(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for noiembrie 2012

Va rugam sa pastrati linistea! Viorele fă-te ca lucrezi!

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 30, 2012

Ultima oara cand s-a intamplat sa propun pe (b)Arca d-lui Goe un topic ce-l avea drept pretext principal pe dl.AVP, acest Dan Puric al Corabiei, a fost acum un an si mai bine pe 11 Octombrie 2011. Cu acel prilej consemnam intr-un Anunt de Ultima Oră ca danticul puric de la Corabia isi privatizase blogul:

„Incepand de azi 10 Octombrie 2011, opinia publica si omenirea nu vor mai avea acces la inestimabilele profetii si informatii furnizate cu generozitate pana acum. Doar o mâna de alesi (din pacate mult mai putin de 12) vor beneficia de izvorul intelepciunii si talentului avepian, pe blogul transformat intr-un club privat. Presupun ca minunea va tine cel mult de trei zile. Maxim-maximorum.”

Astazi se intampla iaraşi. Partial. Dupa cum cu clarviziune anticipasem la vremea respectiva (clarviziunea fiind contagioasa) minunea nu a tinut decat trei zile si-un pic, dupa care proorocul de la Corabia si-a re-naţionalizat blogul spre binele patriei si-al progresului. Si asa a ramas pana in zilele noastre, cand, iarasi patruns de straluminari divine, Omul-AVP (blogger) a decis sa inchida comentariile pe nu-mai putin celebrul sau blog, intrucat nu se mai gaseau comentatori demni de maretia textelor propuse.

(Ca fapt divers: ar trebui mentionat ca gestul său, cu totul si cu totul simbolic, a venit in clipa in care devenise iminenta retragerea ultimilor doi comentatori care-i mai populau bizara vecinatate: d-na CMM (la vedere) si dl.Goe (la buna vedere, banat). Vazand relele tratamente pe care i le aplica d-nei CMM, in semn de solidaritate cu dansa, dl.Goe l-a avertizat pe dl.AVP ca in cazul in care nu reuseste sa o intoarca pe d-na CMM din drum, printr-un gest de gentleman, atunci dl.Goe se va retrage si dânsul de pe blogul sau. Orgolios, amicul AVP, a preferat sa-si forteze norocul si, declarand molima, a inchis formal comentariile (si asa inexistente), intrand in stare de… „latenţă şi letargie”. Presupunem (nu-i mare lucru) ca si de data aceasta fermitatea minunata a bloggeului va tine tot trei zile (in care guriţa-i va tăcea) apoi, invins de atata pace, va reveni asupra gravei decizii luata in contra fiintei sale virtuale.Nimic nou sub soarele (palid) clocitoare al Corabiei parcata pe Dunare, in Infern, la căldurică. Asta ca fapt divers)

Si atunci, pe buna dreptate, prea-cinstitul cititor citit si unic al (b)Arcei lui Goe s-ar putea intreba retoric: daca nema putirinta la ce chichirez galceava? Geaba? Pentru ce inca un topic care sa-l aiba ca pretext principal pe AVP, acest Puric al Corabiei? Raspunsul nenecesar este simplu: pentru a i-lustra grava stare de confuzie pe care o traversam (si n-o mai terminam de traversat). Suntem iarasi la vremea i-lustrarilor.

Daca nu este nimic mai banal decat sa-l vedem pe ex-inamicul d-lui AVP, recte dl.Radu Humor, emotionandu-se pana la lacrimi in fata scalambăielilor patriotarde ale paparudelor de la Antena 3 (fapt de un comic ponderat), admiratia d-lui AVP insusi pentru Mircea Badea and co. ofera un prilej minunat pentru a viziona deplina comedie in care ne scufundam. Faptul ca dl.AVP a ajuns sa-l admire pe Mircea Badea (cu care se compara si se asemuieste, de buna voie) si să-l deteste pe Mircea Cartarescu (cu care nu se compara nici de frica) ar putea fi (dar vai, nu este) doamnelor, domnisoarelor si domnilor, masura maretiei adânciturii in care a alunecat natia. Totusi o privire retrospectiva asupra evolutiei genului Padina (in care intra, vai si iarasi vai, atat de mulţi) ne-ar putea ajuta sa intelegem ca acest proces de convergenta catre stabila stare „radu humor”, era unul previzibil, sensul gradientului „progresului” la „intelectualii” marginali acesta fiind, in mod inexorabil.

Cum a ajuns dl.AVP (si altii ca dânsul) sa declare senin (citez din memorie):

„si deci – asa cum am spus mai demult – pentru mine “raul cel mic” e pur si simplu cel care poate ajunge la putere, 😯 hic et nunc, dar nu fiindca ista ar fi mai putin rau inlautrul sau, ci baremi fiindca e mai destept si mai potent decat adversarul sau de moment si deci poate conduce cat de cat boboru meu si al tau, de bine, de rau…”

n-ar trebui sa fie un mister pentru cei care stiu cu cine avem de-a face. Prin urmare dl.AVP tine cu guvernul, dar tine si cu opozitia… cand vine la putere, domnia sa este o fiinta simpla ca un lemming, care se deplaseaza strict in linie dreapta, cap compas pe frimitura. Raul cel mai mic fiind mereu cei care sunt la putere. E simplu, nu?

Dl.AVP ramane totusi o victima de lux a propagandei mizerabile a sistemului ticalosit, fiind emblema unei victorii a acestei propagande mult mai spectaculoasa decat victoria facila obtinuta asupra milioanelor de razi-humori. Dl.AVP a ajuns (a fost adus) sa admire si sa imbratiseze mijloacele de lupta ale sistemului ticalosit. Pentru dansul totul in „era netocratica” (un cacat stimati telespectatori) este o problema de „public relations”, de manipulare, de capacitate de a anihila adversarii prin denigrare, bascalie, pamflet, minciuni, zoaie si umori. Nimic altceva.

(Paranteza: desigur ca la imbratisarea acestor idei „novatoare” au contribuit, alaturi de eficienta prin persistenta a propagandei sistemului ticalosit, cateva tare cu care dl.AVP a venit (impregnat) din comunism (dintre care as mentiona incapacitatea sa de a intelege si accepta libertatea de expresie; a nu se crede ca-i singura tarå) precum si anumite „gingasii” personale ale sale. Este, pe de o parte foarte senzitiv la muscaturile pe care i le poate provoaca cuvantul câine (daca-i zici ca e prost, prost se simte si prost devine, fiind), iar pe de alta parte este mare fanfaron, imaginandu-se pe sine (nu se stie de ce) un geniu pustiu si neinteles al pamfletului (iconoclastic), macar de talia lui Mircea Badea, vazandu-se deci competent intr-o lume in care pentru a ajunge la putere asta se cere: pamfletareala si nimic altceva, abilitatea de a manipula astfel masele, oricum tâmpe. Cine manipuleaza mai bine, e mai bun, indiferent de orice altceva (abilitati, competente si intentii politice, economice, geo-strategice, socio-culturale, etc, mofturi), asadar o lume ideala in care unul ca dl.Avpe (marginalizat pe nedrept) si-ar putea proba utilitatea si competentele. Incolo nu. Si ca dansul nu-i unul ci foarte multi: o armata intreaga de „intelectuali” marginali care se cred „gururi” in ale analismului politic. Am incheiat paranteza).

Sensul devenirii d-lui AVP se vede bine pe directia care leaga doua declaratii ale sale facaute la o oarecare distanta in timp:

Esantion 1: AVP Says: 1 februarie 2011 la 22:18

04_viorel_abalaru1Stely, noi n-ar trebui sa discutam despre efectul tembeliziunilor asupra unui telespectator ca tine (mult dincolo de medie ca inteligenta si ca educatie si deci relativ imun la attackul media manipulator), ci despre efectul de maciuca in moalele capului pe care tembeliziunile asa-zis “libere” il pot avea asupra unui telespectator statistic, de o inteligenta si educatie mijlocii, si cu atat mai cumplit asupra telespectatorilor subt medie ori muult subt medie (care formeaza, de altfel, o buna parte a electoratului (n.b. vezi poza alaturata)). Cum poti lasa, tu, putere ocarmuitoare, niste iresponsabili inarmati cu ditamai Tunurile Catodice se umble brambura prin subliminalele acestor bieti naivi ori needucati, subt pretextul ca-si exercita astfel “libertatea de expresie”? Daca acesti manipulatori si-ar folosi ticaloasa lor libertate doar spre a-si promova, fie si pe caile zmecheroase ale marketingului comercial, produsele, n-ar fi nicio problema, desi chiar si aici protectica consumatorului si-ar spune cuvantul sau ar trebui sa si-l spuna, la rigoare. Dar cand tu, tembeliziune comerciala, iti bati joc sistematic de seful statului, prezentandu-l in mod expres sharjat, caricat ori mincionos si denaturat, deci intr-o lumina de studio infernala, dupa care nici macar un copil de tzitza n-ar mai da doi bani pe biata “autoritate”, si cand cei pe care tu-i manipulezi astfel, in mod evident ticalos, nu sunt doar niste clienti cascalai care cumpara apa chiorensis pe post de elixirul vietii ori actiuni fni de mii de lei care de fapt nu fac nici o para chioara, ci reprezinta sute de mii sau milioane de cetateni cu drept de vot care maine vor decide nu doar pentru ei, naivii naivilor, dar si pentru tine, pentru mine si-n ultima instanta chiar pentru Romanica asta a noastra, atunci cum oare il mai poti lasa pe acest ticalos puscariabil sa-si faca mendrele, fara a-i purica la sange programele otravitoare si fara a-i ridica dreptul de antena la primul atentat contra sigurantei nationale, in fond…?

Stim bine cum s-a ridicat America din salbaticia Far-Westului, devenind nu doar Tara Libertatii, dar si a domniei Legii si Autoritatii : cu o cenzura stricta asupra oricarui mijloc de comunicare in masa, de la cinema pana la televiziune. In filmele americane din epoca de consolidare a domniei legii in aceasta tara aveai voie sa-l bestelesti, sa-l balacaresti pe un politist or judecator oarecare, da, dar in final Politia si Legea trebuiau sa invinga cu orice pret, altfel filmul nu avea voie sa iasa pe piata; aveai voie sa te iei de Presedintele Americii, dar in final Presedintele trebuia sa fie, intr-un fel oarecare, heroul pozitiv si invingator, sau macar Vicepresedintele cel Bun trebuia sa-i ia locul. Mai ales in vreme de razboi – iar vremurile astea de bajenie de la noi pot fi asemuite cu-o vreme de razboi, aloo – nu te puteai juca, decat cu riscul de a aparea in fata Curtii Martiale, cu astfel de lucruri care puteau submina autoritatea statului si inocula defetismul ori descurajarea in randul cetatenilor obisnuiti.”

Esantion 2: (dupa un an si jumatate) 28 noiembrie 2012 — AVP (vezi blogul de la Corabia)

Drept urmare, Ponta face ceea ce-ar face orice politician cu mintea cât de cât înţelegătoare (…) respectiv, mai întâi vede ce Reţea Media e a mai tare (şi care e aşa nu pentru că s-au băgat bani în ea ca într-o interminabilă căldare, ca de exemplu în TVR (…) ci e mai tare pur şi simplu pentru că-l posedă pe pamfletaru media cel mai talentat, deci cel mai în stare să cucerească inimile consumatariatului de pe nat), iar apoi joacă rolul supusului devotat în faţa Sauronului Media principal (…) deci comportându-se mai degrabă ca un actor funky total, decât ca un politician scrobit ori sobru ca un cioclu cernit (ce-ar pica pe consumatariatu media actual & pleectisit ca nuca într-un perete de granit). Deosebirea dintre politicienii cică ultraşcoliţi & nisfiriţi, de care tot îmi vorbiţi, şi actoraşul Ponta, care se preface că tremură – căci doar nu credeţi că e real ? – în faţa pamfletarului miştocar ca un biet şcolar în faţa unui învăţător bestial, pentru ca apoi să facă precum popa, împăcând şi pesedeaua, şi peneleaua, şi maalaua, şi Ioropa (…) diferenţa fiind deci că Ponta se comportă ca un veritabil politician din evul netocrat, lăsând treburile tehnice ale guvernări pe seama specialiştilor din cinul tehnocrat, iar el ocupându-se doar de imaginea publică a guvernării…

* * *

Acestea fiind zise, asteptam cu nerabdare ilustrarile urmatoare ale bloggerului/comicului AVP (un pamfletar de duzina, fara drezoina si fara chenzina) care, cu o foarte mare probabilitate, vor continua comedia pe un trend crescator, cam pana pe la Anul Nou. La anul si la multi ani. Nu-ncercati sa-i pertutbati traseele logice caci nici n-ati avea cum. Ca sa se poata concentra dl.AVP a inchis comentariile (ca dl.Ceausescu, pe vremuri, graniţele). Nu insistati, iese el din cand in cand.

Posted in Poetul Paradigma - Fo-pe-Vi | Etichetat: , , , , | 17 Comments »

Psihic si psihedelic

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 30, 2012

Psihic si Psihedelic | Publicat la 23.11.2012 | boala – spital / blogosfera – tara

Despre regres/ie – In Romania sfântului Andrei – proteguitorul

La cursurile de psihologie medicală pe care le-am urmat când eram student, ni se spunea că orice om bolnav suferă o regresie, adică o revenire a psihicului şi comportamentului său în copilărie. Acest fenomen – am fost învăţat – ar fi normal şi chiar benefic, pentru că un copil se lasă îngrijit, este aşadar compliant la tratament.

Mai târziu, când am devenit rezident de psihiatrie, am aflat din unele cărţi – în primul rând de la Herni Ey preluând o mai veche teorie a lui Hughlings Jackson, că orice tulburare psihică este o regresie. Aşadar, în psihiatrie, regresia nu mai e normală, ci e chiar o definiţie a patologicului. Sensul termenului de regresie este mai larg: nu e doar o întoarcere într-un stadiu anterior ontogenetic, cum e copilăria, ci într-un stadiu structural inferior al conştiinţei şi personalităţii, şi se însoţeşte de o rupere progresivă de realitate, care poate merge până la izolarea totală într-o lume a halucinaţiei, aşa cum se întâmplă în vis sau în delirium. Întrucât orice boală a corpului implică și o suferinţă a minţii, regresia superficială despre care este vorba în primul paragraf e doar un caz particular.

Pe măsură ce mă familiarizam cu universul spitalicesc (psihiatric şi nu numai), a devenit repede evident că regresia legată de boli nu este un fenomen doar individual, ci şi social. Spitalul este o lume regresată, de data asta într-un stadiu anterior istoriei omenirii. O regresie antropologică. Nu trebuie să ne fie teamă să o spunem: spitalele nu sunt democraţii moderne, ci mai curând lumi feudale, în care ierarhia nu ţine doar de profesionalism, ci de putere şi teritoriu. Deşi însăşi scopul existenţei spitalului este pacientul, acesta din urmă este mereu în rangul cel mai de jos al ierarhiei. Acesta este paradoxul dezumanizării în medicină: diminuarea statutului de om în scopul de a face bine.

Uneori, nu există niciun leac aparent: într-o secţie de terapie intensivă nu e timp şi loc pentru demnitatea de care beneficiem în altă parte Chirurgul nu se poate gândi la cel de pe masa de operaţie ca la un om, infinit de complex, cu viaţa, sentimentele şi pasiunile lui – va trebui să şi-l imagineze ca pe un obiect asupra căruia se poate interveni, ca să-şi facă treaba bine. De asta nu e recomandat unui medic să-şi trateze apropiaţii. Pacienţii spitalizaţi trebuie să se supună unei autorităţi uniformizante (de exemplu, toţi trebuie să poarte pijamale, să urmeze un orar strict, etc.)

Ca și în boala psihică, riscul ultim este izolarea, ruperea de realitatea convențională a bunului simț.

Şi atunci? E spitalul, deși un loc absolut necesar, inerent defect? Nu putem face nimic în privinţa asta?

Pentru Herni Ey, boala psihică nu e doar regresie, ci conflictul dintre regresie şi tendinţa permanentă spre mai bine, de vindecare. E conflictul dintre regresie şi progres. Tabloul clinic nu e niciodată imaginea patologicului, ci imaginea adaptării la patologic, în scopul supravieţuirii. E valabil pentru orice boală, și pentru starea de sănătate, de altfel.

Ar trebui să fie valabil şi pentru mediul spitalicesc.

Faptul că suntem conştienţi de elementul non-personal, regresiv și diminuant al medicinii, ne obligă  să ne străduim să fim cu un pas înaintea lui, să evoluăm permanent. Când Michel Foucault scria că orice instituţie care nu evoluează se perverteşte avea cu siguranță și spitalele în minte. Pe lângă rigorile necesare din spital, există nenumărate aspecte regresive care sunt pur și simplu dăunătoare, rodul unei proaste adaptări, al obiceiurilor maligne sedimentate de-a lungul deceniilor: carierismul, moartea domnului Lăzărescu, plățile informale, fenomene de tip Rosenhan, etc. Ar trebui să începem cu aceste probleme evidente și să nu ne mulțumim niciodată cu un status-quo.

În locul resemnării și dis-adaptării, ceea ce putem să facem este să acceptăm că,  tot așa cum niciodată medicina nu-și va epuiza obiectul, lupta de a face din mediul medical un loc mai bun nu are cum să aibă sfârșit. Și că ea ne definește, în cele din urmă. Abdicarea de la ea înseamnă abdicarea de la medicină.

Autor: Vlad Stroescu, specialist psihiatru

O dedicatie adresata tuturor intelectualilor care-si serbeaza azi onomastica,
precum si intelectualilor care il celebreaza pe Sf.Andrei
ori macar il evoca:

 

Posted in Arcaluigoeologie | 39 Comments »

Cântec de trecut Akheronul

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 27, 2012

Cred ca textul redat incontinuare, adresat in prima aparenta momentului strict, constuie in fapt, o imbinare bine dozata a catorva elemente care-l fac sa fie un manifest, un mesaj ce-si depaseste timpul si clipa cea repede. Autorul insusi este parte integranta a mesajului continut in acest text caruia ii da consistenta in egala masura prin continut cat si prin cateva „detalii” biografice. Autorul este o persoana cu o importanta notorietate publica. Autorul este un profesionist al scrisului, un creator de arta caruia i-au reusit si continuitatea si devenirea. Opera sa, de o remarcabila convergenta, l-a mentinut pe artist in starea de sclav al unui curs anume al destinului sau, pe care el, artistul, n-a incercat niciodata sa-l triseze. Autorul este astazi emblema unui destin literar implinit care se bucura de Recunoastere dincolo de limitele Timpului si Geografiei locale. In postura de cetatean (simplu cetatean) manifestarile sale au probat, la fel, consistenta si coerenta peste timp, fiind marcate mereu de Onestitate, Luciditate, Simplitate si Curaj. Abilitatea de a-ti fi credincios tie insuti, neconditionat, refuzul de a te trada spre a-ti fi mai bine, nu sunt la indemana multora. Este adesea mai usor sa fii impotriva altora (persoane, personaje, idologii, totalitarisme, dictatori) abandonandu-te, decât sa te opui acelora ramanandu-ti aliat. Suntem invadati de „eroi” din acestia (Kamikaze in balega) care s-au trådat pe sine fara complexe, in pretul cedarii in fata ispitei de a deveni „ieroi din intamplare si ambitz”, eventual remunerabili (in bani sau in natura) care se bat cu caramida-n piept pentru atestate de revolutionari, dizidenti, artisti epocali sau pentru alte foloase necuvenite si necuviincioase. Un text precum cel redat mai jos n-ar fi putut avea consistenta necesara spre a fi un manifest daca ar fi fost scris, cu exact aceleasi cuvinte, de vreun anonim sau de vreun astfel de „erou” auto-incor(n)onat. Exista asadar situatii in care semnatura este importanta pentru a asigura perenitatea meta-mesajelor incorporate in texte ce transmit mult mai mult decat ar putea-o face cuvintele ce le compun. Astfel de situatii sunt rare dar cea actuala este una de acest gen. Nu ma indoiesc de faptul ca multi nu vor fi in stare sa sesizeze ori sa recunoasca bravura si eroismul cu care, ignorandu-i pe scali, autorul a produs acest: 

MANIFEST

Între „Vocea Rusiei” şi „Deutsche Welle” înainte ştiam să alegem, acum nu mai ştim. Înainte credeam că securiştii şi cripto-comuniştii sunt răi, acum au devenit băieţii buni.

Înainte ne doream să intrăm în Uniunea Europeană ca unica noastră şansă de a rămâne în civilizaţie. Acum cei care mai gândesc astfel sunt numiţi „slugile Europei”. Înainte priveam către Occident, am ajuns să primim iar lumina de la Răsărit.

E-n regulă. Dacă aşa e voinţa poporului… Mă numesc democrat, prin urmare voi accepta ceea ce vine de la voturile din urne. Vrea majoritatea alegătorilor o guvernare USL? USL să fie. N-am puterea să mă opun. Am văzut destule la viaţa mea: am trecut prin ceauşism şi iliescianism. Voi trece şi prin pontism şi antonescianism. Dacă poporul alege să se arunce într-o aventură politică alături de oameni care au dovedit lipsă de respect pentru legile ţării, voi fi târât şi eu cu ei. Voi răbda ca demagogii şi oamenii de nimic să mă guverneze.

Dar asta nu-nseamnă că voi fi solidar cu majoritatea, că voi lua vreodată binele drept rău şi răul drept bine numai pentru că sunt mai mulţi oameni care cred aşa. Voi fi solidar, cum am fost întotdeauna, cu mica Românie care şi-a păstrat luciditatea, cu cei care au tăria să reziste propagandei, cu cei care-şi dau seama de grosolănia şi ticăloşia liderilor ce se pregătesc, triumfând de pe-acum, să ia puterea. Cu cei care, pe când Năstase, tata hoţilor de azi, aspira şi el la puterea absolută, se pregăteau să emigreze în Congo. Acestei mici Românii vreau să-i vorbesc acum, pentru ceilalţi nu mai am vorbe de stricat.

Dragii mei, suntem 25 sau 30 la sută, cum am fost întotdeauna. Vom pierde toate bătăliile în această ţară. Toate maşinăriile de propagandă au fost şi vor fi mereu împotriva noastră. Partidul liberal, în care toţi am crezut, ne-a trădat şi s-a alipit celorlalţi, făcându-i şi mai puternici, şi mai strivitori. Nu mai avem vreo secţiune politică importantă de partea noastră.

În acest moment nefericit pentru România, trebuie să fim conştienţi că suntem dimensiunea ei civilizată, pro-europeană şi pro-NATO, cei care respectă legea şi statul de drept. Suntem cei care au dreptate în isteria generală. Nu trebuie să uităm acest lucru. Dacă voi spune că trebuie să rămânem uniţi, nu mă voi referi neapărat la voturi şi la alegeri. Ci la faptul că România, cu normalitatea ei, cu valorile ei, cu oamenii ei buni, cu elita ei, trebuie să existe mai departe, orice s-ar întâmpla în plan politic. Aţi văzut şi vedeţi catastrofa culturală pe care ne-a adus-o USL-ul. Este uvertura catastrofei noastre generale.

Nu cu corupţii din lumea politică ieşim în lume, nu cu declaraţii bătăioase şi impertinente, de bătăuşi ai cartierului. Am ieşit şi vom ieşi mai departe în lume cu valorile pe care lumea le respectă.

Pe vremuri, când Frontul Salvării Naţionale minţea poporul cu televizorul, îi auzeam pe mulţi zicând: „Domnule, să ne dea o bucăţică de pământ în care să trăim noi între noi, cei care nu suntem ca ei. Ei să rămână cu trei sferturi din ţară, dar să ne lase pe noi să trăim după regulile lumii normale”. Chiar şi fără bucăţica de pământ, noi, cei care credem încă în decenţă, legalitate, etică şi cultură, avem şansa să ducem mai departe această mică Românie.

Să salvăm ce se mai poate salva din barbaria în care suntem împinşi. – Ce se mai poate salva – Mircea Cartarescu / Suntem impinsi in barbarie / Si totusi…

politologul Alina Mungiu-Pippidi

considera ca Traian Basescu este obligat sa-l numeasca premier pe Victor Ponta
daca USL va obtine majoritatea in Parlament.
In caz contrar, va fi prima data cand USL va avea un „caz clar de suspendare”

pam-pam

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: | 54 Comments »

Cea Mai Mizeră CMM

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 26, 2012

CMM sunt (se pare) initialele din Buletinul de IDENTITATE, ale unei persoane aflata in deplin anonimat dar care spera (in mare secret Polichinelle) ca oferind publicului larg aceste initiale va reusi sa iasa, astfel, din negrul si insuportabilul sau anonimat. Odata cu aceste initiale, entitatea (sa-i zicem CMM) a furnizat publicului larg din Hyperspatiul Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si Amator, o fotografie (care atesta sexul persoanei si denota o anumita varsta) precum si cateva repere biografice care indica un anumit profil (asa cum apare el in spatiul public) al respectivei creaturi. Nu se stie cine-i sunt parintii, nu se stie daca are copii, sot, frati surori. Nu se stie unde locuieste, in ce oras. Se poate presupune (din cate ne lasa sa intelegem) ca ar fi vorba despre Bucuresti, capitala patriei noastre. Nu se stie unde a copilarit. Nu se stie ce orientare sexuala si/sau religioasa are. Nu se stie nimic despre declaratia sa de avere. Nu se stie cine-i sunt prietenii, rudele si nici tarile pe care le-a vizitat. Nu i se cunosc preferintele culinare si nici viciile. Fumeaza? Bea? Ce? Cât? Ce preferinte are? Noi nu vom sti-o niciodata. In plus (adica in minus) nu stim practic nimic anume despre entitatea (sa-i zicem CMM) care ar putea-o indreptati sa aspire la iesirea plenara din anonimat. Stim insa ca toate aceste incercari au adus-o intr-o postura jenanta in care, abandonadu-se cu suspecta usurinta propriului ego, a dat cinstea pe rusine, manifestandu-se (abject este un cuvant tare dar si foarte potrivit) ca o „veverita intoxicata cu cofeina”. A reusit ca numai in cateva zile sa completeze inventarul lipsa pe Arca lui Goe cu toate lighionele care lipseau din dotare. A miunat, a schelalalit, a latrat, a scancit, a gemut, s-a scremut, a rumegat, a mugit, a rågit, a rågnit, a behait, a cotcodåcit si a urlat la luna, asmuţită cu folos de către ciobabasul mioritic de la Corabia (alt anonim transhumant cu aspiratii inalte in desert) care o asemuieste (nu se stie de ce) cu o „dobermancă”. Celor care au dubii in legatura cu suma sunetelor scoase de către entitatea CMM pe Arca lui Goe, le recomandam sa revada prestatia acesteia pe topicul vid, sugestiv intitulat Cea mai mare CMM, care prestatie a culminat cu deconspirarea nemiloasa a identitatii d-lui Goe, in viziunea CMM. Rar am vazut pe cineva capabil sa-si dea in petec cu atâta sârg. Nici macar dl.Goe,   in momentele sale cele mai glorioase, n-a reusit så se apropie de o asemenea performanta. Presupun ca prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe s-ar putea intreba care ar putea fi rostul acestui „rechizitoriu” recapitulativ cu aparenta unui exercitiu de sadism. Ne vom deslusi. Creditez ipoteza ca transformarea in (foarte) rau a CMM se aflå intr-o relatie cauzala cu tentativa iesirii din anonimat. Printre altele, as dori asadar sa consemnez aici aceasta ipotezå, precum si unele dintre argumentele in favoarea ei, pentru utilizarea lor mai tarziu, in vederea ameliorarii unor teorii mai vechi si mai generale despre anonimat, despre care s-a tot vorbit pe Arca lui Goe. Alti cititori (nu prea-cinstitul etc) neavizati si/sau neatenti ar putea considera ca dl.Goe (Razbunatorul) ar proceda acum, aici, exact in felul de care o acuza pe creatura CMM, adicå cå, invocand nu stiu ce teorii in asteptare si experiente de laborator, se dedå risipei si egoului personal, profitand de aparentul avantaj al momentului, pentru a o plesni peste bot pe dobermanca corabianului si, astfel, prin ricoseu, chiar pe ghiolbanul corabian, una din tintele predilecte ale Ego-ului d-lui Goe. Va asigur ca lucrurile nu stau deloc asa. Si asta nu doar pentru ca realmente nu exista motive serioase pentru asa ceva ci mai ales in virtutea motivelor care impun varianta inversa, adica viceversa: prezenta CMM, in toata diversitatea variantelor sale, pe Arca lui Goe, a fost eminamente benefica, iar dl.Goe are a-i multumi sincer pentru prestatiile sale, intotdeauna derulate la modul superlativ (vorbesc serios). Dl. Goe le-a apreciat si a tinut (in felul såu, sic)  la fiecare dintre personajele intrupate de CMM, carora le va si pastra mereu o vie si frumoasa amintire, in special primului (cel mai consistent dintre toate). Profit de ocaziune spre a-i transmite cocoanei ca este o damă venerabilă si spre a o ruga (cu multă volubilitate) să primeasca din partea mea asigurarea înaltei stime şi profundului respect, cu care am onoare a fi al domniei-sale prea supus şi prea plecat, cu drag, dl.Goe, barcagiu la judecătoria de pace, circumscripţia de galben submarin, poet liric, colaboratore la ziarul „Vocea Patriotului Naţional”, publicit şi studinte în drept… sau ma rog, ceva de genul acesta…

Prezenta prima a CMM pe Arca lui Goe a fost una admirabila. Identitatea inconfundabila a doamnei care comenta pe atunci era marcata prin coerenta si consistenta stilistica dar si, discret, printr-un pseudonim ales cu multa inspiratie. In aceasta calitate (comentator anonim) domnia sa interactiona viguros cu alti comentatori celebrii si valorosi care se intmpla(u) sa fie la vremea aceea pe Arca, si desigur cu dl.Goe precum si cu prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe (prin minunatele analize pe care i le oferea acestuia spre lectura). Sub pseudonim, doamna era intruchiparea elegantei, a bunei cuviinte, a bunului simt, a responsabilitatii, fermitatii, onestitatii si tariei asumarii propriilor convingeri, cu toate ca nu clama apartenenta la vreo patrie si slujirea vreunui drapel. Nu exagerez catusi de putin insirând aceste „caracteristici” deloc la intamplare. Practic lipsita de ego (nu si de personalitate) doamna respectiva nu putea fi insultata, fiindu-i evidenta taria de caracter si abilitatea de a nu lua (aproape) nimic in nume personal. Era, pe scurt, un interlocutor redutabil, tenace, cultivat, inteligent, capabil sa manevreze cu abilitate logica, retorica, argumentatia si contrapunctul, pe care nu le trada nici atunci cand vreunul dintre interlocutorii sai le abandona (invins) pentru a se deda unor trucuri frivole (sau chiar mai rau). Stia sa asculte, stia sa insiste, stia sa se opreasca. Singura bizarerie a acelui admirabil personaj, pe care nu se sfia s-o etaleze, s-o justifice si s-o argumenteze, oarecum impotriva evidentei (si a aparentelor care-i erau nefavorabile) era ideea fixa cum cå prestatia consumata in Hyperspatiul Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si Amtor, ar trebui asumata prin semnatura si nu prin pseudonim, asa cum facea dl.Goe, dar (culmea) si respectiva doamna. Imposibilitatea de a justifica intr-un mod suficient de verosimil validitatea (si mai ales onorabilitatea) unei asemenea convingeri (bizare), in conditiile in care doamna insasi se incapatana sa-si semneze productiile cu un pseudonim (gest explicat chipurile prin faptul ca utilizarea unei astfel de „semnaturi” era menita sa protejeze o tertza persoana si nu chiar pe doamna cu pricina) a constituit prilejul retragerii din activitate de pe Arca lui Goe (si din Univers) a acelui personaj (anonim) creat de catre… CMM (?) si pe care creatura, purtatoare a acestor triste initiale, nu l-a revendicat niciodata (pana acum, desigur). Tin sa-i multumesc acelui personaj pentru importanta contributie avuta pe Arca lui Goe.

Recenta sa revenire pe Arca lui Goe, in alte cateva palide versiuni, incununata de prestatia celei care-si semneaza productiile CMM (sau chiar mai urât de atât), mi-a readus in atentie faptul ca in propunerile de „de-z-batere” facute pana acum, referitoare la indivizii ce compun populatiile Hyperspatiului Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si Amator (HUVACA), in calitatea lor de componenti ai Orchestrei care interpreteaza, fara dirijor, Simfonia Ratarilor Plenare, am neglijat total o categorie aflata in plina expansiune, care numara din ce in ce mai multi reprezentanti: Categoria Semi-Anonimilor. Am propus, cu diverse ocazii, discutii (ratate toate) despre dihotomia anonim-nanonim si (mai ales) despre dihonia anonim-nanonim, in conditiile existentei anonimilor, n-anonimilor precum si falsilor anonimi, respectiv falsilor n-anonimi, dar si in contextul „impuritatii” acestor „rase”. De exemplu AICI si/sau AICI. Totusi despre Semi-Anonimi mare lucru nu s-a spus inca niciodata. Prestatia recenta a d-nei CMM imi ofera prilejul de a aduce vorba despre acesti… „pseudoanonimi” care au existat pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri si pânå in zilele noastre. Ne vom opri intr-un viitor topic la aceasta categorie atat de bine reprezentata si in seama neluata. Incå.

Posted in Arcaluigoeologie | 74 Comments »

Plin de Gol

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 24, 2012

… despre Univers este vorba…

Emptiness – by Rohan Rathore

O love of mine…
with a song and a whine…
You’re harsh and divine…
like truths and a lie.

But the tale’s end not here…
I’ve nothing to fear,
for my love is yell of giving and hold on.

In the bright emptiness…
in a room full of it…
is the cruel mistress o ho…

I feel the sunrise
that nest all hollowness
for I have the way to go, not come…

And I feel so lonely yea…
There’s a better place from this, emptiness..

And I’m so lonely yea…
There’s a better place from this, emptiness.. yei yei yei ya…

Aa… aa… aa…

Tune mere jaana
Kabhi nahi jana
Ishq mera dard mera.. haaye…

Tune mere jaana
Kabhi nahi jana
Ishq mera dard mera…

Aashiq teraaa…
BheeD mein khoya rehta hai…
Jaane jahaaN…
Poochho to itna kehta hai…

And I feel so lonely yea…
There’s a better place from this, emptiness…

And I’m so lonely yea…

There’s a better place from this, emptiness… ei yei yei ye… 😉

* * *

Surse fotografii:

http://caffeineepiphanies.wordpress.com/2012/03/09/five-minute-friday-empty/

http://www.paintingsilove.com/image/show/107422/the-beauty-of-emptiness

http://masacrar.deviantart.com/art/emptiness-56533466

http://feramoo.deviantart.com/art/Ocean-of-Emptiness-182381786

http://waldemarart.deviantart.com/art/Emptiness-2-1270884

http://photo.net/photodb/photo?photo_id=2760159

http://helionn.deviantart.com/art/Eye-of-Emptiness-73331667

http://www.redbubble.com/people/annepic/works/1716905-emptiness

http://www.labiennale.org/en/cinema/archive/67th-festival/lineup/off-sel/orizzonti/clay.html

http://arthag.typepad.com/arthag/2011/02/cui-xiuwen-eli-klein-fine-art.html

http://p0m.deviantart.com/art/Blue-Emptiness-142048962

http://spiritloft.wordpress.com/2012/08/30/emptiness-in-action/

http://sister-sleep.blogspot.com/2010_11_01_archive.html

http://nathaliechikhi.com/?page=work&id=emptiness-sculpture

http://thescheherazadeproject.blogspot.com/2006/06/theme-for-619-732006.html

http://urshine.blogspot.com/2010/12/emptiness-to-loneliness.html

http://www.jia-inc.com/product/emptiness/

http://nathaliechikhi.com/?page=work&id=emptiness

http://www.sinnlos.st/showpic.php?pic=dokupics/emptiness_book_open_206kb.jpg&alt=emptiness+between+stars+-+book_open

http://www.pxlshots.com/images/contests/emptiness/fullsize/?SA

http://www.inqb8r.net/releases.php?ariu_kara&emptiness_it_looked_for_her

http://community.eveonline.com/background/potw/default.asp?cid=13-12-10

http://blogs.office.com/b/office_comics/archive/2009/03/04/zen-thoughts-ideas-emptiness.aspx

http://fineartamerica.com/featured/emptiness-ii-photodream-art.html

http://www.flickriver.com/photos/tags/szabolcsjcsorge/interesting/

http://special-k611.blogspot.com/2011/05/emptiness.html

http://wiki.ffxiclopedia.org/wiki/Emptiness_Investigation_Note

http://wallpaperpassion.com/download-wallpaper/17407/emptiness-wallpaper

http://alshemi.deviantart.com/art/the-emptiness-studio-drawing-175586958

http://www.snibbe.com/projects/print/emptinessprints/

http://hsuanchi.com/blog/

http://www.pentaxforums.com/forums/monthly-photo-contests/123830-empty-raft.html

http://www.paintingsilove.com/image/show/120970/emptiness-water-color-on-water-color-paper

http://fineartamerica.com/featured/emptiness-andre-giovina.html

http://www.rmanyc.org/nav/exhibitions/view/772

http://www.scarfinger.com/3.html

http://fineartamerica.com/featured/emptiness-laurie-search.html

http://favim.com/image/487864/

http://www.elephantjournal.com/2012/06/dealing-with-emptiness-joshua-d-barzell/

Posted in Arcaluigoeologie | 13 Comments »

Bârne, paie si paralele inegale

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 23, 2012

Esantion I – Autor I

Despre stenograme si autosesizari

Am aflat, din relatarile de presa, ca CSM s-a autosesizat in legatura cu stenogramele aparute din dosarul in care este judecat Sorin Blejnar si in care sunt surprinse discutii intre acesta si presedintele Traian Basescu.

Vreau sa precizez de la bun inceput ca sunt de acord cu aceasta actiune, daca par sa existe anumite probleme privind respectarea procedurilor judiciare de catre procurorul de caz.

Stenogramele ne aduc tuturor aminte de ce va lasa mostenire regimul Basescu: ura, mizerie, metode subterane… De la el si de la Morar a inceput aceasta practica. A lupta pentru justitie este una – corect si laudabil. A folosi stenograme pentru a murdari spatiul public – e cu totul altceva…

Am cateva anunturi/intrebari:

– CSM a procedat corect cerand ancheta. Dar de ce doar acum? De ce, de pilda, nu s-au sesizat la fel la inceputul anului, cand au aparut in presa stenograme si despre mine?

– Voi cere si oficial CSM sa imi trimita (ca simplu cetatean, nu ca prim ministru) rezultatele anchetei interne, daca exista, referitoare la cine a dat in presa convorbirea telefonica de doua vorbe dintre mine si procurorul George Balan (reamintesc ca, in acel caz, spre deosebire de cazul actual, nu exista nici rechizitoriu, nici cerere de arestare, nici dosar in instanta – asa cum e in cazul Blejnar). Iar daca o astfel de ancheta s-a demarat, as vrea sa stiu care sunt criteriile pe baza carora unele anchete sunt anuntate public si altele nu!

– Voi mai cere CSM sa investigheze legatura mea cu procurorul din cazul Blejnar. Eu, personal, nu-l cunosc! Cred insa ca doamna Macovei il stie mult mai bine…

– CSM este o institutie care trebuie sa apere interesele tuturor, atunci cand se ridica semne de intrebare asupra respectarii procedurilor judiciare. Amintesc de faptul ca, din acest punct de vedere, Romania a avut suficiente probleme la CEDO.

Suntem membri ai Uniunii Europene de peste cinci ani. Independenta Justitiei, respectarea procedurilor, drepturile omului, principiile statului de drept nu mai pot fi doar cuvinte goale folosite doar cand acestea corespund unor interese de moment.

Ne-am saturat cu totii de dubla masura a unor institutii, care reactioneaza intr-un fel cand e vorba de cetatenii obisnuiti, dar total diferit atunci cand vine vorba de Traian Basescu!

* * *

De ce il sustin pe Mircea Cartarescu?

Nu o fac pentru a ma lauda cu citirea cartilor sale in campanie si nici pentru asocieri de imagine – pana la urma, diferentele de opinie dintre noi sunt multe si clare. Dar cred ca trebuie sa fim alaturi de un nume mare al culturii romane contemporane, indiferent de diferentele de opinie.

Cred ca Romania are mare nevoie de o victorie a lui Mircea Cartarescu in competitia pentru premiul Nobel. Ar fi o mare mandrie pentru noi, ca tara. Am aflat care sunt cotele principalilor candidati la acest prestigios premiu si stiu ca, desi nu se afla neparat pe lista scurta, Mircea Cartarescu are o sansa importanta. Este mai bine cotat decat multi autori importanti ai lumii, iar acest lucru este deja o mare realizare, pe care o salut.

Nu suntem mai multe Romanii, chiar daca politica uneori ne separa foarte mult. Suntem o singura tara si, atunci cand avem o valoare, trebuie sa o salutam si sa o sustinem.

 

Esantion II – Autor II

Dar nu acesta este cel mai tare dintre toate elementele caracteristice actului religios, ci altul. Vă spuneam că în orice act există o explicare a actului, există adică un termen [pe] care îl intenţionează actul, către care se îndreaptă, un termen în afară de conţinutul însuşi psihologic, către care se orientează, pe care-l intenţionează actul, în actele sufleteşti obişnuite, termenul acesta este şi mai obişnuit; adică, în actele sufleteşti pe cari le studiem noi în psihologie în genere, termenul religios este totdeauna în cealaltă lume. În actul religios, termenul acesta este în afară de lume, adică termenul acesta constituie cam ceea ce am putea noi numi un fel de absolut. De ce? Afirmarea mea nu este deloc nouă şi nici nu cred să fie combătută. Necesitatea ca termenul care împlineşte actul religios, [adică] celălalt pol al actului religios, să fie în adevăr de natură absolută, este simţită în genere în toate religiile existente. Chiar la panteism, adică sistemul de religiune în care cel care trăieşte actul religios se confundă oarecum cu obiectul din afara lui, adică în care divinitatea şi existenţa sunt noţiuni ce se suprapun, în care divinitatea este tocmai sinteza totală, unitatea existenţei în genere, chiar şi în caracterul acesta de religiune se subliniază caracterul absolut al celui de-al doilea pol al actului religios, prin afirmarea că universul este infinit.

De ce universul este infinit propriu-zis în panteism? Nu este vorba de o deducţiune strict filosofică. Universul, sub raportul filosofic, poate să fie infinit sau poate să fie finit. Universul grecesc, în cea mai mare parte a speculaţiunilor greceşti, este mărginit. Universul fizicienilor de astăzi, adică în formele einsteiniene, este iarăşi finit. Universul – hai să zicem al – lui Leibniz nu este finit; este într-un fel finit, în alt fel infinit. Adică, propriu-zis, este un univers care se mişcă în anumite limite, un microcosm. Microcosmul se mişcă în anumite limite, fără să le atingă vreodată. Sub raportul filosofic, prin urmare, universul poate să fie finit sau infinit. Sub raportul religios, nu este vorba de o deducţiune oarecare, de o demonstraţie oarecare, ci de un simţământ, la fel cum trăim noi acest univers. Ei bine, panteismul trăieşte universul sub forma lui infinită. Şi dacă forma religioasă, structura religioasă a panteismului simte şi ea necesitatea aceasta, de a trăi universul în forma infinită, este tocmai pentru că simte nevoia ca între aceşti doi poli ai actului religios – cel care trăieşte actul religios şi cel care împlineşte sau îndestulează actul religios – să se stabilească o deosebire de esenţă. De aceea, substanţa la Spinoza este infinită, iar noi nu suntem decât materie finită. Şi nu este vorba, atunci când se vorbeşte de infinitul acestui termen – al doilea termen al actului religios -, nu este propriu-zis vorba de infinit într-un singur fel, ci de infinitul absolut.

În actul religios, punctul către care se îndreaptă conştiinţa noastră nu este de aceeaşi esenţă, de aceeaşi natură cu lucrurile pe cari le cunoaştem noi, chiar dacă aceste lucruri, după cum spuneam, ar fi infinite într-un oarecare fel. De pildă, timpul este infinit în esenţa lui, spaţiul este infinit ş.a.m.d. Ei bine, în actul acesta religios infinitul este un infinit absolut – dacă se poate spune astfel -, pe câtă vreme în celălalt am găsi un infinit relativ, cum ar fi, de exemplu, în spinozism, infinitul întinderii sau infinitul spirit. Cele două atribute cunoscute de noi dintr-o substanţă, în substanţa spinozistă, sunt infinite într-un sens, dar numai într-un sens. Ei bine, în actul religios prorpiu-zis, infinitul acesta are ceva de absolut, în actul religios, noi avem dorinţe, iubim, nădăjduim, ne îngrozim. Unul din elementele fundamentale în orice religie existentă este groaza, un fel de teroare sfântă, teroare sacră, mistică în faţa divinităţii şi în faţa existenţei acesteia hipersensibile, în faţa religiunii propriu-zise.

Lucrul acesta l-a analizat, foarte mult, Rudolf Otto, în Das Heilige,[*19] care, sub raportul analizei faptului, este minunat. El stabileşte că nu există religie în care să nu fie sentimentul acesta de groază, în care sentimentul de groază să nu facă parte integrantă din însăşi structura religiei. Şi atunci, vă întreb: de unde sentimentul acesta de groază? Groază, înaintea cui? Groază, de ce? în actul religios ne supunem unei judecăţi care stă deasupra noastră. După ce criterii judecăm noi acele judecăţi cari stau deasupra noastră? Dacă le-am cunoaşte, atunci poate că sentimentul acesta de groază ar fi ceva mai redus. Este, fără îndoială, un fel de scară de felul cum se graduează sentimentul acesta de groază din religie. Cu cât elementul raţional este mai puternic într-o religie, cu atât mai mult sentimentul de groază este mai redus; adică, cu cât avem pretenţiunea că ştim mai mult, care este felul de interpretare şi cum trebuie să ne purtăm în domeniul religios, şi responsabilitatea este mai mică. Sau, mai bine zis, groaza de necunoscut este mai mică. Dar, totuşi, rămâne întotdeauna ceva necunoscut şi ceva grozav. Ceva grozav, înaintea cui? Şi dacă există sentimentul acesta de teroare sfântă, la ce se raportează ea? Se raportează la ceva de dincolo de limitele cunoscutului şi de dincolo de realitatea, de limitele realităţii sensibile, se raportează la ceva în adevăr absolut. Sub raportul empiric, groaza aceasta nu are nici sens, nici scop.

De aceea, întotdeauna, orice act religios, măsurat cu criteriile vieţii empirice, apare absurd. Dar nu este mai puţin adevărat că, cu toată absurditatea, actul acesta religios continuă să subziste.
Vedeţi, dar, că acest al doilea pol al actului religios este în adevăr ceva care trece dincolo de limitele universului nostru, este ui adevăr un absolut. Ei bine, absolutul acesta este ceea ce numim noi în genere divinitate sau Dumnezeu, o existenţă care are, oarecum, o influenţă asupra noastră, şi o să vedem ce influenţă are, dar ale cărei legi de existenţă nouă ne scapă, şi ne scapă tocmai pentru [că] acest al doilea termen, Dumnezeu, este esenţialmente deosebit de noi şi de tot ce ne înconjoară pe noi.

Deci, încă o dată rezumăm: o totalitate calitativ omogenă, din care facem şi noi parte, un pol al actului religios – un act care transgresează şi care transcende această întreagă realitate calitativ omogenă şi care se îndreaptă spre un obiect din afară şi, în sfârşit, un obiect din afară, care îndestulează actul religios şi care este ceea ce în general se numeşte Dumnezeu sau divinitate. Iată prin urmare actul religios cu cei doi poli ai lui.

* * * * * *

 Esantion III – Autor III

Despre felul în care nu poți trece printr-un cristal

Cea mai nefirească întâlnire a unei ființe este întâlnirea cu lumea cristalelor. Nu, nu mă intereasă nicidecum să vorbesc de cine știe ce giuvaericale, nu le-am prețuit niciodată, ci despre lumea ordinii absolute a cristalelor, oricare le-ar fi felul sau sunetul sau lucirea. Ființa este esența dezordinii. Întâlnirea cu o dună de nisip este, de aceea, un fapt care i se pare firesc ființei, oricât de tăcut s-ar petrece întâlnirea asta, oricât de neauzit s-ar petrece trecerea uneia de alta. Când înâlnește o structură cristalină ființa simte ca nu poate trece mai departe decât ciopârțită, tăiată în cubulețe mai mari sau mai mărunte după cum i se năzare cristalului care îi taie calea. Până și lumina se ciopârțește în felul acesta dacă nu are norocul să se izbească pur și simplu într-un ocean de opacitate. Altfel, atunci când se întâmplă să poată trece dincolo, luminii îi cresc ghimpi, ghimpi de toate felurile și culorile și cel care îi pune luminii câte un cristal dintr-ăsta în drum se bucură și zice că totul a devenit frumos și colorat, numai că luminii ruptul ei în felurite culori nu îi place cine știe ce. Culorile sunt un fel de a lipsi lumina de libertatea ei de a fi lumină. Uite că așa, oprindu-se înaintea unui cristal, făcând drumul înapoi, sau în orice alt fel numai dincolo de el nu, ființa poate rămâne așa cum i-a fost dat ei să fie, imperfectă, haotică, slabă și făcând prostii peste prostii, dar măcar ea însăși, netranșată în nici un fel, cu bucurii mici și tristeți mari, călcând peste alte ființe și fiind potecă la rândul ei pntru pachidermi care habar n-au că e și ea pe-acolo, înflorind din când în când, cântând câteodata cântece, tăcând tăceri, plescăind sunete către semenele sale, fiind adică. Uneori, în fața perfecțiunii intransigente a unui cristal, ființa poate refuza să se arate în bucătile ei albastre sau verzi sau sărate și să rămână un ghem haotic de albastru și verde și sărat, vie cât îi mai e dat să stea în starea asta, efervescentă cât mai are de ars ceva în launtru.

Globalizarea șmecheriei – preambul

Scriam într-un post mai vechi că voi rămâne dator cu comentarea raportului Stiglitz, care, zic eu, face un pas înainte în îmbrobodirea omului obișnuit. Este un instrument minunat pentru politicieni, un instrument care va demonstra cât de minunat este orice guvern și cu ajutorul căruia vom păși spre noi culmi de progres și civilizație. Scopul lui este unul singur: să înlocuiască lucrurile ușor de măsurat și ușor de înțeles cu lucruri aproape imposibil de măsurat, manipulabile și complicate. Evident, o asemenea idee are nevoie de un setup pe măsură și am convingerea că nu se va face economie de bani, imaginație și aruncarea cu personalități covârșite de diplome și de titluri pentru ca șmecheria să funcționeze.

Înainte de a comenta raportul, aș face câteva remarci care limpezesc puțin întrebările legate de felul în care a fost hotărâtă componența și conducerea comisiei cu pricina. Prima observație pe care cred că e cazul s-o fac, ca simplu soldat într-ale matematicii, este că acolo unde procesele sunt simple și măsurabile, modelările matematice au sens. Asta se întâmplă în științele naturale, aproape întotdeauna. Un profesor minunat (Eugen Soos) pe care l-am avut la facultatea de matematică obișnuia să dea un exemplu clar și ușor de înțeles. Putem determina adâncimea unei fâmtâni în două feluri. Luăm o piatră, îi dăm drumul să cadă și cronometrăm timpul necesar căderii, adică intervalul de timp dintre momentul în care am dat drumul pietrei și momentul în care auzim ‘ploc’. Folosindu-ne de calcului newtonian al timpului în căderea liberă, determinăm adâncimea fântânii. Al doilea fel este să luăm o ruletă și să determinăm direct adâncimea. Dacă cele două rezultate sunt apropiate, asta înseamnă că mecanica newtoniană este un instrument teoretic suficient de bun pentru a măsura adâncimile fântânelor și că nu are sens să târâm tot timpul o ruletă cu noi și să ne chinuim să măsurăm cu ea lucrul ăsta. Asta înseamnă că experimentele lui Galilei care fundamentrează teoria newtoniană și felul în care Newton a postulat cele trei principii din care se deduc toate rezultatele modelelor făcute cu această teorie, se potrivesc cu măsuratul fântânii cu piatra care face ploc. Nu același lucru se întâmplă dacă vrem să ne explicăm devierea razei luminoase în apropierea Soarelui, fenomen pus în evidență în timpul eclipsei din 1919. Acolo explicația vine dintr-un alt model, bazat pe teoria generală a relativității, o teorie care pleacă de la postulate complet diferite. Mai mult, cele două teorii au ca fundament geometric geometrii absolut diferite, cea euclidiană în care printr-un punct exterior unei drepte poți duce o unică paralelă și cea riemanniană în care printr-un punct exterior unei drepte nu poți duce nici o paralelă. Evident, fiecare dintre cele două teorii poate modela o anumită fațetă a realității, ambele sunt la fel de adevărate și la fel de false și nici una dintre ele (în pofida miloanelor de tâmpenii scrise pe tema asta de fel de fel de amatori) nu este cazul particular al celeilalte. Axiomele lor sunt fundamental diferite și fiecare dintre ele se bazează pe experimente și este confirmată de experimente, dar relative la fațete diferite ale realității. Am scris toate aceste lucruri pentru a justifica, foarte pe scurt faptul că atunci când cineva spune chestii de genul ‘este un adevăr demonstrat matematic’, nu e bine să ne aruncăm armura îndoielii, ci, dacă subiectul ne interesează cu adevărat, este bine să cercetăm natura ipotezelor, fundamentul lor experimental sau observațional și să aflăm dacă există cel puțin o situație în care un model construit pe baza respectivei teorii a dat rezultate măsurabile comparabile cu măsurătorile din lumea reală într-un interval de timp rezonabil raportat la scara de timp a desfășurării fenomenului modelat. Nu luați niciodată de bune afirmațiile astea cu demonstratul matematic. Succesul științelor naturale care s-au fundamentat pe matematică nu poate fi un argument pentru a susține orice aiureală însoțită de oarece ecuații. Toate cele trei condiții (experimentele/observațiile care fundamentează modelul, congruența dintre axiomele teoriei matematice utilizate pentru a modela cu faptele modelate și experimentele/observațiile care confirmă validitatea modelului) sunt esențiale pentru a utiliza modelul și asta numai în situații absolut similare cu cele care fundamentează ipotezele de modelare. Și nici chiar atunci, modelul nu poate fi privit cu deplină încredere, iar teoria nici atât. Modelul geocentric al lui Ptolemeu a fost construit după o muncă serioasă și istovitoare, plecând de la observațiile strânse într-un interval suficient de mare de timp privind pozițiile aparente ale planetelor. Un timp, modelul a dat predicții suficient de corecte. Dar modelul s-a dovedit a fi eronat. Asta e… Așa se întâmplă de multe ori și nu pricep niciodată încrederea oarbă în teorii și în matematică. Ele sunt vitale pentru felul în care am evoluat, dar întotdeauna o doză de scepticism este sănătoasă.

Atunci însă când teoriile sunt construite fără suport experimental/observațional cert și bine măsurat, când ni se flutură pe sub nas simboluri matematice care pot impresiona un absolvent de liceu, dar niciodată un matematician, când modelul cu pricina nu este în nici un fel confruntat cu un experiment/observație certă și bine măsurată, impresia pe care o ai este că vorbești cu un individ care înlănțuie axiome și care mai degrabă își spune un credo decât face o argumentație științifică. Dacă acum un mileniu chestia asta era regula și îi zicea scolastică, în lumea în care trăim este excepția și îi zice șmecherie. Cred că nimeni n-ar vea ca mașina cu care merge sau casa în care stă să fie construită în felul acesta. Există însă o sumedenie de construcții, mult mai periculoase decât mașina sau casa proiectate cu curul, acceptate fără a clipi din ochi atunci când apare șarlatania cu demonstratul matematic. Este vorba de tot soiul de construcții sociale sau, mai rău, economice. Unele au parte de patalama serioasă, cei care le-au făcut au luat pentru ele Premiul Nobel și asta pare de ajuns pentru ca ele să fie considerate adevărate. În treacăt fie spus, comitetul Nobel pentru fizică are cu totul alte exigențe. Relativitatea lui Einstein nu a fost niciodată recompensată în felul acesta, chiar dacă două fenomene cât se poate de măsurabile au fost explicate la începutul secolului XX numai în cadrul acestei teorii. Einstein a luat premiul cu pricina pentru efectul fotoelectric.

Ca să nu spuneți că eu sunt nebun, link-ul la Wikipedia cu teoremele lui Stiglitz este un bun început. Nu comentez simplitatea aparatului matematic folosit. Lucrurile simple sunt cele mai bune. În definitiv, și teoria newtoniană și relativitatea generală sunt construite cu un aparat matematic foarte simplu. Dar dacă cineva vede acolo lucruri care se pot măsura, accept că modelul poate fi utilizat la ceva, îl rog să îmi spună și mie. Economia, ca știință, are încă multe trăsături din cele pe care le avea electromagnetismul înainte de Faraday și Ampere. De-aia prefer explicațiile smithsoniene oricăror povești cu iz de seminar de anul III la teoria operatorilor. Nu neg nevoia de transformare a economiei în știință pe modelul științelor naturale, dar cred că toate eforturile făcute până acum trebuie luate doar cu titlu de inventar și de articole bune pentru un CV universitar.

Totuși, există oameni care iau foarte în serios lucrurile acestea. Parțial pentru că nu le înțeleg sau n-au avut răbdarea să le disece obiectiv și meticulos, dar mai ales pentru că le convin. Din păcate, mulți dintre ei hotărâsc drumul pe care mergem. Nimeni nu va analiza contribuțiile la dezvoltarea teoriei economice ale cuiva care se prezintă ca profesor de economie la o mare universitate, darămite ale unui laureat al Premiului Nobel. Nimeni nu va face diferența între un model teoretic și realitate. E o miză folosită des chiar de către politicienii care înțeleg bine despre ce este vorba, dar le convine să li se justifice astfel acțiunile. Este o practică, dealtfel, folosită și în mediul privat. Un raport de consultanță este folosit de cele mai multe ori pentru a consolida decizia și nu pentru a decide. Dacă raportul este potrivnic felului în care bordul dorește să decidă, se comandă altul, cu datele de intrare ajustate în așa fel încât să iasă bine. Cu cât numele consultantului este mai mare, cu atât mai bine. De aceea, de foarte multe ori se preferă pe post de consultant o multinațională uriașă. Nu ideile din raport sunt importante ci faptul că decizia (deja luată) este confirmată. Consultanții creativi au căutare mai mică. Trăim, în definitiv, pe planeta funcționarilor, unde totul se acoperă cu hârtii.

Cred că am scris destul pentru un post. Fac și eu o șmecherie. Îi zic preambul postului de azi și îl continui altădată. Mă gândesc că și-așa e suficient de lung ca să nu fie citit…

Despre păsări și nori

Nu am știut niciodată cum să te chem. Chiar dacă sunetele mele mimau o făptură de aer cu asemănarea ta, nu am știut niciodată cum să te chem. Simplul fapt că tu ai venit mereu a fost, cred, o simplă și fericită coincidență. Pentru că eu nu reușesc deloc să îți deslușesc un nume, sigur ca un seif, care să mă facă să cred că ori de câte ori te voi striga pe numele acela tu vei veni plutindu-te senin prin aerul serii sau învolburând arșița zilei sau apărând pur și simplu din rădăcina copacului din fața mea pentru a ma înrădăcina acolo sau aburind a cafea cu rotocoale albastre de fum pentru a mă înconjura, mineral, ca un soi de felie de nautilus. Eu cred că tocmai de aceea ți-am dat atât de multe nume. Pentru fiecare fel de înseninare altul, pentru fiecare fel de a te întrista un alt nume, pentru fiecare fel de a păși, de a arunca o umbră pe asfaltul străzii, pentru fiecare cântec și pentru fiecare tăcere și necuvânt și nerostire de cuvânt ți-am dat un nume. Atâtea nume câte încăpeau în pielea cuvintelor ți-am dat. Numai că uite, acum, când aș vrea să aleg dintre ele numele pe care te voi striga din nou, am iarăși o cuprindere de teamă, de teama că nu vei ști că eu, stând pe malul ăsta al unei întinderi de aer care nu știu ce tot vrea să se bage în seamă în toată povestea mea cu numele, te rostesc din nou, cu glas tare, cu glas de gând cuprins de neliniștea impredictibilității, ca o pasăre obosindu-se să treacă dincolo de nori.

 

Esantion IV – Autor IV

Pentru autor „Justificarea opţiunii de lecturare a acestei doctrine prin intermediul grilei de lectură transdisciplinare, motivată ca gest cultural şi modern de încercare contemporană de instaurare a unei noi raţionalităţi, nu poate estompa cu nimic lipsa manifestă de discernământ teologic a acestui demers de otrăvire, la nivel ideatic sau imagistic-metaforic, a omului contemporan cu elemente de ,,teologie” căzută” (p. 30). Bun, deci eu nu am „discernământ teologic” şi mă pretez la un „demers de otrăvire” a omului contemporan. Dar de ce oare această teologie este „căzută”? Cine a decis acest lucru? Böhme nu a fost niciodată „eretic” în mod oficial. Doar preotul din orăşelul Gôrlitz, de unde era şi Böhme, gelos pe marele prestigiu pe care Böhme l-a avut încă din timpul vieţii sale, urla în predicile lui că Böhme era eretic şi i-a profanat crucea de pe mormânt.

Am avut onoarea să particip, în 1995, la ceremonia de la Vatican pentru sfârşitului procesului Galileo Galilei şi, cu această ocazie, am avut o discuţie privată despre Böhme cu Papa Ioan Paul al II-lea, care citise cartea mea. Papa mi-a spus că îl consideră pe Böhme ca un „mare om”. Să îmi fie permis să mă încred mai mult în discernământul teologic al Papei Ioan Paul al II-lea decât în cel al autorului introducerii. Ca să rămânem pe plan românesc, nu este oare interesant că Petre Ţuţea nu se jena să îl citeze pozitiv pe Jacob Böhme în cartea sa Omul, Tratat de antropologie crestina, Problemele sau Cartea intrebarilor (5) ? Este poate Ţuţea un „eretic” (cuvânt care revine în mod obsesiv în introducerea-manifest)?

Autorul introducerii afirmă doct: „Dacă, însă, la nivel de ştiinţă, mai putem spera să nu fie sminteală pentru mulţi […] la nivel teologic lucrurile îşi au gravitatea 1or […]” (p. 30). Sunt recunoscător autorului că speră că transdisciplinaritatea „să nu fie sminteală pentru mulţi” dar este greu să dialoghez în acest stil necivilizat şi neacademic.

Culmea grotescului este atinsă când autorul sugerează, citând o carte a lui Alain Besançon, precum că Böhme ar fi un precursor al leninismului şi al ideii instaurării Reich-ului… Teza de bază a cărţii lui Besançon (6) este că leninismul este o formă a gnozei, teză care nu are acordul comunităţii ştiinţifice. Citarea lui Besançon este într-adevăr ciudată. Pe de o parte, Alain Besançon nu este un specialist al gândirii lui Böhme, ci un istoric. Pe de altă parte, citarea lui Böhme este cu totul marginală în cartea lui: într-o carte de 405 de pagini, Besançon citează pe Böehme doar de şase ori. Iar când îl citează, îl citează simultan cu alte nume. Acolo unde Besançon scrie „La Paracelsus, Valentin Weigel, la Böhme”, autorul scrie numai „Böhme”.

Această manipulare a citatelor pare fi o specialitate a autorului introducerii. Voi da un exemplu flagrant. Autorul scrie, citând o dezbatere pe care am avut-o în grupul „Phantasma” de la Cluj în 2006 (7): „Ştiinţa rămâne în ultimă instanţă – chiar dacă este incompletă – un fel de parapet împotriva delirului religios […] Am văzut că, pentru gânditorii transdisciplinari, credinţa religioasă este un act de raţionalizare a misterului, dar o raţionalizare utopică şi care are particularitatea de a aluneca spre un delir religios, faţă de care ne putem apăra la adăpostul acelui parapet numit ştiinţă…” (p. 55, 58). Ori cuvintele mele exacte sunt: „Pentru mine, ştiinţa rămâne, un fel de parapet împotriva delirului ezoteric sau delirului religios, delirului de orice gen.” (8) Neonestitatea autorului introducerii-manifest este evidentă. Eu vorbesc de „delirul de orice gen” şi nu am afirmat niciodată că religia „are particularitatea de a aluneca spre un delir religios”. Orice construcţie umană poate aluneca spre delir. Delirul ştiinţific, de exemplu, are multiple forme, cea mai recentă fiind scientismul, formă a delirului ştiinţific pe care o analizez îndelung în scrierile mele.

Autorul reproşează transdisciplinarităţii „condiţionarea” sa „disciplinară”. E adevărat că eu am afirmat întotdeauna că nu există transdisciplinaritate fără discipline. Dar există oare teologia ortodoxă fără disciplina respectivă care se învaţă în Facultăţile de Teologie Ortodoxă? Dacă cunoaşterea este legitimată, cum spune autorul, doar prin experienţa eclezială, atunci de ce mai există examene la Facultăţile de Teologie Ortodoxă?

Punctul capital al argumentaţiei autorului este pretinsa „aderenţă” a transdisciplinarităţii la „doctrina adevărului nemanifest”. Autorul scrie: „Incompletitudinea cunoştinţelor, lipsa certitudinii, inaccesibilitatea adevărului absolut, precum şi atitudinea de relativism şi ,,toleranţă” gnoseologică reprezintă, după cum am văzut, ideile axiale pe care se întemeiază doctrina adevărului nemanifest, idei la care aderă necondiţionat – am văzut, de asemenea – promotorii transdisciplinarităţii.” (p. 51) Această afirmaţie nu este numai mincinoasă, dar atinge chiar nonsensul. În metodologia transdisciplinară nu există posibilitatea unui „adevăr nemanifest” – el nu poate fi decât şi manifest şi nemanifest. Dar acest lucru nu poate fi înţeles dacă ne plasăm, aşa cum face autorul, în domeniului logicii binare şi dacă acceptăm, aşa cum face autorul, tăietura epistemologică între Subiect şi Obiect. Este evident că autorul ignoră total semnificaţia terţului inclus şi a Terţului Ascuns şi el inventează astfel o caricatură a transdisciplinarităţii pe care o combate. Confuzia între transdisciplinaritate şi caricatura ei este gravă şi justifică toate divagaţiile posibile.

În sfârşit, autorul introducerii-manifest discută „ficţiunea transreligiozităţii”. El scrie: „În înţelegerea promotorilor săi, transdisciplinaritatea este nici religioasă, nici nereligioasă, ci ,,transreligioasã” […] Nici o religie nu este însă îndreptăţită să revendice o poziţie privilegiată, în sensul universalităţii sale […] Miza de fond care se întrevede aici este, în opinia noastră, negarea posibilităţii împărtăşirii de către vreo Biserică sau confesiune religioasă a credinţei universale şi a adevărului dumnezeiesc. Prin contrast, să remarcăm faptul că pentru ortodocşi există o singură credinţă deplină, cea ortodoxă, şi o singură Biserică cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, adică Biserica Ortodoxă” (p. 54, 56). Opinia autorului introducerii-manifest este pur şi simplu greşită pe plan strict teologic. El nu ştie oare că teologii români elimină expresia „religie ortodoxă” în favoarea celei de „teologie ortodoxă” tocmai pentru a afirma unicitatea teologiei ortodoxe şi nu a o relativiza introducând-o în ansamblul confesiunilor religioase? El nu ştie oare că, pentru teologii români, teologia ortodoxă traversează şi merge dincolo de confesiunile religioase, ceea ce corespunde exact definiţiei transreligiosului? Acest fapt a fost observat de unii prieteni ai mei teologi, dar alţii văd că au ajuns la concluzia opusă. Fiecare cu putinţa lui de înţelegere.

– – –

Revelaţie târzie a inadecvării metodologiei transdisciplinare în dialogul dintre teologia ortodoxă şi ştiinţe este foarte ciudată. Majoritatea autorilor cărţii de la Basilica (inclusiv autorul introducerii!) erau, până de curând, adepţi entuziaşti ai transdisciplinarităţii. Coordonatorul cărţii, Domnul Adrian Lemeni, pe care l-am cunoscut la Paris în anul 2000, îmi spunea, pe când era mai tânăr, că ar dori să fundeze un centru transdisciplinar în sânul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi, după aceea, a participat activ la toate activităţile noastre transdisciplinare în România. Iar însuşi Patriarhul Daniel ştia bine ce este transdisciplinaritatea încă de la congresul din 2001, când m-a ascultat vorbind despre viziunea transdisciplinară a sacrului. Tocmai la acest congres s-au înfiripat relaţiile noastre prieteneşti. El nu a ezitat să îşi publice lucrarea Necesitatea dialogului dintre ştiinţă şi credinţă (9) alături de lucrarea mea Nivelurile de realitate şi sacrul (10). Nu mai târziu decât în septembrie 2007, Prea Fericitul Daniel ne-a făcut onoarea să participe şi să vorbească la un congres care avea cuvântul „transdisciplinar” chiar în titlu – „Transdisciplinary Approaches of the Dialogue Between Science, Art, and Religion in the Europe of Tomorrow” (11).

Transdisciplinaritatea nu are nevoie de legitimarea Tradiţiei Bisericii după cum Tradiţia Bisericii nu are nevoie de legitimarea transdisciplinarităţii. Singura legitimare a metodologiei transdisciplinarităţii este în fecunditatea aplicării ei în diferitele domenii ale cunoaşterii. Această fecunditate a fost dovedită pe deplin pe plan internaţional.

În orice caz, „afacerea” pe care o evocaţi nu trebuie supradimensionată. Introducerea-manifest nu reprezintă decât punctul de vedere a unei minorităţi nesemnificative din rândul teologilor şi oamenilor de ştiinţă din România. Eu personal am avut ocazia să discut cu numeroşi teologi, preoţi şi studenţi în teologie care sunt foarte interesaţi de aplicaţiile metodologiei transdisciplinare.

Merg chiar mai departe, afirmând că această afacere are şi un aspect extrem de pozitiv: ea ne-a învăţat care sunt obstacolele în calea unui veritabil dialog dintre religie şi ştiinţă într-o ţară post-comunistă, unde mentalităţile moştenite de la sistemul totalitar sunt încă vii. Rezultatele obţinute de noi timp de un deceniu în acest laborator al dialogului dintre religie şi ştiinţă în România pot servi drept model ţărilor vecine cu predominanţă ortodoxă.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 8 Comments »

Dorin Tudoran – martir al independenţii politice

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 21, 2012

Bloggerul Dorin Tudoran ţine în anii din urmă un jurnal public, intitulat cu inspiraţiune (dânsul ca poet…) Certocraţia. In aceasta calitate (blogger), cu discreţia inevitabilă care decurge din statutul de pensionar intelectual, retras din mass media (dar nu are pensie mare) domnia sa, utilizând mijloacele literare din dotare, se ocupă, cu predilecţie, de o sama de intelectuali anume, cu care, biologic vorbind, este de-o seama, leat cum ar veni. Incolo nu, nici in clin, nici în mânecă, nici în ruptul capului. Printre ţintele preferate ale bloggerului Dorin Tudoran, se numară, la loc de cinste, Vladimir Tismaneanu, Sever Voinescu, Traian Ungureanu, Mihai Razvan Ungureanu, Mihail Neamţu, Mircea Mihaieş, Mircea Cartarescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Andrei Pleşu, Theodor Baconschi, Horia Roman Patapievici. Adică exact aceiaşi de care se ocupă cu zel şi dăruire şi actualii amploaiaţi ai onor d-lui Dan Voiculescu (capitan de play în cvarda civică). Coincidenţă? Inerţie? Predestinare? Nici vorba. Si cu cât cei vizaţi de sarcasmul scre/mut al bloggerului Tudoran, se încapaţânează să nu(-l) bage de seama, cu atât mai mult se umflă muşchiul pamfleţului şi cu atât mai abitir fermentează rânza în pensinarul nostru mass media pe vale, făcându-l să se dedea la niste acrobatii logice de un ridicol sublim, din ce in ce mai fără perdea şi mai fără plasă de protecţie.

Uşor, uşor, omul nostru din Havana, a ieşit din adormire (cie mai ştie de când doarme?) şi s-a mutat pe faţa, cu arme (arta pamfletului) şi bagaje (armata moflujilor din dotare) de partea revoluţiei USL,  încearcand să contribuie (dupa puteri) la asigurarea flancului drept (cu dreptate) al acestei contra-revoluţii de catifea. In aceasta calitate combate bine. Combate tot. Ii combate pe liderii (ilegitimi) ai Uniunii Europene. Combate chiar şi administraţia americană (stofa de dizident domnule) şi în genere combate tot ceea ce l-ar putea enerva pe Dan Voiculescu. Ba chiar uneori se coboară să-i traga de urechi şi pe cei mititei, precum Elena Udrea, Emil Boc, Vasile Blaga ori Traian Basescu, dar asta numai si numai ca să-şi probeze, cu martori, polivalenţa tehnică (ca să nu mai fie concediat in viitor ca-ntrecut) dar în niciun caz ca să le stimuleze celor urecheaţi cresterea în înalţime, în sondaje ori să le crească vigilenta odata cu lungirea urechilor (deşi dacă l-ar baga vreunul dintre acestia in seama, mamă-mamă, ce mană cerească i-ar fi bloggerului şi ce sursa de fericire si voie bună pentru cel putin 5-6 topice, numarate pe degetele de la o mana, 44 in cap.

Ca sa epuizam aproape complet lista celor care intra în atenţia cvasi-distributiva a cititorului Dorin Tudoran (citeste Arca si Corabia), ar trebui sa-i mentionam şi pe aceia pe care-i trage de nas, de urechi şi de ce mai apuca, cu scopul unic de a-i menţine in fornma, (pr)intr-o afectuoasa atentie, de a-i umaniza, de a-i forţa astfel să creasca şi să sporească. Este vorba desigur de aleşii săi: Crin Antonescu, Victor Ponta, Adrian Nastase, şi, cu voia d-voastra, ultimul pe lista Ion Iliescu, măi dragă măi, cu toţii oameni acolo şi ei, supuşi greşelii, dar orişicat oameni de bine nu ca şleahta lui Tismaneanu, MRU etc. Cam cu asta se ocupă, în anii din urmă, bloggerul Dorin Tudoran.

Cele afirmate mai sus sunt desigur o simpla afirmatie – o opinie sincera, nu o demonstraţie. Demonstraţia n-ar fi greu de făcut pentru că conul Dorin nu se zgârceste cu dovezile, chit că le ambalează apoi în fel de fel de poleieli si sulemeneli, fiind capabil chiar să le amestece (la mişto) cu poezie de calitate (în special citată din alţi autori). Nu mi-am propus astazi sa fac aceasta demonstraţie, care de altfel, pentru orice observator onest si inteligent al Certocraţie vesele, ar trebui să fie de natura evidenţei. Voi ceda cândva tentaţiei de a elabora demonstraţia potrivită pe care s-o înţeleagă şi celelalte feluri de observatori ai Certocraţiei vesele, ba chiar si locuitorii acesteia. (Paranteza: Pentru că toate generalizarile sunt false, inclusiv aceasta, ar trebui sa mai mentionez ca nu toti comentatorii care reusesc să se strecoare în partea viziblă a Certocraţiei s-ar putea încadra la categoria „chibiţi mofluji din siaj”. I-as mentiona la excepţii notabile pe InimaRea, Lucidul, Andrei I., Daniel StPaul, Mihai Rogobete, Vasile Gogea si chiar smintitul visător Dezideriu Dudaş, care, asemenea altcâtorva pe alocuri, pe care-i trec deocamdata sub tacere, reusesc să crediteze pe banii lor credibilitatea demersurilor mizerabile întreprinse pe Certocraţia. Felicitari conului Dorin (sau purei intâmplåri providentiale) care reuseste sa pastreze, cumva, pe un blog, atat de multi comentatori mult mai valorosi si mai bine alcatuiti decat bloggerul insusi, cel folosit abil si des ca pretext de vorbå de catre multi lenesi talentati. Desi asta ar trebui sa-i fie conului Dorin motiv de bucurie, mare tristete-i aduce si jale-i produce… vazandu-se asa mediocratizat pe propria-i Certocratie. Am incheiat paranteza).

As vrea însa să aduc un pic vorba despre unele dintre mijloacele pe care le utilizează scriitorul Dorin Tudoran pentru a-şi promova acrobaţiile logice pe post de echidistanţă politică. Desigur ca domnia sa ab/uzeaza de aura sa de fost dizident şi scriitor din care încearca sa transfere câte puţin în orice nerozie ineaptă pe din care face subiect de articol. Desigur ca domnia sa nutreşte o grijă făţişă faţa de aparenţe, corectitudini politice si alte deontologii teoretice. Desigur ca in planul libertatii de exprimare domnia sa procedează în mic asa cu procedează în mare orice patron de ziar, selectandu-şi cu mare atenţie colaboratorii cărora le va acorda în exclusivitate libertatea de exprimare. Lecţia învăţată în ograda con-fratelui sau hocheist a lasat urme consitente în metodologia de lucru aplicată spontan de bloggeul Tudoran pe stil nou (diametral opus in raport cu visatorul de odinioara). Cenzurează şi moderează tot. Ii moderează până şi pe cei aceptati formal ca colaboratori pe blogul său. Ba-i mai şi cenzurează (vezi cazul Iaru) din cănd în când. Dar toate astea n-ar fi nimic fata de încununarea lor, perla coroanei moderatorului Tudoran: dezinformarea ca vocatie. Ilustrare perfecta a situaţiilor in care copiii abuzaţi in copilarie devin agresori la maturitate, conul Dorin nu se da înapoi de la nici un fel de tertip securistic. Colportează, denigrează, denaturează, calomniază, cezurează, deviază, divaghează şi aberează ca zgomot de fond, lipsit de orice discernamat şi de orice simt al măsurii (în sensul că-şi amorsează arsenalul, ca un paranoic, din te-ai mira ce pricini mărunte care-i declanşează in minte bizare instincte de conservare). Preventiv, le acuza pe victimele inocente ale agresiunilor sale (agresiuni totalmene nemotivate) de toate aceste nenorociri.

Intr-unul dintre cele mai recente articole ale sale intitulat „Fondul taxinomic: plagiatul de stânga şi plagiatul de dreapta”, Dorin Tudoran găseşte prilejul de a-l giugiuli metafizic pe Victor Ponta. Sub pretextul absurd, ridicol, al acuzarii inamicului sau de clasa Theodor Baconschi de dubla masură în judecarea egalelor plagiate, facând însă pe niznaiul, pamfletarul Tudoran face o propunre de paralelă între micul Titulescu (Victor Ponta) şi Nae Ionescu, doi plagiatori, cum ar veni, dintre care unul este persecutat pe criterii politice de către nedreptul de dreapta Theodor Baconschi. Va puteţi imagina enormitatea? Desigur ca bazaconia n-ar putea rezista nici adierii unui zefir dacă s-ar accepta o dezbatere libera (ceea ce nu se întâmplă), fiind în schimb consolidată, ca frisca pe blat, cu baghete maronii de ciocolată: comentariile mofluzului universal anonim sau pantomim de pe Certocratia vesela (ca sorcova). Sa vezi câte „o fi şi-o păţi”-uri prin zonă. Să te cruceşti nu alta. Până aici nimic nou sub soarele invers al Certocraţiei.

CONTINUARE

Epilog:

Crăcănel: Ei! ce te faci, Mache?… de desperare, ce am zis eu? daca n-am avut parte de ce mi-a fost drag pe lume (notorietatea publica), încai sa ma fac martir al independentii (politice) …

Posted in Poetul GreFo | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 34 Comments »

Cea Mai Mare CMM

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 15, 2012

in lucru (!)


Invazia Barbarilor

Posted in Arcaluigoeologie | 138 Comments »

Pre-meditari si (alte) Alegeri anticipate

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 14, 2012

Pre-meditez! Caci si pre-meditarea e scrisa-n legile omenesti. Pre-meditarea de azi vizeaza Alegerile Parlamentare si Campania Electorala aferenta. Premeditez ca (b)Arca lui Goe sa fie in atingere minimala cu aceste doua agregate conexe sau, de-ar fi posibil, chiar zero-atingere. Desi acest obiectiv nu este o misiune cu totul imposibila, va fi totusi (anticipez) o sarcina dificila, mai ales in contextul in care „noi” n-avem (nevoie de) moderare si nici parafoc-uri ori filtre blocheazå-bandå care sa-i deturneze pe trollii decisi sa saboteze acest minunat deziderat. Acest anunt care acopera partea din titlu referitoare la „pre-meditare” ar trebui sa fie mai mult decat suficient. Si asa, prin insasi existenta lui expresa, incalca unul dintre „principiile fundamentale si istorice” de functionare a Arcei. Ma astept ca prea-cinstitul cititor citit si unic al (b)Arcei lui Goe sa „ghiceasca” care sunt scopurile aruncarii sale in lume (cand s-ar fi putut foarte bine sa se lucreze la punerea lui in practica fara a fi astfel denuntat si vulnerabilizat), si cum anume (speram ca) vor fi compensate prejudiciile rezultate din incalcarea (aparenta) a unui „principiu fundamental si istoric”… etc.

Pentru a nu incheia prea abrupt acest topic (desi, cu siguranta acesta ar fi unul dintre genurile de incheiere nimerite) vom atinge in continuare, indirect, partea finala a titlului, cea referitoare la „(alte) Alegeri Anticipate”, insirand, la intamplare, cateva dintre posibilele cauze ale fixarii unui astfel de obiectiv (oarecum bizar in contextul blogosferic actual).

  • Incercarea declarata de a evita „discutiile electorale” este (poate fi) un palid protest (ceva asa ca o greva a foamei) impotriva impotentei blogosferei care, gazduita moca in Hypersaptiul Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si Amator (HUVACA), se dovedeste incapabila de orice progres notabil, incapatanandu-se sa ramana periferia mizera a mass media (in ciuda convingerilor mistice ale tristilor poeti infantili care se vad mari in mica-moca New Media). Pana in momentul de fata Blogosfera nu a reusit sa fie altceva decat un cumul de ecouri zumzaite ale temelor propuse discretionar de catre mass media. Nimic altceva. Bloggerii si comentatorii lor, lipsiti de orice sursa de informatie alternativa, inchisi in hogeacurile lor (mai rau ca pe vremea dictaturii la vedere), citesc ziare, se uita la televiziuni, citesc alte bloguri si comentarii n/anonime (mai ales comentarii), isi amintesc de vreo carte citita cinestie cand, combina si recombina toate acestea cu suma pre-convingerilor si pre-judecatilor din dotare, iar rezultatul il re-varsa pe blog, ca contibutie nestemata la „zumzetul apodictic” universal. Nicio tema majora (de gandire sau de actiune) n-a fost propusa dinspre blogosfera (aceasta actionand constant un simplu amplificator de confuzie al temelor impuse de mass media). Nicio tema propusa de mass media nu a fost deturnata, demontata sau (sic) demantelata de catre blogosfera. Nicio idee, niciun curent n-a adunat aderenti si nicio personalitate importanta n-au fost promovata dinspre blogosfera inspre „Realitate”, in indiferent ce domeniu din „Realitate”: mass media, politica, societate (inclusiv) civila, invatatmant, administratie, teatru si/sau stiinte. Rateurile unor Zoso ori Bleen (de ex) sunt simple marturii ale acestei impotente congenitale. Ba inca ca sa fie treaba si mai mare toti ratatii si toate rateurile din spatiul public s-au grabit sa ocupe pozitii in blogosfera, acomodandu-se perfect genului: Guralivi din toate tarile (Liliput) uniti-va. Pălăvrăgiti, pălăvrăjiti, guliverne de sorginte mass media.
    .
  • Trebuie totodata sa refuzam discret si satisfactia divertismentului care (inevitabil) vine la pachet cu de-zbaterile electorale in blogosfere, intrucat s-a banalizat. Prea se ocupa toata lumea de subiectul asta. Snobi si lenesi cum ne aflam va fi mult mai comod sa extragem satsfactia acestui gen de divertisment privind sau (chiar) plivind ocazional in ograzile altor comici mai mult sau mai putin vestiti.
    .
  • Un alt motiv al evitarii biologiei zoo-politice pe Arca este inutilitatea unor astfel de discutii purtate eminamente in gol. Toata lumea a facut deja alegeri anticipate. Fiecare stie exact daca va vota, cu cine anume va vota si cu cine anumme nu va vota. Zarurile au fost aruncate. Aprecierile critice sau ultra-critice, la adresa politicienilor care sunt, sunt vorbe-n vant. Cei care au ales anticipat sa voteze cu USL-ul (ca sa „scape” de Basescu) vor vota asa indiferent ce fel de oi, porci sau becali vor candida la USL, vor vota USL oricate matrapaslacuri, plagiate, incombatibilitati si puscariabili vor mai fi demascati, vor vota USL indiferent de cat de evidente sunt (ar trebui sa fie) gaunosenia, nocivitatea toxica, lacomia, prostia si relele intentii ale USL-ului. In acelasi timp, cei care (mai) cred ca ARD-ul, alternativa USL, ramane cu toate limitarile sale, varianta mai buna, mai potrivita cu viitorul european al Romaniei si cetatenilor ei, au facut si ei alegeri anticipate si vor vota ARD indiferent de ce va zice maimutzoiul Badea, curva Tudoran, confuza Alina, d-na Zoe, ori vreun provincial frustrat si invidios cot la cot cu vreun arhetipal Radu Humor. Ideea ca ar mai exista miza vreunei batalii pentu atragerea celor inca nehotariti este lipsita de temeiuri. Daca mai exista oameni care nu stiu cu cine vor vota sau daca vor vota acestia sunt atat de putin numerosi incat nu conteaza. In plus sunt atat de tampiti (mai tampiti chiar decat cei care au decis deja sa voteaza cu USL-ul) incat ar fi nedemn sa te lupti pentru a-i atrage de partea ta. Sa-i ia USL-ul si pe acestia. USL-ul va castiga alegerile din decembrie. Nu ni s-a comunicat inca la ce scor, dar si acela este cunoscut. Este scorul care s-ar obtine daca votarea ar avea loc azi. Cu anticipare.

* * *

In ceea ce ne priveste, pot anunta, cu anticipare, ca Mam’mare, Mamitzica, Tanti Mitza si dl.Goe vor vota. Vor vota cu ARD (deci, in mod paradoxal, in favoarea USL). Sansele ca vreun eveniment, vreo imprejurare ori vreun set de informatii ce vor aparea pana la data alegerilor, sa produca vreo mutatie, in decizia vreunuia dintre cei mentionati mai sus, sunt de sub 1 la mie. Prin urmare vom incerca sa ne asiguram distractia pe (b)Arca din alte surse. Se afla din abundenta. Cei care vor incerca sa ne stice distractia perturband dansul ludic al (b)Arcei lui Goe cu insertii electorale le cerem sa fie constienti de faptul ca vor exista represalii eficiente la adresa lor. Acestea fiind zise declaram inchise jocurile olimpice prilejuite de Alegerile Parlamentare si Campania Electorala 2012 pe (b)Arca lui Goe, revenind la oile noastre:

Posted in Arcaluigoeologie | 18 Comments »

Intre vederi

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 13, 2012

TITLU
Te rog insistent sa ghicesti de cine este compusa poezia de mai jos, mai presus de orice indoiala
si
(b) de cate ori ar trebui citita (in medie), atentie,
de catre un cetatean profan,
cu intentii normale de vot,
pentru a incepe sa fie simtita cu sufletul

CUPRINS

numai o data
la urmă de tot
trupul și sufletul se recunosc
și sînt împreună vorbindu-și
milostiv sufletul îi spune trupului
iată-ne împreună
ca două trupuri îndrăgostite
și ceea ce spune el este adevăr adevărat
trupul se-ncîntă și crede
rostind la rîndu-i
iată-ne împreună
ca două suflete îndrăgostite
dar ceea ce spune el e trufie
și deșertăciune
celălalt plînge încet
înainte de a se înfrigura
și a se ridica la cer
dar păream însuflețit de sufletul meu
și păreram împreună fiind
trup viu prin trup viu trecînd
înmirersmat și cald ca și mine era
și uite ce duhoare sînt
și fără nici o apă în apropiere.

Posted in Andrei Bacalu | 21 Comments »

Foto-ghicitoare

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 13, 2012

In ce an si in ce oras

a fost turnat filmul in care au jucat impreuna

Corneliu Zelinski si Ilarion Ciobanu?


sursa si dezlegarea

Posted in Arcaluigoeologie | 62 Comments »

meta-Parabola

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 12, 2012

Andrei Plesu vorbeste

(in parabole-explicite)

despre Viorel Padina

De ascultat in aceasta cheie:

Se cere sa se stabileasca in ce fel de relatie logica si/sau afectiva se afla mesajul citatului de mai jos cu mesajul filmul de mai sus:

„Non multa sed multum. Slava Domnului ca mi-a predestinat cativa prieteni buni, nu multi, insa adevarati. In definitiv, nici Christ n-a avut decat 12 Amici / Ucenici de la inceput pana la sfarsit, desi “El” era – sa zicem asa – infinit… Restu multimii din preajma sa a fost ca pleava Pamantului, voila, zburatacita de ici-colo de capriciile vantului, dupa mode, momente, anne, caiafe, chefuri, misii & lefuri… Cand ai norocul unor prieteni mai luminati se cheama ca n-ai trait degeaba, chiar si-n pustiia pleecticoasa ot Carpati. ► Numai Alfa – in starea Alfa – si Omega – in starea Omega – se poate bucura ca e singur pe lumeea asta, deci in Fiinta sa, restu fiintisoarelor intermediare, asadar hypostazele spatio-temporale ale lui Alfa & Omega, tale quale, se bucura doar atunci cand sunt impreuna, cu cat mai numeroase, insa binevoitoare una fata de alta si pe deplin intelegatoare, cu atat mai bucuroase, dear surioare.” – AVP pe Facebook, in Blogosfera, Pretutindeni. Acumm si pe (b)Arca.”

a) in acord deplin
b) in contradictie flagranta
c) in echilibru indiferent
d) in acord dar numai logic nu si afectiv
e) in acord dar numai afectiv nu si logic
f) in contradictie dar numai logica nu si afectiva
g) in contradictie dar numai afectiva nu si logica
h) in echilibru indiferent dar numai sub aspect logic nu si afectiv
i) in echilibru indiferent dar numai sub aspect afectiv nu si logic
j) (d) si (g)
k) (e) si (f)
l) altul (explicati)
m) nu stiu, nu-mi dau seama, nu ma intereseaza
n) ei, asta-i!
.
.
.
omega) Intreaba-l pe Socrate. Feriti-va de magarus.

Posted in Dl.Goe si Pleşu | Etichetat: , , , | 34 Comments »

Atingeri intamplatoare

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 11, 2012

Un film inspirat de (b)Arca lui Goe. Dupa o idee de Kafcaragiale. Il recomandam cu caldura prea-cinstitului cititor citit si unic:

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

Blândul Ben

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 10, 2012

„Hai bå, ia va rog putina liniste, ca vreau sa va cânt un cântec de pârnaie. Un cântec care då in toata lumea. Ca poate unii a fost, altii n-a fost. Ca asa e acuma, parintii munceste si copiii cheltuieste. Hai bå stirbule si tu acolo in fund la nasu’.  Hai putina liniste!”

Articolul de mai jos este scris de Blândul Ben. Despre acest articol conul Dorin (de ex) ar putea crede ca då in dl.Goe. Dl.Goe crede desigur invers. Blandul Ben crede altceva. In fond este un cântec care då in toata lumea. Lume, lume… 

* * *

O zicală populară spune: „Sa vorbeasca şi nea Ion, că e si el om”. În lumea tradiţională a satului, unde buna cuviinţă era regula absolută, vorbirea era drămuită cu grijă.

Palavragiii, cei ce se vârau neîntrebaţi în vorbă în toate împrejurările, unde se pricepeau şi mai ales unde n-aveau habar, cei răi de gură, cei buruienoşi în gândire şi limbaj erau dispreţuiţi şi ironizaţi de comunitate. Democraţia sătească, aşa cum se vede-n faimoasa poiană a lui Iocan, era de fapt o meritocraţie: vorbeau cei deştepţi şi competenţi, ceilalţi făceau mai bine s-asculte.

Libertatea cuvântului este, alături de libertatea de a călători, cel mai însemnat câştig al românilor ca urmare a revoluţiei din 1989. Timp de patruzeci de ani societatea românească a tăcut, terorizată şi inhibată de un discurs unic, cel al dictaturii comuniste. Nu frigul, foamea şi mizeria au fost în acei ani lucrul cel mai greu de suportat, ci tăcerea de mormânt impusă de regim. O enormă uşurare pentru români a fost sentimentul că „şi tu eşti om”, că şi tu poţi vorbi fără teamă în spaţiul public, că şi părerea ta contează.

Dar libertatea a venit în România fără mod de întrebuinţare, aşa că a fost înţeleasă de fiecare după gradul său de educaţie şi după interesele proprii. Conceptul însuşi de libertate, în România, a fost grav afectat de toate defectele societăţii româneşti, de lipsa unei tradiţii democratice moderne, de instabilitatea sistemului de valori, de lipsa unor modele, de corupţia generală. Nu am fost pregătiţi pentru libertate, iar astăzi vedem că am pervertit dincolo de orice măsură principiile ei elementare. Nu trăim azi, în România, într-o democraţie, ci în caricatura ei haotică, în formele ei fără fond.

Tăcerea teribilă a anilor comunişti a fost înlocuită brusc de un la fel de insuportabil vacarm, de o anarhie a vocilor care strigă din răsputeri. Libertatea de expresie a fost înţeleasă ca libertate de a minţi, de a manipula, de a calomnia, de a şantaja, de a-ţi etala prejudecăţile şi clişeele. Toate categoriile de extremişti s-au folosit de libertatea cuvântului pentru a lovi în democraţie, pentru a exprima idei antisemite, şovine, rasiste, misogine, pentru a împroşca spaţiul public cu un şuvoi de murdărie dincolo de orice imaginaţie.

Televiziunile de scandal şi tabloidele au împins invadarea spaţiului privat până la limite dezgustătoare: calomnia e la ordinea zilei azi în România, şi nu există instituţie capabilă să i se opună. În medii, în ziare, pe internet se poate spune orice despre oricine fără grija justiţiei, incapabilă şi coruptă. Nici un proces de calomnie n-a fost câştigat în România de 20 de ani încoace. Manipularea politică, frustrările culturale, pornografia se ascund şi ele sub argumentul libertăţii de expresie.

Nu există oameni care profită mai mult de toate avantajele sistemului democratic, de apărarea drepturilor omului, de libertatea cuvântului decât tocmai cei care, la prima ocazie, le-ar sugruma fără milă. Cei mai ticăloşi conceăţeni ai noştri, când se simt ameninţaţi, fac apel, cu un incredibil cinism, la instituţiile democratice împotriva cărora strigă fără-ncetare.

Lumea românească a transformat libertatea cuvântului în opusul ei, mierea a devenit venin, şi întreaga societate trăieşte fiorii unei otrăviri lente. – SENATUL EVZ: Când mierea devine venin – Autor: Mircea Cărtărescu

* * *

Pentru cine nu (mai) stie, Blândul Ben  este un soi de precursor al lui Winnie The Pooh, mare amator de miere. 

Posted in Arcaluigoeologie | 14 Comments »

S-a dus să mimeze îngerilor. Dan Puric s-a stins din viață

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 9, 2012

Dan Puric a decedat în dimineața aceasta la Spitalul Colțea, după ce ieri seară a fost victima unui accident, pe scena Teatrului Teatrului Național, în timpul repetițiilor pentru ultima reprezentație a piesei „Vis”. Martorii spun că, în ultimele minute ale spectacolului, unul dintre reflectoarele montate deasupra scenei s-a desprins și a cazut peste artist. Familia lui Dan Puric este hotărâtă să acționeze în instanță atât conducerea Teatrului Național București, cât și cea a Spitalului Colțea, afirmând că decesul artistului nu a survenit în urma accidentului, ci în urma tratamentului greșit pe care cel supranumit „Mimul lui Dumnezeu” l-a primit în spital.

Emil Puric, tatăl artistului, ne-a declarat că va acționa în instanță conducerea ambelor instituții, dar în special Siptalul Colțea. Tatăl artistului susține că medicii de la Spitalul Colțea i-au dat lui Dan Puric un medicament folosit în cazul consumatorilor de droguri în loc de un antibiotic. Potrivit unor surse judiciare medicii i-au administrat Nomifensin, după ce au observat ca Dan Puric, deși plin de sânge, continua spectacolul de patomimă. „Îi voi da în judecată pe cei care mi-au omorât copilul. Și pe cei care trebuiau să asigure cumva reflectorul ăla, dar mai ales pe medicii de la Spitalul Colțea, care în loc de Ripostatin, un antibiotic puternic, i-au dat Nomifensin, folosti în special în cazul consumatorilor de droguri. A făcut blocaj renal după 14 ore”, a declarat tatăl artistului. El ne-a relatat că artistul era conștient că medicii au făcut o greșeală. „A privit flaconul apoi s-a uitat la mine, așa, cu privirea lui blândă și mi-a spus: < Tată, iartă-i, că nu știu ce fac!>”, a spus Emil Puric. Tatăl artistului a povestit cum o asistentă s-a împiedecat de papucii unui pacient și a scăpat pleosca cu conținutul rezultat în urma unei clisme peste patul actorului. „Când s-a vazut așa, plin de acele dejecții, Dănuț a strâns cearșafurile umede în mâini, strigând <Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?>, apoi s-a întors către mine și a spus <Mi-e sete>”, a mai povestit  tatăl artistului.

Vizibil afectat, Emil Puric a relatat reporterilor noștri ultimele momente din viața celui supranumit „Mimul lui Dumnezeu”. „I-a dat unei asistente 5 lei să-i schimbe cearșaful și, după ce s-a așezat din nou în pat, Dan mi-a cerut să-i aduc o Biblie, icoana Sfântului Mihail, dar și ceva de mâncare, o bucățică de slănină cu brânză și un fir de ceapă. I-am adus azi dimineață, că am găsit la țăranii ăia de la târgul de produse tradiționale. Dănuț a primit pachețelul și l-a desfăcut, cu mâinile tremurânde și m-a întrebat dacă am adus și o brișcă. I-am zis ca nu, că nu m-am gândit. I-am dat o lamă de ras Gillette”, a povestit, cu lacrimi în ochi, tatăl lui Dan Puric. „A luat lama, i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru bucate, apoi a tăiat slana, brânza și ceapa în bucățele mici și acolo, pe ziar, am mâncat amândoi. Să-l fi văzut cum se luminase la chip, mâncând slănina aia cu ceapă, nu îl mai văzusem așa fericit de la crăciunul din 72 când i-am făcut cadou o turtă dulce cu un ciob de oglinjoară în mijloc”, a povestit tatăl lui Dan Puric. „După ce am terminat, s-a uitat, așa, lung, la ziarul unsuros și a spus <S-a isprăvit!>. Mi-a cerut icoana și Biblia, s-a întins în pat strângându-le la piept, șoptind <Tată, în mâinile Tale îmi încredințez duhul>, apoi a s-a stins. La gură mai avea un firicel de ceapă, pe care l-am luat și l-am pus într-o cutiuță, pe care am s-o trimit la mănăstirea construită de el întru pomenirea Sfinților Închisorilor”, a mai povestit tatăl artistului (sursa: Azil Virtual – APRILIE 1, 2011 · 17:54).

Posted in Intrebari la care Goe nu primi raspuns!, Tramvaiul 16 | Etichetat: , , , , | 19 Comments »

Impreună-negândirea. Da daca nu, nu.

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 8, 2012

De-ale lumii virtuale

Daca_nu_nu – November 6, 2012 at 21:24 – #26

M-am întrebat de multe ori ce-i apropie pe oameni…
Pe Liviu Antonesei l-am văzut o singură dată,
la un simpozion pe teme de educație.
Pe Dorin Tudoran nu l-am văzut niciodată,
cum niciodată nu i-am văzut pe Șerban Foarță,
pe Vasile Gogea,
pe Nicolae Prelipceanu,
pe George Tudor-InimaRea,
pe Gheorghe Câmpeanu,
pe Mara,
pe No Name,
pe Shadow,

(n.b. , Sierra)

si pe toți prietenii de pe aici…

Cu toate acestea, cu toate că nu ne știm,
nu ne cunoaștem,
ne-am găsit!
Oamenii se găsesc: da, oamenii care gândesc – cât de cât!!! – la fel, se găsesc…

Unii se găsesc pentru PUTERE.
Alții -NU.
Acești „alții” se găsesc pentru împreună-gândire!!!

Deeci???…

Iata care va sa zica ce inseamna un poet / o poetesa. Lucruri multe (enorm de multe) spuse in cuvinte (atât de) putine. Poemul de mai sus si de mai alaturi a aparut pe blogul Cerocratia fara inså så stârneascå, vai, toate ecourile necesara si fara sa capete in capete intreaga atentie, pe care o merita cu prisosinta si pe care autoarea anonima o spera plina de sentiment, un sentiment ascuns neglijent in dublul „ee” din „deeci”-ul atât de final si atât de intrebator. De trei ori intrebator si de trei ori in suspans… Deeci???… Deci nimic. Care va sa zica creatie divina. Doama Daca Nunu a creat ceva (arta) din Nimic. Un nimic destul de mic daca stai sa te gandesti. Daca nu, nu.

Acest poem ar merita sa fie introdus in programa scolara a universului virtual al anonimatului clandestin si sa fie subiect obligatoriu la BAC in fiecare an. Candidati sa stabileasca mereu (si mereu) ce ne invata pe noi acest poem. Acest poem, in care infinitul incape destul de bine, cu larghetze, ca si vesnicia nascuta la tara, tara d-nei Daca Nunu, autoare unica a acestei superbe elegii a nimicului fara ecou, ne invata ca… Buun!

Exista persoane care sub-relationeaza in rea-li-tate.  Pe cale de consecinta, importanta de sine nu se in/tâmplå. Si nu se intampla exclusiv din cauza anturajului local (localul de la Corabia, de la Iasi, de la Focsani, n-are a face, tot bomba ordinara, bufet de garå). Si atunci? Ce facem noi atunci? Atunci noi ne urcam frumusel in trenul personal, deghizati in personagii anonime (de ex. d-na Daca Nunu) si facem blatul aiurea (pr)in hyperspatiul virtual al anonimatului clandestin. Acolo, inevitabil, gasim prieteni care „gândesc” la fel. Blatisti si ei. Ne grupam si ne validam, implinindu-ne ceea ce ne mai lipsea.

In poemul manifest, in care deeci d-na Daca Nunu le cere oficial prietenia ilustrilor colegi de intentii, insirati in ordinea prestantei, importantei si a obligatiilor (con-textuale), este vorba despre un gen anume de anturaj politic. Se poate observa ca d-na Daca Nunu ii omite accidental din pomelnic pe d-ni Sierra si pe Neamtzu Tziganu, dar ii omite in mod intentionat si pe neprietenii dl.Lucidul, dl.Andrei I., si pe altii. Cele doua omisiuni s-ar compensa bine una pe alta si ar scuti-o pe d-na Daca Nunu de prejudicii la imaginea virtuala. Apoteoticul pre-final prin care dânsa certifica (si personal) faptul ca grupul moflujilor adunati pe Certocratia pe criterii strict politice (care bârfesc nu gândesc) nu aspira la nicio felie de cascaval (pe care de altfel nici nu le-a oferit-o nimeni) multumindu-se cu dulceatza negândirii-mpreuna (prin care se valideaza atat de reciproc si atat de iluzoriu), i-ar putea aduce chiar un plus la imagine.  Pânå si riscantul fel in care d-na-si forteaza in final norocul intreband la plezneala „Deeci???…” n-ar putea stirbi prestigiul rezultat din autoratul unui asemenea admirabil poem in proze, gnoze si nevroze… Dar… Cu psihicul nu te pui. Acesta este marcat intotdeauna, irevocabil, de acte ratate. Desi il vizionase intr-un trecut neimemorial, pe viu, pe foarte viu, pe nearatosul dl.Gogea, d-na Daca Nunu il trece pe acesta, in mod abuziv, la sectiunea „nevazuti”, intr-o incercare ratata de a uita nearatosul. Este momentul in care blajinul d.Gogea (Vasile), suparat ca a fost picat pe locul patru, desi dânsul, la cat de inalt este chiar si de langa podium ar fi mai vizibil spre sala decat „bondocul” S.Foarta pus chiar si pe prima pozitie a podiumului, ii strica anodinei d-ne Daca Nunu, tot efectul artistic, introducand-o cu naduf la sectiunea „ultravizibililor” printr-un contra-poem:

Vasile Gogea– November 7, 2012 at 09:36 – #32

@Daca_nu_nu
Ei, Doamna Marcela!
Nu ştiu ceilalţi…
dar noi doi am avut o plăcută întîlnire,
mai anul trecut, chiar la Alba Iulia!
Habemus documenta (furnizate chiar de Domnia Vostră) :

http://vasilegogea.wordpress.com/2011/05/06/cu-editura-eikon-la-alba-iulia-tirgul-de-carte-alba-transilvana/.

În rest, aveţi dreptate:
unii se “găsesc”, alţii se… “adună”!

La capatul linck-ul oferit cu generozitate de catre sf. Gogea, blajinul turbat, nefe-ricitei d-na Daca Nunu, identificata exhaustiv cu o oarecare identificabila doamna Marcela Ciortea, lector doctor la Universitatea “1 Decembrie 1918″ din Alba Iulia, traducător din Plotin  şi comentator al lui Anselmus, i se rapeste ca prin minune si fara mila tot sexapilul si charmul anonimatului semi-clandestin (n-avea bilet dar era pe mana cu Nasul), in care se ascundea discret si explicatia sub/relationarii din rea-li-tate. Vizionand link-ul cu pricina, mizerabilul misogin selectiv Neamtzu Tziganu, se razbuna si dansul fara scrupule, tot pe Cerocratia, cu largul concurs al moderatorului, referindu-se mârsav la poza Marcelei (vezi mesajul, aoleu#69). Desigur ca responsabilitata legala-i revine in totalitate moderatorului anesteziat, dar, totusi, moralmente dânsul nu-i vinovat. Dupa ce l-a cenzurat pe Florin Iaru (un alt mare gânditor nedreptatit de catre miniona d-na Ciortea (Marcela), a se vedea mesajul #66 😯 ptiu drace), domnia sa nu-si putea permite sa-l cenzureze si pe blajinul d.Gogea (o fi din Blaj). Nu se facea. Si uite asa se nasc situatiile imposibile ca urmare a actelor ratate de catre doamne  uituce, chiar talentate si capabile de poeme admirabile precum cel prezentat mai sus si mai alaturi.

Si pentru ca actiunea filmului se petrece intr-un sat de plescari, din cand in cand, pe ecran, apare o barca. Barca saracului care n-are lotca lui, n-are gasca lui, n-are locului lui (pe Cerocratia, desi ar râvni) si care citeste cu sfintenie, in liniste, Arca lui Goe. Totusi atunci cand vorbeste, vorbele d-nei Marcela Ciortea le-ntareste:

AVP Says:
8 noiembrie 2012 la 12:26

Buna ziua, CMM.

Recentu tau pretin, goe al lu mboe securistrigoe, tocmai misia asta o are p-acilisa : de a pazi ca nu cumva Dorin Tudoran, Andrei Plesu, AVP et aliis ejusdem farinae sa capete vreo autoritate fie si formala, dar nasoala, si sa dea dreaq tovii si baietii comandanti in boala, riscand sa ramana cu salvatoru urmator – asa cum l-au crescut & programat ei haat demultisor – in poala si facandu-se de ris la onor alegator, in pericol de a prefera un independent autentic si nesantajabil, din civilu bobor… oops. De aceea, goe si alti baietzei de la Manastirea Strigoe au primit sarcina nu doar de a-i decredibiliza pe toti disidentii or rezistentii de altcandva cu prezente in hyperspa, ci si de a le toca nervii toata ziulica, spre a nu mai putea face astia si altceva decat sa se holbeze la ce-au mai zis goe, humor si altii asemenea, tavalindu-i non-stop prin troaca in care te scalzi actualmente si domnia ta, precum si prin prezente diurne la gaura din spa… oops. In troaca lu goe strigoe au existat pana mai alaltarea nu mai putin de 15 topicuri dedicate lu mandea, cu insulte, calomnii, ironii ca pentru mortii vii si alte texte d-astea, cica cilibii & candrii, care te-au nebunit pe tine, ca si pe alti copii, de-ai dat in mintea olimoxii… Dixtractie placuta, mey, in raiu pt purcei :)

* * *

P.S. Daca nu stiti ce este aceea CMM, nu va nelinistiti prea tare. N-ati pierdut nimic (in context).

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , | 19 Comments »

Pre-viziuni!… Pre-ziceri!… Pre-supuneri!… Pre-scrieri!… Precizari! – Post-ludiu

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 6, 2012

Ca să supra-vieţuiesti bine în hiperspaţiul virtual al anonimatului clandestin trebuie să fii în stare de doua lucruri. Primul dintre ele se referă la abilitatea de a fi liber, adică la abilitatea de a spune mereu exact ceea a ce vrei-sa-spui, spontan, fără pre-judecaţi, orice-ţi trece prin cap, venind de nu se ştie unde, fara constrangeri morale, politice, istorice etc, şi mai ales fără auto-constrângeri (istorice sau futurologice). Al doilea se referă la capacitatea de a-ţi apara libertatea, adică (a) de a fi în stare, în majoritatea cazurilor să gaseşti, ulterior, argumente potrivite pentru a valida lucrurile pe care le-ai spus liber, adică de a fi consistent cu tine însuti, persoana cu personajul, abilitatea de a avea „în fază” cultura (pre-existenta, care este) cu gandirea intuitiva (care se manifesta) şi (b) de a admite, fårå îngrådiri, libertåţile celorlaţi. Asta este totul (mult, puţin) pentru a supra-vieţui bine în hiperspaţiul virtual al anonimatului clandestin. Orice feedback pozitiv venit de la alte personaje care tânjesc şi ele la ontologie, în realitatea virtualå, este (doar) un bonus, binevenit dar neindispensabil. Daca acest bonus e indispensabil pentru o supravieţuire decentă (şi exemple sunt gråmadå într-o mulţime de ogrăzi în care muritorii aşteaptă recunoaşterea din partea anomimilor ca pe o mană cerească) atunci aceea nu mai e viaţa (virtuala) ci calvar şi mai bine te duci să te împuşti cu o armă cu lunetă. In pielea gâtului. Abia apoi poţi încerca din nou să trăieşti liber la blog.  Nu ca alţii, care sunt încarceraţi, prizonieri imaginari ai lucrurilor pe care-şi-nchipuie că le-ar avea de pierdut. Cât de liber ai putea fi atunci când încă n-ai murit niciodată, măcar o dată? Că nu prea poţi. Cum så fii liber când încå mai ai lucruri de pierdut? (Ma rog, impresia ca le-ai avea, tot una). Sper înså så nu zåpåcesc pe nimeni dacå voi adaugå faptul cå nici moartea asta nu-i ((de)-a) bunå dacå e în exces. Unii au tot murit (chiar şi de trei-patru ori; se ştiu ei care) şi liberi tot n-au ajuns. Ba dimpotrivå. Unii au ajuns zombies, alţii chiar mai råu: marionete ale propriilor prejudecåţi, care se trag singuri pe sfoarå, cu martori. (Un alai mic format din câţiva martori binevoitori pânå la devotament).

Daca_nu_nu – November 6, 2012 at 21:24 –  #26

M-am întrebat de multe ori ce-i apropie pe oameni…
Pe Liviu Antonesei l-am văzut o singură dată,
la un simpozion pe teme de educație.
Pe Dorin Tudoran nu l-am văzut niciodată,
cum niciodată nu i-am văzut pe Șerban Foarță,
pe Vasile Gogea,
pe Nicolae Prelipceanu,
pe George Tudor-InimaRea,
pe Gheorghe Câmpeanu,
pe Mara,
pe No Name,
pe Shadow,
si pe toți prietenii de pe aici…

Cu toate acestea, cu toate că nu ne știm,
nu ne cunoaștem,
ne-am găsit!
Oamenii se găsesc: da, oamenii care gândesc – cât de cât!!! – la fel, se găsesc…

Unii se găsesc pentru PUTERE.
Alții -NU.
Acești „alții” se găsesc pentru împreună-gândire!!!

Deeci???…

Posted in Arcaluigoeologie | 92 Comments »

România a rupt contractul social cu elita sa politică ! (?)

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 5, 2012

În iulie 2002, o procesiune ciudată se desfăşura la sediul partidului de guvernămînt: liderii filialelor locale erau plimbaţi prin faţa conducerii centrale pentru a da raportul. „PSD nu va oferi protecţie politică pentru nici un fel de acte de corupţie, pentru nimeni care este certat cu legea“, spunea Adrian Năstase atunci.

Ironia istoriei face ca, după exact zece ani de la această declaraţie, el însuşi să intre la închisoare pentru acuzaţii de corupţie. Dar să nu anticipăm. E încă iulie 2002, termenul de „baron local“ făcea carieră. Baronii locali trec umili prin faţa lui Adrian Năstase iar declaraţii ca aceasta de mai sus au produs senzaţie prin presă. Într-unul dintre acele momente în care speranţa pare să triumfe asupra experienţei, ziariştii au crezut, scurtă vreme, că se va întîmpla ceva, că Partidul va arunca nişte baroni în mîinile procurorilor, că se va da verde pentru anchete. Nu s-a întîmplat aşa ceva. De ce nu – ne explică tot Adrian Năstase, după cîţiva ani. În 2006, într-un interviu pentru Evenimentul zilei, fostul prim-ministru este întrebat de ce nu a dat atunci drumul la dosarele „marilor rechini“. Răspunde candid: „Pentru că n-am vrut, pentru că n-am vrut în perioada cît eram la guvernare să dezechilibrez guvernul sau echipele, sau guvernarea, sau economia, sau partidul, sau…“ (…)

Cu alte cuvinte, ideea asta de anticorupţie este una destabilizatoare, care încurcă bunul mers al lucrurilor. Convingerea lui Năstase nu este deloc singulară în România, şi nu mă refer acum doar la politicieni. Din păcate, trăim într-o cultură în care şpaga se mai numeşte şi „drept“. Dai „dreptul“ la poliţist ca să nu îţi ia carnetul, dai „dreptul“ la medic ca să te opereze, te duci cu „dreptul“ la Primărie ca să iei autorizaţie de construcţie sau, şi mai bine, construieşti fără autorizaţie şi, dacă vine vreun control, dai „dreptul“. Cuvîntul în sine m-a fascinat şi am mai scris despre el. Cum a ajuns şpaga să fie „un drept“? Ne-am obişnuit atît de mult cu corupţia încît o acceptăm social, o îmblînzim prin cuvinte ca să o facem suportabilă. Cînd bunica mea s-a îmbolnăvit, mama a vrut să dea şpaga de rigoare la medic. Medicul a refuzat, drept pentru care bunica s-a pus pe plîns: făi, mămică, eu o să mor, doctoraşul ştie că nu mai scap şi de asta n-a vrut să primească. Grav este că aşa am crezut cu toţii pe moment, abia cînd au venit rezultatele analizelor ne-am dat seama că bunica nimerise un doctor care nu primea „dreptul“. Cine să-l înţeleagă?
În acelaşi timp, ne plîngem mult de corupţie. Dar doar aşa, ca fenomen general. Oamenii care acceptă în mod natural să dea „dreptul“, pe unde se duc, îţi spun tot ei în faţă că nu e nimic de făcut, că toţi fură, că toţi sînt corupţi. Tratăm corupţia ca pe un fel de fenomen meteorologic: ni se întîmplă tuturor, nu depinde de noi, nu are autor cunoscut. Iar cînd avem în faţă oameni reali care ne cer şi iau şpagă, atunci aceştia au „dreptul“ să ia, circumstanţele devin explicabile.

Povestea se repetă aproape identic la nivel politic. Discursul politic este impregnat de tema corupţiei. Cînd însă vine vorba despre cazuri concrete, vehemenţa se înmoaie. Se găsesc mereu scuze. Sau corupţii nu pot fi decît de la alte partide. Pare că sîntem un popor care urăşte corupţia cu patimă, dar manifestă înţelegere pentru corupţii ca atare. Fenomenul „corupţie fără corupţi“, despre care am vorbit atît, este de fapt simptomul acestei stări de spirit: în ce priveşte corupţia, nu există ticăloşi, doar fatalitate.

În interviul cu Laura Ştefan publicat în acest volum facem un fel de mic recensămînt: cine sînt cei care susţin, de fapt, anticorupţia în România? La drept vorbind, nu foarte mulţi. ONG-uri, dar nici măcar ele toate, unele au fost mereu mai preocupate ca nu cumva să fie încălcate drepturile omului, decît de combaterea corupţiei. Presa – mai degrabă izolat. De fapt, cum au început să-şi facă treaba instituţiile anticorupţie, cum s-au pus tunurile mediatice pe ele. Cîtă vreme vorbea despre corupţie fără corupţi, presa era într-o poziţie comodă. Cînd au apărut marile cazuri, cu sentinţe, a trebuit inventată o nouă naraţiune: politizare, justiţie televizată.

Cine a susţinut totuşi politicile anticorupţie? Mai degrabă politicieni individuali, cîţiva experţi încăpăţînaţi, jurnalişti curajoşi, magistraţii (dar nici acolo nu a fost majoritate, nici nu era nevoie, din fericire). Şi Comisia Europeană, dar despre asta în subcapitolul imediat următor. A fost o luptă inegală. Tocmai de aceea, schimbarea de peisaj faţă de acum zece ani este totuşi spectaculoasă. Astăzi putem vorbi despre anticorupţie, avem despre ce să vorbim. Avem instituţii, avem cazuri, avem reguli.

Cum s-a întîmplat asta? Printr-o permanentă gherilă instituţională şi mediatică. Fiind o luptă de gherilă, nimic nu a fost sigur, nimic nu a fost lin şi nimic nu a fost stabil. Nu mai puţin de cinci proiecte de legi au încercat să castreze Agenţia Naţională de Integritate de cînd a devenit funcţională în 2008, interviul cu preşedintele ANI, Horia Georgescu, explică această saga. De fiecare dată, a fost nevoie de scandal public, de intervenţii de la Comisia Europeană, de returnări ale legilor de către preşedintele Traian Băsescu. A scăpat mereu la limită şi niciodată definitiv. Cum a devenit funcţional Parchetul Naţional Anticorupţie, cum i-a fost atacată la Curtea Constituţională legea de funcţionare – de către acelaşi Adrian Năstase care trecuse această lege cînd era şef al Guvernului. Motivul era că în Constituţie se spunea că parlamentarii pot fi anchetaţi numai de către Parchetul General. PNA avea rang de parchet general, dar nu era Parchetul General. O chichiţă genială despre care unii cred că fusese special pusă în lege de la bun început. Decizia Curţii a fost că PNA poate rămîne independent, dar nu mai are dreptul de a ancheta miniştri şi parlamentari. Daniel Morar spune, în interviul pe care îl veţi citi în carte, că acesta a fost cel mai greu moment trăit în fruntea instituţiei. Cînd legea s-a întors în Parlament, legislatorii ar fi fost bucuroşi să rămînă aşa: un PNA independent, un Daniel Morar cu titlu de procuror-general, dar fără putere să-i ancheteze pe parlamentari. Atunci s-a decis transformarea în Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), parte din Parchetul General, dar cu autonomie funcţională. Nu vreau să vă plictisesc cu amănunte, am încercat să rezum un caz foarte complicat. Şi doar pentru a înţelege atmosfera de gherilă despre care am vorbit anterior.

Imediat după aderarea din 2007 a venit, probabil, şi cel mai dificil moment dintre toate: crezîndu-se cu sacii în căruţă, politicienii au trecut la contramăsuri. Un bilanţ negru al acelui moment a fost făcut de procurorul belgian W. De Pauw, trimis ca expert independent angajat de Comisia Europeană să evalueze situaţia din România. Raportul său nu a fost publicat de către Comisie, rapoartele tehnice nu sînt de obicei publice, dar o ştire despre existenţa sa a apărut în The Economist şi raportul a fost obţinut de presă. După ce trece exasperat în revistă tergiversările legate de ANI sau cîteva Ordonanţe de Urgenţă care pur şi simplu schimbaseră traseul dosarelor instrumentate de DNA, procurorii trebuind să ia de la capăt sau să refacă dosarele, De Pauw trage o concluzie seacă, într-o singură frază: „În cazul în care capacităţile anticorupţie ale României continuă să se evapore în ritmul curent, în aproximativ şase luni România va fi înapoi unde se afla în 2003“. Titlul sub care a publicat revista britanică povestea poate fi tradus: „În plin proces de negare – Uniunea Europeană acceptă regresele privind corupţia din România“. Doar că nici procurorul belgian, nici ziariştii britanici nu aveau antrenamentul de gherilă al activiştilor şi experţilor români şi nici experienţa funcţionarilor de la Comisie care se ocupau deja de ani buni de România. Uniunea Europeană nu a acceptat; dimpotrivă, a intervenit energic, iar România nu s-a întors în 2003. Aşa cum nimic nu e cîştigat definitiv, nimic nici nu e pierdut definitiv în această hărţuială reciprocă de gherilă. Evident, asta pînă cînd nu va fi pierdut, sau cîştigat, definitiv.

Într-un fel pe care nu l-a bănuit, Adrian Năstase avea şi el dreptatea sa: anticorupţia afectează armonia unei societăţi. Anticorupţia nu este o chestiune drăguţă, nu s-ar putea face emisiuni duminicale pe acest subiect. Ecuaţia este simplă: pentru ca o politică anticorupţie să aibă succes, anumiţi oameni trebuie să meargă la puşcărie. Cultura politică modernă îndeamnă la moderaţie şi la consensualism. Societăţile mai puţin conflictuale (vedeţi Scandinavia) sînt mai bogate, mai stabile şi mai bine aşezate. Problema e că domeniul despre care vorbim aici nu prea poate funcţiona pe baze consensuale. Într-o ţară coruptă, nu poţi ajunge la un fel de pact cu corupţii, care să se ceară singuri la puşcărie.

Atunci, cum se poate întîmpla? Poate că termenul de „război civil“ este prea dur în context, dar în esenţă cam asta este: un război deschis între forţe care vor să aplice legea pentru toţi şi forţe care nu vor. Am asistat la ruperea unui contract social tacit. Un contract care funcţiona nu doar de pe vremea comunismului, ci chiar dinainte. Poate vi se pare că povestea asta cu corupţia e un fenomen recent, dar fapt este că niciodată în România nu au fost trimişi miniştri, prim-miniştri, magistraţi sau generali la puşcărie pentru corupţie. Elitele erau protejate. Acesta era pactul social. Care a fost alterat. Laura Ştefan spune chiar în conversaţia noastră că, într-un fel, înţelege contrareacţia politicienilor: aceşti oameni, cei mai mulţi dintre ei, în orice caz, nu şi-au dat niciodată acceptul pentru ruperea acestui pact. Schimbările au venit treptat, impuse extern, s-au trezit în faţa faptului împlinit. Dacă Adrian Năstase s-ar putea întoarce în timp ar mai înfiinţa PNA? Ar mai propune şi impune Parlamentului, prin asumare de răspundere, legile privind conflictele de interese, cum a făcut în 2003, la presiunea UE?

La asta asistăm în România, din ultimul deceniu, la un conflict civil provocat de ruperea pactului vechi cu elita politică: „noi nu sîntem niciodată anchetaţi“. Schimbarea radicală a sorţilor a venit după 2005. Monica Macovei a rupt acest pact, de aceea e atît de nepopulară printre politicienii din România. Traian Băsescu i-a ţinut spatele, nu ştim cît de sincer, dar a făcut-o. Macovei a profitat inteligent de un concurs de împrejurări în care România trebuia să intre în UE, ceea ce a afectat dramatic echilibrul intern. Dacă era vorba doar despre contextul intern, ar fi fost o bătălie fără şanse. Şi ajung astfel la Uniunea Europeană. Dar pînă atunci, o ultimă remarcă: am rupt pactul vechi, l-am înlocuit cu altul nou? Am făcut trecerea spre aplicarea acelui articol din Constituţie: „nimeni nu este mai presus de lege“? Încă nu, asta este miza acum. – Cristian GHINEA | Atitudini mic-burgheze

(fragment din volumul Eu votez DNA! – De ce merită să apărăm instituţiile anti-corupţie, Humanitas, 2012.)

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

This above all — to thine ownself be true. The rest is silence.

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 4, 2012

O, That this too too solid flesh would melt,
Thaw, and resolve itself into a dew.

Hamlet, Act I, scene II

… Se dedica lui D’Artagnan si Olimox
orice posibil comentariu pertinent
ce va fi adaugat pe acest topic,
vizavi de tragedia antica
din filmul de mai sus.

If any.

Posted in Arcaluigoeologie | 24 Comments »

Terifiant, groaznic, ingrozitor…

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 1, 2012

Atentie!

Articolul de mai jos este adevarat.

A aparut aevea in ziar, a fost aprobat, postat si… citit:

Wednesday, 31 October 2012. 5282 vizualizări, 59 comentarii, 76 voturi

Experienţa aproape de moarte are loc atunci când

sufletul părăseşte sistemul nervos

şi intră în Univers 😯 

Experienţa aproape de moarte apare atunci când substanţele cuantice care formează sufletul părăsesc sistemul nervos şi intră în Univers, potrivit teoriilor remarcabile propuse de doi oameni de ştiinţă eminenţi, 🙄 citaţi de Daily Mail.

Dr. Stuart Hameroff, profesor emerit al Departamenteloe de Anestezie şi Psihologie (n.b. combinatie shok 😯 ) şi director al Centrului de Studii al Conştiinţei de la Universitatea din Arizona, a avansat o teorie cvasi-religioasă.

Aceasta se bazează pe o teorie cuantică a conştiinţei, pe care el şi fizicianul britanic Sir Roger Penrose au dezvoltat-o, care susţine că esenţa sufletului nostru este conţinută în interiorul structurilor numite microtubuli din interiorul celulelor creierului.

Ei au argumentat că experienţa conştiinţei noastre este rezultatul efectelor gravitaţiei cuantice din aceşti microtubuli, o teorie pe care au numit-o Reducere Obiectivă Orchestrată (Orch-OR). Astfel, se susţine că sufletele noastre sunt mai mult decât interacţiuni ale neuronilor din creier. Ele au fost, de fapt, 😉 fabricate de către Univers şi poate au existat încă de la începutul timpului. Conceptul este similar cu cel al credinţei budiste şi al celei hinduse, cum că conştiinţa este o parte integrală a Universului – şi că este într-adevăr o poziţie similară cu idealismul filozofic din Vest.
.

Cu aceste convingeri, Dr. Hameroff susţine că într-o experienţă aproape de moarte microtubulii pierd starea lor cuantică, dar informaţia din interiorul lor nu este distrusă (n.b. sic, hâc). În schimb, aceasta părăseşte corpul şi revine în Cosmos.

„Să presupunem că inima încetează să mai bată, sângele nu mai curge prin vene, microtubulii pierd starea lor cuantică. Informaţia cuantică din microtubuli nu este distrusă, nu poate fi distrusă, ci doar se disipă şi se distribuie în Univers. În cazul în care pacientul este resuscitat, reînviat, această informaţie cuantică se poate întoarce în microtubuli şi pacientul va spune: „Am avut o experienţă aproape de moarte”. (n.b. I-auzi al naibi pacient ce-i da pân cap). Dacă nu sunt reînviaţi şi pacientul moare, este posibil ca această informaţie cuantică să existe în afara corpului, probabil pe termen nelimitat, ca un suflet”, povesteşte Dr. Hameroff pentru Canalul de Ştiinţă prin intermediul documentarului Wormhole.

* * *

Cred ca se acorda prea putina atentie inundarii mass media cu articole DE ACEST FEL (fie ca au tenta politica, stiintifica, sociologica, psihologica, culturala sau de divertisment). Reactiile cititorilor probeaza ca promovarea acestui fel de intoxicare si-a facut deja efectul social (scontat?). Prevad ca alte efecte pe termen mediu si lung ale starii actuale in care a fost adusa relatia dintre populatie si informatie vor fi imprevizibile.  Dar in tot cazul terifiante, groaznice, ingrozitoare. 

Update: Contrapunct – O poza a unei sfinte treimi: 

Posted in Arcaluigoeologie | 44 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: