(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Nu numai Caragiale a ramas actual dupa un veac de singuratate

Posted by Arca lui Goe pe August 7, 2012

Boii urâţi şi teferi s-au limpezit în şes,
şi au ţipat cocoşii târziu şi fără sens.
Ileana, care doarme cu porcii de tărâţe,
s-a pus să mulgă vacii lapte stelar din ţâţe,
pământului să mulgă răcoare de cartof.
Toamna bacoviană geme-n ferestre: of! –
Prietene, dă-mi mâna şi taci; aşa; dă-mi mâna.
Priveşte curtea, porcii, şi, râcâind ţărâna,
cocoşii albi. Priveşte: sufletul meu e trist.
O, Taliarh, acuma, ca şi-n trecut, exist,
şi beau din vinul ăsta, şi beau din cupa asta.
Vechilul tot nu ştie ce albă-i e nevasta,
Ileana tot nu ştie decât să mulgă vaci —
şi via să-şi înnoade azurul pe araci.
Vino; să stăm de vorbă cât ne mai ţine vrerea;
ca mâne, peste inimi, va izbuti tăcerea,
şi n-om vedea prin geamuri, tineri şi zgomotoşi,
amurgul care-aleargă după cireadă, roş.
Ca mâne, toamna iară se va mări prin grâne,
şi vinul toamnei poate nu-l vom mai bea. Ca mâne,
poate s-or duce boii cu ochi de râu în ştiri,
să tragă cu urechea la noile-ncolţiri.
Şi-atuncea, la braţ, umbre, nu vom mai şti de toate;
poate-am să uit nevasta şi vinul acru; poate…
Ei, poate la ospeţe nu vei mai fi monarh. –

E toamnă. Bea cotnarul din cupă, Taliarh.

(Lui Taliarh – B. Fundoianu 1912)

Si pentru ca totusi este inca vara (Vara si Fum) in ton cu veacul de singuratate, ramas actual, as vrea sa-ti recomand vizionarea unui film: Legendele lui 1900 (La leggenda del pianista sull’oceano). „1900” este numele unui om, devenit legenda, care-si petrece intreaga viata pe mare, pe un vapor, refuzand „uscatul”, explicand, in momentul de maxima intensitate al filmului, de ce nu accepta sa coboare (cu niciun pret) pe Pamantul aflat (literalmente) la picioarele sale.

22 răspunsuri to “Nu numai Caragiale a ramas actual dupa un veac de singuratate”

  1. intact said

    SENATUL EVZ: Începutul sfârşitului
    Autor: Sebastian Lăzăroiu
    Gaşca pucistă începe încet- încet să se disperseze.

    De când Parchetul a ridicat listele electorale din tabăra khmerilor roş-galbeni, panica s-a instalat. Şi când panica se instalează face ravagii. Amintirea lotului Năstase (pe care o doamnă penibilă de la TVR voia sa îl transforme în „memorialul durerii”) dă fiori. Instigatorul a luat doi ani, executanţii au luat triplu.
    Ponta şi Antonescu ar trebui să vadă că funia se apropie de par şi, în curând, vor rămâne doar ei doi pe tanc. Mi-e teamă însă că atunci când vor scoate căpăţânile înfierbântate din turelă, fluturând steagul alb, o rafală se va abate asupra lor. După ce au făcut praf o întreagă ţară cei doi nu mai au nicio credibilitate să ceară pace. Pentru că, aşa cum am mai spus, cineva trebuie să achite nota de plată uriaşă. Cei care fug acum sunt cei care şi-au dat seama ca nu-şi pot permite asemenea costuri. Cei care rămân la urmă vor trebui să plătească daunele. Nu mai e mult până când vom descoperi că „viii lui Antonescu”, acei 7,5 milioane, sunt formaţi din morţi cu acte, infractori care au votat multiplu, preşedinţi de secţii de votare care au aruncat teancuri de buletine în urne şi vreo 3-4 milioane de simpatizanţi USL.
    Acesta va fi, de fapt, cu adevărat sfârşitul: când se va demonstra că au votat corect DA mult mai puţini decât a rezultat din referendumul fraudat de Dragnea & co.
    Toţi soldăţeii plătiţi să gargarisească la TV că preşedintele Traian Băsescu şi-a pierdut legitimitatea îşi vor înghiţi vorbele. Toţi cei vinovaţi pentru măsluirea referendumului, în frunte cu Dragnea, campionul la proba de furat, se vor încolona să dea cu subsemnatul pentru ce au comis.
    Mă gândesc că, abia atunci, şi ultimii creduli care au sperat că Ponta şi Antonescu erau „marea schimbare în bine” se vor întoarce cu furie împotriva celor care le-au înşelat aşteptările. Distracţia de o vară a USL se va sfârşi foarte prost la parlamentare. Sunt curios dacă Ponta şi Antonescu îşi mai menţin propunerea cu vot uninominal dintr-un singur tur.

    • Dl.Goe said

      Dar ati remarcat ca muzica originala a filmului este compusa de Ennio Morricone?

      • vasile nu-i acasa said

        da , tonu face muzica

        EDITORIALUL EVZ: Adâncirea în penal: USL merge până la capăt
        Autor: Adrian Pătruşcă

        Două bombe au explodat în nasul USL, chiar în ziua în care Guvernul Ponta a împlinit trei luni de la instalare.

        Prima a bubuit dinspre Curtea Constituţională: CCR nu a cerut niciodată guvernului vreun recensământ, sau altceva asemănător! Ci doar listele electorale, pe care s-a votat la referendum.
        Marea Diversiune a făcut plici, ca un balon de săpun „Cheia”. Misterul celor două comunicate contradictorii de la CCR, unul trimis Guvernului (prin care se cerea „actualizarea listelor”), altul, presei (prin care se cereau „listele actualizate”), s-a limpezit. Va să zică, şi la Curtea Constituţională s-a cuibărit un mic „Grăjdan”, gata să greşească la comandă!
        Dacă există voinţă, dibuirea şi punerea măsluitorului sub anchetă ar fi o chestiune de ore. Dar e noul „Grăjdan” singurul vinovat de haosul creat de dublul comunicat? De nebunia în care era cât pe ce să fie aruncată ţara cu acel recensământ, edulcorat, pentru a mai calma spiritele, cu prefixul „mini”.
        Adică Ponta e curat? Atunci cum de a ştiut el, pe 2 august, ce va conţine adresa falsificată de la CCR, şi trimisă la Guvern pe 3 august? Cum de anunţa el, cu o zi înainte, că trebuie pornit iureşul recensământului? Premoniţie? Şpirikismus? Haida de! Pe zi ce trece, cu vesela-i iresponsabilitate, Ponta se afundă în penal până-n gât.
        Nu terminase bine USL de numărat morţii şi răniţii, că altă bombă a explodat: demisiile lui Rus şi Dobre, care au decapitat Ministerul de Interne. Nu trebuie să fii Rodica Ojog- Braşoveanu ca să-ţi dai seama că între cele două bombe există o legătură. Curtea Constituţională a tăcut din 3 până în 6 august. Deşi toată presa vuia de scandalul celor două comunicate diferite şi de bănuiala falsului. Afacerea „Recensământul” a pus pe jar o ţară întreagă. În timpul ăsta a fost inclusiv o şedinţă de pomină a Guvernului, în care Rus şi Dobre explicau cu aplomb cum vor bate ei din uşă în uşă: „Nea Vasile e acasă?” Aplombul s-a topit ca plumbul. Cei doi entuziaşti au demisionat în a doua secundă după ce Curtea Constituţională şi-a făcut curaj să pună lucrurile la punct: „Nu am cerut recensământ!”
        Mari trebuie să fi fost presiunile asupra Curţii, de a tăcut atât! A fost mai întâi Aspazia Cojocaru, ameninţată de un deţinut năimit de doi şefi din Poliţie (apropo, ce se mai aude cu dosarul?). A fost apoi Iulia Motoc, care a denunţat intimidările la care a fost supusă. Or fi fost şi alţii, care s-au temut să vorbească. Sau alţii momiţi cu avantaje. Başca angajamentul pe care USL şi l-a luat în faţa neo-minerilor lui Dogaru, de a desfiinţa Curtea. Cu toate riscurile şi tentaţiile, CCR a rupt tăcerea. Fie şi după trei zile.
        Rus, vulpe bătrână, a amuşinat pericolul penal şi s-a retras la vizuină. „Nu pot accepta ca MAI să fie părtaş la ceva ce nu înseamnă respectarea legii în România”. Hopa! Cine i-a cerut să nu respecte legea? Rus nu a precizat, dar a dat cu şiretenie, un indiciu clar: „S-au exercitat nenumărate presiuni, discuţii şi aprecieri, de către politicienii români, inclusiv Traian Băsescu şi continuând cu Crin Antonescu”.
        Ce a cerut Băsescu, ştim, a declarat public: recensământul e ilegal, nu trebuie să aibă loc. Ce i-a cerut Antonescu lui Rus nu ştim, dar deducem: per a contrario, l-a presat să forţeze recensământul. În ciuda deciziei CCR. Iar Rus a refuzat să meargă mai departe. Mai adânc în penal. Recensământul era o jucărie infernală pe care USL a construit-o cu multă migală. Gândită pentru a jongla cu cifrele populaţiei, după bunul plac. În afara oricărui control. Care ar fi „demonstrat” că suntem mult mai puţini şi că referendumul din 29 august a fost valid. Băsescu ar fi fost anihilat.
        Dar Curtea Constituţională a dezamorsat jucăria infernală. Va judeca referendumul după analiza listelor electorale. Logic, asta ar însemna că USL renunţă la recensământ. Dar logica nu funcţionează într- un anti-sistem.Anunţând remanierea, Ponta a tăcut mâlc despre hocus-pocus-ul populaţiei. Însă gureşul Oprişan a dezvăluit că în laboratoarele Guvernului se lucrează în continuare la un act normativ pentru numărarea românilor. La ce va folosi, de vreme ce Curtea Constituţională nu-l va lua în seamă? Simplu: la o nouă diversiune. Îşi imaginează cineva în ce atmosferă îşi va da CCR verdictul, dacă Guvernul va anunţa că suntem doar 16 milioane? Sau cum vor zburda ai lui Dogaru pe străzi?
        Vorba lui Iulian Fota: „Ăştia sunt în stare de orice. Nu îl vor lăsa pe Băsescu să se întoarcă la Cotroceni!”

        • anonim pe arca said

          Hmm … asa am gindit si eu ,in afara de sfirsitul apocaliptic. Nu cred ca va fi . Or fi in stare de orice ,dar nu mai au timp ,deoarece CC va devansa data de 31 august.Nu vad de ce sa mai astepte pina atunci. Si, daca totusi nu o vor face ,cine dracu’ sa-i mai creada pe nemernicii astia ?
          p.s. Ha,hai sa va spun un banc : Ursul il intreaba pe iepuras :- Iepurasule ,tu ai probleme cind faci caca pe blanita ? -Nu ,spune iepurasul -.Atunci nu te superi daca ma sterg cu blanita ta la fund !?” Asa si cu listele lor … Cineva (ursul ) se va sterge cu ele la fund . 🙂

    • Radu Humor said

      Numai un dezmembrat de intelectual care doarme pe pat cu cuie, ca să nu se deșire cu totul până dimineața, poate avea asemenea vise tembele cu români trași în țeapă pentru că au îndrăznit să dea cu ștampila în zombiul apărat de cohorte de morți și arătări ca Lăzăroiu, care nu se prea deosebește de ei 🙄

  2. Radu Humor said

    Lăudat în mod deşănţat de „intelectualii lui Băsescu”, romanul „Orbitor” de Mircea Cărtărescu, ajuns la vol. 3, se pare că nu a fost citit de nimeni, deşi a fost tradus de către ICR, pe bani publici, în aproape toate limbile pământului!

    Întrebat ce carte a citit în ultima vreme, însuşi preşedintele Traian Băsescu a nominalizat invariabil o carte a lui Cărtărescu, probabil la sugestia vreunui consilier care aflase că scriitorul a fost recomandat la Premiul Nobel de gruparea Liiceanu-Pleşu-Patapievici. Mai mult chiar, în anul 2006, Băsescu l-a decorat pe Cărtărescu cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer, categoria A „Literatura”.

    Ce ar fi citit Băsescu în romanul lui Cărtărescu?

    Dacă ar fi lecturat chiar superficial romanul „Orbitor. Aripa dreaptă”, apărut, desigur, la Editura Humanitas, condusă de Gabriel Liiceanu, preşedintele Băsescu ar fi citit următoarele:

    – “Îmi bag pu… în regina Angliei” (pag. 241).

    -“Mă fu… în ea de Casa Albă?” (pag. 241).

    – “CIA ce căcat e” (pag. 242).

    – “Îi placea să-şi pună degetul pe fund şi să-l miroase apoi” (pag. 84).

    – “Uite cum e cu ţara: cică limbricul iese cu fi-su dintr-un cur plin de căcat, ca să-i arate cum e afară (…). Limbricu-ăla mic se gîndeşte ce se gîndeşte şi dup-aia zice: “Păi, tăticule, dac-aici e atît de frumos, de ce trebuie să trăim noi în gaura aia păroasă?, în duhoarea aia de căcat, în bezna aia groaznică?” Da’ taica-su-i zise răstit: “Fiule, să nu mai vorbeşti aşa! Aia-i Patria!”” (pag. 58).

    – “Îi plăcea să-şi pună degetul pe fund şi să-l miroase apoi” (pag. 84).

    – “Dragule… dă-mi-o… te rog, te implor, dă-mi-o şi-n popou…aaaaah! aaaaah!” (pag. 185).

    – “Căci sfînt era să lingi cu devoţiune scrotul iubitului tău” (pag. 339).

    – “La rîndul ei, femeia primea-n gura caldă, rujată, tumefiată de dorinţă, capul umed al penisului, pe care-l sugea amintindu-şi sfircul matern, din care supsese odată certitudine şi ocrotire” (pag. 339).

    – “Vrei să ne fu..em în cur? Mi-am amintit, fulgerător, din bancuri şi din pălăvrageala copiilor. Homosexualii. Poponarii. Curiştii (…). Unii oameni nu şi-o băgau în gaura femeilor, ci în fundul altor bărbaţi. Erau cei mai răi dintre toţi, căci oamenii mari făceau prostii cu nevestele lor ca să aibă copii, dar poponarii şi-o băgau acolo, în caca, pe unde trăgeai pîrţuri, de unde-ţi ieşeau, cîteodată, cînd te mîncă, viermişorii” (pag. 381).

    – “Fesele barbatului izbeau acum ritmic, neiertator. Ouale, vizibile prin punga lor de piele, loveau anusul si fesele femeii, care-ncepu sa scoata strigate aspre si indemnuri obscene, spuse brutal” (pag. 341).

    – “Am avut milioane de tirfe, in masa lor colcaitoare de tite, cururi si vulve” (pag. 519).

    “Am exersat sodomia” (pag. 519).

    Cerem scuze cititorilor pentru reproducerea acestor obscenităţi, cu toate că, din respect pentru ei, am pus puncte de suspensie acolo unde textul din carte este explicit. Astfel de pasaje de o vulgaritate extremă se întâlnesc la tot pasul, fără nici o motivaţie estetică, menită să justifice prezenţa lor.

    Premiat, tradus şi plimbat pe banii statului

    Pentru simplul fapt că a fost în ultimii opt ani editorialistul de casă al lui Traian Băsescu, pe care-l considera „un preşedinte pentru alte coordonate istorice”, Cărtărescu a avut un statut privilegiat, fiind tradus pe banii statului, într-un program naţional al ICR, în mai multe limbi, fiindu-i plătiţi şi banii cu care-şi promova romanele sale pornografice. Spicuim din această risipă:

    1. Orbitor, Editura Denoël, Paris, 1999

    2. Vakvilág – A bal szárny (Orbitor. Aripa stângă), Editura Jelenkor Kiadó, Pécs, 2000

    3. Orbitor, Editura Gallimard, 2002 (traducere în limba franceză de Alain Paruit)

    4. Orbitór. Vänster vinge, Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2004 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson)

    5. Orbitór. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2006 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson)

    6. Die Wissenden, (Orbitor. Aripa stângă), Editura Zsolnay Verlag, Wien, 2007 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka)

    7. Mesanver vol. 1 (Orbitor vol. 1), Editura Nymrod, Tel Aviv, 2007 (traducere în limba ebraică de Yotam Reuveny)

    8. Orbitor. Venstre vinge (Orbitor. Aripa stângă), Editura Bokvennen, Oslo, 2008 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone)

    9. Orbitór. Höger vinge, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2008 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson)

    10. L’Aile tatouée, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris, 2009 (traducere în limba franceză de Laure Hinckel)

    11. Cegador (Orbitor. Aripa stângă), Editura Funambulista, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă de Manuel Lobo Serra)

    12. Orbitor. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Bokvennen, Oslo, 2010 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone)

    13. De Wetenden (Orbitor. Aripa stângă), Editura De Bezige Bij, Amsterdam, 2010 (traducere în limba neerlandeză de Jan Willem Bos)

    14. Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Wien, 2011 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka)

    15. Blinding, (Orbitor), Editura Archipelago Books, New York, 2013 (traducere în limba engleză).

    Apariţia acestor traduceri a fost finanţată de ICR, instituţie aflată sub patronajul Preşedinţiei României, cu un buget de peste 12 milioane de euro, finanţare care cuprinde dreptul de traducător, dreptul de autor, plata tirajului şi a acţiunilor de promovare! Un bun subiect pentru Garda Financiară.

    Despre felul în care se lansează în străinătate volumele lui Cărtărescu, recomandăm lectura unui articol publicat de scriitorul Eugen Mihăescu, membru de onoare al Academiei Române, în „Napoca News” din 26 octombrie 2006: „În afara fondurilor risipite pentru traducerea volumului «L’aile tatouée» (în româneşte «Orbitor-Aripa dreaptă»), Institutul Cultural Român i-a oferit autorului Mircea Cărtărescu, din bani publici, şi un sejur la Paris. L-am zărit, pe 7 octombrie, în librăria «L’écume des pages», învîrtindu-se printre standurile de cărţi, cu un pahar de carton în mînă, strivit de notorietatea cîştigată pe banii Statului Român. Aştepta «asaltul» admiratorilor invitaţi să-i solicite autograful pe volumul mirosind încă a cerneală. N-a fost să fie! N-avea cum să fie, cu toţi banii cheltuiţi de România!”.

    Dar iată ce spune chiar Cărtărescu despre o altă lansare, opinie consemnată într-o ştire Mediafax din 28 august 2007: „Traducerea în limba germană a volumului «Orbitor. Aripa stângă» va fi promovată ulterior de Mircea Cărtărescu în cadrul unui turneu în Austria şi Germania. «Voi face de fapt un lung turneu de promovare în toata luna octombrie, la Viena, Graz, Stuttgart, Berlin, Basel, Frankfurt», a declarat pentru MEDIAFAX Mircea Cărtărescu”.

    • Dl.Goe said

      Aha, care va sa zica Cartarescu e de vina nu Cacarau. Bine punctat, bravos. Felicitari pentru lecturi. Ati parcurs atâtea si atâtea pagini si ati ales ce va place d-voastra mai mult si mai mult. N-aveti gusturi rele. Presupun ca in rest sunt prostii, banalitati (nu?), chestii pe care le-ar putea scrie fara fortare Badea sau Ciutacu daca si-ar pune mintea. Al dracului Cartarescu cum s-a strecurat sub protectia Dictatorului Base. Asta e mai rau decat Patapievici.

      P.S. Mult stimate, tot umbalind sa va scot din… spam, am bagat de seama ce de la o vreme, pe langa deja consacratele vizite tacute din Germania se manifesta o atentie sporita pentru Arca lui Goe din Statele Unite (ale Americii) si din Federatia Rusa. Incep sa intru la banuieli grele.

  3. Claudiu Craciun Escu said

    Propuneri amicale pentru partidul-stat USL

    de Rodica Palade

    Cum ne-am pomenit pe nepusă masă cu o reamenajare coşmarescă a României, vă asigur că episodul nu face parte din anul Caragiale, ci este, va fi, pentru mult timp de-aici încolo, chiar viaţa noastră de ciumaţi nefericiţi ai Europei.
    Propun ca pupitrul Administraţiei Pre­zi­denţiale să fie rapid mutat de la Co­tro­ceni în studiourile Antenei 3. Sau vi­ce­versa. Pentru in­te­ri­mar, ar fi la în­de­mâ­nă, iar contextul l-ar face să se simtă ca acasă. Propun ca Da­na Grecu să fie în­locuită cu doamna pro­fesoară Zoe Petre: publicul Antenei 3 ado­ră referinţele la Aristotel, iar Dan, co­pi­lul doamnei, ado­ră scaunul de la MAE, mai ceva ca pe un căluţ de lemn. Mai pro­pun ca Mircea Do­garu (col.r.) să fie în­locuit cu Alina Mun­giu-Pippidi, care vi­­ne de la Harvard, are ISI berechet şi, oricum, se pricepe mai bine la societatea civilă. Păcat că unul ca Ioan Rus cu „mi­ni-recensământul“, fă­cut după metoda „mă, Popescu, Vasile există?“, de­mi­sio­nează tocmai acum de la Interne, în plin proces de facere har­cea-parcea a listelor electorale. Sperăm că succesorul lui, Mir­cea Duşa, să ducă treaba la bun sfârşit. Când va trece şi peste acest hop, îl vom în­treba pe Mircea Duşa cum, de exem­plu, biroul electoral din grădiniţa Colo­nia, sat Gogoşu, Me­hedinţi, cu 88 de în­scrişi pe liste şi cu 408 buletine primite, la desfacere, nu­măra în urnă 233 de bu­letine. Sau cum în satul Vlaici, Olt, cu 299 înscrişi pe listă şi cu 609 buletine primite, s-a ajuns ca în urnă să fie nu­mărate 605 buletine (rată de participare, 202%). Etc.
    Premierul Victor Ponta trebuie neapărat păstrat, ce dacă a plagiat? Aţi observat ce subtil a încercat d-na Cati Andronescu să-l scoată din bucluc? Comisia ei de ca­să a curăţat-o pe Kövesi, decretând „nu a plagiat“. Aşadar, eu v-o dau pe Co­druţa, lăsaţi-mi-l pe Victoraş. Dar ni­meni nu o vrea pe Codruţa cu plagiat. Şi dacă a copiat, să plece. Revenind, Ponta e util ţării jefuite de PDL, poporului îm­pilat de Băsescu şi partidului-stat USL, pe care se tot chinuie el să-l pună pe pi­cio­are. Cu gura căscată asistăm la efi­ca­ci­ta­tea violării instituţiilor, mulţi tânjind acum, oroare!, după „politizarea la sân­ge“ a împleticitului Guvern Boc. Violul în grup se face cu înlesnirea câte unui Grăj­dan, care ştie să se facă util când par­tidul-stat o cere: nu mai departe cel/cea de la Curtea Constituţională, ca­re a „uitat“ să pună un buclucaş nu în fra­za dictată de judecători: „pre­şe­din­te­le nu a încălcat grav Cons­tituţia“. Acum, când cu refe­ren­dumul, ace­laşi/aceeaşi a trimis două adrese: una la presă, alta la guvern, care ar fi pri­mit liber la reinventarea listelor. Pâ­nă iese.
    Să nu se atingă nimeni de Andrei Mar­ga, cu riscul de a trebui să fie re­ţinut chiar şi cu forţa: nepreţuitul său fee­ling cu intrarea noastră în Schen­gen, chiar dacă numai de Schen­gen nu ne mai arde nouă acum, ne-ar fi util în relaţia cu Kremlinul, KGB şi rucsacul din tinereţe al doamnei Merkel. TVR nu are altceva de făcut decât să-şi schimbe numele în Vocea Rusiei, în rest, e OK.
    În fine, dar nu în ultimul rând, tre­bu­ie păstrat şi înscăunat definitiv, la Co­troceni, Crin Antonescu. Un tip mai jucător ca ăsta nu vom găsi curând şi nici pe toate drumurile: de-ar fi să lu­ăm numai cum a ajuns el cu doar 8.000 de voturi în Senat şi cu o că­ruţă de absenţe să-i ia de guler pe ti­pii de la CCR şi pe indisciplinatul de la STS. El n-ar avea nevoie să-i toar­ne braşoave lui Barroso, cu statul de drept bla-bla. S-ar răţoi la el un pic mai tare decât a făcut-o cu Chiliman şi gata. Să-i treacă pofta pe viaţă nu­mitului Barroso şi altora ca el de-aco­lo, de pe la UE, să se mai amestece în treburile noastre interne. Acum o să pună la punct şi afacerea cu de­făimarea ţării, o să cheme SIE la or­din şi o să-i ceară scurt: să spună ci­ne a organizat, coordonat şi finanţat campania de denigrare a României, ţară condusă atât de bine de el şi de Voiculescu. Timid, îi sugerez să-l în­trebe pe Emil Hurezeanu, fost lup­tă­tor pentru libertate la Europa Li­be­ră, actualmente luptător în tranşeele Vântu, cum ajunge o ţară multilateral dezvoltată, avântată spre comunism în zbor, să aibă o imagine făcută ţăn­dări, graţie oficinelor străine. Hure­zeanu i-ar mai putea povesti mai mul­te interimarului: şi câte ceva des­pre cum în Occident, spre paguba lui, a Occidentului, nu există ceva ase­mă­nător cu Antena 3 + Realitatea, nici po­liticieni şi nici jurnalişti smintiţi de bani (şi, când sunt, îi trozneşte le­gea); cum în Occident nu sunt mag­naţi care ordonă parlamentelor să se urce pe legi, nici, cu toată tehnica re­lativizării, reguli făcute după ce s-a jucat jocul. Hurezeanu ar fi desigur în măsură să-i povestească in­te­ri­ma­rului şi ceva cu tâlc şi încurajator des­pre cezarismul „omului în tricou bleu“, acum, când ne ducem toţi de-a dura înspre tărâmul cuprinzător al statelor eşuate.
    Cum ne-am pomenit pe nepusă masă cu o reamenajare coşmarescă a Ro­mâ­niei, vă asigur că episodul nu face par­­te din anul Caragiale, ci este, va fi, pen­­tru mult timp de-aici încolo, chiar viaţa noastră de ciumaţi nefericiţi ai Europei. //

    Cuvinte cheie: USL, puci, lovitura de stat, Victor Ponta, demisie, referendum

    • Dl.Goe said

      Rodica, Rodica, Rodica. Culcer, Ojog-Brasoveanu si acuma hop si Palade. Si sa faca misto cu maxim misoginism tocmai de intelectualele Zoe Petre si Alina Mungiu-Pippidi? Inacceptabil.

  4. Adrian Paunescu Ponta said

    Puciştii noştri s-au grăbit

    de Andrei Cornea

    Guvernul nu prea mai are ce face pentru a obţine validarea referendumului, dacă premierul nu doreşte să fie din nou pus în faţa unui ultimatum UE.
    Nimeni nu-i obliga pe „puciştii“ noştri să declanşeze procedura de destituire a preşedintelui în plină vară şi fără o pregătire logistică suficientă. Dar Crin Antonescu nu mai avea răbdare. Egoul hipertrofiat al acestui aventurier politic nu mai suporta nicio amânare. S-a decis deci ca Băsescu să fie terminat într-o săptămână, iar referendumul să nu fie decât o formalitate. Maşina de preluare a puterii trebuia să funcţioneze ca unsă. Graba a fost prima şi marea lor greşeală. Mai întâi, Crin Antonescu a ameninţat Curtea Constituţională. În această conjunctură, teza unei lovituri de stat „soft“ a găsit audienţă la UE. Metodele „puciştilor“ au început să fie criticate tot mai aspru de presa internaţională, dar şi de oficiali europeni şi americani. Practic, la Bruxelles, guvernul român a primit un ultimatum în termeni diplomatici. Deconcertat, Ponta s-a văzut obligat să conceadă la organizarea unui referendum cu cvorum şi să admită restaurarea prerogativelor eliminate ale Curţii Constituţionale. Câţiva înfierbântaţi ai Antenelor s-au scandalizat, dar cu asta au rămas.
    Această concesie a năruit speranţa „puciştilor“ într-o victorie rapidă, încheiată în aclamaţiile aproape generale. Leul a început să alunece pe tobogan, mediul de afaceri a devenit tot mai neliniştit. De unde România fusese sub guvernele Boc şi Ungureanu un fel de „elev ascultător“ al FMI, acum perspectivele economice deveneau tot mai sumbre. „Puciştii“ au trecut în defensivă; confruntaţi cu boicotul PDL şi – în final – al lui Traian Băsescu, ei şi-au pus la contribuţie baronii locali pentru a frauda referendumul prin scoaterea la vot a unui număr impresionant de alegători. Au lungit programul de referendum, au anulat anumite proceduri menite să limiteze posibilitatea votului multiplu; urna mobilă şi turismul electoral au funcţionat câteva ceasuri fără întrerupere. Câteva judeţe din sud, locuite de populaţie în majoritar rurală, săracă, dependentă de ajutoare de stat, s-a supus şi s-au obţinut rate de participare de peste 70%. Dar n-au putut fura suficient, la nivelul întregii ţări. Referendumul a fost un eşec.
    A urmat încercarea disperată de a obţine la CCR validarea unui referendum în mod evident invalid, pe diferite argumente prosteşti. Eroarea atrage, pentru a fi acoperită, erori încă şi mai mari. Ministrul de Interne, Ioan Rus, a început să se contrazică cu privire la listele electorale: ele ba cuprindeau peste 18 milioane de electori, ba nu se ştia câţi cuprindeau, ba trebuiau eliminaţi românii domiciliaţi în străinătate, ba nici vorbă de aşa ceva. Asupra CCR s-au exercitat presiuni enorme, obţinându-se o amânare de o lună până la luarea deciziei şi o cerere adresată guvernului, care, de la început, a părut absurdă şi, mai apoi, s-a dovedit chiar un fals: reactualizarea post-factum a listelor electorale permanente. Ioan Rus a încercat să-l împace pe Crin Antonescu, care se lăsa greu dus de la Cotroceni, propunând un „mini-recensământ“ – idee năstruşnică – care l-a făcut de râs şi pe el şi întregul Cabinet. Astfel că, iritându-i pe toţi, luni, Rus împreună cu Victor Paul Dobre, ministrul pentru Administraţie, a sfârşit prin a demisiona. Nu înainte însă de a comunica faptul că a fost presat nu numai de Traian Băsescu – ceea ce e foarte normal, că doar nu era Traian Băsescu să-l felicite –, dar şi de preşedintele interimar, Crin Antonescu, care, de altminteri, a negat acest lucru. Şi iată cum, pentru întâia oară de la instalarea noului guvern USL, apare o fisură vizibilă între PSD şi PNL.
    Având în vedere că documentele cerute în fapt de CCR se referă numai la actele în baza cărora s-a efectuat deja referendumul din 29 iulie, nu e clar pentru ce mai e nevoie de aşteptat trei săptămâni până la luarea unei decizii. În sfârşit, se poate anticipa că, odată ce autorul ideii „mini-recensământului“ a demisionat, guvernul nu prea mai are ce face pentru a obţine validarea referendumului, dacă premierul nu doreşte să fie din nou pus în faţa unui ultimatum UE. Asta dacă nu cumva va recurge la ameninţări gangstereşti împotriva CCR! Între timp, Ponta şi-a remaniat guvernul (la numai trei luni de la învestire!). Andrei Marga, „prietenul lui Putin“, a fost demis, de parcă Ponta ar confirma astfel speculaţiile că interesele ruseşti ar fi avut ceva de-a face cu încercarea de a-l elimina pe Băsescu. Totuşi, Ponta se pare că nu e capabil să înveţe nimic: numirea Monei Pivniceru, care s-a opus cu înverşunare atât lui Daniel Morar, cât şi eforturilor de reformare a CSM, ca ministru al Justiţiei, nu va mări încrederea oficialilor UE în voinţa guvernului român de a continua reformele în justiţie. Îl va revoca d-na Pivniceru pe Morar, în interimatul lui Antonescu, încălcând din nou „recomandările“ UE? Dacă principiul „puciştilor“ de a acoperi în mare grabă o eroare cu una şi mai mare va mai funcţiona, de ce nu? Traian Băsescu are de ce să jubileze: cota de popularitate a lui Ponta e în cădere liberă, iar a sa e la cea mai ridicată valoare în ultimii doi ani!

    Cuvinte cheie: Crin Antonescu, PNL, Andrei Chiliman, Sector 1, primarie, candidat

  5. Patraulea said

    crin antonescu presedinte interimar dixit :

    În viaţă e posibil orice. Noi ne-am asumat o bătălie în numele unor oameni, iar acest rol trebuie dus până la capăt. Posibil e orice, dar corect este numai un lucru.

    Dacă vrem democraţie şi stat de drept trebuie să aşteptăm decizia Curţii. Generalul pacepa dacă mai trăieşte, s-ar putea să aibă drept de vot.

    Sunt vreo 100.000 de profitori care vorbesc despre statul de drept, dar nu-l suportă. Ei sunt în stare să se bată împotriva a 8 milioane de români ca să şi-l ţină pe Traian Băsescu.

    După tot acest drum pe care l-am parcurs împreună, cu USL-ul, și cu toți oamenii pe care i-am adus împreună, încrederea dintre mine și Victor Ponta este mult mai mare decât acum trei luni sau un an.

    Eu nu am niciun indiciu că SRI sau SIE conspiră împotriva procesului normal de finalizare a referendumului.

    Am încredere în oamenii ăștia.
    ”Cetățene Băsescu, nu mai ieși la gard să ne spui cine trebuie să fie arestat”, ar trebui să îi spună Parchetul lui Băsescu.

    Oamenii ăştia de mine nu scapă decât dacă mă omoară!

  6. Radu Humor said

    ilecaragiale spune:
    marți 7 august 2012 la 8:11:35 pm
    Bashe a zis c-a citit “Levantul”. Fragmentele anterioare sunt din “Orbitor”. Orbitor de kitschios. Reteta lui Carta este: putin Marquez + putin neorealism + putin onirism romantic. Gata. Se da pe piata. Se face propaganda in scoli. Se omologheaza. Se introduce in manuale. Votantul de 18 ani crede tot ce zice Carta.

    ilecaragiale spune:
    marți 7 august 2012 la 8:38:04 pm
    Nu are legatura cu subiectul, totusi, ca veni vorba de Carta si de scenariul in care joaca:
    Stiati ca la Bac’ in ultimii ani, inainte de guvernul USL (adica mai putin anul acesta), la proba orala de la romana, 75% dintre textele de analizat au fost din “Raportul Tismaneanu”/ documente ale CE/ diversi basisti, inclusiv Cartarescu? Nu va dati seama cat de eficient s-a construit sistemul. Punct cu punct, om cu om. Junii nostri au o foarte vaga idee despre stalinism si ceausism, dar sunt convinsi ca Iliescu si PSD-ul reprezinta comunismul in Romania. Nu e de gluma!

  7. Rodion said

    Ce faci in dictatura absurdului
    de Dan Tapalaga
    HotNews.ro

    Ideea acestui editorial e inspirata de cativa prieteni de pe Facebook. Lichefierea statului roman a produs o stare de deruta in randul celor care inca mai cred in lege, etica si morala, in stat si institutiile lui. Unii se intreaba ce pot face, daca se mai poate repara ceva. Altii doar tin sa sublinieze ca nu consimt la aceasta dictatura a absurdului. Mai stiu ca sunteti tot mai multi cei care va ganditi, tot mai exasperati, la plecarea din tara. Cu totii ne-am cam saturat de balciul asta, am obosit, simtim cum orice impotrivire devine, parca, inutila. Stop.
    Gandirea resemnata nu ajuta la nimic acum. De ce este chiar periculoasa?

    Sa ne intelegem: revolutia borfasilor a fost oprita temporar de toti cei care au simtit ca au obligatia, repet, obligatia si nu optiunea de a apara valori fundamentale amenintate grav de o putere politica abuziva. Cine sunt ei? Cetatenii care n-au votat, primarii care n-au furat voturi la referendum, functionarii onesti, cativa magistrati de la Curtea Constitutionala care n-au cedat presiunilor politice uriase, procurorii care nu s-au lasat intimidati, ambasadori care n-au stat cu mainile in san si au actionat, oficiali europeni care au continuat sa exercite presiuni, chiar si politicieni care au decis sa se opreasca din abuz si au demisionat pot fi trecuti pe lista.

    Mai avem apoi institutii gen Parchetul General, DNA, ANI, SRI, SIE, Biroul Electoral sau Consiliul Superior al Magistraturii – or mai fi si altele – care n-au cedat. In toate cazurile vorbim insa despre oameni care si-au facut datoria. In fata lor, Ponta si Antonescu au dat temporar inapoi. Probabil este doar o pauza inainte urmatorului asalt. Veti intreba, pe buna dreptate: ce facem, noi, ceilalti? Daca nebunia nu se opreste, ce se va intampla? Cum poate merge inainte o tara unde legea, regula, institutiile sunt sfidate de la o zi la alta, batjocorite? Ce viitor am intr-o tara unde se falsifica hotarari ale Curtii Constitutionale iar ministrii se schimba, culmea, la dorinta penalilor, la cererea unor inculpati?

    In dictatura absurdului si revolutia borfasior poti avea deseori sentimentul ca totul e pierdut, ca daca n-ai decis inca sa pleci cat vezi cu ochii, e mai bine sa te insularizezi. Sa te refugiezi scarbit in turnuletul tau. Sa-ti ridici intelept ziduri artificiale in jur, sa-ti pui ochelari de cal, dopuri in urechi si sa vietuiesti astfel intr-o fantezie confortabila, tu cu ai tai. Calea cea mai sigura catre victoria raului este tacerea, pasivitatea, retragerea calculata, din frica, lasitate sau calcul meschin.

    Intelectualii nu trebuie sa taca pentru a nu le fi rusine de indignarea confratilor din alte tari, mai indignati decat ei. Ziaristii inca liberi nu trebuie sa se plece pentru a nu se rusina de colegii lor din presa straina, sincer preocupat de soarta unei tari care nu este a lor. Politicienii onesti nu trebuie sa fuga pentru a nu fi umiliti de alti politicieni, nemti sau maghiari, care-si fac timp si pentru o cauza care nu-i a lor. Functionarii nu trebuie sa execute ordine ilegale pentru a nu incasa mai multi ani de inchisoare decat superiorii lor. Voi, ceilalti, nu trebuie sa abandonati inainte de fi convinsi ca ati facut tot ce va sta in putinta chiar daca stiti, in realitate, ca nu se mai poate face nimic.

    Asta e. Am mai spus-o si cu alta ocazie: Ceilalti nu obosesc niciodata.

    • Radu Humor said

      „Mai avem apoi institutii gen CCR, Parchetul General, DNA, ANI, SRI, SIE, Biroul Electoral sau Consiliul Superior al Magistraturii – or mai fi si altele – care n-au cedat. ”
      În schimb văd că cedează logica Tapa labistă, care ajunge să plângă pe umărul unuia, care deși suspendat are la dispoziție întreaga putere malefică din/în stat !
      Și asta numai datorită faptului că actuala Putere are navitatea să demonstreze că luptă cu mijloace democratice, legale și constituționale cu o trupă de mercenari care folosește nu numai lupta de guerilă, dar și atentatele la bunul simț și onoare !

  8. delphy said

    De ce îl susţine Occidentul cu înverşunare pe Traian Băsescu

    20 Iulie 2012
    de DAN CRISTIAN TURTURICA

    22489 VIZUALIZARI | COMENTARII 149

    Pluteşte în aer, de câteva săptămâni încoace, senzaţia de ireal pe care România a mai trăit-o în zilele ultimei mineriade.

    În doar o săptămână, între 14 şi 21 ianuarie 1999, dorinţa a 15.000 de mineri ca statul să plătească fiecărui ortac disponibilizat 10.000 de dolari pe loc sau 500 de dolari pensie pe viaţă a suspendat însăşi noţiunea de lege. Pentru a le fi satisfăcută această cerere ultimativă, ce a înlocuit lista iniţială cu 30 de revendicări, trupele lui Miron Cozma nu au ezitat să atace toate instituţiile statului care le stăteau în cale şi să calce în picioare drepturile şi interesele majorităţii cetăţenilor.

    Urmarea: lupte corp la corp, gaze lacrimogene, sute de răniţi, imobile şi maşini distruse, prefectul de Vâlcea luat ostatec, jandarmi fugind mâncând pământul din calea minerilor, 1.500 dintre ei capturaţi, inclusiv cu ajutorul sătenilor care fraternizaseră cu protestatarii, toate culminând cu un ruşinos acord, „Pacea de la Cozia”, prin care guvernul lui Radu Vasile s-a predat în faţa agresorilor, angajându-se să satisfacă revendicările minerilor, să nu închidă două mine şi, cel mai grav, să nu înceapă urmărirea penală împotriva liderilor minerilor.

    Şocant nu a fost însă marşul minerilor, ci viteza cu care s-au dat la o parte din calea lor instituţiile care ar fi putut şi ar fi trebuit să-i oprească.

    Numeroşi oameni din serviciile de informaţii, de la conducerea forţelor de ordine şi a Armatei, din structurile politice şi administrative au reacţionat de parcă habar nu au avut ce se pregătea în Valea Jiului, în timp ce alţii era evident că ştiau mult prea bine ce va urma şi au ales să asiste impasibili la instalarea anarhiei. Ba chiar au dat o mână de ajutor.

    Imaginea încăierării dezlânate dintre jandarmii şi minerii care orbecăiau în aerul lăptos al gazelor lacrimogene a fost metafora dureroasă, derulată la relanti, a unei ţări pe care o consideram dispărută – o Românie fără legi, primitivă, chinuită, condusă fără noimă, care îşi pierduse din nou drumul. O ţară care se prăbuşea.

    Senzaţia de neverosimil era generată de anacronismul acelor secvenţe, care aminteau de răscoalele de la începutul secolului, dar şi de faptul că, la trei ani după ce Emil Constantinescu şi CDR îi debarcaseră pe Ion Iliescu şi PDSR-ul, după o perioadă de relativă normalitate, foarte puţini credeau că va mai fi posibilă repetarea mineriadei din iunie 1990. Că statul român va mai permite vreodată unui grup de oameni să-i pună în pericol stabilitatea şi să-i distrugă credibilitatea.

    Şi astăzi, când în afara violenţelor fizice avem aceeaşi reţetă sinistră de răzbunare, neputinţă, abandon şi trădare ca şi în 1999, slăbiciunea şi complicitatea unor instituţii sunt dublate de încercările de manipulare grosolană a celor ce vor să ne convingă că tot ce se întâmplă sub ochii noştri este perfect normal, legal şi just.

    Atât de mulţi politicieni şi jurnalişti încercau să ne explice, acum 13 ani, că marşul minerilor este cât se poate de îndreptăţit – din cauza sărăciei, a condiţiilor grele de muncă şi mai ales a ticăloşiei guvernanţilor, care refuză să le plătească oamenilor ce li se cuvine – încât trebuia să faci un efort considerabil pentru a nu te lăsa furat de realitatea paralelă pe care o creau prin discursurile lor.

    O realitate în care numai un mizerabil fără inimă nu ar fi de acord că „eroii din şut” au tot dreptul să ceară 10.000 de dolari în caz de disponibilizare şi să le dea vreo 10.000 de bâte pe spate celor ce nu vor să le respecte acest drept. În această logică, a devenit nesemnificativ detaliul că România nu dispunea de banii necesari pentru a plăti asemenea compensaţii şi că acceptarea unor astfel de revendicări ar fi fost nu doar inechitabilă, dar în scurt timp ar fi dus la prăbuşirea economiei, din cauza presiunii pe care ar fi pus-o celelalte categorii profesionale care s-ar fi simţit îndreptăţite să ceară acelaşi lucru.

    Dezbaterea publică a fost manipulată astfel încât cetăţenii să se poziţioneze faţă de criza ce se crease prin răspunsul la o singură întrebare simplă, ca de referendum: sunt minerii îndreptăţiţi să ducă o viaţă mai bună?

    Chiar şi jurnalişti prestigioşi, altfel lucizi şi vehement împotriva propagandei negre şi a mesajelor de încurajare a anarhiei pe care le transmitea Antena 1, începuseră să răspundă cu „da” în clipele în care părea că nimeni nu va mai putea să-i oprească pe mineri din marşul lor spre Bucureşti.

    În câteva dintre editorialele lor de atunci, pe care, probabil, astăzi le-ar vrea uitate, îi mângâiau pe creştet pe mineri, vorbeau de nevoia ca statul să-i înţeleagă, să le dea ce îşi doresc şi, evident, să închidă ochii la dezastrul pe care îl lăsau în urmă. Şi ignorau celelalte întrebări pe care nimeni nu le punea pe chestionarul imaginar. Este legal? Este în interesul public? Iar dacă răspunsurile sunt „nu”, cine îşi asumă responsabilitatea? Cine va răspunde pentru întoarcerea României în epoca haosului postcomunist de la începutul anilor ’90?

    Mulţi dintre cei ce ne îndemnau acum 13 ani să nu ne cramponăm de ilegalităţile comise de mineri şi să le dăm ce îşi doresc folosesc şi astăzi aceeaşi logică halucinantă. Daţi politicienilor care îl urăsc pe Băsescu ce îşi doresc, adică puterea totală, pentru că altfel nu o să avem linişte în ţară şi nici nu se vor întoarce la locurile lor de muncă să lucreze pentru prosperitatea patriei! Şi încetaţi să le mai cereţi socoteală pentru legile pe care le-au încălcat pe parcurs sau pentru că au distrus credibilitatea României pentru cine ştie câţi ani de-acum încolo!

    Este cu adevărat de necrezut că acest comando, compus din politicienii care au orchestrat suspendarea-fulger a lui Traian Băsescu şi din gorniştii lor, nu înţelege nici acum că reacţia virulentă a Statelor Unite ale Americii, a Uniunii Europene, a colegilor socialişti din partidele europene nu are nici o legătură cu Traian Băsescu.

    Ei nu pricep că Vestului nu îi pasă de Băsescu, ca individ, nici cât negru sub unghie, aşa cum nu le păsa nici de Emil Constantinescu. Că şi dacă actualul preşedinte ar fi angajat cea mai influentă firmă de PR din lume, cauza lui nu ar fi ridicat o sprânceană la Bruxelles dacă nu ar fi avut la rădăcină o problemă autentică, serioasă şi periculoasă pentru parteneriatul cu România.

    Iar această problemă o reprezintă modul de gândire şi felul în care se raportează la statul de drept, neschimbat din 1999 până azi, al celor ce au declanşat mineriada parlamentară. Atunci îl foloseau pe Cozma drept berbece, acum nu mai fac nici măcar minimul efort de a se ascunde după gloata „oamenilor muncii”. Îşi asumă deschis şi fără jenă mineriada, în nume propriu.

    Americanii şi europenii nu vor accepta niciodată să fie parteneri cu o adunătură de pitecantropi care nu îşi pot înfrâna instinctele primare şi care, pentru a pune mâna pe ce îşi doresc, fără nici cea mai mică întârziere, sunt în stare să distrugă echilibrul puterilor în stat, să şi le aservească. Nu pot fi parteneri cu politicieni care dispreţuiesc Legea şi care nu respectă regulile clubului în care ei au cerut să fie acceptaţi.

    Este prea proaspătă amintirea anilor în care toate cererile Comisiei Europene, dar şi ale Statelor Unite de a începe o reformă autentică în justiţie s-au lovit de răspunsuri politicoase şi de o încăpăţânare de oţel în a deschide dosare penale chiar şi eşalonului trei al puterii pentru ca vesticii să-şi permită luxul naivităţii sau al speranţelor deşarte.

    Motivul pentru care fac front comun în apărarea lui Băsescu ţine doar de faptul că reproşurile sale publice, adresate ani de-a rândul partidelor care azi compun Uniunea Social Liberală, plus „partenerilor” din UDMR, au fost confirmate cu vârf şi îndesat încă din prima zi în care l-a numit pe Victor Ponta prim-ministru.

    Începând cu numirea lui Grăjdan, apărătorul lui Năstase, în fruntea Inspectoratului de Stat în Construcţii, trecând prin desfiinţarea Consiliului de Atestare, care i-a dat verdictul de plagiator, şi prin discuţiile suspecte purtate cu procurorul Bălan, pe care dorea să-l numească procuror general, prin ameninţările cu suspendarea formulate tranşant de Dan Voiculescu şi până la suita de abuzuri legislative menite să înlesnească demiterea rapidă a preşedintelui, comportamentul liderilor USL a confirmat la literă toate avertismentele pe care Traian Băsescu le-a dat privitor la dispreţul noii puteri faţă de instituţii, faţă de statul de drept.

    Nu lobby-ul lui Băsescu sau al Monicăi Macovei i-a convins pe Barroso, Merkel şi Clinton că România are din nou probleme, ci comportamentul fără scrupule al majorităţii parlamentare, care le-a amintit tuturor de vremurile în care făceam anticameră la NATO şi UE pentru că nu eram în stare să ne curăţăm justiţia şi administraţia de magistraţi şi funcţionari aflaţi pe statul de plată al lui Voicu şi al altora ca el. Vremuri în care Parlamentul devenise principalul bastion de apărare a corupţilor.

    Nu era nevoie să le sugereze nimeni să reflecteze la ce se va întâmpla şi în alte privinţe după ce USL va pune mâna definitiv pe putere. Pentru că ambasadorii lor au ochi să vadă, au ajuns singuri să-şi pună întrebări precum: agresivitatea cu care au decupat din legi pasajele care nu le convin nu se va manifesta şi împotriva instituţiilor care vor îndrăzni să le bage la închisoare vreun coleg? Până unde vor merge cu represaliile împotriva jurnaliştilor care îi întreabă de ce dorm prea mult şi câţi bani primesc de la producătorii de alcool? Doar până la intimidarea patronilor lor, sau şi mai departe?

    Valul populist pe care l-au călărit pentru a lua puterea nu cumva îi va face să revină asupra ţintelor de deficit bugetar şi a angajamentelor asumate de Băsescu în privinţa pactului european de uniune fiscală? Admiraţia ministrului de Externe faţă de Putin nu îl va face să fie ezitant dacă apare vreo răscruce în proiectul scutului antirachetă?

    Este evident ce răspunsuri anticipează cancelariile occidentale dacă ne uităm la luările de poziţie, reci ca un sloi, ale liderilor europeni şi americani. Când Merkel spune că este inacceptabil ce se întâmplă în România, declaraţia ei vizează mult mai puţin soarta lui Băsescu şi mult mai mult preocuparea pentru cine îi va urma acestuia.

    „Inacceptabil” pentru toate ţările cărora nu le este indiferent ce se întâmplă în România înseamnă ca locul lui Băsescu să fie luat de politicieni care mint cu o seninătate vecină cu nebunia. Care la Bruxelles spuneau că vor organiza referendumul în acord cu decizia Curţii Constituţionale, iar când au ajuns pe aeroport au negat că ar fi spus aşa ceva, deşi zeci de camere de luat vederi le înregistraseră declaraţiile. Cărora nu le pasă ce legi interne sau tratate europene încalcă dacă asta îi ajută să-şi elimine un inamic sau să-şi scape de puşcărie mentorii şi finanţatorii.

    „Inacceptabil” înseamnă ca vidul de putere care s-ar crea după ieşirea din scenă, înainte de termen, a preşedintelui să fie umplut de agenţii unei puteri străine care după ce pun umărul la destabilizarea ţării spun public că americanii sunt de vină, că ei şi-au trimis un general pentru a-şi scoate „vasalul” de la cârmă.

    Nici în visele lor cele mai negre nu şi-au imaginat liderii USL că reacţia partenerilor occidentali împotriva lor va fi atât de vehementă. „Toată planeta îl urăşte pe Băsescu, de ce nu s-a tras cu artificii de la Washington la Berlin în ziua suspendării, de ce nu suntem îmbrăţişaţi ca nişte eroi? Chiar sunt orbi nemţii şi americanii, nu ştiu că o dată cu demiterea lui Băsescu ţara va scăpa de Udrea, de Anastase, de Boagiu şi de tot haremul său penal?”

    Din păcate pentru cei ce gândesc în această cheie, ei nu înţeleg logica elementară pe care o aplică europenii şi americanii atunci când judecă evoluţia României din ultimii ani: câtă vreme, cu puţinul pe care l-a făcut pentru justiţie, pentru tăierea cordonului ombilical dintre instituţii şi partide, pentru serviciile de informaţii, pentru respectarea angajamentelor faţă de partenerii strategici, Băsescu a făcut mai mult decât toţi predecesorii săi la un loc, a spune că el este răul cel mare reprezintă o mare minciună.

    Şi câtă vreme sistemul centralizat de putere creat de Băsescu, imperfect şi adesea imoral, are toate şansele să fie înlocuit cu un sistem descentralizat de jaf instituţionalizat, necontrolat de nimeni, perspectiva schimbării garniturii de conducere în România le dă fiori.

    Marele jaf naţional post-1990 a fost posibil pentru că lanţul complicităţilor traversa instituţiile de sus până jos, fără nici o barieră. În anii de domnie a lui Ion Iliescu, de la preşedintele ţării până la ultimii casieri de la FNI, Caritas, sau de la ciupercăria de bănci populare de care s-a ales praful, toată lumea ştia că ia parte la o mare escrocherie. Şi nimeni nu a vrut sau n-a putut să le împiedice. Degeaba veneau informări de la SRI, degeaba avertiza Banca Naţională, SISTEMUL a operat pe vremea preacinstitului Iliescu, pe orizontală şi pe verticală, fără nici cea mai mică piedică.

    Condamnarea lui Vîntu, a lui Năstase, destructurarea reţelei Voicu, chiar dacă insuficiente, au fost posibile pentru că, pentru prima oară după mulţi, foarte mulţi ani, mai multe componente ale SISTEMULUI au fost destructurate de către instituţii care au fost lăsate să-şi facă treaba, de multe ori chiar împotriva fostului partid de guvernământ. Şi chiar dacă numeroase altele au rămas funcţionale, unele poate chiar cu încuviinţarea lui Traian Băsescu, puterea de precedent cântăreşte enorm.

    Libertatea pe care le-a dat-o multor şefi de instituţii de a-şi face treaba după cum le dictează conştiinţa a început deja să viruseze esenţa SISTEMULUI, care se baza pe promisiunea fermă făcută membrilor reţelei că, indiferent ce se va întâmpla, li se garantează că vor scăpa de puşcărie. În clipa în care fie un procuror, fie un judecător, fie un ofiţer de informaţii scurtcircuitează într-un singur punct lanţul complicităţilor, întreaga filieră este compromisă.

    Este suficient? Nu. Dar doza de imprevizibil pe care o introdus-o absenţa controlului total asupra justiţiei şi a instituţiilor de apărare a legii în marile manevre mafiote le-a redus drastic eficienţa. Una e să operezi la lumina zilei, fără teamă, şi alta este să o faci clandestin, cu copoii pe urmă.

    Iar asta se vede chiar şi în cea mai nouă afacere de corupţie pe care USL i-o pune în cârcă lui Băsescu – reţeaua de evaziune fiscală prin comerţul cu petrol, patronată de Sorin Blejnar, fostul şef al Administraţiei Fiscale. Rezultatele obţinute până acum de anchetatori în această anchetă nu ar fi fost posibile dacă SRI şi DNA nu s-ar fi bucurat în ultimii ani de mai multă autonomie decât au avrut vreodată aceste instituţii. Şefii acestor instituţii nu ar fi permis niciodată ca Blejnar să fie vânat dacă relaţia lor cu preşedintele ar fi fost similară cu cea pe care Timofte, Amărie şi alţi predecesori au avut-o cu Ion Iliescu. Pe ce mă bazez?

    Dacă ar fi fost aşa, jaful de zeci de miliarde de euro operat la Compania Română de Petrol, aproape 20 de ani, până la privatizarea ei, nu s-ar fi soldat cu nici un condamnat? Mai rău, cu nici o punere oficială sub acuzare! Şefii ANAF din acei ani nu ştiau că mii de firme de securişti şi politicieni iau benzină pe datorie şi uită să mai plătească?! Ei nu primeau o cotă-parte? Şi atunci, de ce nu i-a vânat SRI? Nu cumva pentru că şi SRI făcea, prin firmele sale acoperite, acelaşi lucru?

    Iar lui Iliescu de ce nu i s-a strigat: „Ieşi afară, javră ordinară!”? Nu ştia de acest furt de proporţii epice? Nu ştia că banii drenaţi dinspre buget înspre conturile elitei demente puteau fi folosiţi la autostrăzi, şcoli, spitale, grădinţe, creşe, aziluri de bătrâni?! Nu ştia că fiecare leu care nu ajunge la buget înseamnă un leu pe care trebuie să-l împrumutăm din afară?

    Nu ştia că SRI-ul ştie? Nu ştia că SRI ştie că el ştie că SRI-ul ştie? De ce nici măcar unul dintre cei doi, Iliescu sau şeful SRI, nu a lăsat procurorii şi judecătorii să pedepsească acest atentat la siguranţa naţională? Pentru că ambii erau complici. Pentru că nici o clipă vreuna dintre părţi nu s-a bucurat de autonomie instituţională reală. Povestea cu separaţia puterilor în stat a fost în tot acest timp o glumă sinistră. Creierul şi braţul nu pot exista ca două instituţii autonome.

    Şi dacă ameninţarea lui Ponta se adevereşte şi Băsescu va fi condamnat pentru că a luat bani de la Blejnar, sentinţa împotriva sa va fi dovada că Băsescu a făcut mai mult decât Iliescu pentru instituţiile acestei ţări.

    Faptul că SRI şi DNA au putut să-l lucreze în voie pe finanţatorul preşedintelui ne-a adus, indiscutabil, mai aproape de domnia Legii. Înseamnă că separaţia puterilor în stat chiar a început să funcţioneze şi că ne-am mai îndepărtat cu un pas de dictatură. Înseamnă şi că există premisele ca statul să-şi facă treaba şi de-acum încolo şi să vegheze la respectarea legii şi de către viitorii guvernanţi, indiferent pe ce poziţie ierarhică se află. Însă asta nu se va întâmpla decât dacă aceia care îi vor urma lui Băsescu vor face aceeaşi alegere ca şi el: să numească oameni adevăraţi în fruntea instituţiilor fundamentale, şi nu nişte viermi fuduli.

    Din păcate pentru România, şansa ca acest lucru să se întâmple este aproape de zero câtă vreme locul lui Udrea a fost luat de Voiculescu şi al lui Anastase de Dragnea. Pentru că ei, plus Ilie Sârbu şi Viorel Hrebenciuc şi încă vreo câţiva baroni locali controlează numirile în statul român pe care le fac şi le vor face partidele lor.

    De aici şi o altă problemă a europenilor şi americanilor. Dacă puterea reală este disipată printre baronii din eşalonul doi, cine va fi partenerul lor de dialog real în România? Dacă Ponta una spune la Bruxelles şi alta spune acasă, cum vor putea fi siguri că el este cel ce ia deciziile, şi nu altcineva în numele lui?

    Dacă Antonescu a desemnat ca ministru de Externe un admirator al lui Putin şi îl are ca principal partener politic pe Dan Voiculescu, un paria la Washington, cum vor fi siguri că este sincer când declară că doreşte să întărească parteneriatul strategic cu SUA? Răspunsul: nu vor fi siguri.

    Fisura de neîncredere creată de asaltul USL asupra statului de drept, despre care a vorbit deja preşedintele Comisiei Europene în discursul său de prezentare a raportului privind Mecanismul de Cooperare şi Verificare, va avea nevoie de mulţi ani pentru a fi reparată. Pentru că ea are şi o altă dimensiune decât cea prezentată public.

    Mai mult decât Ponta şi Antonescu, pericolul pentru destinul occidental al ţării îl reprezintă oamenii care îi dirijează pe cei doi. Ei vor continua să rămână foarte influenţi şi dacă unul sau ambii lideri ai USL vor fi sacrificaţi pentru golăniile pe care le fac în numele lor. Vor continua să rămână o ameninţare majoră chiar şi dacă Traian Băsescu va fi reconfirmat în funcţie. Acesta este frontul cel mai important, pe care va trebui să câştigăm mult mai multe bătălii, în anii ce vin, până ce vom putea fi siguri că România nu va mai întoarce niciodată spatele celor ce îi vor binele.

  9. Radu Humor said

    Foarte interesant !
    Păi dacă nu soarta lui Băsescu îi interesează pe cei amintiți ( Merkel, Barosso, Reding) de ce mai țin în geamul democrației cadavrul unuia care n-a avut nimic de-a face cu democrația, ci dimpotrivă !
    Iar acum demonstrează încăodată prin tot ceea ce face că-l doare-n cot de ea și de Constituție pe care le violează, cu ce apucă, chiar și cu degetul, dacă altceva nu-l mai ajută !
    Cînd spui azi din curticica de campanie ce trebuie modificat în comunicatul Curții, deja dat, și imediat apare Erata acesteia ( așa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată!!), când îl ameninți azi pe unul și mâine este chemat la Parchet, ce fel de democrație constituțională e asta ?!
    Dar când te milogești să ai cvorum la Referendum și imediat somezi șleahta de subalterni să facă totul ( vă este cunoscută eSpresia 😉 ?!) ca lumea să nu iasă la vot, ca să nu poată fi validat , ce fel de față de democrat ai, că nu-i nici măcar de masă ?!
    Dar Turturică ciripește de zor, chit că se rupe craca sub el de balastul minciunilor și al încălcărilor constituționale !
    Iar exemplul cu mineriada din ianuarie 1999 cu care este forțat și mizerabil asemănată acțiunea legală și constituțională de suspendare a lui Băsescu ( să nu uităm că acesta a mințit ca un birjar spunându-i lui Merkel că suspendarea preșului nu-i prevăzută în Constituția RO 😉 ), a fost deja clarificată de atitudinea demnă a Președintelui de atunci EmilConstantinescu!

  10. d'Artagnan said

    Totuşi Caragiale rămâne dă madăr end dă fadăr ăăăă…ăăăă…

    • Dl.Goe said

      Kafkaragiale al nostru e un munte. Ne tine loc si de Shakespeare si de Jules Verne si de Nostradamus, de Marquez, de Pirandello, de Chaplin, de Havel si de orice altceva ne-ar putea lipsi din inventar. Este un mare miracol cum anume reuseste sa-si tot creeze personajele, mereu si mereu altele, desi, in mod oficial el este mort de un veac.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: