(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Romania schizofrenica

Posted by Arca lui Goe pe August 14, 2012

Hermes are herpes,
Mercur are hemoroizi,
Romania are limbrci.

Foarte multi limbrici.

S-a constatat stiintific ca toxinele produse de limbrici declanseaza schizofrenia. Shizofrenia sociala este mult mai grava decat cea individuala. Multumita politicienilor romani, prin zbaterea lor necontenita, schizofrenia de care sufera Romania a devenit mai vizibila ca oricand. Politicienii sunt idioti, marginiti, obtuzi. E normal. Ei se ocupa exclusiv cu politica. Isi vad strict de interesele lor, de competentele lor, de lumea lor. De politica. Ei nu au aplecare, interese si competente in patologia sociala. Slavă specializarii in munca. Totusi este meritul lor notabil ca prin activitati specifice au reusit (iarasi) sa puna in circulatie, in corpului social, reactivii care vizibilizeaza simptomele pe baza carora se poate diagnostica cu precizie boala: schizofrenia. E o boala rusinoasa dar nu mai poate fi negata, tagaduita, ascunsa. O treime din celule sunt atinse de aceasta boala. Adica cel putin o treime. In absenta acestor celule infectate (infecte) virusurile politice n-ar avea nicio putere, niciun efect. Marul n-ar fi mar si crinul n-ar fi crin. Te doare marul pentru ca este mar si atomul pentru ca este atom? Nu. Sa le multumim asadar politicienilor care ne ajuta sa ne cunoastem tara, oamenii ei, viitorul. Fara nicio legatura cu constatarile de mai sus as relua mai jos un text compus la momentul zero al actualei crize de schizofrenie si anume imediat dupa caderea, prin motiune de cenzura, a Guvernului MRU. O mai fi de actualitate? N-o mai fi?

* * *

Experimentul

Stiu, multa lume a fost derutata de nominalizarea premierului facuta de Traian Basescu. S-a spus ca era cu spatele la zid sau ca are un plan de compromitere a lui Ponta, de spargere a USL. S-a spus ca a vrut sa salveze PDL, pe MRU, etc. As vrea sa vedeti mutarea de acum cateva zile si din alta perspectiva. As vrea sa o priviti ca un experiment. Dar nu unul simplu. Un experiment care poate avea consecinte dramatice pentru Romania sau poate demonstra ca tara s-a insanatosit.

Cred ca spre finalul celui de al doilea mandat Traian Basescu are nevoie de o validare a ceea ce s-a intamplat in ultimii 8 ani. Au fost niste schimbari in bine. Numai cei de rea credinta le neaga. Nu au fost schimbari usoare. Fortele conservatoare din societate nu au ramas pasive. I-ati vazut cu ochii vostri. S-au opus pe toate caile: in Parlament, in media, in spatiul public. A fost o lupta la vedere intre “trecut” si “viitor”.

Intrebarea care cred ca ne-a chinuit pe multi dintre noi in tot acest timp este: sunt aceste schimbari ireversibile? Unii au spus ca da, altii s-au indoit. Astea sunt doar pareri. Adevarul e ca nimeni nu stie daca schimbarile produse in ultimii ani in justitie, in sistemul de pensii, in sistemul bugetar, in educatie, pe piata fortei de munca, in asistenta sociala sunt schimbari reversibile. Unele au avut sustinere din partea romanilor, altele nu. Unele au fost mai degraba fortate. Pana la urma aceste schimbari in institutii si chiar comportamente s-au intamplat si unele au dat si primele rezultate, chiar si firave.

Ce ne garanteaza totusi ca nu vom reveni la momentul initial? Nimic. Pana la urma, fortele din sistem care s-au opus cu incapatanare schimbarii au avut niste vectori politici, care au actionat in consecinta. PSD si PNL s-au opus sistematic legii educatiei, legii salarizarii, legii asistentei sociale, modernizarii codurilor in justitie. O sa spuneti: da, asa e, dar opozitia era obligata sa se opuna pentru ca de asta e opozitie. Cu alte cuvinte, opozitia PNL si PSD era de fatada, era un joc politic. Si ei stiau ca modernizarea Romaniei e un proces indelungat care nu mai poate intarzia. Sunt intru totul de acord ca poate sa fi fost asta: un joc politic. Dar, hai, sa vedem daca chiar a fost.

Sa vedem daca se vor scoate camerele de luat vederi la supravegherea bacalaureatului, sa vedem daca vor impiedica aplicarea legii educatiei, daca vor modifica pana la urma codurile din justitie, daca vor face presiuni asupra procurorilor si judecatorilor pentru a obtine atitudini si decizii favorabile pentru ai lor, daca vor reveni la sistemul de prime si stimulente din sistemul bugetar, daca vor arunca in aer deficitul, daca vor modifica ultimul cod al muncii.

Daca o vor face si noi, romanii, tinem atat de mult la ele, atunci avem la indemana votul. De doua ori in sase luni. Daca vor sa revina la vechea Romanie si noua nu ne place, atunci n-avem decat sa ii spulberam la vot.
Daca nu o vor face, atunci inseamna ca sunt intr-adevar schimbari ireversibile si, deci, ce s-a intamplat in ultimii ani este in folosul Romaniei. Daca e asa, nu au decat sa guverneze ei tara.

Daca o vor face si vor castiga alegerile atunci, sa-mi fie iertat, dar inseamna ca Romania nu se poate schimba mai mult de atat. Si va trebui sa mai asteptam. Schimbarile impotriva vointei populare nu sunt durabile. Daca nu trebuia facut, atunci mai bine sa facem la loc cum era.

O sa imi spuneti ca Romania nu avea acum nevoie de experimente. Poate. Dar, repet, nici nu avem nevoie de schimbari pe care sistemul le refuza. Mai tarziu sau mai devreme ele vor fi oricum respinse.
O sa imi spuneti ca, oricum, votul depinde de alti factori: de cine organizeaza alegerile (adica ei), de manipularea prin mita electoral sau canale de presa. Va inselati. De asta a depins si in 2004 si in 2008 si in 2009. Si nu s-ar zice ca au castigat cei care au organizat alegerile sau au folosit influenta media. Iar mita electorala o folosesc toti. Si, ca sa fiu sincer, mi se pare ca presa care a sprijinit constant reformele a cam amortit in ultimele luni. Poate e timpul sa isi revina.

O sa imi spuneti ca vor fi suficient de ipocriti sa amane revenirea la vechea Romanie pana dupa alegeri. Adica se vor purta frumos, decent, ca niste adevarati reformisti pana se vor vedea cu sacii in caruta. Dupa care vor face ce e de facut sa distruga tot ce s-a construit in acesti ani. Sunteti naivi. Uitati-va la Voiculescu! Si mai sunt si altii ca el. Nici n-a fost inca investit guvernul Ponta si deja au iesit la scena deschisa sa proclame victoria “trecutului”. Intre a vorbi, insa, si a face e cale lunga.

Asadar, sa ii vedem. E un experiment care merita facut. Si nici riscurile nu sunt atat de mari. Pentru ca romanii au la dispozitie securea votului in aceste 6 luni de guvernare USL. Daca nu le place, sa o foloseasca. Daca le place, atunci trebuie sa intelegem cu totii ca traim in democratie. Si nimic durabil nu se poate construi fara democratie.

14 răspunsuri to “Romania schizofrenica”

  1. D. Benit said

    asteptam decizia CCR si alegerile parlamentare… pentru ca democratia sa isi arata colti in fata poporului

  2. Mirela Rogoz said

    Se aplica oare si la mentalul colectiv?

    10 dintre cele mai ciudate boli mintale

    Tulburarile mintale sunt destul de greu de identificat si de tratat, mai ales daca este vorba de afectiuni foarte rare sau bizare.

    Potrivit Listverse, iata cateva dintre cele mai ciudate si rar intalnite boli mintale.

    1. Sindromul Stockholm

    Aceasta boala reprezinta un raspuns psihologic aparut uneori la un ostatic, acesta ajungand sa arate semne de simpatie, loialitate si chiar respect voluntar fata de cel care il tine prizonier. De asemenea, sindromul poate sa apara si in alte cazuri, cum ar fi in cel al unei sotii maltratate sau al unui copil abuzat.

    Numele sindromului vine de la un jaf care a avut loc la o banca din Stockholm, Suedia, in 1973. Jefuitorii au tinut angajatii bancii ostatici din 23 pana in 28 august, iar in acest timp victimele au inceput sa se ataseze de infractori si chiar sa-i protejeze dupa ce au fost eliberati, refuzand sa depuna marturie impotriva lor. Mai mult, unul dintre jefuitori s-a insurat mai tarziu cu o ostatica din grup.

    Un alt exemplu de persoana care a fost atinsa de acest sindrom este Patty Hearst, o fata de milionar care a fost rapita in 1974, dar care mai tarziu a inceput sa aiba sentimente pozitive fata de rapitori si chiar a luat parte la un jaf pe care acestia l-au comis.

    2. Sindromul Lima

    Acest sindrom descrie situatia inversa celei caracterizate de sindromul Stockholm, si anume rapitorii incep sa simpatizeze cu ostaticii, fiind deosebit de atenti la nevoile lor.

    3. Sindromul Diogene

    Acest sindrom este o afectiune caracterizata de o neglijare de sine dusa pana la extrem, de o tendinta de izolare si de o dorinta de a strange numeroase obiecte in locuinta, uneori si animale.

    Se intalneste in principal la oamenii in varsta. Denumirea sindromului este insa destul de improprie, avand in vedere ca filosoful grec Diogene doar a dus o viata ascetica, fara sa existe date care sa indice si ca se neglija pe sine.

    4. Sindromul Paris

    Acest sindrom afecteaza numai japonezi, fiind de fapt o forma severa de soc cultural. Dintre milioanele de japonezi care viziteaza anual Parisul, circa o duzina ajung sa sufere de aceasta tulburare. Concret, japonezii politicosi sunt incapabili sa separe descrierea idilica a acestui oras, vazuta in filme ca „Amelie”, de realitatea unei metropole moderne.

    Un turist japonez care are de-a face, spre exemplu, cu un chelner grobian nu este in stare sa riposteze in vreun fel, fiind fortat sa isi reprime furia si dezamagirea.

    Ambasada Japoniei din Franta are o linie verde disponibila 24 de ore din 24 turistilor care sufera un soc cultural.

    5. Sindromul Stendhal

    Sindromul Stendhal este o afectiune care cauzeaza accelerari ale ritmului cardiac, ameteli, confuzie si chiar halucinatii la o persoana care vede opere de arta, indeosebi atunci cand acestea sunt foarte frumoase sau cand sunt multe intr-un singur loc. De asemenea, tulburarea poate sa apara si atunci cand o persoana poate vedea un colt de natura de o frumusete coplesitoare.

    Denumirea afectiunii vine de la celebrul scriitor francez Stendhal care, in cartea sa „Napoli si Florenta: o calatorie de la Milano la Reggio”, a descris experienta avuta in timpul vizitei lui la Florenta, Italia, din 1817.

    6. Sindromul Ierusalim

    Acest sindrom cuprinde mai multe trairi, printre care se numara idei obsesive cu tematica religioasa, halucinatii sau alte experiente asemanatoare psihozei, care sunt declansate de o calatorie la Ierusalim sau care duc la o astfel de calatorie.

    Tulburarea apare de regula in timpul unei vizite in Orasul Sfant si tinde sa treca dupa cateva saptamani. Dintre cei care au dezvoltat acest sindrom toti avusesera boli mintale anterior.

    7. Sindromul Capgras

    Acest sindrom este unul rar intalnit si este caracterizat de faptul ca persoana afectata crede ca o ruda apropiata a fost inlocuita de un impostor cu infatisare identica. Tulburarea este comuna pacientilor care sufera de schizofrenie, desi poate aparea si la cei care sufera de dementa, ori dupa o rana la cap.

    8. Sindromul Fregoli

    Sindromul Fregoli este oarecum opusul sindromului Capgras. Este de asemeni unul rar intalnit, persoana afectata crezand ca mai multi oameni sunt de fapt o singura persoana care isi schimba aspectul fizic sau care se deghizeaza.

    Tulburarea a fost numita dupa actorul italian Leopoldo Fregoli, care a devenit celebru pentru capacitatea lui de a-si schimba rapid infatisarea in timp ce era pe scena.

    9. Sindromul Cotard

    Sindromul Cotard este o tulburare psihiatrica rara, persoana afectata crezand ca este moarta, ca nu exista, ca este in putrefactie sau ca si-a pierdut sangele sau organele interne. In cazuri rare poate aparea credinta ca este nemuritoare. Denumirea vine de la Jules Cotard, un neorolog francez care a descris pentru prima data afectiunea, in 1880.

    10. Paramnezia reduplicativa

    Aceasta boala consta in credinta ca un loc a fost duplicat, existand in acelasi timp in doua sau chiar mai multe zone. Termenul de paramnezie reduplicativa a fost folosit pentru prima data in 1903, de catre neurologul cehoslovac Arnold Pick, pentru a descrie faptul ca o pacienta suspectata de maladia Alzheimer credea ca a fost mutata dintr-o clinica dintr-un oras intr-o alta care arata identic cu cealalta, dar care se afla intr-o suburbie. Ea sustinea chiar ca personalul medical lucra in ambele locuri.

  3. Bună seara !
    Las un comentariu acum ca atunci când voi fi mai calmă să revin și să-l citesc.
    Astăzi m-am supărat rău.
    http://dictaturajustitiei.wordpress.com/2012/08/14/doamna-caty-doamna-caty-stricasi-maica-tot-invatamantul-ce-mai-vrei/

  4. Felix said

    Tirania populară

    de Andrei Cornea

    Puterea care batjocoreşte legea, încercând să modifice premisele unei consultări după ce aceasta s-a încheiat, e deja o tiranie sau visează la o tiranie, indiferent de acoperirea cu votul poporului.
    Prezentul conflict politic şi legal ac­tu­a­li­zea­ză o veche dispută, existentă cel pu­ţin de la începutul secolului al XIX-lea, dacă nu de la sfârşitul celui anterior: ace­ea dintre regimul „popular“ sau „de­mo­cratic“ şi regimul liberal, republican sau constituţional. Pentru liberalii clasici, pre­cum „părinţii fondatori“ ai SUA ori Benjamin Constant, John Stuart Mill, Ale­xis de Tocqueville, dar şi, mai târziu, I.C Brătianu, absolutismul regilor era deja un fapt revolut, iar marea primejdie de­venise tirania populară, a democraţilor. Această formă de tiranie se instala prin referendumuri de consacrare a unei de­cizii deja luate de către putere, iar de­magogi iscusiţi, precum Napoleon al III-lea sau Al. I. Cuza, la noi, au ştiut să profite din plin de acest procedeu de le­gitimare „populară“. Inspiraţi de exem­plele antice – ale democraţiei directe şi totale, îndreptăţit criticată de Tucidide sau Aristotel –, vechii liberali au cons­truit cu prudenţă şi moderaţie ceea ce noi numim „statul de drept“, a cărui su­premaţie au afirmat-o răspicat împotriva pretenţiilor iacobine şi mai târziu so­cia­liste: democraţia, ca să nu devină tiranie populară, trebuie să fie limitată de Cons­tituţie, legi şi garanţii ale libertăţilor ci­vice, economice şi politice. Din păcate, în secolul XX, temerile lor s-au adeverit în numeroase cazuri: demagogi precum Hitler sau Mussolini au ajuns la putere susţinuţi de mase, în al doilea caz, iar în cazul primului, prin alegeri şi manevre par­lamentare, finalizate prin refe­ren­du­muri. Majorităţi relative (dacă nu ab­so­lute) au stat mereu în spatele unor re­gi­muri semifasciste sau social-fasciste, pre­cum regimul Peron din Argentina. „De­mocraţi“ şi „populari“ şi-au spus toţi conducătorii autoritari: de la cei din re­gimurile comuniste („democraţiile po­pu­lare“) până la cei din regimurile islamice; dar observaţi cât de puţine regimuri au îndrăznit să se numească pe sine „li­be­ra­le“. Iar recursul la referendumuri de con­sacrare n-a fost deloc o raritate: de la Na­poleon al III-lea la Hitler şi Carol al II-lea, „tirania populară“ a ştiut bine să-şi le­gitimeze loviturile de stat prin „con­sul­tări populare“ pe care apoi le câştiga sis­tematic cu scoruri masive.
    Iată de ce argumentul USL că are în spa­te majoritatea parlamentului şi 7 mi­li­oa­ne de alegători care au spus „da“ de­miterii lui Traian Băsescu nu ar trebui să impresioneze pe nimeni şi cel mai pu­ţin pe judecătorii Curţii Cons­ti­tu­ţio­nale, cât şi pe adevăraţii liberali (în măsura în care aceştia ar vrea să se de­marce de paiaţele lui Crin An­to­nescu). Nu contest că USL are „po­porul“ (sau o parte majoritară a lui) în spate. Nu contest că ceilalţi sunt, deocamdată, în minoritate. Dar dacă vrem să ne ferim de o tiranie po­pu­lară (manipulată de altminteri de o oli­garhie restrânsă), trebuie să cer­ce­tăm un singur lucru: respectă aceşti oameni politici domnia legii şi statul de drept? Răspunsul este, hotărât, nu.
    Au organizat un referendum pentru de­miterea preşedintelui. L-au or­ga­nizat pentru că au vrut, când au vrut şi fără să-i oblige nimeni. Trecem peste faptul că nu au găsit niciun ele­ment constituţional valabil. Trecem peste fraudele masive de la vot (urna mobilă, votul multiplu etc.). Ştiau ca­re este numărul de alegători de pe lis­te. Acesta era numărul oficial, pre­zen­tat de MAI, existent şi la alegerile lo­cale din iunie. În raport cu acest nu­măr, nu cu altul, nu au obţinut par­ticiparea necesară. Prin urmare, re­fe­rendumul este invalid. Asta e tot. Ori­ce discuţie legată de „ţara reală“, de „listele actualizate“, de „erate“ ale CCR, de „mini-recensăminte“, de „morţii care ar trebui scoşi de pe liste“, de votul românilor din stră­i­nătate e inutilă şi absurdă, pentru că ea are loc după încheierea re­fe­ren­du­mului. Puteau să facă aproape orice, dar cu condiţia să o facă înainte. Curtea Constituţională, intimidată şi divizată politic, a comis o imensă greş­eală, admiţând să amâne decizia. Faptul că un ministru de Interne îşi asuma cele 18 milioane de alegători, iar unul al Administraţiei publice nu, fără să ofere o altă cifră, era suficient pentru invalidare.
    Prin urmare, ne pierdem în detalii şi dăm celor care au acaparat statul de drept o anumită legitimitate, ac­cep­tând să mai discutăm despre acest su­biect. Argumentul că „ţara reală“ a vo­tat majoritar împotriva lui Băsescu nu e decât o justificare pentru ve­le­i­tăţi autoritariste. Legea nu ştie de ma­jorităţi şi de minorităţi, dacă e ne­so­cotită. Iar puterea care batjocoreşte legea, încercând să modifice pre­mi­sele unei consultări după ce aceasta s-a încheiat, e deja o tiranie sau vi­sează la o tiranie, indiferent de aco­perirea cu votul poporului.
    Pe vremuri, comuniştii acuzau ţările li­bere că sunt nişte „democraţii for­male“. Era, de fapt, un elogiu in­vo­luntar: în acele ţări legea şi justiţia contau, spre deosebire de ţările co­muniste, care nu-şi respectau nici mă­car propriile legi şi constituţii. Or, asta dorim şi noi, liberalii au­ten­tici, să devenim: o democraţie „for­mală“, şi nu una „populară“; voim un stat unde actele oficiale nu sunt modificate arbitrar şi post factum, aşa cum îi convine puterii de mo­ment, indiferent dacă aceasta invocă „poporul“ sau chiar îl are, vremelnic, proptit în spate. //

  5. Felix said

    Milioane de români: despre populism şi iresponsabilitate

    de Dragos Paul Aligica

    Nu poţi susţine prin vot – şi în ciuda evidenţei publice covârşitoare – o bandă de infractori şi sociopaţi ce vor să pună stăpânire deplină pe ţara ta şi, în acelaşi timp, să te pretinzi cetăţean patriot, cu discernământ intelectual şi o judecată moral-politică funcţională.
    Până acum câteva săptămâni era vorba des­­pre ceea ce în economia politică cons­ti­tu­ţională ­se numesc supermajorităţi: „90% din populaţie care s-a săturat vrea, cere etc.“. Acum, post-re­fe­ren­dum, când s-a dovedit că eva­­luarea magnitudinilor ma­jo­ritare nu e chiar aşa de sim­plă (fapt care, de altfel, tre­buia să fi fost ştiut de la bun început de către orice licenţiat în Wikipedia), s-a trecut la vorbitul în numele a „8 milioane (sau 7 sau 6 mi­lioane) de români ca­re…“ etc. În subtext, tot te­ma majoritarianistă. Suntem sub un ade­vărat asediu al apostolilor numerelor mari – voci auto-selectate să exprime gândurile şi sentimentele majorităţilor politice din ţa­ra noastră.
    Cum nu este clar dacă apostolii în cauză înţeleg ce spun de fapt, să formulăm noi cele trei teze po­litologice pe care ei le susţin im­plicit şi pe care le-au făcut să fie de mare actualitate zilele acestea:
    1. Opinia majorităţii este necesarmente co­rectă şi este obligatoriu să fie respectată.
    2. Opinia majorităţii poate fi convertită în mod natural în „voinţa poporului“ – altfel spus, ceea ce crede şi vrea o majoritate es­te în mod automat voinţa naţiunii şi in­teresul naţional.
    3. Convertirea, revelarea şi concretizarea fă­ră dubii a opiniilor şi preferinţelor ma­jorităţii are loc în procesul de votare – adi­că votul este instrumentul nemijlocit şi incontestabil prin care se agregă şi for­mu­lează în mod lipsit de echivoc voinţa po­pu­lară şi interesul naţional.
    Sunt trei teze pe care le găsim discutate în deschiderea oricărei lucrări serioase de­di­cate raportului dintre democraţie, li­be­ra­lism şi statul de drept. De pildă, în lucrări clasice şi celebre precum Liberalism ver­sus Populism: O confruntare între teoria democraţiei şi teoria opţiunilor sociale, a lui William Riker, sau Constituţia li­ber­tăţii a lui F.A. Hayek.
    În fine, place sau nu, suntem sau nu con­ştienţi de asta, aceste teze, luate în con­juncţie, definesc esenţa doctrinei do­mi­nante în discursul public şi retorica po­li­tică în România: populismul. O doctrină primitivă intelectual, dubioasă moral şi pro­fund periculoasă politic. A trebuit să vină marea criză generată de lovitura se stat din 2012, ca dimensiunile ravagiilor făcute de această doctrină nefastă să de­vină evidente cu ochiul liber.
    Abia acum ne dăm seama cât de puţin în­ţeleasă şi apreciată era de fapt doctrina alternativă, doctrina liberală a statului de drept. Abia acum ne dăm seama cât de ma­re este numărul celor care nu dau doi bani pe sistemul complex de instituţii şi proceduri care organizează procesele de decizie şi acţiune colectivă în vederea pre­zervării libertăţii şi egalităţii cetăţenilor în faţa oricărei forme de abuz de putere. Abia acum realizăm cât de mulţi formatori de opinie români (şi odată cu ei publicul lor) habar nu au că esenţa libertăţilor de­mocratice occidentale nu vine în primul rând din vot, ci din sistemul complex de instituţii şi proceduri ce se interpune în­tre, pe de o parte, societate şi, pe de altă par­te, puterea brută şi de­cizia arbitrară şi abuzivă ce poate veni fie de la un individ, un grup, o clasă so­cială sau de la o ma­jo­ritate democratică.
    Ceea ce am văzut în ultima lună în România a fost nu doar o lovitură de forţă la adresa statului de drept ca instituţie, dar şi un asalt pe frontul intelectual şi re­toric la adresa ideologiei şi culturii aso­ciate acestuia. Am văzut o încercare de jus­tificare publică a loviturii de stat prin­tr-un apel direct, rudimentar şi agresiv la tezele centrale ale populismului.
    Este adevărat că atât politicienii pucişti, cât şi jurnaliştii asociaţi lor au interpretat partitura populistă în mod spontan, fi­zi­o­logic. Adică fără să aibă clar bine în minte ce fac. Populismul lor a emanat, s-a ma­ni­festat fără premeditare. Floarea inte­lec­tu­alităţii colaboraţioniste însăşi nu a părut să fie într-o situaţie fiziologic diferită. Fap­tul că i-am văzut folosind noţiunea de de­mocraţie pentru a avansa ceea ce era de fapt o poziţie populistă nu a făcut decât să întărească latura edificatoare şi amuzantă a lucrurilor. Edificatoare pentru că eram avertizaţi din literatura clasic-liberală pri­vind înclinaţia agresorilor statului de drept de a folosi noţiunea de democraţie pentru a ataca domnia legii – adică am avut parte de un studiu de caz pe viu. Amu­zant pentru că distanţa dintre ceea ce făptaşii credeau că spun şi ceea ce spu­neau de fapt – fără să înţeleagă prea bine ce şi cum – era prea evidentă ca să nu stâr­nească un zâmbet.
    Dar să trecem la chestiuni mai concrete: 1) ce e rău cu tezele populiste de mai sus şi 2) dacă trebuie să ne pese de milioanele de cetăţeni care au votat întru susţinerea puciului şi puciştilor.
    Tezele în cauză sunt esenţialmente greşite. Sunt punctul sau nivelul zero al culturii politologice. Mai jos de atât nu se poate. Cine crede în tezele respective, cine nu a înţeles sau auzit că cele trei sunt teoretic eronate şi practic periculoase are o pro­blemă cu înţelegerea sistemului politic din care face parte sau, mă rog, pe care îl do­reşte implementat în ţara lui. Dacă se mai şi pretinde specialist în ştiinţe politice, atunci are mai multe probleme.
    Dacă ideea că votul nu revelează direct şi nemijlocit preferinţele „poporului“ presupune o mi­nimă cunoaştere a concluziilor literaturii de specialitate (so­cial choice, public choice şi constitutional political economy) din ultimii 40 de ani (literatura ce a regândit şi redefinit pro­fund ideile tradiţionale despre natura şi sta­bilitatea majorităţilor democratice, pre­cum şi despre natura şi semnificaţia vo­tului şi a fenomenului electoral într-o de­mocraţie), limitele ideii că „opinia ma­jo­rităţii este necesarmente corectă şi este obligatoriu să fie respectată“ nu presupun pentru a fi înţelese decât un singur lucru: bun-simţ.
    Să luăm un exemplu ipotetic: o ţară de aproximativ 20 de milioane de locuitori. Vreo 5 milioane decid să susţină demersul unui grup infracţional organizat care vrea să distrugă statul de drept, să mo­no­po­lizeze toate pârghiile de putere şi să pună în fruntea ţării un psihopat, în acest pro­ces aruncând în aer echilibrele macro­eco­nomice şi instituţionale ale economiei na­ţionale. Cele 5 milioane îşi exprimă prin vot opţiunea.
    Întrebare: este opţiunea lor necesarmente corectă şi este obligatoriu să fie res­pec­tată? Dar dacă sunt 7 milioane? Este op­ţi­unea lor necesarmente corectă şi este obli­gatoriu să fie respectată? Dar dacă sunt 10 milioane? Dar dacă sunt 15 milioane? Avem aici nişte întrebări interesante. Bunul simţ dă un răspuns. Logica populismului, un al­tul.
    Trebuie să ne pese de milioanele de ce­tă­ţeni care au votat în favoarea puciului?
    Răspuns simplu: nu. Nu ar trebui să pre­ocupe în sensul că cineva ar avea vreo res­ponsabilitate politică sau cetăţenească anu­me faţă de ei. Este dreptul lor să aibă ce opinii vor. Statul de drept asigură asta. Chiar şi atunci când aceste opinii merg îm­potriva statului de drept, avem obligaţia să respectăm drepturile constituţionale ale acestor indivizi. Dar nu mai mult.
    A spune că trebuie să le respectăm nu doar dreptul, dar şi opinia este deja prea mult. O opinie ce validează brigandajul po­litic, impostura şi trădarea naţională nu trebuie nici măcar să viseze respectul, cu atât mai puţin să-l ceară. A mai avea pre­tenţii politice, doleanţe şi revendicări, du­pă ce ai vrut să arunci în aer ordinea cons­tituţională şi alianţele strategice ale ţării tale, nu este un act politic, este Tupeu pur şi simplu. Cu majusculă.
    Deci, răspuns simplu: aceste milioane nu ar trebui să ne preocupe în sensul că ci­neva ar avea vreo responsabilitate faţă de ei în termeni politici sau civici. Nimeni nu le datorează nimic, în afară de drepturile lor constituţionale. Drepturi pe care, de altfel, le-au abuzat pervers şi sinistru. În plus, ce opţiuni avem? Să spunem că au şi ei dreptatea lor, că adevărul e undeva la mijloc între statul de drept şi lovitura de stat, între infracţionalitate organizată şi dom­nia legii, între normalitate atitudinală şi psihopatologie individuală transformată în problemă social-politică naţională?! Im­posibil. Asta este. Înghiţim, închidem ochii şi mergem mai departe.
    Totuşi, o preocupare ar trebui să existe: oamenii aceştia ar trebui să ne preocupe în sensul că s-a dovedit cu această ocazie că un număr de 7 sau 6 sau 5 milioane, câţi vor fi ei cu adevărat, se fac purtătorii unor vulnerabilităţi ce reprezintă un ade­vărat pericol civic şi politic pentru statul român şi restul populaţiei. Convieţuim cu câteva milioane de oameni care se pare că, fie din a) lipsa de discernământ in­te­lectual, b) imaturitate şi grave carenţe de caracter sau c) deficit de spirit civic şi pa­triotism, sunt gata să se arunce în braţele oricărui infractor, psihopat sau puteri stră­i­ne care le face promisiuni ce rezonează variilor lor doleanţe, aspiraţii şi frustrări.
    Cele de mai sus pot fi interpretate ca vorbe grele. Ar fi greşit. Sunt pur şi simplu o constatare fap­tică. Lipsa de informare nu mai este azi o scuză pentru com­portamentul acestor oameni. Nu poţi sus­ţine prin vot – şi în ciuda evidenţei pu­blice covârşitoare – o bandă de infractori şi sociopaţi ce vor să pună stăpânire de­plină pe ţara ta şi, în acelaşi timp, să te pretinzi cetăţean patriot, cu discernământ intelectual şi o judecată moral-politică func­ţională. Nu merge. Ceva e în ne­re­gu­lă.
    Dacă sună dur, nu este problema celui ce spune lucrurilor pe nume. Este problema celor în cauză, prinşi în conivenţă elec­toral-referendară cu cabala puşcăriabililor pucişti şi ai lor lideri, unul şi unul, de toată fala. Iar dacă observaţiile de mai sus sunt incorecte, reprezentând o conjectură mult prea dură, atunci să corecteze ceea ce e de corectat cei în cauză. Nu e treaba noastră să găsim scuze şi circumstanţe ate­nuante pentru ei. Nici dacă sunt 1 milion, nici dacă sunt 2, nici dacă sunt 9. Nu nu­mărul contează aici. Contează altceva.
    Întrebarea este: îşi dau ei seama măcar în al 12-lea ceas de asta? Sau nu? //

    Cuvinte cheie: USL, FSN, FMI, caninet, populism, uninominal, parlament, recesiune

  6. Radu Humor said

    Goe, de ce nu rezolvi tu cu propriile cuvinte ( puține și pline de miez, uneori ) ce se chinuie să spună alde Aligică sau Cornea, ultimul fiind de o mediocritate inconfundabilă !
    Primul sare din baie cu tot cu cadă că vrea cineva să cucerească întreaga putere în stat !
    Wow, dar de la cine vor să ia ei întreaga putere ?!
    Cumva de la popor ?? 😆
    Sau de la Incrucișătorul vostru, care trage din toate pozițiile ( chiar și din garajul în care a fost retras, definitiv sper !) în tot ce mișcă-n țara asta ?!
    Jalnici …..

    P.S. Cum poți susține, unii chiar că doar din prostie, un individ care s-a compromis în asemenea hal ?!
    Un mincinos ordinar, un trădător de neam și țară ( data viitoare voi scrie ne-am ca să nu zici că mă repet 😉 ), un exaltat care scoate procuratura la drumul mare , deși aceiași procurori nu au schițat nici măcar o anchetă la cele peste 19.000 de persoane dovedite că au votat multiplu în 2009 ( și atunci era vorba de o diferență de doar 70.000 de voturi !) !
    Și vouă nu vă crapă chiloții de rușine, că de unde obraz ?!

  7. d'Artagnan said

    Am scris şi eu un articol ultradeştept (adică în nota obişnuită) la mine pe blog, am vrut să-l repostez pe arcă dar văd că sunt multe articole pe aici ce aşteaptă să fie citite. Aşa că mă abţin, să nu scufundăm arca sub greutatea lor.

    • Dl.Goe said

      @D’Artagnan – Haideti domnu D’Artagnan fiti serios. Cum sa se scufunde Arca? Faceti misto då noi? N-are cum. Si nu doar pentru ca nu e Radu Humor destul de gras pentru asta ci pentru ca, asa cum am tot spus-o si o repetam, sus-tzinând sus si tare, Arca nu-i pe apa ci pe un deal de nisip aflat pe locul pe care s-a aflat candva o mare. Pe vremea aia dealul era banc. De nisip. Si facea bancuri cu pesti(i). Prin urmare puteti aduce articolul fara probleme. Va garantam ca va fi citit si comentat. Avem humor. Daca are Romania avem si noi. Inevitabil. Daca eram pe Mercur sau pe alte planete aveam altceva. Dupa specificul locului… Asa insa avem ce are Romania. Vivat.

      • Radu Humor said

        Mda !
        Unii de la Romania n-au rămas/păstrat decât cu …mania, care pe timp mai geros se poate transforma chiar într-o Germanie 😉
        Să vezi atunci cum o suspendă Băsescu pe văcuța merkel în vestitele cârlige ale vreunui abator german 🙄
        Dacă nu cumva l-o pune aia pe el !
        Președinte 😉

      • Athena said

        România, o ţară tristă plină de humori !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: