Romania schizofrenica
Posted by Arca lui Goe pe august 14, 2012
Hermes are herpes,
Mercur are hemoroizi,
Romania are limbrci.
Foarte multi limbrici.
S-a constatat stiintific ca toxinele produse de limbrici declanseaza schizofrenia. Shizofrenia sociala este mult mai grava decat cea individuala. Multumita politicienilor romani, prin zbaterea lor necontenita, schizofrenia de care sufera Romania a devenit mai vizibila ca oricand. Politicienii sunt idioti, marginiti, obtuzi. E normal. Ei se ocupa exclusiv cu politica. Isi vad strict de interesele lor, de competentele lor, de lumea lor. De politica. Ei nu au aplecare, interese si competente in patologia sociala. Slavă specializarii in munca. Totusi este meritul lor notabil ca prin activitati specifice au reusit (iarasi) sa puna in circulatie, in corpului social, reactivii care vizibilizeaza simptomele pe baza carora se poate diagnostica cu precizie boala: schizofrenia. E o boala rusinoasa dar nu mai poate fi negata, tagaduita, ascunsa. O treime din celule sunt atinse de aceasta boala. Adica cel putin o treime. In absenta acestor celule infectate (infecte) virusurile politice n-ar avea nicio putere, niciun efect. Marul n-ar fi mar si crinul n-ar fi crin. Te doare marul pentru ca este mar si atomul pentru ca este atom? Nu. Sa le multumim asadar politicienilor care ne ajuta sa ne cunoastem tara, oamenii ei, viitorul. Fara nicio legatura cu constatarile de mai sus as relua mai jos un text compus la momentul zero al actualei crize de schizofrenie si anume imediat dupa caderea, prin motiune de cenzura, a Guvernului MRU. O mai fi de actualitate? N-o mai fi?
* * *
Experimentul
Cred ca spre finalul celui de al doilea mandat Traian Basescu are nevoie de o validare a ceea ce s-a intamplat in ultimii 8 ani. Au fost niste schimbari in bine. Numai cei de rea credinta le neaga. Nu au fost schimbari usoare. Fortele conservatoare din societate nu au ramas pasive. I-ati vazut cu ochii vostri. S-au opus pe toate caile: in Parlament, in media, in spatiul public. A fost o lupta la vedere intre “trecut” si “viitor”.
Intrebarea care cred ca ne-a chinuit pe multi dintre noi in tot acest timp este: sunt aceste schimbari ireversibile? Unii au spus ca da, altii s-au indoit. Astea sunt doar pareri. Adevarul e ca nimeni nu stie daca schimbarile produse in ultimii ani in justitie, in sistemul de pensii, in sistemul bugetar, in educatie, pe piata fortei de munca, in asistenta sociala sunt schimbari reversibile. Unele au avut sustinere din partea romanilor, altele nu. Unele au fost mai degraba fortate. Pana la urma aceste schimbari in institutii si chiar comportamente s-au intamplat si unele au dat si primele rezultate, chiar si firave.
Ce ne garanteaza totusi ca nu vom reveni la momentul initial? Nimic. Pana la urma, fortele din sistem care s-au opus cu incapatanare schimbarii au avut niste vectori politici, care au actionat in consecinta. PSD si PNL s-au opus sistematic legii educatiei, legii salarizarii, legii asistentei sociale, modernizarii codurilor in justitie. O sa spuneti: da, asa e, dar opozitia era obligata sa se opuna pentru ca de asta e opozitie. Cu alte cuvinte, opozitia PNL si PSD era de fatada, era un joc politic. Si ei stiau ca modernizarea Romaniei e un proces indelungat care nu mai poate intarzia. Sunt intru totul de acord ca poate sa fi fost asta: un joc politic. Dar, hai, sa vedem daca chiar a fost.
Sa vedem daca se vor scoate camerele de luat vederi la supravegherea bacalaureatului, sa vedem daca vor impiedica aplicarea legii educatiei, daca vor modifica pana la urma codurile din justitie, daca vor face presiuni asupra procurorilor si judecatorilor pentru a obtine atitudini si decizii favorabile pentru ai lor, daca vor reveni la sistemul de prime si stimulente din sistemul bugetar, daca vor arunca in aer deficitul, daca vor modifica ultimul cod al muncii.
Daca o vor face si noi, romanii, tinem atat de mult la ele, atunci avem la indemana votul. De doua ori in sase luni. Daca vor sa revina la vechea Romanie si noua nu ne place, atunci n-avem decat sa ii spulberam la vot.
Daca nu o vor face, atunci inseamna ca sunt intr-adevar schimbari ireversibile si, deci, ce s-a intamplat in ultimii ani este in folosul Romaniei. Daca e asa, nu au decat sa guverneze ei tara.
Daca o vor face si vor castiga alegerile atunci, sa-mi fie iertat, dar inseamna ca Romania nu se poate schimba mai mult de atat. Si va trebui sa mai asteptam. Schimbarile impotriva vointei populare nu sunt durabile. Daca nu trebuia facut, atunci mai bine sa facem la loc cum era.
O sa imi spuneti ca Romania nu avea acum nevoie de experimente. Poate. Dar, repet, nici nu avem nevoie de schimbari pe care sistemul le refuza. Mai tarziu sau mai devreme ele vor fi oricum respinse.
O sa imi spuneti ca, oricum, votul depinde de alti factori: de cine organizeaza alegerile (adica ei), de manipularea prin mita electoral sau canale de presa. Va inselati. De asta a depins si in 2004 si in 2008 si in 2009. Si nu s-ar zice ca au castigat cei care au organizat alegerile sau au folosit influenta media. Iar mita electorala o folosesc toti. Si, ca sa fiu sincer, mi se pare ca presa care a sprijinit constant reformele a cam amortit in ultimele luni. Poate e timpul sa isi revina.
O sa imi spuneti ca vor fi suficient de ipocriti sa amane revenirea la vechea Romanie pana dupa alegeri. Adica se vor purta frumos, decent, ca niste adevarati reformisti pana se vor vedea cu sacii in caruta. Dupa care vor face ce e de facut sa distruga tot ce s-a construit in acesti ani. Sunteti naivi. Uitati-va la Voiculescu! Si mai sunt si altii ca el. Nici n-a fost inca investit guvernul Ponta si deja au iesit la scena deschisa sa proclame victoria “trecutului”. Intre a vorbi, insa, si a face e cale lunga.
Asadar, sa ii vedem. E un experiment care merita facut. Si nici riscurile nu sunt atat de mari. Pentru ca romanii au la dispozitie securea votului in aceste 6 luni de guvernare USL. Daca nu le place, sa o foloseasca. Daca le place, atunci trebuie sa intelegem cu totii ca traim in democratie. Si nimic durabil nu se poate construi fara democratie.
(b)Arca lui goE 
D. Benit said
asteptam decizia CCR si alegerile parlamentare… pentru ca democratia sa isi arata colti in fata poporului
ApreciazăApreciază
Mirela Rogoz said
„democratia sa isi arata colti in fata poporului” ??? 1,2,3, infinit
ApreciazăApreciază
Mirela Rogoz said
Se aplica oare si la mentalul colectiv?
10 dintre cele mai ciudate boli mintale
Tulburarile mintale sunt destul de greu de identificat si de tratat, mai ales daca este vorba de afectiuni foarte rare sau bizare.
Potrivit Listverse, iata cateva dintre cele mai ciudate si rar intalnite boli mintale.
1. Sindromul Stockholm
Aceasta boala reprezinta un raspuns psihologic aparut uneori la un ostatic, acesta ajungand sa arate semne de simpatie, loialitate si chiar respect voluntar fata de cel care il tine prizonier. De asemenea, sindromul poate sa apara si in alte cazuri, cum ar fi in cel al unei sotii maltratate sau al unui copil abuzat.
Numele sindromului vine de la un jaf care a avut loc la o banca din Stockholm, Suedia, in 1973. Jefuitorii au tinut angajatii bancii ostatici din 23 pana in 28 august, iar in acest timp victimele au inceput sa se ataseze de infractori si chiar sa-i protejeze dupa ce au fost eliberati, refuzand sa depuna marturie impotriva lor. Mai mult, unul dintre jefuitori s-a insurat mai tarziu cu o ostatica din grup.
Un alt exemplu de persoana care a fost atinsa de acest sindrom este Patty Hearst, o fata de milionar care a fost rapita in 1974, dar care mai tarziu a inceput sa aiba sentimente pozitive fata de rapitori si chiar a luat parte la un jaf pe care acestia l-au comis.
2. Sindromul Lima
Acest sindrom descrie situatia inversa celei caracterizate de sindromul Stockholm, si anume rapitorii incep sa simpatizeze cu ostaticii, fiind deosebit de atenti la nevoile lor.
3. Sindromul Diogene
Acest sindrom este o afectiune caracterizata de o neglijare de sine dusa pana la extrem, de o tendinta de izolare si de o dorinta de a strange numeroase obiecte in locuinta, uneori si animale.
Se intalneste in principal la oamenii in varsta. Denumirea sindromului este insa destul de improprie, avand in vedere ca filosoful grec Diogene doar a dus o viata ascetica, fara sa existe date care sa indice si ca se neglija pe sine.
4. Sindromul Paris
Acest sindrom afecteaza numai japonezi, fiind de fapt o forma severa de soc cultural. Dintre milioanele de japonezi care viziteaza anual Parisul, circa o duzina ajung sa sufere de aceasta tulburare. Concret, japonezii politicosi sunt incapabili sa separe descrierea idilica a acestui oras, vazuta in filme ca „Amelie”, de realitatea unei metropole moderne.
Un turist japonez care are de-a face, spre exemplu, cu un chelner grobian nu este in stare sa riposteze in vreun fel, fiind fortat sa isi reprime furia si dezamagirea.
Ambasada Japoniei din Franta are o linie verde disponibila 24 de ore din 24 turistilor care sufera un soc cultural.
5. Sindromul Stendhal
Sindromul Stendhal este o afectiune care cauzeaza accelerari ale ritmului cardiac, ameteli, confuzie si chiar halucinatii la o persoana care vede opere de arta, indeosebi atunci cand acestea sunt foarte frumoase sau cand sunt multe intr-un singur loc. De asemenea, tulburarea poate sa apara si atunci cand o persoana poate vedea un colt de natura de o frumusete coplesitoare.
Denumirea afectiunii vine de la celebrul scriitor francez Stendhal care, in cartea sa „Napoli si Florenta: o calatorie de la Milano la Reggio”, a descris experienta avuta in timpul vizitei lui la Florenta, Italia, din 1817.
6. Sindromul Ierusalim
Acest sindrom cuprinde mai multe trairi, printre care se numara idei obsesive cu tematica religioasa, halucinatii sau alte experiente asemanatoare psihozei, care sunt declansate de o calatorie la Ierusalim sau care duc la o astfel de calatorie.
Tulburarea apare de regula in timpul unei vizite in Orasul Sfant si tinde sa treca dupa cateva saptamani. Dintre cei care au dezvoltat acest sindrom toti avusesera boli mintale anterior.
7. Sindromul Capgras
Acest sindrom este unul rar intalnit si este caracterizat de faptul ca persoana afectata crede ca o ruda apropiata a fost inlocuita de un impostor cu infatisare identica. Tulburarea este comuna pacientilor care sufera de schizofrenie, desi poate aparea si la cei care sufera de dementa, ori dupa o rana la cap.
8. Sindromul Fregoli
Sindromul Fregoli este oarecum opusul sindromului Capgras. Este de asemeni unul rar intalnit, persoana afectata crezand ca mai multi oameni sunt de fapt o singura persoana care isi schimba aspectul fizic sau care se deghizeaza.
Tulburarea a fost numita dupa actorul italian Leopoldo Fregoli, care a devenit celebru pentru capacitatea lui de a-si schimba rapid infatisarea in timp ce era pe scena.
9. Sindromul Cotard
Sindromul Cotard este o tulburare psihiatrica rara, persoana afectata crezand ca este moarta, ca nu exista, ca este in putrefactie sau ca si-a pierdut sangele sau organele interne. In cazuri rare poate aparea credinta ca este nemuritoare. Denumirea vine de la Jules Cotard, un neorolog francez care a descris pentru prima data afectiunea, in 1880.
10. Paramnezia reduplicativa
Aceasta boala consta in credinta ca un loc a fost duplicat, existand in acelasi timp in doua sau chiar mai multe zone. Termenul de paramnezie reduplicativa a fost folosit pentru prima data in 1903, de catre neurologul cehoslovac Arnold Pick, pentru a descrie faptul ca o pacienta suspectata de maladia Alzheimer credea ca a fost mutata dintr-o clinica dintr-un oras intr-o alta care arata identic cu cealalta, dar care se afla intr-o suburbie. Ea sustinea chiar ca personalul medical lucra in ambele locuri.
ApreciazăApreciază
dictaturajustitiei said
Bună seara !
Las un comentariu acum ca atunci când voi fi mai calmă să revin și să-l citesc.
Astăzi m-am supărat rău.
http://dictaturajustitiei.wordpress.com/2012/08/14/doamna-caty-doamna-caty-stricasi-maica-tot-invatamantul-ce-mai-vrei/
ApreciazăApreciază
Felix said
Tirania populară
de Andrei Cornea
Puterea care batjocoreşte legea, încercând să modifice premisele unei consultări după ce aceasta s-a încheiat, e deja o tiranie sau visează la o tiranie, indiferent de acoperirea cu votul poporului.
Prezentul conflict politic şi legal actualizează o veche dispută, existentă cel puţin de la începutul secolului al XIX-lea, dacă nu de la sfârşitul celui anterior: aceea dintre regimul „popular“ sau „democratic“ şi regimul liberal, republican sau constituţional. Pentru liberalii clasici, precum „părinţii fondatori“ ai SUA ori Benjamin Constant, John Stuart Mill, Alexis de Tocqueville, dar şi, mai târziu, I.C Brătianu, absolutismul regilor era deja un fapt revolut, iar marea primejdie devenise tirania populară, a democraţilor. Această formă de tiranie se instala prin referendumuri de consacrare a unei decizii deja luate de către putere, iar demagogi iscusiţi, precum Napoleon al III-lea sau Al. I. Cuza, la noi, au ştiut să profite din plin de acest procedeu de legitimare „populară“. Inspiraţi de exemplele antice – ale democraţiei directe şi totale, îndreptăţit criticată de Tucidide sau Aristotel –, vechii liberali au construit cu prudenţă şi moderaţie ceea ce noi numim „statul de drept“, a cărui supremaţie au afirmat-o răspicat împotriva pretenţiilor iacobine şi mai târziu socialiste: democraţia, ca să nu devină tiranie populară, trebuie să fie limitată de Constituţie, legi şi garanţii ale libertăţilor civice, economice şi politice. Din păcate, în secolul XX, temerile lor s-au adeverit în numeroase cazuri: demagogi precum Hitler sau Mussolini au ajuns la putere susţinuţi de mase, în al doilea caz, iar în cazul primului, prin alegeri şi manevre parlamentare, finalizate prin referendumuri. Majorităţi relative (dacă nu absolute) au stat mereu în spatele unor regimuri semifasciste sau social-fasciste, precum regimul Peron din Argentina. „Democraţi“ şi „populari“ şi-au spus toţi conducătorii autoritari: de la cei din regimurile comuniste („democraţiile populare“) până la cei din regimurile islamice; dar observaţi cât de puţine regimuri au îndrăznit să se numească pe sine „liberale“. Iar recursul la referendumuri de consacrare n-a fost deloc o raritate: de la Napoleon al III-lea la Hitler şi Carol al II-lea, „tirania populară“ a ştiut bine să-şi legitimeze loviturile de stat prin „consultări populare“ pe care apoi le câştiga sistematic cu scoruri masive.
Iată de ce argumentul USL că are în spate majoritatea parlamentului şi 7 milioane de alegători care au spus „da“ demiterii lui Traian Băsescu nu ar trebui să impresioneze pe nimeni şi cel mai puţin pe judecătorii Curţii Constituţionale, cât şi pe adevăraţii liberali (în măsura în care aceştia ar vrea să se demarce de paiaţele lui Crin Antonescu). Nu contest că USL are „poporul“ (sau o parte majoritară a lui) în spate. Nu contest că ceilalţi sunt, deocamdată, în minoritate. Dar dacă vrem să ne ferim de o tiranie populară (manipulată de altminteri de o oligarhie restrânsă), trebuie să cercetăm un singur lucru: respectă aceşti oameni politici domnia legii şi statul de drept? Răspunsul este, hotărât, nu.
Au organizat un referendum pentru demiterea preşedintelui. L-au organizat pentru că au vrut, când au vrut şi fără să-i oblige nimeni. Trecem peste faptul că nu au găsit niciun element constituţional valabil. Trecem peste fraudele masive de la vot (urna mobilă, votul multiplu etc.). Ştiau care este numărul de alegători de pe liste. Acesta era numărul oficial, prezentat de MAI, existent şi la alegerile locale din iunie. În raport cu acest număr, nu cu altul, nu au obţinut participarea necesară. Prin urmare, referendumul este invalid. Asta e tot. Orice discuţie legată de „ţara reală“, de „listele actualizate“, de „erate“ ale CCR, de „mini-recensăminte“, de „morţii care ar trebui scoşi de pe liste“, de votul românilor din străinătate e inutilă şi absurdă, pentru că ea are loc după încheierea referendumului. Puteau să facă aproape orice, dar cu condiţia să o facă înainte. Curtea Constituţională, intimidată şi divizată politic, a comis o imensă greşeală, admiţând să amâne decizia. Faptul că un ministru de Interne îşi asuma cele 18 milioane de alegători, iar unul al Administraţiei publice nu, fără să ofere o altă cifră, era suficient pentru invalidare.
Prin urmare, ne pierdem în detalii şi dăm celor care au acaparat statul de drept o anumită legitimitate, acceptând să mai discutăm despre acest subiect. Argumentul că „ţara reală“ a votat majoritar împotriva lui Băsescu nu e decât o justificare pentru veleităţi autoritariste. Legea nu ştie de majorităţi şi de minorităţi, dacă e nesocotită. Iar puterea care batjocoreşte legea, încercând să modifice premisele unei consultări după ce aceasta s-a încheiat, e deja o tiranie sau visează la o tiranie, indiferent de acoperirea cu votul poporului.
Pe vremuri, comuniştii acuzau ţările libere că sunt nişte „democraţii formale“. Era, de fapt, un elogiu involuntar: în acele ţări legea şi justiţia contau, spre deosebire de ţările comuniste, care nu-şi respectau nici măcar propriile legi şi constituţii. Or, asta dorim şi noi, liberalii autentici, să devenim: o democraţie „formală“, şi nu una „populară“; voim un stat unde actele oficiale nu sunt modificate arbitrar şi post factum, aşa cum îi convine puterii de moment, indiferent dacă aceasta invocă „poporul“ sau chiar îl are, vremelnic, proptit în spate. //
ApreciazăApreciază
Felix said
Milioane de români: despre populism şi iresponsabilitate
de Dragos Paul Aligica
Nu poţi susţine prin vot – şi în ciuda evidenţei publice covârşitoare – o bandă de infractori şi sociopaţi ce vor să pună stăpânire deplină pe ţara ta şi, în acelaşi timp, să te pretinzi cetăţean patriot, cu discernământ intelectual şi o judecată moral-politică funcţională.
Până acum câteva săptămâni era vorba despre ceea ce în economia politică constituţională se numesc supermajorităţi: „90% din populaţie care s-a săturat vrea, cere etc.“. Acum, post-referendum, când s-a dovedit că evaluarea magnitudinilor majoritare nu e chiar aşa de simplă (fapt care, de altfel, trebuia să fi fost ştiut de la bun început de către orice licenţiat în Wikipedia), s-a trecut la vorbitul în numele a „8 milioane (sau 7 sau 6 milioane) de români care…“ etc. În subtext, tot tema majoritarianistă. Suntem sub un adevărat asediu al apostolilor numerelor mari – voci auto-selectate să exprime gândurile şi sentimentele majorităţilor politice din ţara noastră.
Cum nu este clar dacă apostolii în cauză înţeleg ce spun de fapt, să formulăm noi cele trei teze politologice pe care ei le susţin implicit şi pe care le-au făcut să fie de mare actualitate zilele acestea:
1. Opinia majorităţii este necesarmente corectă şi este obligatoriu să fie respectată.
2. Opinia majorităţii poate fi convertită în mod natural în „voinţa poporului“ – altfel spus, ceea ce crede şi vrea o majoritate este în mod automat voinţa naţiunii şi interesul naţional.
3. Convertirea, revelarea şi concretizarea fără dubii a opiniilor şi preferinţelor majorităţii are loc în procesul de votare – adică votul este instrumentul nemijlocit şi incontestabil prin care se agregă şi formulează în mod lipsit de echivoc voinţa populară şi interesul naţional.
Sunt trei teze pe care le găsim discutate în deschiderea oricărei lucrări serioase dedicate raportului dintre democraţie, liberalism şi statul de drept. De pildă, în lucrări clasice şi celebre precum Liberalism versus Populism: O confruntare între teoria democraţiei şi teoria opţiunilor sociale, a lui William Riker, sau Constituţia libertăţii a lui F.A. Hayek.
În fine, place sau nu, suntem sau nu conştienţi de asta, aceste teze, luate în conjuncţie, definesc esenţa doctrinei dominante în discursul public şi retorica politică în România: populismul. O doctrină primitivă intelectual, dubioasă moral şi profund periculoasă politic. A trebuit să vină marea criză generată de lovitura se stat din 2012, ca dimensiunile ravagiilor făcute de această doctrină nefastă să devină evidente cu ochiul liber.
Abia acum ne dăm seama cât de puţin înţeleasă şi apreciată era de fapt doctrina alternativă, doctrina liberală a statului de drept. Abia acum ne dăm seama cât de mare este numărul celor care nu dau doi bani pe sistemul complex de instituţii şi proceduri care organizează procesele de decizie şi acţiune colectivă în vederea prezervării libertăţii şi egalităţii cetăţenilor în faţa oricărei forme de abuz de putere. Abia acum realizăm cât de mulţi formatori de opinie români (şi odată cu ei publicul lor) habar nu au că esenţa libertăţilor democratice occidentale nu vine în primul rând din vot, ci din sistemul complex de instituţii şi proceduri ce se interpune între, pe de o parte, societate şi, pe de altă parte, puterea brută şi decizia arbitrară şi abuzivă ce poate veni fie de la un individ, un grup, o clasă socială sau de la o majoritate democratică.
Ceea ce am văzut în ultima lună în România a fost nu doar o lovitură de forţă la adresa statului de drept ca instituţie, dar şi un asalt pe frontul intelectual şi retoric la adresa ideologiei şi culturii asociate acestuia. Am văzut o încercare de justificare publică a loviturii de stat printr-un apel direct, rudimentar şi agresiv la tezele centrale ale populismului.
Este adevărat că atât politicienii pucişti, cât şi jurnaliştii asociaţi lor au interpretat partitura populistă în mod spontan, fiziologic. Adică fără să aibă clar bine în minte ce fac. Populismul lor a emanat, s-a manifestat fără premeditare. Floarea intelectualităţii colaboraţioniste însăşi nu a părut să fie într-o situaţie fiziologic diferită. Faptul că i-am văzut folosind noţiunea de democraţie pentru a avansa ceea ce era de fapt o poziţie populistă nu a făcut decât să întărească latura edificatoare şi amuzantă a lucrurilor. Edificatoare pentru că eram avertizaţi din literatura clasic-liberală privind înclinaţia agresorilor statului de drept de a folosi noţiunea de democraţie pentru a ataca domnia legii – adică am avut parte de un studiu de caz pe viu. Amuzant pentru că distanţa dintre ceea ce făptaşii credeau că spun şi ceea ce spuneau de fapt – fără să înţeleagă prea bine ce şi cum – era prea evidentă ca să nu stârnească un zâmbet.
Dar să trecem la chestiuni mai concrete: 1) ce e rău cu tezele populiste de mai sus şi 2) dacă trebuie să ne pese de milioanele de cetăţeni care au votat întru susţinerea puciului şi puciştilor.
Tezele în cauză sunt esenţialmente greşite. Sunt punctul sau nivelul zero al culturii politologice. Mai jos de atât nu se poate. Cine crede în tezele respective, cine nu a înţeles sau auzit că cele trei sunt teoretic eronate şi practic periculoase are o problemă cu înţelegerea sistemului politic din care face parte sau, mă rog, pe care îl doreşte implementat în ţara lui. Dacă se mai şi pretinde specialist în ştiinţe politice, atunci are mai multe probleme.
Dacă ideea că votul nu revelează direct şi nemijlocit preferinţele „poporului“ presupune o minimă cunoaştere a concluziilor literaturii de specialitate (social choice, public choice şi constitutional political economy) din ultimii 40 de ani (literatura ce a regândit şi redefinit profund ideile tradiţionale despre natura şi stabilitatea majorităţilor democratice, precum şi despre natura şi semnificaţia votului şi a fenomenului electoral într-o democraţie), limitele ideii că „opinia majorităţii este necesarmente corectă şi este obligatoriu să fie respectată“ nu presupun pentru a fi înţelese decât un singur lucru: bun-simţ.
Să luăm un exemplu ipotetic: o ţară de aproximativ 20 de milioane de locuitori. Vreo 5 milioane decid să susţină demersul unui grup infracţional organizat care vrea să distrugă statul de drept, să monopolizeze toate pârghiile de putere şi să pună în fruntea ţării un psihopat, în acest proces aruncând în aer echilibrele macroeconomice şi instituţionale ale economiei naţionale. Cele 5 milioane îşi exprimă prin vot opţiunea.
Întrebare: este opţiunea lor necesarmente corectă şi este obligatoriu să fie respectată? Dar dacă sunt 7 milioane? Este opţiunea lor necesarmente corectă şi este obligatoriu să fie respectată? Dar dacă sunt 10 milioane? Dar dacă sunt 15 milioane? Avem aici nişte întrebări interesante. Bunul simţ dă un răspuns. Logica populismului, un altul.
Trebuie să ne pese de milioanele de cetăţeni care au votat în favoarea puciului?
Răspuns simplu: nu. Nu ar trebui să preocupe în sensul că cineva ar avea vreo responsabilitate politică sau cetăţenească anume faţă de ei. Este dreptul lor să aibă ce opinii vor. Statul de drept asigură asta. Chiar şi atunci când aceste opinii merg împotriva statului de drept, avem obligaţia să respectăm drepturile constituţionale ale acestor indivizi. Dar nu mai mult.
A spune că trebuie să le respectăm nu doar dreptul, dar şi opinia este deja prea mult. O opinie ce validează brigandajul politic, impostura şi trădarea naţională nu trebuie nici măcar să viseze respectul, cu atât mai puţin să-l ceară. A mai avea pretenţii politice, doleanţe şi revendicări, după ce ai vrut să arunci în aer ordinea constituţională şi alianţele strategice ale ţării tale, nu este un act politic, este Tupeu pur şi simplu. Cu majusculă.
Deci, răspuns simplu: aceste milioane nu ar trebui să ne preocupe în sensul că cineva ar avea vreo responsabilitate faţă de ei în termeni politici sau civici. Nimeni nu le datorează nimic, în afară de drepturile lor constituţionale. Drepturi pe care, de altfel, le-au abuzat pervers şi sinistru. În plus, ce opţiuni avem? Să spunem că au şi ei dreptatea lor, că adevărul e undeva la mijloc între statul de drept şi lovitura de stat, între infracţionalitate organizată şi domnia legii, între normalitate atitudinală şi psihopatologie individuală transformată în problemă social-politică naţională?! Imposibil. Asta este. Înghiţim, închidem ochii şi mergem mai departe.
Totuşi, o preocupare ar trebui să existe: oamenii aceştia ar trebui să ne preocupe în sensul că s-a dovedit cu această ocazie că un număr de 7 sau 6 sau 5 milioane, câţi vor fi ei cu adevărat, se fac purtătorii unor vulnerabilităţi ce reprezintă un adevărat pericol civic şi politic pentru statul român şi restul populaţiei. Convieţuim cu câteva milioane de oameni care se pare că, fie din a) lipsa de discernământ intelectual, b) imaturitate şi grave carenţe de caracter sau c) deficit de spirit civic şi patriotism, sunt gata să se arunce în braţele oricărui infractor, psihopat sau puteri străine care le face promisiuni ce rezonează variilor lor doleanţe, aspiraţii şi frustrări.
Cele de mai sus pot fi interpretate ca vorbe grele. Ar fi greşit. Sunt pur şi simplu o constatare faptică. Lipsa de informare nu mai este azi o scuză pentru comportamentul acestor oameni. Nu poţi susţine prin vot – şi în ciuda evidenţei publice covârşitoare – o bandă de infractori şi sociopaţi ce vor să pună stăpânire deplină pe ţara ta şi, în acelaşi timp, să te pretinzi cetăţean patriot, cu discernământ intelectual şi o judecată moral-politică funcţională. Nu merge. Ceva e în neregulă.
Dacă sună dur, nu este problema celui ce spune lucrurilor pe nume. Este problema celor în cauză, prinşi în conivenţă electoral-referendară cu cabala puşcăriabililor pucişti şi ai lor lideri, unul şi unul, de toată fala. Iar dacă observaţiile de mai sus sunt incorecte, reprezentând o conjectură mult prea dură, atunci să corecteze ceea ce e de corectat cei în cauză. Nu e treaba noastră să găsim scuze şi circumstanţe atenuante pentru ei. Nici dacă sunt 1 milion, nici dacă sunt 2, nici dacă sunt 9. Nu numărul contează aici. Contează altceva.
Întrebarea este: îşi dau ei seama măcar în al 12-lea ceas de asta? Sau nu? //
Cuvinte cheie: USL, FSN, FMI, caninet, populism, uninominal, parlament, recesiune
ApreciazăApreciază
Felix said
http://www.revista22.ro/articol.php?id=17076
ApreciazăApreciază
Radu Humor said
Goe, de ce nu rezolvi tu cu propriile cuvinte ( puține și pline de miez, uneori ) ce se chinuie să spună alde Aligică sau Cornea, ultimul fiind de o mediocritate inconfundabilă !
Primul sare din baie cu tot cu cadă că vrea cineva să cucerească întreaga putere în stat !
Wow, dar de la cine vor să ia ei întreaga putere ?!
Cumva de la popor ?? 😆
Sau de la Incrucișătorul vostru, care trage din toate pozițiile ( chiar și din garajul în care a fost retras, definitiv sper !) în tot ce mișcă-n țara asta ?!
Jalnici …..
P.S. Cum poți susține, unii chiar că doar din prostie, un individ care s-a compromis în asemenea hal ?!
Un mincinos ordinar, un trădător de neam și țară ( data viitoare voi scrie ne-am ca să nu zici că mă repet 😉 ), un exaltat care scoate procuratura la drumul mare , deși aceiași procurori nu au schițat nici măcar o anchetă la cele peste 19.000 de persoane dovedite că au votat multiplu în 2009 ( și atunci era vorba de o diferență de doar 70.000 de voturi !) !
Și vouă nu vă crapă chiloții de rușine, că de unde obraz ?!
ApreciazăApreciază
Bula said
„În spatele meu sunt 7,5 milioane de oameni. În spatele lui Băsescu sunt 900.000 şi ambasadorul SUA. Cu asta ne luptăm.”
ApreciazăApreciază
d'Artagnan said
Am scris şi eu un articol ultradeştept (adică în nota obişnuită) la mine pe blog, am vrut să-l repostez pe arcă dar văd că sunt multe articole pe aici ce aşteaptă să fie citite. Aşa că mă abţin, să nu scufundăm arca sub greutatea lor.
ApreciazăApreciază
Dl.Goe said
@D’Artagnan – Haideti domnu D’Artagnan fiti serios. Cum sa se scufunde Arca? Faceti misto då noi? N-are cum. Si nu doar pentru ca nu e Radu Humor destul de gras pentru asta ci pentru ca, asa cum am tot spus-o si o repetam, sus-tzinând sus si tare, Arca nu-i pe apa ci pe un deal de nisip aflat pe locul pe care s-a aflat candva o mare. Pe vremea aia dealul era banc. De nisip. Si facea bancuri cu pesti(i). Prin urmare puteti aduce articolul fara probleme. Va garantam ca va fi citit si comentat. Avem humor. Daca are Romania avem si noi. Inevitabil. Daca eram pe Mercur sau pe alte planete aveam altceva. Dupa specificul locului… Asa insa avem ce are Romania. Vivat.
ApreciazăApreciază
Radu Humor said
Mda !
Unii de la Romania n-au rămas/păstrat decât cu …mania, care pe timp mai geros se poate transforma chiar într-o Germanie 😉
Să vezi atunci cum o suspendă Băsescu pe văcuța merkel în vestitele cârlige ale vreunui abator german 🙄
Dacă nu cumva l-o pune aia pe el !
Președinte 😉
ApreciazăApreciază
Athena said
România, o ţară tristă plină de humori !
ApreciazăApreciază
Dl.Goe said
…si de razi sau mai bine zis de râzi din åstia care se scriu musai cu „â” ca in România… Dublu umor…
ApreciazăApreciază