigoeologie | 25 Comments »

Land – scapes

Posted by Arca lui Goe pe iunie 15, 2012

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , | 4 Comments »

Iesirea din Dilema capitalista

Posted by Arca lui Goe pe iunie 13, 2012

13 mai 2012 – Dupa cum bine stiai, iar daca nu stiai n-ar strica sa afli, pe la inceputul acestui an de gratie (vorba vine) 2012, mai precis prin februarie 13 (ziua de nastere a lui Nenea) hebdomadarul simpaticului Plesu, patronat de Caragiale, administrat de Vasilescu, comentat de Georgescu si intitulat Dilema Veche (Siamo vechi Giovani), imitand (si se stie ca imitatiile n-au valoare) gestul de acum cativa ani (buni, vorba vine) a celor de la Academia Catzavencu (neicusorule, care va sa zica ca ma intzeledzi), a introdus abonamentul digital. Prin urmare ca sa citesti Dilema on line trebuie sa-ti livrezi identitatea civila, redactiei si mai civile a revistei, plus un bonus de 3 euro pe luna. Un pas mic pentru om (sa-l numim Vasilescu) un pas mare pentru omenire (sa-i zicem Dilema plus opinia publica si cu publicul).  Am putea zice ca, prin aceasta man-opera, s-a trecut (doamnelor si domnilor) de la (până la) Dilema Veche la:

Dilema de Trei Parale

Un business cu cultură care pune in comun şarmul sărmanului Plesu, notorietatea bietului Caragiale, sobrietatea seriosului Vasilescu si cu umorul involuntar al bravului Georgescu (zis si Razvan). Popescu lipsind nemotivat din inventar. Un gest disperat sau o masura pragmatica? Grea Dilema. Am avut la vremea respectiva un schimb de replici cu dl. Vasilescu, in subsolul articolului sau (Tot despre abonamentul digital) in care incerca sa explice de ce e bine (corect, moral, estetic si oportun) sa se introduca aceasta taxa pe lectura adaugata. In finalul acelui dialog (consemnat aici: Dilema Abonamentului Digital) ii promisesem (semili-solemn) d-lui Vasilescu, con-sul-tanţă domgoistă (gratis mama soacră) in vederea sporirii traficului on-line la Dilema. Ceea ce-mi si propun cu limba de moarte.

Cat de eficienta si convingatoare a fost disertatia explicativa a d-lui Vasilescu se poate constata din lectura multelor (si simptomaticelor) comentarii adaugate in subsolul articolului (record absolut pentru dl.Vasilescu) si pe care te invit sa le citesti (AICI) ca sa-ti faci o idee puicusorule. Con-vingatoare sau nu, nu conteaza, intrucat micul pas pentru om a fost facut, si asa, pe multe articole din Dilema de Trei Parale, a fost pus lacatul (vezi la fata locului). Pe altele nu. Lacatul, simbolul deschiderii catre economia de piată si al iesirii din era gratuitatilor comunistoide. Pai nu? Pai da. Pentru ca Dilema (in spiritul si litera termenului) să nu piară (de la gară pân la moară) si să nu moară, capitalismul de trei parale, instaurat pe o latura a dilemei, este balansat de tenta si tonul comunistoide  aferente comentariilor facute de catre vătafii vii ai revistei (altminteri simpatici), Vasilescu si Chivu (baiat tânar, de viitor). Asadar Dilema persista. Daca s-or fi rezolvat sau nu problemele financiare ale Dilemei si daca balanta contabilă denotă succes de cassa, n-am de unde sa stiu… Ceea ce stiu este ca numarul cititorilor (baza selectiei comentatorilor pseudo-anonimi) a scazut si că, pe termen lung, sansele atragerii in circuit a mai multor cititori (de calitate) s-a diminuat. Ceea ce este o pierdere. Socială. De dragul discutiei si utopiei am schitat o lista de sugestii (a la Dl.Goe) pe care o revista cu profilul si componenta Dilemei le-ar putea incerca pentru a spori… doritele efecte ale unei astfel de intreprinderi… Aparitia listei de sugestii (nu reclamatii) este programata anterior la o data ulterioara din motive de impact pre-calculat (pe scara Richter cu dispensă). Pana la acea aparitie (care oricand ar fi nu poate insemna decat curand) ma intreb retoric (si te intreb si pe tine la fel) daca:

a) O exista vreunul dintre autorii de la Dilema Veche care considera ca ar fi firesc sa-si poata castiga existenta (sau o parte substantiala a acesteia) scriind un articol pe saptamana la Dilema Veche.

b) Este benefic faptul bizar ca navigatorii independenti, care esueaza fara abonament, pret de un bob zabava, la Dilema foarte veche si online, sa poata citi comentariile amatoricesti pe larg ale anonimilor cu abonament pe scurt, scrise sub un ciot dintr-un articol ce pare cenzurat… Cat de hilar…

(Para-n-teza: Din cand in cand, cate un articol de interes national al cate unui autor altminteri incuiat (sub lacat), apare la vedere.

„Constat cu oarecare mirare ca articolul de azi al d-lui Andrei P. este disponibil la liber (cum s-ar zice), vizibil pentru toata lumea. Daca nu-i cumva vorba despre o promotie menita sa atraga mai multi abonati, cred ca ar putea fi vorba ori de una ori de alta. Dilema. Ori Dilema s-a sesizat fata de mesajul in care constatam cu agreabila surpriza ca mesajele d-lui Goe sunt accesibile tuturor in timp ce ale d-lui Andre P., nu (cum ar veni cenzurat la dansul acasa) luandu-se astfel masuri in contra concurentei neloiale, ORI domnul Andrei P. scrie doua feluri de articole: unele pentru mase (ca acesta, vizibil la liber) si altele dedicate elitelor (ca cel de data trecuta). Sper sa ma lamureasca dl. Vasilescu. Daca nu, nu.”

Para-n-teza inchisă)

c) Or fi crescut semnificativ incasarile? Dar traficul? Dar patima? Dar rostul?

Sper ca in rest esti bine, sanatos… tu trecatorule 😉

Posted in Arcaluigoeologie, Dilema Plus - Dilema Minus | Etichetat: , , , | 2 Comments »

Aripile Faimei

Posted by Arca lui Goe pe iunie 6, 2012

Dacă ai impresia că viaţa e ciudată, aşteaptă să vezi ce se întâmplă mai apoi (şi mai dihai)„.

16 Mai 2012 / Post-faţă cu anticipare – Trec printr-o perioada morbidă a vieţii mele de apoi. Este normal. Am fost omorât de de prea multe ori (din pura întâmplare), de către asasini necunoscuti, neverosimil de veroşi, tocmiţi anume, ca sa ma ucida în acest fel mişel. Cazuri clasate – verdict sinucidere. Misiunea lor era (este) aceea de a elimina, la întâmplare, martorii. Spre ghinionul meu, niciodata complice, am fost prea adesea martor involuntar (şi cam guraliv, recunosc) al unor decese foarte suspecte. S-au stins, sub ochii mei uimiti şi nevinovati, forumuri (…), bloguri (……), regate (.), autori (..) şi fonduri mutuale (~), devorate tacit, pe dinauntru, de morburi inexorabile. Toate locurile vir-tu-ale în care am adăstat mai mult de un bob zăbavă sunt de pe-acuma moarte, carcase goale, irecuperabile, forme prin care zboara lilieci şi cârtiţe. Intocmai precum acesta de aici. Să le fi fost oare piaza rea? Inclusiv Arcei lui Goe? Sa le fi purtat ghinion? Nu cred. Fără să ştiu de ce, îmi vin acum în minte doua dintre blogurile alunecate în nefiinţe şi pe care, coincidenţă sau nu, nu se ştie, Dl.Goe a fost banat extrem de rapid şi definitiv (dupa numai câteva schimburi de replici ceva mai serioase) de către nişte bloggeri perspicace ce au probat, astfel, nu precipitare ci pricepere (au priceput rapid cum devine treaba), intuiţie şi (culmea) instinct de conservare:

Luntrea lui Huidu

si

Lotca Melom Anei

De altfel se putea vedea (de la o poştă) că cei doi bloggeri excesivi sunt foarte asemănatori între ei (si nu numai 😉 ) In spiritul ludic al adevărului trebuie însă spus că dintre toţi zombii (foşti bloggeri cu coarne şi mustăţi) cele mai hilare re-acţii anti-goe-ice nu le-a avut nici ana, nici adi, nici şerban, nici mircea şi nici măcar viorel sau dorin-conul, ci ioan: Ioan T. Morar, republican şi bigot de comic involuntar fabulos. Veţi mai auzi de el. Se va vedea că văzutul este provizoriu, iar nevazutul este etern. Dacă cel puţin câţiva zombies dintre cei care azi agonizeza înca, plini de speranţe şi iluzii, vor reveni la viaţă (la viaţă adevarată) prin (sau măcar după) „Moartea domnului Goe”, atunci da, s-ar mai putea dis-cu-ta(re) despre influenţe malefice. Să discutam! Altminteri însa… putem vorbi ritos dar nu riguros despre sinucideri vane dupa paravane. Veţi trăi şi veţi vedea. Veţi vedea enorm (simţind monstruos) sfârşitul faulknerian al acestei şarade. – sfârşit / post-faţă 16 Mai 2012 + epsilon.

Printr-o întâmplare (neliniştitoare în sine) am re-văzut în zilele din urmă un film căruia credem că i-am pierdut urma. O ciudăţenie, co-producţie ceho-olandeza cu… (vai) Peter O’Toole (care moare în primele 5 minute) şi cu Colin Firth – tânar: Aripile Faimei. Avându-i precursori pe Dan-te si pe Sart-re, scenariştii filmului au scris, într-o notă comică (spre deosebire aşadar de Alighieri si Jean-Paul), o poveste despre tragedia hilarei viaţi de apoi (hilar aici, hilar acolo). Aflăm astfel zâmbind a râs în ho-ho-te, că nu există infern, că nu există paradis, că nu există decât un purgatoriu (ne-norocit) guvernat de personaje bizare şi populat cu umbrele fostelor fiinţe care, in virtutea unei inertii transcendentale, continuă comedia vieţii, pentru o vreme, în exact acelaşi mod în care obişnuiau s-o facă atunci când, întâmplător, au apucat să moară. De vânt. De râs, de plâns sau de glonţ. Luxul vieţii de apoi îşi trage seva finită din viaţa d’antan şi mai precis din percepţia celorlalţi asupra celui dus. Mai clar decat Sartre, Herman Koch şi Otakar Votocek sugerează că omul nu este nici pe departe suma faptelor sale ci suma percepţiilor celorlalţi (infernul !?) asupra lor. Cât timp eşti faimos pe Pămant, traieşti bine chiar dacă ai murit. Iar dacă nu mai eşti faimos nu mai traieşti bine. Ci rău. Ba chiar este posibil să nu mai trăieşti deloc, fiind evacuat din purgatoriu direct în neant. Fiţi faimoşi că altfel v-a luat dracul. Da? Trebuie sa vedeţi flmul. Incepe cu o scena în care eroul principal (un scriitoraş anomim), aflat în tren, citeşte pe prima pagină a unui ziar (1966) o declaraţie a celor de la Beatles, care afirma că sunt mai faimosi decat Isus Christos. Erau. Cu atât mai amuzantă este apoi prezenţa lui Isus (alaturi de Einstein pasionat de vioara) în Purgatoriul Provizoratului Absolut, ca entitate care-şi merită locul într-un apartament de lux, de vreme ce oamenii de pe Pământul Provizoratului Relativ înca vorbesc despre El. Ceea ce sporeşte însă mirarea re-întlnirii recente (tocmai acum, în plin proces inflecţionist) cu acest film pe care-l credeam definitiv pierdut, este soluţia propusă în final, ca varianta de împacare între hoţ şi criminal. Oameni buni, în fond.

(P.S. In film apare si daimonul AVP, sub forma de poet rus/sovietic. Actiunea filmului produs in 1989 se petrece in 1966 !!!)

Wings of Fame (2)

Wings of Fame (3)

Wings of Fame (4)

Wings of Fame (5)

Wings of Fame (6)

Wings of Fame (7)

Wings of Fame (8)

Wings of Fame (9)

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , | 26 Comments »

Restituiri II

Posted by Arca lui Goe pe iunie 5, 2012

Respinse undeva, candva. Se poate afla. Unde. Pe unde alpha. Rejectare, respingere, repulsie, banare, blocare dar cu modera-tie 😉 mie.

(a) Ah, Coane Dorine, este adorabil felul in care va justificati a n-a oara pentru faptul ca n-aveti motive sa va justificati. Superb. Ati inventat un perpetum mobile de speta a treia. Sa-l brevetati pana nu vi-l fura altii. (b) Buna treaba. L-ati schimbat pe Radu Humor cu Viorel Padina. Aparent ar fi vorba de un progres. In realitate Neantu Tiziganu are dreptate. Ce ati luat pe mere ati dat pe pere. Nu va vad bine. Dar daca vreti sa faceti o fapta crestineasca oferindu-i lui AVP iluziile pe care i le-ati spulberat alta data fara nicio mila, ma rog… Omul se plictiseste teribil la blog la Corabia si faptul ca scrie el aci, e un semn ca accepta gesturile d-voastra ca pasi spre impacare. Va recunoaste de sef in divizia dizidenti fara recunoastere pe masura ieroismului lor. (c) Coane Dorine, raspunsul la intrebarea De ce romanii n-au un Havel al lor? e foarte simplu. Simplisim. Raspunsul este: Da’ cehii de ce n-au un Caragiale al lor? – Aceea-i intrebarea, acesta e raspunsul. (d) Articolul e frumos dar prea lung. Ati fost vreodata la Cetate? E o comuna dunareana (ca Corabia) pe undeva intre Dabuleni si Maglavit, pe unde umbla poetul (unul dintre poeti) cu capra. Trebuie sa mergeti si dv. in vizita, sa vedeti minunea si sa va in/cante Mambo Siria la conac, depanand amintiri de batalie, la un pahar de cognac (de Segarcea) cu amicele Mircea (Dinescu nu Ivanescu), in contra inamicelui Cezar Boliac sau… Ivanescu sau… Bolintineanu, naiba mai stie dintre atatia si atatia poeti valoroasi, dintre care doar Padina mai lipsea. P.S. (e) L-ati banat pe Radu Humor sau vreti sa-l combinati cu Viorel Abalaru intru sporirea gratuita a audientei? Ca mi-ati trezit curiozitatea.   

* * *

@AVP – Foarte frumos. Impecabil. Ai facut exact cum te-am sfatuit. Ai dat fuga la conul Dorin ca sa bati fierul cat e cald. Bravo. N-ai calcat in strachini ba chiar ai fost abil sugerandu-i conului (care sufera, chiar daca nu vrea s-o recunoasca) ca la o adica l-ai accepta ca partener egal in divizia dizidenti adevarati dar nerecunoscuti ca ieroi didiloi si havel-doi 😉 Asta e tactica cavaleriei. Asta o sa-l inmoaie. Da-i-nainte. P.S. Nu uita de frontul Gogea. P.P.S. AVP, as vrea sa-ti cer un favor, dar sa nu ma tratezi cu refuz. Conul Dorin ma cenzureaza. Nu-s ce are cu mine. Ai putea sa publici pe blogul tau replicile pe care mi le refuza? La urma urmei el nu-l gazduieste pe R-adu Hunor? Serios acuma! Gandeste-te si da-mi de stire. Am cateva comentarii dragute refuzate abuziv pe Certocratia. Astept cu nerabdare decizia d-voastra.

* * *

asta e; iar avem opinii diferite.  – ha-ha-ha… Buna asta… he-he-he, asta e; iar avem opinii diferite… N-am mai râs de mult cu atata pofta. Si cum ambii poeti cu blog au pareri opuse d-lui Goe (care n-are nicio parere) se ajunge astfel, la principiul tertzului, iata, exclus. Pe ambele bloguri. Mare-i Banatul romanesc.  De la Dunare la Sena, din Carpati la Potomac. Atlanticul fiind un fel de Milcov sau de Prut, dar ceva mai mare. Nu poate fi cu niciun chip secat dintr-o s-orbire.

* * *

Coane Dorine ma vad obligat sa protestez vehement. Nu-mi pasa ca sunt bånåtzean peste tot, inclusiv pe Arca lui Goe, ca sunt persecutat politic. Am anduranta. Protestul meu se indreapta impotriva unei alte atrocitati pe care ati comis-o cu sange rece: banarea lui Radu Humor. Va rog sa reveniti urgent asupra deciziei. Individul perfid s-a apucat sa duca pe Arca lui Goe mesajele pe care i le cenzurati. Mi se pare inadmisibil. Va rog in modul cel mai politicos dar ferm totodata sa reparati de indata aceasta… eroare. 

* * *

AVP – Uraaaa, am invins Viorele. Fa-te ca muncesti. Conul Dorin l-a banat pe R-adu Hunor pe Certocratia. In disperare de cauza individul si-a dus mesajul cenzurat pe Arca lui Goe. Te rog sa-l ignori. Fara replici inutile. Merci in avans.

* * *

Coane Dorine, vad eu bine ca lucrati inca la perfectionarea perpetuumului mobile pe care l-ati brevetat deja, cu biela-maniveala. Daca veti trai destul de mult (ceea ce eu va doresc din toata inima) cred ca si dupa inca 45 de ani (sa zicem) de acum incolo, dv., in tandem cu Viorel Padina, veti vorbi pe bloguri (sau pe ce-o mai fi la moda atunci ca instrument de socializare pentru masele populare) tot despre aventurile dv. cu securisti care va urmareau pretutindeni, in cei 45 de ani de comunism Romanesc. Inolo nu. Din povestile d-voastra reiese usor, usor, si asa de inaltator, cum ati fost domnia voastra foarte prieten cu toata lumea buna din Romania (scriitori, artisti, antrenori, activisti de bine etc) si cum va ura si va carota toata lumea rea (securisti, turnatori, impostori, cacanari). Iar domnia voastra ati decis sa-i abandonati pe prieteni si sa le dati satisfacie inamicilor lunadu-va lumea-n cap. Chiar fara niciun efect contabil si patrimonial? Ca istoric vorbind, gestul n-a adus nimic Romaniei sau romanilor ori istoriei literaturii. Dar, coane Dorine, partir c’est mourir un peu, n’est pas? Acum incercati Invierea pe cont propriu? Asistat de apostolii blogului or what? Ati ajuns sa-l concurati pe Padina in narcisisme mistice pentru pozita de Mesia al post-comunismului. Bine va sade. Maine-poimanie incepeti sa va declarati poezel de geniu al natiei, poate unicul. Eu zic sa sariti peste Inviere, daca tot n-ati murit inca, si sa treceti direct la Inaltzare. La cestiune, la cestiune. De unde pana unde este plebicistul in actualitate? Incepuseti un serial despre reforme si evolutii in Iran si in lumea islamica, inca inainte de primavara araba. Ne aflam in plina criza a capitalismului, a Americii, a UE. Spectrul unei noi depresiuni si amenintarea unor catastrofe militare, politice, climatice si economice fara precedent sunt in atentia tuturor. Si domnia voastra ce face? Il imita pe Padina, cautand pretexte in orice pentru a-si peria nitel faptele eroice dintr-un trecut imemorial. La cestiune, coane, la cestiune, daca se poate. Daca nu nu. Da?  

* * *

Mda… in lumina asta de acum (clar obscurul de lucididate) se vede bine ca mesajele sarmanului goe erau cam penibile in patetismul lor candriu. Totusi inca nu se intelege prea bine nici de ce au fost zise dar nici de ce au fost in-ter-zise. Si neinteles va råmâne.

Posted in Arcaluigoeologie | 7 Comments »

Domnul Eu….

Posted by Arca lui Goe pe iunie 4, 2012

5 ianuarie 2012 – Domnul Eu… este (pre-scurtarea de la) Dl.Eungen. Adica Dl.Goe. E un gen de dl.Goe, daca nu chiar Domnul Goe, el insusi in persoana, pe o (b)Arca si asa populata in exclusivitate cu doamne, domnisoare si domni Goe. Dl.Eu… a survolat Arca lui Goe de la joasa altitudine si a plouat meteoric (cu o ritmicitate descrisa de calendarul maya), trecand totusi aproape neobservat si nebagat in seama. Ploaia sa meteorica cu roci pretioase si semi-pretioase s-a ciocnit pe margini si piezis cu alte rebeliuni minerale sau revolutii de catifea polichinelliene, dar martorii n-au percutat. Dl. Eu (n-Gen) este, daca stam sa ne uitam mai atent, cel mai goe dintre goi. Atat de goe incat Dl.Goe, printr-un act super-ratat, l-a omis (unicizându-l) din lista oficiala si exhaustiva a personalitatilor felicitate (prin dedicatii muzicale la sfârsit de an) pentru contributiile aduse la indulcirea timpului petrecut pe Arca, in asteptarea godot-ica a Potopului de pe urma. Dl.Goe, puternic conditionat de pulsiuni venite din subconstient, actionand asadar in spirit de auto-conservare, l-a uitat (impur si complex) de Dl.Eu (n-Gen), marginalizandu-l, minimalizandu-l, pentru a-l face si mai nebagat in seama, dezinteresandu-l (actoriceste) in raport cu “rolul” imersonarii personajului “Dl.Goe”. Exista riscul sa se vada (din culise, din sala, din loja, de pretutindeni) ca Dl.Eu e mai Dl.Goe decat Dl.Ego. Actul super-ratat (in sens sig-Mundian) si-a facut efectul, dl. Eu re-actionand prompt, in sensul scontat, printr-o replica shakesperiana lipsita de ambiguitate si tact:

EUNGEN spus decembrie 30, 2011 la 12:29 pm – Multumesc si eu pe aceasta cale (fara intoarcere) pentru urari (da, cele de anul trecut) si pentru dedicatie. Mi-ati dedicat suficienta atentie si replici.

Lipsa de tact coboara, la dl. Eu, direct din faptul ca dânsul este tect. Arhi-tect. Si este arhi-cunoscut ca arhi-tectura este una dintre profesiunile cele mai de-formative, dintre cele care tind sa transgreseze persoana (precum se intampla si cu meseriile de contabil, avocat, medic, artist plastic, poet, ofiter si alte cateva asemenea) asa cum alte profesii (mai insipide) nu sunt in stare sa o faca. Si uite asa a ramas dl.Goe singur pe rol, ceilalti actori si figuranti din nor neputînd emite vreo pretentie serioasa in vederea reprezentatiei in premiera a dramei omonime (intr-un singur act, un singur tablou dar cu multe scene).

* * *

30 aprilie 2012. Timpul a zburat. Tu nu te-ai schimbat. Tot acolo stai. N-am uitat, asa-i?, adresaaaa ta… Tuna pe un album un al archi-tect cu ta-lent la muzica (Andri? Popa? Esi? Cel vestit). Nesfârsit, articolul dedicat d-lui Eu a ramas ascuns (privat) ca un zid parasit si neispravit. De pe calea sa lactee fara intoarcere (insa) galacticul Eu (n-gen) a mai tunat arar catre Arca lui Goe:

Eungen Înscris în 2012/02/16 la 12:24 am – “[…]viata este o forma malefica de organizare a materiei (ca o mafie), un exces malign, o excrescenta tautologic tumorala pe tesatura universului (a-emotional in sine), o etapa ontologic superioara, ca sursa si ca scop al raului.” Incepusem sa sper ca micul meu comentariu la tema “planeta-ou” a scapat necitit, fiindca necitit era si mult-hulitul autor al teoriei cu pricina. Sursa abnegaiei pentru pastrarea vigilentei in scanarea a tot ce misca si posteaza aici ramane pe mai departe un mister. Mr. Goe nu inceteaza sa ma fascineze cu texte pe gustul meu non-canibal. Poate doar acarian. Ca viata.

Cu referire la:

Eungen – Înscris în 2011/09/30 la 9:59 pm | In reply to Dl.Goe. – Si cine e… gaina? Sau e ou de dinozaur? Nu cumva viul ca si crusta parazitara, pe coaja, adusa ca spori ici-colo prin bezna de pe un ou pe altul, e complet daunator? Sa meditam la ideea omenirii acariene.

Sau:

Eungen -Inscris în 2012/04/20 la 6:23 pm | In reply to RALG. – Multumesc, numa` bine fac. Renovez Caprica si dupa program joc barbut cu niste cyloni in cazinoul „Heisenberg”.

Wow! Modest, arhi-tectul Eu (n-Gen) minimizeaza importanta muncii sale (nu de renovare e vorba ci de reconstructie) si a curajului sau (nu de barbut este vorba ci de ruleta ruseasca) cu o falsa lejeritate care n-ar putea trece neobservata in momentele cheie ale spectaorului care sunt(em). Pe frontispiciul gotic al navei sale interioare, fixa in raport cu Universul, se afla scris cu litere de aur:

Gandirea nu se poate gandi pe sine fiindca deja ganditul este livrat permanent constientului, simplul spectator autoerijat in producator ex nihilo. Logica materialista impune aceasta concluzie fatalista, desi se speculeaza pe seama salturilor cuantice”

Cat optimism!(?) Cata (falsa)blazare! Si câta speranta! Speranta unei posibile evadari prin, doamnelor si domnilor, salturi cuantice. Mai bine lasciate ogni speranza. Ca electronul se teleporteaza de pe un strat pe altul in “interiorul” atomului (fara sa se afle niciun “moment” intr-o pozitie intermediara), ori ca galaxiile masive si gaurile negre hiper-dense “curbeaza” spatiul, aflat el insusi in expansiune, ca timpul se dilata, ca lumnia poate fi oprita, ori alte asemenea “traduceri” matematice ale realitatii (!!??) in limba “mecanica”, singura pe care o vorbeste creierul uman actual, nu ne pot aduce dorita sansa a evadarii, nici din determinismul materialist-profan (care devine de la sine pre-determinism), nici din cel al vointei divine, echivalenta cu pre-destinarea per se. Oricate zaruri ar juca dl.Eu la cazinoul indeterminismului, niciodata, dar niciodata, nu-si va putea castiga liberul arbitru. Pentru sine, si, mai apoi pentru familia sa, pentru rasa sa, pentru specia sa… human race. Zarurile au fost (deja) aruncate. Les jeux sont fait , rien ne va plus.

17 Mai 2012 –  Jocurile sunt facute (or fi) dar zidul a ramas tot parasit si nemantuit. Ne mai avand incotro il livram asa neispravit, in nesfarsire, ca pe Coloana Infinitului de la Curtea de Arges, sau altceva, cu apa lina, cu apa putina… Precum arhi-tectura firava a aripilor interioarea ale mesterului si maestrul e nebun. Te pui cu ne-bunii? La o data aproapea aleatorie… ACUM!

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , | 17 Comments »

Marti 13 Martie

Posted by Arca lui Goe pe iunie 2, 2012

Here we go again

Un blog descoperit marti pe 13. Martie. Emotii placute iti doresc… 3 pisici (textul, muzica si imaginea) prind trei soareci in 3 minute. In cat timp prin 13 pisici 13 soareci?

Posted in Arcaluigoeologie | 1 Comment »

Restituiri I

Posted by Arca lui Goe pe iunie 1, 2012

Aceasta-i metafizica romana: un Drum.
Un drum ce-nainteaza printre morti, nu printre vii.

* * *

Putina atentie va rog. Va vorbeste dl.Goe. Din viitor. Dar din trecut. O actiune planificata in vii-tor (…) care se va fi petrecand doar daca nu va mai putea fi contra-mandata. La timp. N-a fost! (Nu?). Data planuirii si data planuita sunt inexorabil legate printr-un moment de inflexiune. Moment care va fi (religios) sau nu va fi (deloc), o alta data-n calendare, intre cele doua date. Estee (cu doi „ee” – forma continua a prezentului permanet, un nou timp in gramatica constructiilor virtuale) arcaluigoe populata cu (mai) multe due-te, momen-te in tandem, invizibile si deodata vizibile. Iata. Care vor capata viata si vizibilitate daca si numai daca  dl.Goe nu-si va rata momentul sau de inflexiune… Centrul de greutate al tuturor acestor perechi de date (data planuirii si data planuita) este comun. Se va numi acela punct-de-inflexiune. Deocamdata probabil. Acum cert. Locul geometric al acestor bi-noame, radiind din punctul de inflexiune, este un nor de date calendaristice. Pufos si diafan ca orice nor care nu prevesteste niciun Potop. Potop de cuvinte, inapoi si-nainte  (caci la sfârsit va fi cuvantul). Fiecare text scris la data A se deplaseaza (s-a deplasat deja) cu viteza luminii, catre data B, la care devine vizibil, ajungand acolo instantaneu, asteptandu-te apoi pe tine prea-cinstitul cititor al arceiluigoe, sa ajungi târâs, gråpis acolo, la intalnire. Totusi, in acest nor electronic de mesaje ondulatorii, care pleaca de la data A si ajung la data B, trecand infiorate prin punctul de inflexiune (punct fara intoarcere, care anuleaza abilitatea contra-mandarii), exista si unele mesaje care implica o a treia data: data refuzarii lor la destinatia originala, interioara desigur intervalului [A, B]. Cum n-oi mai fi pribeag de atunci inainte (ci inflexibil) cred ca se cade sa restitui vorbele rostite si auzite de doar doi dintre ascultatorii intentionati. Rezerv posteritatii d-lui Goe (sectiunea posume) un spatiu virtual alocat restituirilor: Mesajele refuzate (adica amânate) de catre altii, incapabili sa-si gestioneze infernul interior intr-o maniera mai transparenta (cei preferand opacitatea)… Unele dintre aceste mesaje, citite deja de doi dintre cei patru cititori intentionati, alese atent de catre dl.Goe el insusi in persoana, din vreme, se vor regasi in norul arcaluigoe, sub forma unor Restituiri I, II, II, IV… si asa mai departe (mult mai departe) intr-o ordine aproape intamplatoare. Cei(lalti) doi ne/cititori, care au fost ocazional rosi de curiozitate banuind existenta unora dintre mesajele invizibile, vor avea, in sfârsit, ocazia, daca nu se vor fi vindecat intre timp, sa citeasca ce n-au citit. In acest mod se va restabili ca 2 + 2  = 4, daca nu cumva chiar 5 (impreuna cu prea-cinstitul si nevinovatul cititor al arceiluigoe). Cei cinci pentru infern. Pentru azi (azi planuit – 5 mai, azi planificat – 1 iunie) am rezervat aceste „restituti”-oane:

I.I. Coane Dorine, imi cer scuze pentru insistenta si abundenta. Imi ingadui acest abuz (recunosc fac un abuz, ochi alunecosi, inima zburdalnica, chestii, socoteli) pentru simplul motiv ca oricum nu prea exista activitate pe blogul d-voastra. Decat sa va deprimati din nimic (absenta comentariilor pertinente) mai bine sa va deprimati din ceva. Nu? Diferenta de deprimare se va contabiliza pozitiv si veti aprecia inca si mai intens mesajele banale, blajine, benigne cu care vor veni pana la urma ceilalti comentatori pe care i-ati deprins sa susoteasca cu d-voastra la un pahar virtual de vorba. Dar sa nu ma iau cu vorba (care e saracia omului si chiar a personajului) si sa uit de ce v-am inoportunat de data aceasta. Voiam sa va spun inca o data ca va iubesc, coane Dorine. Va iubesc sincer. Il iubesc pe poetul Dorin Tudoran si cand zic poet nu ma refer neaparat si-n primul rand la fostul poet, autorul pentru toatdeauna, din trecut, al unor dragutze poeme, ci la cel actual, poet din fire care chiar daca nu (mai) scrie poeme se compprta ca un poet. Faptul ca il banati pe dl.Goe si ca va straduiti sa-l ignorati (reusind in cea mai mare parte a timpului) cat mai ales faptul ca uneori cedati ispitei de a-l pomeni si comenta curajos, denota poezie, coane Dorine. Poezie de cea mai buna calitate. Nu stiu (inca) cum as putea sa va multumesc vreodata pentru poemele pe care mi le dedicati atat de dezinteresat. Ce trista ar fi fost realitatea cruda daca ati fi decis sa partajati micile mele atentii, dedicate blogului si bloggerului, cu restul populatiei certocrate. Asa insa, nimic nu-i pierdut in planul sperantelor care cade (acum) perpendicular pe planul iluziilor. Sper sa intelegeti cat de cat aceasta declaratie de dragoste si admiratie pe care v-o fac, iata, in mare secret. Cu drag, al dv. dl.Goe.

I.II. Blogul de la Corabia este prilejul fericit prin care textele scriitorului Viorel Padina se intalnesc cu cititorii si criticii (literari, cum altminteri) potriviti. Toate textele (ce-ar fi putut fi scrise) cu toti cititorii (care s-ar putea preta la o asemenea lectura). Un fenomen straniu, o exhaustivitate(!), un univers inchis intr-o coaja de nuca al carui miez absent a fost inlocuit cu ghioci de ou. Nu intelg de ce este deprimat autorul. Nu vad ce altceva si-ar putea dori. Probabil ca este victima unor afectiuni congenitale care-l impiedica sa fie voios si fericit in conformitate cu standardele in vigoare. Un soi de masochism metafizic, dânsul fiind si artist.

I.III. De-abia asteptam povestea cu bradutul, noi cititori tai fideli. Nu-ti face griji despre cei care vor considera (pe buna dreptate) ca bati câmpii. Cui ii pasa de ei? Mie nu. Stii vorba acea a lui Groucho Marx: nu te lasa furat de aparente, de faptul ca se imbraca ca un idiot, ca vorbeste si se comporta ca un idiot. El chiar este un idiot.

* * *

Asa inchipuiau romanii cimitirul:
un drum flancat de doua randuri de taceri.

* * *

P.S. Dar sa nu uitam ca atunci va fi si ziua copilului de altadata:

Mircea Cartarescu e mut ca o lebada.
In patria sa
zapada fapturii tine loc de cuvant.

Sufletul lui e in cautare
in muta, seculara cautare
de totdeauna,
si pana la cele din urma hotare.
El cauta apa din care bea curcubeul.
El cauta apa,
din care curcubeul
isi bea frumusetea si nefiinta.

Ma tot intreb si nu ma dumiresc: Oare cum dracu’ or face dragoste melcii, cu cochiliile alea in spate.

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: