(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

De retinut

Posted by Arca lui Goe pe Septembrie 5, 2012

De retinut

Pentru mâine

Si pentru poimâine
plus un secol

Bun pentru arhivare

Inclusiv pe Arca lui Goe

Potopul e mai aproape decat ori/alt când. Va.

* * *

Clasa politică ne va învăţa să reabilităm cuvântul prostie
de ANDREI PLEŞU

E 28 august, adică a doua zi după ultimul act – şe­dinţa Camerelor pentru citirea deciziei CCR – din spec­tacolul estival politic. Ca fin observator al „obs­cenităţii politice“, cum vi s-a părut?

Tot ce s-a întîmplat până acum mi-a lăsat o senzaţie de teatru mediocru: se poate spune orice, se poate face orice, se poate spune una şi face alta, nu mai e clar dacă disputele „strategice“, chiar şi cele din in­teriorul aceleiaşi formaţii politice sau al aceleiaşi ali­anţe, sunt reale sau de faţadă, serioase sau nu. Se spu­ne mai întâi în gura mare: „nu vom merge în sa­la de şedinţă, vom boicota cvorumul“ (asta după ce s-a decretat că boicotul e o crimă naţională), apoi se spune: „mai staţi puţin că poate venim, mai ne­go­ciem oleacă“, după care se spune: „hai că venim, măcar noi ăştia din PSD, dar PNL nu vine“; ur­mea­ză: „hai că poate venim şi noi, câţiva penelişti, ca să facem posibilă şedinţa“, pe urmă Ponta îşi chea­mă ciracii la lucru prin SMS, dar, după lectura de­ciziei Curţii, mai toţi încearcă să-şi spele, viril, obra­zul zicând că „acceptă“ decizia cu pricina, dar că e o decizie greşită. Toate astea denotă o vocaţie a bâl­bâielii care a definit fiecare etapă a nărăvaşului re­ferendum din iulie. Până la urmă, avem de a face şi cu o fraudă logică, şi cu una morală: dacă decizia Curţii e greşită, dacă e ilegală, dacă este o „in­frac­ţi­u­ne“, cum spune Dan Şova, atunci, acceptând-o, te declari singur complice la o infracţiune. Dar în rea­li­tate nu e vorba decât de un imatur joc de glezne şi de mici spasme de furie.

Am auzit că ar fi vorba de o strategie de ma­na­ge­ment al eşecului.

Mai bine făceau un mai bun management al reuşitei. Ce n-au reuşit în ofensivă n-are cum să le reuşească în defensivă. Nu s-au dovedit nici măcar pro­fe­sio­nişti ai eşecului… Totul a fost bălmăjit şi isteric. Când ai, ca unic „program“ politic, înlăturarea lui Bă­­sescu, se impun, tehnic vorbind, anumiţi paşi pre­liminari de natură să garanteze, cât de cât, succesul. Dar n-au avut răbdare, s-au repezit. Şi vorba lui Lu­cian Raicu, o citez mereu: Lucian Raicu, când se dis­cutau fineţuri politice şi reacţii brambura ale unor scri­itori sau ale altora, spunea din când în când, cu vocea lui piţigăiată: „da’ de ce nu folosim şi cu­vân­tul prostie?“. Şi aşa este. Clasa politică ne va învăţa să reabilităm şi să folosim mult mai frecvent acest ter­men.

Totuşi, ce s-a întâmplat cu noi în vara asta? Din­tr-un elev silitor, care respectă o reţetă austeră, România a devenit o oaie neagră.

Da, am sărit brusc din rând, cu atâta violenţă, cu atâta inabilitate, încât am devenit inclasabili. Într-o uniune cum e UE şi în general într-o alianţă po­li­ti­că, trebuie să fii predictibil, trebuie să se ştie unde eşti aşezat, ce principii şi valori te motivează. Noi am dovedit că nici noi nu mai ştim clar unde sun­tem aşezaţi. Reacţia partenerilor noştri a fost fi­reas­că. Şi salutară. Iar ideea că tot Occidentul, Statele Unite, toate instituţiile europene au aflat despre aceas­tă neaşezare sau proastă aşezare de la o „clică“ subversivă finanţată de ICR, „din banii cetă­ţea­nu­lui“, este de un comic care a sporit probabil per­ple­xi­tatea celor din afară. Pentru că nu aud des ditamai ţara membră spunându-le că ei, în afară de ce află pe bază de zvon şi de trădare naţională, nu ştiu ni­mic despre ţara cu pricina: n-au instrumente de in­ves­tigaţie, n-au informaţii, n-au ambasadori, n-au ser­vi­cii, n-au nimic. Trebuie să vină câte un gazetar trist sau vreun fanatic pedelist ca să le spună că „situ­a­ţiunea“ e groasă. Revin la vorba lui Lucian Raicu…

Dar lucrul ăsta l-au susţinut chiar mai mulţi in­te­lectuali – d-na Zoe Petre, stratega lui Emil Cons­tan­tinescu –, care au adresat o scrisoare Comisiei Eu­ro­pene, lui Barroso, în care le atrăgeau atenţia că sunt dezinformaţi.

Îmi pare foarte rău de această evoluţie a d-nei Zoe Pe­tre. Eu am socotit-o întotdeauna şi continui s-o so­cotesc un om cultivat şi bine orientat în plan geo­politic. În plus, e un om cu experienţă. A fost direct implicată în politica externă a ţării sub Emil Cons­tantinescu. Am fost alături de ea la diverse dezbateri în Statele Unite, în Europa, cu privire la aspiraţiile noastre (de atunci!) de integrare europeană şi euro­atlantică. Or, s-o văd acum, dintr-o dată, susţinând un discurs care seamănă cu discursul naţional-co­munist despre „agenturi“ şi despre nedreptăţile pe care ni le face mapamondul, când de fapt, în ţări­şoa­ră, totul e în ordine (în afară de Băsescu), să o văd în acelaşi cor cu Ion Iliescu, după ce, ca partizan al lui Emil Constantinescu, a spălat pe jos cu el ani de zile, e mai mult decât o surpriză. E o dramă. Am sfâr­şit prin a-mi spune că e vorba de umorile ma­ternităţii… Numai mamă să nu fii! Te trezeşti că faci tot felul de nefăcute. Vrei ca flăcăul tău să ajungă ministru, ei bine „faci totul“: îi scrii lui Barroso, „muşti şi rupi“ la televiziune etc. Pe listele de care vorbiţi am văzut, de altfel, cu stupoare, şi nume de oameni la care ţin şi pe care nu-i credeam capabili de atâta stângăcie. Ei sunt liberi, fireşte, să creadă ce vor. Nu se pune problema să-i suspectezi, din prin­cipiu, de rea-credinţă sau de calcule opor­tu­nis­te, dar e uimitor să constaţi cât de uşor pot fi pă­că­liţi de conjuncturi confuze, frustrări personale, pre-opţiuni. Ar putea învăţa câte ceva, dacă ar fi atenţi la ce se întâmplă. Luaţi cazul bietului Andrei Marga: s-a zbătut ce s-a zbătut, a apărut, cu un surâs su­ficient, seară de seară, luni (ani?) de-a rândul, în emi­siunile Antenei 3, combătând drastic tot ce-i mi­rosea a „fascism“ în Guvernul Boc (şi totul îi mi­ro­sea a fascism, fiind în privinţa asta foarte aproape de Iliescu, care şi el a redescoperit zelul antifascist al ti­nereţii), iar acum a fost evacuat scurt, ca o anexă ne­semnificativă, de chiar „beneficiarii“ săi. Să treci de la o instalare prepotentă şi iradiind mulţumire de si­ne la o poziţie de şomer politic trebuie să fi fost o ma­re dezamăgire, o lecţie dură. A fost vizibil ofen­sat, dar se pare că promisiunea unei alte şefii (ce-i drept, mai modeste) l-a biruit din nou. Îmi pare rău şi de alţii. De Daniel Barbu, de pildă. Băiat deştept şi citit. Dar la cât a fost de activ şi fioros în „tabăra cea bună“ merita şi el ceva mai mult decât două săp­tă­mâni de consilierat prezidenţial. Mă mir că n-au căpătat câte ceva şi alţii, care de vreo doi-trei ani
tr­ăiesc în regim de front. Doar Claudiu Săftoiu a prins un mic post la televiziune…

Cum mic? E mare. E PDG.

El are talentul de a face din orice post pe care îl ob­ţine un post mic. A mai încercat şi la Preşedinţie, şi la SIE. Este într-o permanentă luptă cu imaginea lui despre sine.

La momentul aderării noastre la UE, nu existau eurosceptici. Procentul celor care doreau aderarea era imens. În vara asta, am remarcat un, ca să vă iau cuvântul, furor antieuropean. Nu eurosceptic, ci antieuropean de-a dreptul.

Încurajat de discursul oficial al ultimelor două luni. Din punctul ăsta de vedere, eu socotesc că d-l Crin An­tonescu s-a comportat mai mult decât ires­pon­sabil. Nu e normal ca, dintr-o ambiţie personală, să vrei să disloci o naţiune întreagă din propria ei tra­diţie europeană şi să o împingi spre furii demne de anii `50. Un om care a făcut, cum-necum, o fa­cul­tate, un om care, când îşi ia concediu, ca în zilele as­tea de pildă, nu se duce la Isaccea, ci pleacă totuşi în Occident, un om care iubeşte atât de mult limba en­gleză încât ţine s-o vorbească chiar dacă n-o ştie, n-ar trebui să se complacă în retorica lui Jirinovski. Dar ar mai fi de spus două lucruri. Întâi, e foarte cu­rios că o naţiune care ani de zile s-a luptat tenace să intre în UE şi în NATO dă brusc semne de răzmeriţă „anticolonialistă“. Nimeni nu părea, în faza pre­ade­rării, să pună la îndoială legitimitatea şi necesitatea integrării noastre într-o ordine din care fuseserăm ex­cluşi samavolnic, după război. Cum s-a trans­for­mat, dintr-o dată, acest afect proeuropean într-o ţâf­nă antieuropeană, şi asta numai din cauză că suntem supăraţi pe Băsescu, mi se pare o suceală mentală şi sufletească greu de înţeles. Pe de altă parte, eu mi-aduc aminte că am fost mirat încă de pe vremea când ne agitam pentru integrare – cred că am spus-o, de altfel, şi atunci – că în România n-a existat o dezbatere cu adevărat consistentă despre problema Europei. În toate celelalte ţări asemenea dezbateri s-au produs. Erau confruntări politice, erau cam­panii de presă, erau ecouri, dispute. Noi, în schimb, eram premianţi: n-aveam nimic de obiectat, eram la un nivel de unanimitate euforică. Asta a putut trece drept entuziasm generalizat, fără rezerve. Dar poate că a fost şi altceva: fie o specie de indiferenţă, fie ide­ea simplistă că UE nu înseamnă altceva decât un pa­radis al bunăstării.

Mi-aduc aminte că, în timpul campaniei pentru NATO, aţi scris un text în care vorbeaţi de „un iu­reş în izmene“. Lumea s-a amuzat, dar n-a gândit că, de fapt, vorbeaţi despre nepregătirea noastră. Poa­te că acum plătim nepregătirea de a face parte din structurile astea de civilizaţie.

Noi am folosit mereu cuvântul „pregătire“, „ne pre­gătim“, însă am înţeles în general prin această pre­gătire o suită de acomodări mai mult sau mai puţin administrative. Ne trebuia o îmbunătăţire a dotărilor militare, ne trebuiau nişte structuri vamale con­so­li­date şi măsuri mai sofisticate de securizare a gra­ni­ţelor, trebuia să adoptăm rapid o anumită legislaţie, să încheiem acorduri bilaterale cu ţările vecine etc. Deci am luat lucrurile în tehnicalitatea lor şi nu le-am gândit niciodată în profunzimea, în substanţa lor. Nu ne-am întrebat niciodată dacă nu cumva e ne­voie şi de o pregătire de alt tip, care să facă lim­pede pentru tot românul ce înseamnă o asemenea ade­rare, care sunt costurile ei, ce nu se poate spera în mod infantil de la ea, dar şi ce beneficii enorme pentru o ţară ca a noastră are o asemenea apar­te­nenţă. Pe această linie, noi nu ne-am pregătit de fapt şi acum constată şi Uniunea Europeană că nu prea ne-am pregătit.

În toate intervenţiile/disputele din vara asta, îmi dădeam seama că mulţi politicieni nu ştiu ce tra­tate europene au ratificat în parlament.

Asta arată cum se lucrează în Parlamentul României şi cine lucrează în Parlamentul României. Sunt oa­meni care votează şco­lă­reşte ceea ce le spune d-l diriginte, oameni care, de fapt, nu iau în serios lu­crurile astea: le tra­tea­ză ca pe nişte „figuri im­puse“, care trebuie exe­cu­tate fără prea multe co­mentarii. Dar nu e vor­ba numai de super­fici­a­li­tate. E vorba şi de ca­pa­ci­tatea de a înţelege aceste texte. Trebuie să ai o anu­mită experienţă, o anu­mi­tă formaţie, ca să în­ţe­legi cum trebuie un text. Mulţi parlamentari nu au pregătirea necesară. Deşi ni se tot spune că par­la­mentul e instituţia su­pre­mă, că el reprezintă po­porul ş.a.m.d.

„Poporul suveran“, se ţi­pa aseară în parlament.

E înduioşător… Am re­că­zut la cel mai de jos ni­vel al discursului patriotard de care şi-a bătut joc Ca­ragiale. Dacă e să vorbim de „poporul suveran“ şi de faptul că cei de acolo mă reprezintă şi pe mine, trebuie să spun foarte apăsat că eu nu mă simt reprezentat de inşi ca, de exemplu, d-l Cătălin Voi­cu. De ce ar fi d-l Cătălin Voicu o „voce a po­po­ru­lui“? De altfel, nu mă simt reprezentat nici de unii mai cuminţi decât dumnealui, indiferent de partea cui joacă. Foarte puţini binemerită, din punctul meu de vedere, un titlu atât de onorabil. Ca să nu mai spun că, dacă invocăm „poporul“, trebuie să ne re­a­mintim şi de sondajele de opinie care ne spun că par­lamentul e pe ultimele locuri în materie de încredere „populară“.

4%-6%!

Tocmai. Unde e „legitimitatea“ în cazul ăsta? De ce o instituţie care are 4% încredere publică pretinde că reprezintă poporul şi dă lecţii tuturor?

Parlamentul

Sunt oameni care votează şcolăreşte ceea ce le spune d-l diriginte, oameni care, de fapt, nu iau în serios lucrurile astea: le tratează ca pe nişte „figuri impuse“, care trebuie executate fără prea multe comentarii. Dar nu e vorba numai de superficialitate. E vorba şi de capacitatea de a înţelege aceste texte. Trebuie să ai o anumită experienţă, o anumită formaţie, ca să înţelegi cum trebuie un text. Mulţi parlamentari nu au pregătirea necesară.

Parlamentul e stâlpul democraţiei. Aşa îţi răspund ei.

În cazul ăsta e un stâlp fleşcăit complet. Aşa, mulţi se dau stâlpi… De altfel, în această perioadă, am asis­tat la o suită de derapaje logice şi chiar aritmetice, care pe mine mă siderează. Şi trebuie să spun că nu sunt mulţumit nici de reacţia palidă a celor care sunt în opoziţie. Auzim tot timpul, pe toate posturile bine plătite din spaţiul televiziunilor noastre, de cei 7,5 milioane care au votat pentru demiterea pre­şe­dintelui. Ideea e că aceste 7,5 milioane sunt românii „buni“ şi „trădaţi“… L-am văzut pe d-l Socaciu în­cu­rajând, cu aere de „tribun“ naţional, o de­mons­traţie de câteva zeci de persoane pe tema asta. (Apro­po, de ce o demonstraţie de câteva zeci sau sute de inşi, ale căror fizionomii şi sloganuri nu-mi dau nici ele senzaţia că mă reprezintă, de ce, statistic vor­bind, aceste grupuscule manevrate ba de Dogaru, ba de mai ştiu eu care „revoluţionar“ lovit în venituri, re­prezintă vocea poporului? Vocea poporului în­seamnă de la câteva zeci de mii în sus măcar. Ce tot arătăm o mână de oameni nervoşi şi spunem că Ro­mânia e în flăcări? Este o manipulare ieftină.) Dar să revin la cei 7,5 milioane. Câţi votanţi spune USL că avem de fapt?

Ion Iliescu a stabilit că suntem 15 milioane.

Bun. Întrucât el e conducătorul nostru perpetuu, zi­cem ca el. Dar asta înseamnă că există cel puţin alţi 7,5 milioane care nu au venit la referendum şi asu­pra opiniilor cărora noi nu avem nici o indicaţie. Da­că mi se spune – şi aici începe frauda logică – că aceşti 7,5 milioane nu au venit la vot din supunere faţă de ordinul de boicot al lui Băsescu, răspund că e o afirmaţie ofensatoare la adresa electoratului ro­mân. Adică 7,5 milioane de români („sabotorii“ refe­rendumului) sunt nişte oi decerebrate! Dacă Traian Bă­sescu le spune stânga-mprejur, toţi execută. Pe de altă parte, dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că 7,5 mi­lioane de români îl susţin net pe actualul pre­şe­dinte. Dar ştim noi, de fapt, de ce nu s-au prezentat la urne „absenţii“? Unii n-or fi venit de lene, alţii pen­tru că aveau alt program, iar alţii, probabil des­tul de mulţi, pentru că nu i-a interesat tema refe­ren­dumului. Li s-a părut că e o pierdere de vreme, că ţara piere şi baba se piaptănă, că acest re­fe­rendum este o „fiţă“ a câ­torva supărăcioşi… Ori­cum, nu avem o ra­di­o­grafie limpede a acestor 7,5 milioane. De ce mi se spune, atunci, că trebuie să mă supun unei ju­mătăţi şi să dispreţuiesc cealaltă jumătate? Ce fel de conducere de ţară e asta, care a decis că, din 19 milioane de români, nu merită respect decât 7,5 milioane? Ce fel de conducere de ţară e asta în care un preşedinte şi un prim-ministru îşi in­s­tigă propria populaţie la răzmeriţă? Eu n-am mai auzit aşa ceva. E un caz unic pe lume în care pre­şedintele unei ţări spune votanţilor lui: „pro­tes­taţi, ieşiţi în stradă“ împotriva celor care au votat altfel decât voi.

Despre cine vorbiţi?

Vorbesc de această nulitate volubilă care se numeşte Crin Antonescu. Dar o nulitate volubilă poate să fie pâ­nă la urmă strict decorativă. El însă este periculos. Comportamentul lui e de o neliniştitoare inadecvare. În plus, e într-o poziţie de putere. A practica un dis­curs în care reapar toate poncifele anilor `50, cu „cli­că băsistă“ în loc de „clică burgheză“, cu „agenturi străine“, cu anticolonialisme băţoase, de activist „pe linie“, e a suferi de o dezordine interioară foarte ris­cantă, mai ales dacă se manifestă la vârf. Revin la frauda logică, la cei 7,5 milioane care au votat contra lui Băsescu. D-l Antonescu şi mulţi dintre sus­ţi­nă­torii săi vor să inducă ideea că, întrucât au votat con­tra lui Băsescu, s-au pronunţat, fatalmente, pentru Crin Antonescu. Ca şi cum s-ar face un referendum în care am fi întrebaţi dacă mai vrem sau nu mor­covi, s-ar vota antimorcovi, şi atunci ar apărea, ve­sel, un castravete şi ar spune: „am înţeles, vreţi toţi să treceţi pe castraveţi. Mă vreţi pe mine!“. Oamenii ăia s-au dus, au votat DA, dar nu e nicio garanţie că la toamnă vor vota pentru cine cred actualii gu­ver­nanţi. Mai ales că mai sunt până atunci vreo două-trei luni şi, în ritmul în care USL reuşeşte să se facă de râs, s-ar putea să ajungă la cote de ridicol ma­xi­me. Eu nu le doresc asta, dar nici nu cred că-i mai poate ajuta cineva.

Presa

Pledez pentru o lege a presei, o lege bine gândită, care să nu suspende libertatea de exprimare, dar care să nu îngăduie pornografia (folosesc cuvântul în sensul cel mai larg). Nu se poate ca, în numele libertăţii de exprimare, să lăsăm orice ţăcănit şi orice ţoapă să ne spargă geamurile. Libertatea trebuie onorată cum se cuvine, nu folosită pentru cafturi de cartier. E nevoie şi de o recalibrare a meseriei de gazetar, care are rigorile ei.

D-l Antonescu şi-a epuizat interimatul. A rămas d-l Victor Ponta ca şef al guvernului şi cu plagiatul nerezolvat.

Domnule, în cazul lui Victor Ponta avem de a face cu un om, care, după mine, e blocat în ultimele faze ale pubertăţii: are un fel de euforie a poziţiei în care a ajuns mai repede decât şi-a imaginat. E important: a dat mâna cu Barroso şi cu alţii, a apărut în poze prin ziare, a fost luat în serios de diverse televiziuni, drept care nu se mai poate sustrage unui copilăros zâm­bet fudul şi şmecher. Abia dacă te poţi supăra pe el. Chestia cu plagiatul m-a indispus grav, până am realizat că reacţia nonşalantă a d-lui Ponta vine din faptul că el nu înţelege, de fapt, despre ce e vorba, nu e încă familiarizat cu zona academică în ca­re enormitatea gestului lui e evidentisimă. E ino­cent. Nu pricepe că greşelile politice ale unui tânăr aspirant la carieră îi pot afecta viitorul. Nu poţi să faci tumbe tot timpul şi toată lumea să te aplaude, chiar dacă ţi se întâmplă cam des să cazi în cap.

Dar nu vi se pare straniu? Totuşi, în PSD sunt nişte vulpi bătrâne, Hrebenciuc, Mitrea, care au gu­ver­nat de-a lungul anilor, care ştiu ce înseamnă po­li­tica şi care acum s-au tras înapoi şi-l lasă pe Pon­ta la butoane. Ce se întâmplă?

Da, „vulpile“ din PSD n-au făcut gafe de acest tip niciodată. Eu mă aşteptam ca Ion Iliescu, o „fiară“ politică înarmată cu destul bagaj tehnic, să in­ter­vi­nă. Faptul că şi el, şi alţi „grei“ se abţin să intervină rectificator în desfăşurarea evenimentelor derapante de pe scena USL m-a făcut chiar să-mi imaginez că e o tactică adoptată în vederea unei apropiate de­barcări a premierului, lăsat să mai zburde niţel, în aş­teptarea momentului potrivit. Dar Iliescu, din contra, a devenit hiper-„partinic“. Partidul nu gre­şeşte. Pe de altă parte, mă întreb, adesea, nu numai cum au putut fi date guvernul şi ţara pe mâna unui tâ­năr încă fraged, ci cum au dat partidul pe mâna lui? Eu cred că PSD, cu toate rezervele pe care le poate avea, e un partid destul de mare şi destul de divers ca să fi oferit variante ceva mai plauzibile. Cum să pui în braţele unui începător veleitar o ase­menea răspundere, când ai zi de zi probe că e încă nealcătuit, că trage când hăis, când cea, că as­cultă când de Y, când de X, că ba vrea şi nu poate, ba poate dar nu vrea, ba nu e lăsat să vrea, ba nu e lăsat să poată?

PNL pare mai bine structurat?

Partidul Liberal ar fi trebuit să fie, în mod natural, după revoluţie, partidul cel mai important al ţării, pentru că întruchipa cel mai bine valorile pentru ca­re s-a făcut revoluţia. A păşit cu stângul de la în­ce­put. S-a rupt într-o mie de fracţiuni, ba „aripa tâ­nără“, ba „PNL ‘93“, ba… E un partid care nu a re­u­şit niciodată să coaguleze cu adevărat. Acolo sunt oa­meni înzestraţi, pe care îi cunosc, de pildă Varujan Vos­ganian. Nu-i lipseşte nici inteligenţa, nici simţul oportunităţii, nici anumite abilităţi. Cum suportă el un ins ca Antonescu în fruntea partidului, când e clar că duce totul în jos? Până acum, doar Andrei Chi­liman a avut o reacţie sănătoasă, dar, din păcate, fără ecou. De alţii nu ştiu şi asta e iar o problemă. Es­te foarte semnificativ faptul că dacă mă pui să nu­mesc 10 inşi din Partidul Liberal mă încurc. După Fe­nechiu, Orban, Mircea Diaconu şi Haşotti mă blo­chez. Un partid care reuşeşte această performanţă de anonimitate e cu totul neobişnuit şi e păcat că toc­mai Partidul Liberal e într-o asemenea situaţie. Mă întreb: acolo nu sunt şi oameni lucizi? Tineri de anvergură? Am scris, la un moment dat, un articol, în care spuneam că toate partidele par convinse că e nevoie de o reformă a clasei politice, dar că, de în­dată ce apar unii care ar putea să provoace şi să în­truchipeze această reformă, „vechea gardă“ îi ţine la distanţă. Şi dădeam exemplele câtorva tineri apăruţi în spaţiul PDL, capabili, după mine, să mişte lu­cru­rile. I-am văzut afirmându-se pe Răzvan Ungureanu, The­odor Baconschi, Sever Voinescu, Cristian Preda, Mi­hail Neamţu, Adrian Papahagi sau Toader Pa­leo­logu. Forumiştii m-au amendat imediat: mersi, păi pe-ăştia îi ştii matale, au fost la Dilema, au fost la NEC, de-aia îi scoţi în faţă. N-am răspuns, dar am re­flectat dacă nu cumva am fost, într-adevăr, su­biec­tiv. Ei bine, nu. Mărturisesc că am căutat cu lu­mâ­narea câteva exemple din celelalte partide ca să arăt că şi acolo situaţia e la fel, că şi acolo apar tineri in­teresanţi care sunt ţinuţi la margine. Nu mi-a venit în minte niciun singur nume de acest tip, care să poa­tă fi pus în balanţă cu cei deja amintiţi: nici la liberali, nici la pesedişti. O să-i listaţi, poate, pe Pon­ta, Gust, Surupăceanu, Bănicioiu, Şova, dar regret să vă spun că diferenţa de clasă e notabilă. Cei po­meniţi de mine sunt, cred, mai bine plasaţi în ma­terie de înţelegere, în materie de limbă română şi, sper, în materie de bune şi altruiste intenţii. Uite ca­zul Şova. De câte ori îl văd, îmi dau seama că e tul­burat de un adânc complex de inferioritate. Numai ci­neva care n-are pic de încredere în sine poate fi atât de preocupat să facă, minut de minut, pe deş­teptul.

Oamenii ăştia din PDL despre care vorbiţi au fost impuşi de Traian Bă­sescu.

Aş spune mai curând că au fost impuşi de pro­priile lor talente. Unora dintre ei mi-am permis să le sugerez (sper să nu comit o indiscreţie) că, dacă intri în politică, e bine să nu începi anexat. Să păstrezi, măcar un timp, o anumită au­to­nomie, o anumită dis­tan­ţă faţă de ce e deja pe pia­ţă. Dacă intri prea re­pede în „dispozitiv“, vrei, nu vrei, pe drept sau pe nedrept, vei căpăta o eti­chetă prematură care, în­cet-încet, riscă să se trans­forme în stigmat. Da­că ar fi fost să le dau un sfat, le-aş fi spus: faceţi voi în bine ce a făcut Dan Diaconescu în rău. Pentru că Dan Diaconescu a avut isteţimea caracaleză să spu­nă: şi ăia, şi ăia sunt defecţi. Eu vin cu „a treia cale“!

Deriva

Într-o uniune cum e UE şi în general într-o alianţă politică, trebuie să fii predictibil, trebuie să se ştie unde eşti aşezat, ce principii şi valori te motivează. Noi am dovedit că nici noi nu mai ştim clar unde suntem aşezaţi. Iar ideea că tot Occidentul a aflat despre această neaşezare sau proastă aşezare de la o „clică“ subversivă finanţată de ICR, „din banii cetăţeanului“, este de un comic care a sporit probabil perplexitatea celor din afară.

Între aceste „tinere speranţe“ apar deja fricţiuni.

Sunt oameni tineri, foarte înzestraţi, dar care, ine­vitabil, au şi probleme de orgoliu. Şi când sunt atât de mulţi inşi înzestraţi la un loc, e inevitabil, e ome­neşte, e, vai, româneşte să se ajungă la tensiuni.

Vorbim acum de opoziţia de la care noi aşteptăm…

Marea, cvasi-imposibila schimbare…

Vreau să vă întreb, acum, că s-a încheiat o etapă, ce a avut USL cu ICR?

Raţional vorbind, nu există nicio explicaţie. Tot ce pot spune e că, probabil, guvernanţii s-au uitat prea mult la Antena 3. Eu am impresia că, de multe ori, nu guvernanţii impun Antenei 3 o agendă, ci Antena 3 impune o agendă guvernării, o agendă pe care de­cidenţii se tem să o încalce… Dacă Antena 3, seară de seară, vorbeşte despre ura lui Patapievici pentru po­porul român şi despre măgăruşul cu zvastică, le in­tră în cap oamenilor (care n-au idee de Pa­ta­pie­vici) că avem de a face cu un duşman al naţiei. Nu se cercetează ce a făcut, în fapt, ICR. O ranchiună personală devine, peste noapte, hotărâre de guvern. E inexplicabil, e inadmisibil şi e prima prostie pe ca­re a făcut-o USL. Dacă vrei să faci o mare revoluţie ca­re să ducă la suspendarea preşedintelui, nu începi, bre, cu o mână de intelectuali care, de bine, de rău, şi-au făcut treaba. Patapievici trebuia felicitat toc­mai pentru că, deşi avea păreri politice foarte apă­sate, în activitatea instituţiei pe care o conducea nu le-a dat curs niciodată. Deocamdată, rezultatul ma­ne­vrei „culturale“ a guvernului e dezastruos. Ins­titutul e în colaps.

În plus, a părut o urgenţă.

Totul a fost făcut în regim de urgenţă. Şi inventând penibile teorii conspiraţioniste. Chiar ieri l-am auzit pe un fost ministru al Armatei, Ioan Mircea Paşcu, susţinând ideea că ICR era un cuib de agenţi de in­fluenţă. Domnule, mi se face frică când mă gândesc că omul ăsta a fost ministru al Armatei. Asta e o ins­tituţie importantă, nu poţi s-o dai pe mâna unei mă­tuşi care face scenarii.

Pornind de la ICR, pe care îl vedem distrus acum, mai avem o gră­madă de instituţii, de relaţii internaţionale, pro­iecte, de dosare de a căror soartă nu ştim ni­mic. România este deja izolată? Ce avem de fă­cut în continuare? Ce ne aşteaptă?

Nu sunt foarte optimist. Însăşi Uniunea Eu­ro­pea­nă nu mai are acum so­liditatea şi eficienţa pe care le avea când ne lup­tam să intrăm în ea. Am spus-o şi atunci: intrăm în NATO şi în UE în­tr-un moment când şi NATO, şi UE încep să aibă probleme pe care nu le aveau. Adică fugim după un tren care se mişcă el însuşi. Prin ur­mare, momentul e foarte prost şi poate da apă la mo­ară euroscepticilor. Pe de altă parte, fără acest tip de apartenenţă, România intră în derivă. Ne-ar costa cerul şi pământul. Trebuie să punem în cumpănă bi­nele şi răul şi să vedem unde e interesul ţării până la urmă. Se vorbeşte mereu de asta, dar la noi, dincolo de demagogii la îndemână, construcţia politică e pe bază de interese personale. La noi se face politică din ură. Unul dintre beneficiile UE este că, în spaţiul ei, politica e lăsată, în general, pe mâna unor teh­nocraţi care nu umblă cu emoţii, cu afecte, cu trăiri personale. În politică, nici ura, nici iubirea nu au ce căuta. Politica nu e un loc al absolutului, nu se face cu pasiuni oarbe pentru un om sau contra unui om. E la fel de absurd să-l iubeşti politic pe Băsescu, pe cât e de absurd să-l urăşti politic. Trebuie văzut ce se poate şi ce nu se poate. Şi trebuie făcută o opţiune în funcţie de ceea ce e preferabil. Or, eu constat că oamenii de tipul Crin Antonescu trăiesc în funcţie de afecte negative. Asta nu numai că face rău ţării, eu pretind, creş­tineşte, că le face rău şi lor. Până în plan fizic. Ura te atinge, până la urmă, la ficat. Nu se poate să te scoli dimineaţa şi să te culci seara cu dinţii încleştaţi de furie. De multă vreme văd, seară de seară, la te­levizor, figuri schimonosite de ură. Nu e sănătos! Şi îi contaminează şi pe spectatori.

Referendumul

Ce fel de conducere de ţară e asta, care a decis că, din 19 milioane de români, nu merită respect decât 7,5 milioane? Ce fel de conducere de ţară e asta în care un preşedinte şi un prim-ministru îşi instigă propria populaţie la răzmeriţă? Eu n-am mai auzit aşa ceva. E un caz unic pe lume în care preşedintele unei ţări spune votanţilor lui: „protestaţi, ieşiţi în stradă“ împotriva celor care au votat altfel decât voi.

Antena 3 execută agenda pe care a dictat-o Voi­cu­lescu, care este şeful lor.

Da, dar s-a petrecut un fenomen, explicabil psi­ho­lo­gic. De unde unii au început să se enerveze pe bani, până la urmă şi-au asumat „cauza“. Acum sunt mi­litanţi. Nu mai au aerul că execută. Sunt confiscaţi până în rărunchi de „misiunea“ lor sacră…

E ceva de făcut? Ne putem întoarce pe drumul ăla pe care e clar că l-am parcurs rapid înapoi în vara asta?

Nu. Răspunsul meu e nu. Dacă se va întâmpla, va du­ra, vom fi înconjuraţi încă mult timp de un cearcăn de suspiciuni, de neîncredere, de perplexitate. Şi va trebui să ne gândim foarte mult la o formă de co­mu­nicare cu propria noastră populaţie, care să calmeze şi să clarifice lucrurile. Nu e vorba să facem pro­pa­gandă şi muncă educativă, dar e vorba de un fel de a comunica şi cu cei 7,5, şi cu ceilalţi 7,5 (care, de fapt, sunt mai mulţi), în aşa fel încât nici unii, nici al­ţii să nu mai fie victimele unor întâmplări care trec peste capul lor. Pledez, între altele, deşi ştiu că asta stârneşte tot soiul de stenahorii, şi pentru o lege a presei, o lege bine gândită, care să nu sus­pen­de libertatea de exprimare, dar care să nu îngăduie pornografia (folosesc cuvântul în sensul cel mai larg). Nu se poate ca, în numele libertăţii de ex­pri­ma­re, să lăsăm orice ţăcănit şi orice ţoapă să ne spar­gă geamurile. Libertatea trebuie onorată cum se cu­vine, nu folosită pentru cafturi de cartier. E ne­voie şi de o recalibrare a meseriei de gazetar, o me­serie esen­ţială în orice stat de drept, dar o meserie care are rigorile ei. După părerea mea, la noi e o meserie pe cale de dispariţie. Gazetarul, aşa cum îl văd eu ma­nifestându-se, e, de cele mai multe ori, şi de o parte, şi de alta a „baricadei“, un simplu activist. Membru zelos al unor staffuri de campanie. Agent pro­vocator. Pesimismul meu vine şi de acolo că exis­tă oameni, vorbeam adineauri de Zoe Petre, dar pot numi mai mulţi, pe care credeam că îi cunosc de ani de zile şi care constat că pot avea ieşiri, reacţii, ju­decăţi care nu mai seamănă cu ei, aşa cum îi cre­deam eu că sunt. Nu ştiu cum să mă port când mă întâlnesc cu cineva care mi s-a părut 30 de ani în regulă şi care brusc pare otrăvit, lovit de urticarie. În­ţeleg, orice om se răzgândeşte, orice om are drep­tul să-şi schimbe părerile, dar ca să fi fost, de pildă, un mare luptător anti-Iliescu şi să termini de gât cu el…! Să observăm, de altfel, că a apărut din nou pe piaţă, masiv, delictul de opinie. Faptul de a nu fi an­ti-Băsescu este stigmatizant, după cum şi faptul de a fi anti-Băsescu este, pentru mulţi, o ofensă. Prin urmare, sunt tot felul de fenomene care arată că n-am fost pregătiţi nici pentru decembrie ‘89, nici pentru intrarea în UE, nici pentru intrarea în NATO. Trăim spasmodic, scuturaţi de tropisme obscure. S-ar zice că tot ce am reuşit în decembrie ‘89 a fost să obţinem dreptul de a bate câmpii. Am câştigat şansa de a folosi libertatea ca nişte evadaţi, nu ca nişte oameni întregi.

Interviu cu ANDREI PLEŞU, realizat de RODICA PALADE

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: