Pre-luari de la Poluri

„Un Monic si o Meduza
Stau pe plaja, buza-n buza,
El propune, ea refuza
Nu se ARD…” – cântec vechi

Polul Leca – Komisarii lui Papahagi. Dezvaluiri. Hermeneutica pura

Unul dintre exponentii noii Aliante Romania Dreapta, Adrian Papahagi nu rateaza nici el ocazia sa taca intelept in anonimat. Nici el, pe langa ceilalti colegi de-ai sai, care de acum s-au consacrat intr-ale nefacutelor si nespuselor. 

Si, dornic sa evadeze din anonimat cu orice pret, risca si el sa compromita definitiv eticheta de intelectual care i se lipeste cu tot mai mult zel de frunte de catre ai sai confrati. Rezultatul? Previzibil. O penibilizare si mai mare, nu doar a sa, ci si a intregii idei de intelectualitate de dreapta.Un efect nefericit, pentru ca parca nu am mai fi avut nevoie de inca o dezamagire, dupa lista nesfarsita a delicateselor pe bani publici ale lui MRU, pe langa „mahalaua inepta” a lui Baconschi, pe langa funiile de usturoi cu care Neamtu vrea sa alunge dracii din politica si, pe langa toate celelalte nespuse ale acestor baieti a caror singura grija pare sa fie precizarea de fiecare data a studiilor lor inalte si extrem de aprofundate. Ar fi fost de ajuns toate cele de pana acum.

Dorinta de a deveni insa cunoscut si astfel de a-si creste sansele la alegeri in colegiu l-a facut pe Papahagi sa dea cu batul in balta, iar apoi sa nu se lase si sa sara si cu picioarele. La inceput, Papahagi posteaza pe contul sau de Facebook asta: „La urma urmei, daca am ajuns sa avem unpremier plagiator, pucist si cheguevarist, de ce n-am avea in scurta vreme o presedinta rroma, lesbiana si atee”. O adevarata stoarcere hermeneutica a adevarului din starea de ascundere si aruncat sfidator mahalalei de pe Facebook.

La asa cuvinte si idei, Alina Mungiu Pippidi face greseala sa il bage in seama si scrie un text intitulat chiar asa: „RASISTII LUI BACONSHI. NOUA FATA A DREPTEI”, text publicat pe romaniacurata.ro si preluat, apoi, si de criticatac.ro. Daca lucrurile s-ar fi oprit aici, nu cred ca subiectul mi-ar fi atras mai mult atentia decat sa imi spun ca „uite, inca unul care o ia razna in spatiul public”. N-a fost sa fie. Papahagi nu s-a lasat, a contraatacat. Si inca si mai dur, si mai penibil decat proastia scapata la initial.

Dovada stau primele cuvinte din raspunsul sau. „Am publicat ieri pe Facebook (retea de socializare privata, nu organ de presa!) un textisor in care analizam alaturarea Victor Ponta–Remus Cernea„. Adrian Papahagi, contributors.ro. Discutia ar trebui sa se sfarseasca aici, din moment ce pentru intelectualul, care se mandreste cu studii aprofundate de hermeneutica si zeci de alte domenii stapanite precum literele alfabetului, intelege si considera ca Facebook este o retea PRIVATA de socializare! Intr-adevar, atat timp cat postarile tale sunt publice, te poate citi orice alt utilizator de Facebook, dar asta inseamna ca e privata.

Problema ar fi desigur un fleac intelectual in ochii marilor genii pustii din ARD. Insa din moment ce nu poti face distinctii elementare cum sunt cele dintre semnificatiile spatiului public si cel privat si diferentele dintre cele doua, ce alte asteptari de logica si/sau hermeneutica am putea avea de la un astfel de personaj? E acelasi tipar de gandire, dereglata si deraiata de la normele elementare de logica si coerenta, ca si in cazul judecatorului Danilet de la CSM, care se plangea ca atacurile la adresa sa care au pornit de la informatiile legate de procesul pe care il are cu parintii sai ar avea la baza informatii private. Da, atat de private incat erau afisate la avizierul Tribunalului Suceava si pe site-ul Ministerului de Justitie.

Ar fi inca multe de spus despre „hermeneutica” lui Papahagi, care tradeaza mai degraba, in cel mai bun caz, o inadecvare totala la politica, daca nu si o naivitate a cunostintelor si conexiune slaba cu valorile moderne ale lumii. Insa cea mai nefasta stire este ca sunt prea multi reprezentanti in noua dreapta romaneasca a acestui prea inchis si extrem de limitat mod de gandire. Si el, si Baconschi, si M. R. Ungureanu, si Mihail Neamtu – prea multi si prea multe asemanari la toti, in acelasi tip de gandire de sorginte interbelica, impletit cu alunecari prea dese in afara ratiunii, logicii si bunului simt.

In comparatie cu dogmatismul invechit si cu neo-conservatorismul elitist al noilor apolegeti ai dreptei romanesti, declaratia lui Remus Cernea, de la care a plecat tot acest tambalau, imi pare de o mie de ori mai naturala si mai civilizata: „Romania va fi cu adevarat libera si democratica atunci cand va avea presedinte o femeie rroma, lesbiana si atee”. Ba chiar are si mult mai mult bun simt.

* * *

Polul Cărtă: Sărăcirea noastră spirituală

Autor:  Mircea Cărtărescu

Prin ”speranţe” înţeleg perspectiva unei vieţi decente, cu tot ceea ce înseamnă ea, pentru majoritatea oamenilor, măcar, dacă nu pentru fiecare. O viaţă în care să poţi respira, să nu cunoşti stresul lipsurilor cotidiene şi nici pe cel al problemelor psihologice care apar într-o lume neaşezată cum trebuie. Bunăstarea materială şi cea spirituală sunt, de fapt, de nedespărţit, aşa cu e imposibil să desprindem sufletul, cu nevoile sale, de trupul din miezul căruia a răsărit.

Într-o lume prost întocmită, cum e lumea românească de azi, absolut toată lumea suferă. Marea majoritate a conaţionalilor noştri suferă de sărăcie lucie şi fără speranţă. Fiecare zi este pentru ei un chin, o trudă sisifică şi fără satisfacţii. Prost hrăniţi, prost îmbrăcaţi, locuind prost, ei se află sub o anumită limită a decenţei, şi nu doar din punct de vedere material.

Sărăcia materială transformă un popor într-o gloată. Ea produce sărăcie sufletească, educaţie insuficientă, lipsă de criterii şi de gust, naţionalism, şovinism (în general, prejudecăţi de toate felurile), delincvenţă. Trebuie să spun că provin dintr-o astfel de lume măruntă şi că n-am simţit niciodată dispreţ elitist pentru ea, ci compasiune şi solidaritate. Găseşti aici exemple de demnitate, dăruire şi devotament dacă ştii să le observi, dar în economia unui popor ce se doreşte modern această masă este o foarte grea povară.

Pentru că este o majoritate, clasa cea mai săracă dintr-o ţară ca a noastră e o tentaţie irezistibilă pentru populişti. Flatarea, păcălirea, sau asmuţirea asupra „duşmanilor de clasă” a acestei mase de manevră, mai ales în epoca partidelor de televiziune şi a aservirii televiziunii naţionale unor partide, este cel mai important efect pervers al democraţiei şi al dreptului la liberă exprimare. Dimensiunile acestei acţiuni de îndobitocire a oamenilor prin sărăcire spirituală, de transformare a lor în alegători ai celor mai josnice partide, devin groteşti în cazuri ca al Antenei 3 sau al OTV-ului. Aici nu mai există limite, căci nu mai există repere, nici măcar cel al simplei raţiuni.

Dar distrugerea spirituală şi morală a unui popor pentru transformarea sa într-o masă electorală nu ţine numai de propaganda de partid. În ultimii ani ne îndreptăm din ce în ce mai repede către o societate fără cultură, fără educaţie, fără credinţă (inclusiv credinţa în orice ideal), fără maeştri şi modele spirituale. Ne plângem mereu de bădărănia, brutalitatea şi lipsa de scrupule a celor din preajma noastră, de lumea dejecţiilor şi-a urii, care-a invadat forumurile, de reaua-credinţă a celor ce fac din alb, negru şi din negru alb. Dar nu protestăm când dispar canalele, programele şi rubricile culturale de peste tot, când scrisul şi cititul decad, când nimeni nu mai dă doi bani pe oamenii de ştiinţă şi artiştii care-ar trebui să fie, ei, nu politicienii şi crainicii, vedetele societăţii noastre. Ne îndreptăm spre o apocalipsă a valorilor care va duce cu ea, ca un tsunami, pe cel bogat şi pe cel sărac, pe cel bun şi pe cel rău deopotrivă.

Căci nimeni, în România, nu poate scăpa de infecţia morală în care ne scufundăm pe zi ce trece, nici măcar cei care-o provoacă zi de zi.

Ne îndreptăm din ce în ce mai repede către o societate fără cultură, fără educaţie, fără credinţă