„Dacă ai impresia că viaţa e ciudată, aşteaptă să vezi ce se întâmplă mai apoi (şi mai dihai)„.
16 Mai 2012 / Post-faţă cu anticipare – Trec printr-o perioada morbidă a vieţii mele de apoi. Este normal. Am fost omorât de de prea multe ori (din pura întâmplare), de către asasini necunoscuti, neverosimil de veroşi, tocmiţi anume, ca sa ma ucida în acest fel mişel. Cazuri clasate – verdict sinucidere. Misiunea lor era (este) aceea de a elimina, la întâmplare, martorii. Spre ghinionul meu, niciodata complice, am fost prea adesea martor involuntar (şi cam guraliv, recunosc) al unor decese foarte suspecte. S-au stins, sub ochii mei uimiti şi nevinovati, forumuri (…), bloguri (……), regate (.), autori (..) şi fonduri mutuale (~), devorate tacit, pe dinauntru, de morburi inexorabile. Toate locurile vir-tu-ale în care am adăstat mai mult de un bob zăbavă sunt de pe-acuma moarte, carcase goale, irecuperabile, forme prin care zboara lilieci şi cârtiţe. Intocmai precum acesta de aici. Să le fi fost oare piaza rea? Inclusiv Arcei lui Goe? Sa le fi purtat ghinion? Nu cred. Fără să ştiu de ce, îmi vin acum în minte doua dintre blogurile alunecate în nefiinţe şi pe care, coincidenţă sau nu, nu se ştie, Dl.Goe a fost banat extrem de rapid şi definitiv (dupa numai câteva schimburi de replici ceva mai serioase) de către nişte bloggeri perspicace ce au probat, astfel, nu precipitare ci pricepere (au priceput rapid cum devine treaba), intuiţie şi (culmea) instinct de conservare:
si
De altfel se putea vedea (de la o poştă) că cei doi bloggeri excesivi sunt foarte asemănatori între ei (si nu numai 😉 ) In spiritul ludic al adevărului trebuie însă spus că dintre toţi zombii (foşti bloggeri cu coarne şi mustăţi) cele mai hilare re-acţii anti-goe-ice nu le-a avut nici ana, nici adi, nici şerban, nici mircea şi nici măcar viorel sau dorin-conul, ci ioan: Ioan T. Morar, republican şi bigot de comic involuntar fabulos. Veţi mai auzi de el. Se va vedea că văzutul este provizoriu, iar nevazutul este etern. Dacă cel puţin câţiva zombies dintre cei care azi agonizeza înca, plini de speranţe şi iluzii, vor reveni la viaţă (la viaţă adevarată) prin (sau măcar după) „Moartea domnului Goe”, atunci da, s-ar mai putea dis-cu-ta(re) despre influenţe malefice. Să discutam! Altminteri însa… putem vorbi ritos dar nu riguros despre sinucideri vane dupa paravane. Veţi trăi şi veţi vedea. Veţi vedea enorm (simţind monstruos) sfârşitul faulknerian al acestei şarade. – sfârşit / post-faţă 16 Mai 2012 + epsilon.
Printr-o întâmplare (neliniştitoare în sine) am re-văzut în zilele din urmă un film căruia credem că i-am pierdut urma. O ciudăţenie, co-producţie ceho-olandeza cu… (vai) Peter O’Toole (care moare în primele 5 minute) şi cu Colin Firth – tânar: Aripile Faimei. Avându-i precursori pe Dan-te si pe Sart-re, scenariştii filmului au scris, într-o notă comică (spre deosebire aşadar de Alighieri si Jean-Paul), o poveste despre tragedia hilarei viaţi de apoi (hilar aici, hilar acolo). Aflăm astfel zâmbind a râs în ho-ho-te, că nu există infern, că nu există paradis, că nu există decât un purgatoriu (ne-norocit) guvernat de personaje bizare şi populat cu umbrele fostelor fiinţe care, in virtutea unei inertii transcendentale, continuă comedia vieţii, pentru o vreme, în exact acelaşi mod în care obişnuiau s-o facă atunci când, întâmplător, au apucat să moară. De vânt. De râs, de plâns sau de glonţ. Luxul vieţii de apoi îşi trage seva finită din viaţa d’antan şi mai precis din percepţia celorlalţi asupra celui dus. Mai clar decat Sartre, Herman Koch şi Otakar Votocek sugerează că omul nu este nici pe departe suma faptelor sale ci suma percepţiilor celorlalţi (infernul !?) asupra lor. Cât timp eşti faimos pe Pămant, traieşti bine chiar dacă ai murit. Iar dacă nu mai eşti faimos nu mai traieşti bine. Ci rău. Ba chiar este posibil să nu mai trăieşti deloc, fiind evacuat din purgatoriu direct în neant. Fiţi faimoşi că altfel v-a luat dracul. Da? Trebuie sa vedeţi flmul. Incepe cu o scena în care eroul principal (un scriitoraş anomim), aflat în tren, citeşte pe prima pagină a unui ziar (1966) o declaraţie a celor de la Beatles, care afirma că sunt mai faimosi decat Isus Christos. Erau. Cu atât mai amuzantă este apoi prezenţa lui Isus (alaturi de Einstein pasionat de vioara) în Purgatoriul Provizoratului Absolut, ca entitate care-şi merită locul într-un apartament de lux, de vreme ce oamenii de pe Pământul Provizoratului Relativ înca vorbesc despre El. Ceea ce sporeşte însă mirarea re-întlnirii recente (tocmai acum, în plin proces inflecţionist) cu acest film pe care-l credeam definitiv pierdut, este soluţia propusă în final, ca varianta de împacare între hoţ şi criminal. Oameni buni, în fond.
(P.S. In film apare si daimonul AVP, sub forma de poet rus/sovietic. Actiunea filmului produs in 1989 se petrece in 1966 !!!)