(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 6 octombrie 2012

Compasul fara om

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 6, 2012

Nu stiu daca-mi voi aminti maine, sau la anul, ce imbold ma impinge sa postez azi acest poem anume. Si cu cat mai adanca va fi uitarea cu atat mai solicitata va fi imaginatia atunci cand ma voi stradui sa deslusesc misterul acestei intamplari de azi:

Am zgâriat aseara pe nisip 
formula unei alte ordini, care 
conţine-al lucrurilor tainic chip, 
cel fără de ruină şi mişcare. 

Aici, acest inel în care-ncerc 
să prind rotirea stelelor în spaţiu:
medalie de foc şi magic Cerc,
lui însuşi hrană crudă şi nesăţiu.

Iar dincolo, ca simbol înţelept,
un cort de raze cu foiţă clară:
Triunghiul către care mă îndrept
la dangatele bronzului de seară.

Nimic nu socoteam a fi străin
de-aceste prea statornice tipare
nici amfora corolelor de crin,
nici fulgerul cristalelor amare.

Mereu, ca instrumentul de suflat,
cu cântec se vor umple, căci faptura
îşi pipăie conturul terminat
abia adeverindu-le măsura.

Aşa credeam. Sub stelele târzii,
culcându-mă, strângeam pe lângă mine
compasul, inginer de armonii
Şi cocostârc al zborurilor line.

Ah! câte veacuri scapătă-ntr-un ceas
când somnul dulce-i frate cu minciuna?
Din formele de-aseară n-a rămas
întreagă şi curată vai! nici una.

Cu ce călduri de iad şi negre ploi
veniră astăzi zorile pe lume ?
Enorme bălării cu frunze moi 
foşnesc pe ţărm, ca mările în spume.

Tulpini diforme, zgârciuri pe nisip 
rănira idealul receptacol 
şi ruinară transparentul chip 
căruia eu i-am fost umil oracol. 

O, mare-n spasmuri, cu zvâcniri adânci,
de ce-ai întors genunile fertile ? 
În loc să cânte sarea, sus pe stânci 
aud foind insecte şi reptile. 

Pieziş e mersul astrelor pe grind, 
iar datina stihiilor surpau, 
de când un şoarece muri umblând 
cu stirvu-i putred cercul fără pată. 

Cu scrum şi rumeguş de furnicar 
vă veţi hrăni, voi – frunze libertine, 
ce-aţi dat uitării-aulicul tipar 
şi aria nervurilor divine! 

Iar voua, zburătoare-n stol şi pâlc, 
ştiuţa vi-i de-a pururea dar sparu 
bătaia aripilor, grea de tilc, 
prin care orice zbor devine artă! 

Vai! steaua asta merge spre amurg…
Cristalele s-au spart şi sângerează. 
Şi mii de ape lincede se scurg 
mânjind coroana fluviilor, trează. 

Ci-n mijlocul declinului lumesc 
eu stau şi-aştept, cu sfiiciune, ceasul,
când putrezi-vor florile ce cresc 
ca broaşte care-mi tulbură compasul.

Atunci, lovind cu vârful în nisip,
aceleaşi semne vor luci în soare,
păstrând în forma lor eternul chip al
lucrurilor lumii trecătoare. –

Omul cu compasul – Ştefan Augustin Doinaş

Posted in Arcaluigoeologie | 13 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: