(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Bârne, paie si paralele inegale

Posted by arcaluigoe pe Noiembrie 23, 2012

Esantion I – Autor I

Despre stenograme si autosesizari

Am aflat, din relatarile de presa, ca CSM s-a autosesizat in legatura cu stenogramele aparute din dosarul in care este judecat Sorin Blejnar si in care sunt surprinse discutii intre acesta si presedintele Traian Basescu.

Vreau sa precizez de la bun inceput ca sunt de acord cu aceasta actiune, daca par sa existe anumite probleme privind respectarea procedurilor judiciare de catre procurorul de caz.

Stenogramele ne aduc tuturor aminte de ce va lasa mostenire regimul Basescu: ura, mizerie, metode subterane… De la el si de la Morar a inceput aceasta practica. A lupta pentru justitie este una – corect si laudabil. A folosi stenograme pentru a murdari spatiul public – e cu totul altceva…

Am cateva anunturi/intrebari:

– CSM a procedat corect cerand ancheta. Dar de ce doar acum? De ce, de pilda, nu s-au sesizat la fel la inceputul anului, cand au aparut in presa stenograme si despre mine?

– Voi cere si oficial CSM sa imi trimita (ca simplu cetatean, nu ca prim ministru) rezultatele anchetei interne, daca exista, referitoare la cine a dat in presa convorbirea telefonica de doua vorbe dintre mine si procurorul George Balan (reamintesc ca, in acel caz, spre deosebire de cazul actual, nu exista nici rechizitoriu, nici cerere de arestare, nici dosar in instanta – asa cum e in cazul Blejnar). Iar daca o astfel de ancheta s-a demarat, as vrea sa stiu care sunt criteriile pe baza carora unele anchete sunt anuntate public si altele nu!

– Voi mai cere CSM sa investigheze legatura mea cu procurorul din cazul Blejnar. Eu, personal, nu-l cunosc! Cred insa ca doamna Macovei il stie mult mai bine…

– CSM este o institutie care trebuie sa apere interesele tuturor, atunci cand se ridica semne de intrebare asupra respectarii procedurilor judiciare. Amintesc de faptul ca, din acest punct de vedere, Romania a avut suficiente probleme la CEDO.

Suntem membri ai Uniunii Europene de peste cinci ani. Independenta Justitiei, respectarea procedurilor, drepturile omului, principiile statului de drept nu mai pot fi doar cuvinte goale folosite doar cand acestea corespund unor interese de moment.

Ne-am saturat cu totii de dubla masura a unor institutii, care reactioneaza intr-un fel cand e vorba de cetatenii obisnuiti, dar total diferit atunci cand vine vorba de Traian Basescu!

* * *

De ce il sustin pe Mircea Cartarescu?

Nu o fac pentru a ma lauda cu citirea cartilor sale in campanie si nici pentru asocieri de imagine – pana la urma, diferentele de opinie dintre noi sunt multe si clare. Dar cred ca trebuie sa fim alaturi de un nume mare al culturii romane contemporane, indiferent de diferentele de opinie.

Cred ca Romania are mare nevoie de o victorie a lui Mircea Cartarescu in competitia pentru premiul Nobel. Ar fi o mare mandrie pentru noi, ca tara. Am aflat care sunt cotele principalilor candidati la acest prestigios premiu si stiu ca, desi nu se afla neparat pe lista scurta, Mircea Cartarescu are o sansa importanta. Este mai bine cotat decat multi autori importanti ai lumii, iar acest lucru este deja o mare realizare, pe care o salut.

Nu suntem mai multe Romanii, chiar daca politica uneori ne separa foarte mult. Suntem o singura tara si, atunci cand avem o valoare, trebuie sa o salutam si sa o sustinem.

 

Esantion II – Autor II

Dar nu acesta este cel mai tare dintre toate elementele caracteristice actului religios, ci altul. Vă spuneam că în orice act există o explicare a actului, există adică un termen [pe] care îl intenţionează actul, către care se îndreaptă, un termen în afară de conţinutul însuşi psihologic, către care se orientează, pe care-l intenţionează actul, în actele sufleteşti obişnuite, termenul acesta este şi mai obişnuit; adică, în actele sufleteşti pe cari le studiem noi în psihologie în genere, termenul religios este totdeauna în cealaltă lume. În actul religios, termenul acesta este în afară de lume, adică termenul acesta constituie cam ceea ce am putea noi numi un fel de absolut. De ce? Afirmarea mea nu este deloc nouă şi nici nu cred să fie combătută. Necesitatea ca termenul care împlineşte actul religios, [adică] celălalt pol al actului religios, să fie în adevăr de natură absolută, este simţită în genere în toate religiile existente. Chiar la panteism, adică sistemul de religiune în care cel care trăieşte actul religios se confundă oarecum cu obiectul din afara lui, adică în care divinitatea şi existenţa sunt noţiuni ce se suprapun, în care divinitatea este tocmai sinteza totală, unitatea existenţei în genere, chiar şi în caracterul acesta de religiune se subliniază caracterul absolut al celui de-al doilea pol al actului religios, prin afirmarea că universul este infinit.

De ce universul este infinit propriu-zis în panteism? Nu este vorba de o deducţiune strict filosofică. Universul, sub raportul filosofic, poate să fie infinit sau poate să fie finit. Universul grecesc, în cea mai mare parte a speculaţiunilor greceşti, este mărginit. Universul fizicienilor de astăzi, adică în formele einsteiniene, este iarăşi finit. Universul – hai să zicem al – lui Leibniz nu este finit; este într-un fel finit, în alt fel infinit. Adică, propriu-zis, este un univers care se mişcă în anumite limite, un microcosm. Microcosmul se mişcă în anumite limite, fără să le atingă vreodată. Sub raportul filosofic, prin urmare, universul poate să fie finit sau infinit. Sub raportul religios, nu este vorba de o deducţiune oarecare, de o demonstraţie oarecare, ci de un simţământ, la fel cum trăim noi acest univers. Ei bine, panteismul trăieşte universul sub forma lui infinită. Şi dacă forma religioasă, structura religioasă a panteismului simte şi ea necesitatea aceasta, de a trăi universul în forma infinită, este tocmai pentru că simte nevoia ca între aceşti doi poli ai actului religios – cel care trăieşte actul religios şi cel care împlineşte sau îndestulează actul religios – să se stabilească o deosebire de esenţă. De aceea, substanţa la Spinoza este infinită, iar noi nu suntem decât materie finită. Şi nu este vorba, atunci când se vorbeşte de infinitul acestui termen – al doilea termen al actului religios -, nu este propriu-zis vorba de infinit într-un singur fel, ci de infinitul absolut.

În actul religios, punctul către care se îndreaptă conştiinţa noastră nu este de aceeaşi esenţă, de aceeaşi natură cu lucrurile pe cari le cunoaştem noi, chiar dacă aceste lucruri, după cum spuneam, ar fi infinite într-un oarecare fel. De pildă, timpul este infinit în esenţa lui, spaţiul este infinit ş.a.m.d. Ei bine, în actul acesta religios infinitul este un infinit absolut – dacă se poate spune astfel -, pe câtă vreme în celălalt am găsi un infinit relativ, cum ar fi, de exemplu, în spinozism, infinitul întinderii sau infinitul spirit. Cele două atribute cunoscute de noi dintr-o substanţă, în substanţa spinozistă, sunt infinite într-un sens, dar numai într-un sens. Ei bine, în actul religios prorpiu-zis, infinitul acesta are ceva de absolut, în actul religios, noi avem dorinţe, iubim, nădăjduim, ne îngrozim. Unul din elementele fundamentale în orice religie existentă este groaza, un fel de teroare sfântă, teroare sacră, mistică în faţa divinităţii şi în faţa existenţei acesteia hipersensibile, în faţa religiunii propriu-zise.

Lucrul acesta l-a analizat, foarte mult, Rudolf Otto, în Das Heilige,[*19] care, sub raportul analizei faptului, este minunat. El stabileşte că nu există religie în care să nu fie sentimentul acesta de groază, în care sentimentul de groază să nu facă parte integrantă din însăşi structura religiei. Şi atunci, vă întreb: de unde sentimentul acesta de groază? Groază, înaintea cui? Groază, de ce? în actul religios ne supunem unei judecăţi care stă deasupra noastră. După ce criterii judecăm noi acele judecăţi cari stau deasupra noastră? Dacă le-am cunoaşte, atunci poate că sentimentul acesta de groază ar fi ceva mai redus. Este, fără îndoială, un fel de scară de felul cum se graduează sentimentul acesta de groază din religie. Cu cât elementul raţional este mai puternic într-o religie, cu atât mai mult sentimentul de groază este mai redus; adică, cu cât avem pretenţiunea că ştim mai mult, care este felul de interpretare şi cum trebuie să ne purtăm în domeniul religios, şi responsabilitatea este mai mică. Sau, mai bine zis, groaza de necunoscut este mai mică. Dar, totuşi, rămâne întotdeauna ceva necunoscut şi ceva grozav. Ceva grozav, înaintea cui? Şi dacă există sentimentul acesta de teroare sfântă, la ce se raportează ea? Se raportează la ceva de dincolo de limitele cunoscutului şi de dincolo de realitatea, de limitele realităţii sensibile, se raportează la ceva în adevăr absolut. Sub raportul empiric, groaza aceasta nu are nici sens, nici scop.

De aceea, întotdeauna, orice act religios, măsurat cu criteriile vieţii empirice, apare absurd. Dar nu este mai puţin adevărat că, cu toată absurditatea, actul acesta religios continuă să subziste.
Vedeţi, dar, că acest al doilea pol al actului religios este în adevăr ceva care trece dincolo de limitele universului nostru, este ui adevăr un absolut. Ei bine, absolutul acesta este ceea ce numim noi în genere divinitate sau Dumnezeu, o existenţă care are, oarecum, o influenţă asupra noastră, şi o să vedem ce influenţă are, dar ale cărei legi de existenţă nouă ne scapă, şi ne scapă tocmai pentru [că] acest al doilea termen, Dumnezeu, este esenţialmente deosebit de noi şi de tot ce ne înconjoară pe noi.

Deci, încă o dată rezumăm: o totalitate calitativ omogenă, din care facem şi noi parte, un pol al actului religios – un act care transgresează şi care transcende această întreagă realitate calitativ omogenă şi care se îndreaptă spre un obiect din afară şi, în sfârşit, un obiect din afară, care îndestulează actul religios şi care este ceea ce în general se numeşte Dumnezeu sau divinitate. Iată prin urmare actul religios cu cei doi poli ai lui.

* * * * * *

 Esantion III – Autor III

Despre felul în care nu poți trece printr-un cristal

Cea mai nefirească întâlnire a unei ființe este întâlnirea cu lumea cristalelor. Nu, nu mă intereasă nicidecum să vorbesc de cine știe ce giuvaericale, nu le-am prețuit niciodată, ci despre lumea ordinii absolute a cristalelor, oricare le-ar fi felul sau sunetul sau lucirea. Ființa este esența dezordinii. Întâlnirea cu o dună de nisip este, de aceea, un fapt care i se pare firesc ființei, oricât de tăcut s-ar petrece întâlnirea asta, oricât de neauzit s-ar petrece trecerea uneia de alta. Când înâlnește o structură cristalină ființa simte ca nu poate trece mai departe decât ciopârțită, tăiată în cubulețe mai mari sau mai mărunte după cum i se năzare cristalului care îi taie calea. Până și lumina se ciopârțește în felul acesta dacă nu are norocul să se izbească pur și simplu într-un ocean de opacitate. Altfel, atunci când se întâmplă să poată trece dincolo, luminii îi cresc ghimpi, ghimpi de toate felurile și culorile și cel care îi pune luminii câte un cristal dintr-ăsta în drum se bucură și zice că totul a devenit frumos și colorat, numai că luminii ruptul ei în felurite culori nu îi place cine știe ce. Culorile sunt un fel de a lipsi lumina de libertatea ei de a fi lumină. Uite că așa, oprindu-se înaintea unui cristal, făcând drumul înapoi, sau în orice alt fel numai dincolo de el nu, ființa poate rămâne așa cum i-a fost dat ei să fie, imperfectă, haotică, slabă și făcând prostii peste prostii, dar măcar ea însăși, netranșată în nici un fel, cu bucurii mici și tristeți mari, călcând peste alte ființe și fiind potecă la rândul ei pntru pachidermi care habar n-au că e și ea pe-acolo, înflorind din când în când, cântând câteodata cântece, tăcând tăceri, plescăind sunete către semenele sale, fiind adică. Uneori, în fața perfecțiunii intransigente a unui cristal, ființa poate refuza să se arate în bucătile ei albastre sau verzi sau sărate și să rămână un ghem haotic de albastru și verde și sărat, vie cât îi mai e dat să stea în starea asta, efervescentă cât mai are de ars ceva în launtru.

Globalizarea șmecheriei – preambul

Scriam într-un post mai vechi că voi rămâne dator cu comentarea raportului Stiglitz, care, zic eu, face un pas înainte în îmbrobodirea omului obișnuit. Este un instrument minunat pentru politicieni, un instrument care va demonstra cât de minunat este orice guvern și cu ajutorul căruia vom păși spre noi culmi de progres și civilizație. Scopul lui este unul singur: să înlocuiască lucrurile ușor de măsurat și ușor de înțeles cu lucruri aproape imposibil de măsurat, manipulabile și complicate. Evident, o asemenea idee are nevoie de un setup pe măsură și am convingerea că nu se va face economie de bani, imaginație și aruncarea cu personalități covârșite de diplome și de titluri pentru ca șmecheria să funcționeze.

Înainte de a comenta raportul, aș face câteva remarci care limpezesc puțin întrebările legate de felul în care a fost hotărâtă componența și conducerea comisiei cu pricina. Prima observație pe care cred că e cazul s-o fac, ca simplu soldat într-ale matematicii, este că acolo unde procesele sunt simple și măsurabile, modelările matematice au sens. Asta se întâmplă în științele naturale, aproape întotdeauna. Un profesor minunat (Eugen Soos) pe care l-am avut la facultatea de matematică obișnuia să dea un exemplu clar și ușor de înțeles. Putem determina adâncimea unei fâmtâni în două feluri. Luăm o piatră, îi dăm drumul să cadă și cronometrăm timpul necesar căderii, adică intervalul de timp dintre momentul în care am dat drumul pietrei și momentul în care auzim ‘ploc’. Folosindu-ne de calcului newtonian al timpului în căderea liberă, determinăm adâncimea fântânii. Al doilea fel este să luăm o ruletă și să determinăm direct adâncimea. Dacă cele două rezultate sunt apropiate, asta înseamnă că mecanica newtoniană este un instrument teoretic suficient de bun pentru a măsura adâncimile fântânelor și că nu are sens să târâm tot timpul o ruletă cu noi și să ne chinuim să măsurăm cu ea lucrul ăsta. Asta înseamnă că experimentele lui Galilei care fundamentrează teoria newtoniană și felul în care Newton a postulat cele trei principii din care se deduc toate rezultatele modelelor făcute cu această teorie, se potrivesc cu măsuratul fântânii cu piatra care face ploc. Nu același lucru se întâmplă dacă vrem să ne explicăm devierea razei luminoase în apropierea Soarelui, fenomen pus în evidență în timpul eclipsei din 1919. Acolo explicația vine dintr-un alt model, bazat pe teoria generală a relativității, o teorie care pleacă de la postulate complet diferite. Mai mult, cele două teorii au ca fundament geometric geometrii absolut diferite, cea euclidiană în care printr-un punct exterior unei drepte poți duce o unică paralelă și cea riemanniană în care printr-un punct exterior unei drepte nu poți duce nici o paralelă. Evident, fiecare dintre cele două teorii poate modela o anumită fațetă a realității, ambele sunt la fel de adevărate și la fel de false și nici una dintre ele (în pofida miloanelor de tâmpenii scrise pe tema asta de fel de fel de amatori) nu este cazul particular al celeilalte. Axiomele lor sunt fundamental diferite și fiecare dintre ele se bazează pe experimente și este confirmată de experimente, dar relative la fațete diferite ale realității. Am scris toate aceste lucruri pentru a justifica, foarte pe scurt faptul că atunci când cineva spune chestii de genul ‘este un adevăr demonstrat matematic’, nu e bine să ne aruncăm armura îndoielii, ci, dacă subiectul ne interesează cu adevărat, este bine să cercetăm natura ipotezelor, fundamentul lor experimental sau observațional și să aflăm dacă există cel puțin o situație în care un model construit pe baza respectivei teorii a dat rezultate măsurabile comparabile cu măsurătorile din lumea reală într-un interval de timp rezonabil raportat la scara de timp a desfășurării fenomenului modelat. Nu luați niciodată de bune afirmațiile astea cu demonstratul matematic. Succesul științelor naturale care s-au fundamentat pe matematică nu poate fi un argument pentru a susține orice aiureală însoțită de oarece ecuații. Toate cele trei condiții (experimentele/observațiile care fundamentează modelul, congruența dintre axiomele teoriei matematice utilizate pentru a modela cu faptele modelate și experimentele/observațiile care confirmă validitatea modelului) sunt esențiale pentru a utiliza modelul și asta numai în situații absolut similare cu cele care fundamentează ipotezele de modelare. Și nici chiar atunci, modelul nu poate fi privit cu deplină încredere, iar teoria nici atât. Modelul geocentric al lui Ptolemeu a fost construit după o muncă serioasă și istovitoare, plecând de la observațiile strânse într-un interval suficient de mare de timp privind pozițiile aparente ale planetelor. Un timp, modelul a dat predicții suficient de corecte. Dar modelul s-a dovedit a fi eronat. Asta e… Așa se întâmplă de multe ori și nu pricep niciodată încrederea oarbă în teorii și în matematică. Ele sunt vitale pentru felul în care am evoluat, dar întotdeauna o doză de scepticism este sănătoasă.

Atunci însă când teoriile sunt construite fără suport experimental/observațional cert și bine măsurat, când ni se flutură pe sub nas simboluri matematice care pot impresiona un absolvent de liceu, dar niciodată un matematician, când modelul cu pricina nu este în nici un fel confruntat cu un experiment/observație certă și bine măsurată, impresia pe care o ai este că vorbești cu un individ care înlănțuie axiome și care mai degrabă își spune un credo decât face o argumentație științifică. Dacă acum un mileniu chestia asta era regula și îi zicea scolastică, în lumea în care trăim este excepția și îi zice șmecherie. Cred că nimeni n-ar vea ca mașina cu care merge sau casa în care stă să fie construită în felul acesta. Există însă o sumedenie de construcții, mult mai periculoase decât mașina sau casa proiectate cu curul, acceptate fără a clipi din ochi atunci când apare șarlatania cu demonstratul matematic. Este vorba de tot soiul de construcții sociale sau, mai rău, economice. Unele au parte de patalama serioasă, cei care le-au făcut au luat pentru ele Premiul Nobel și asta pare de ajuns pentru ca ele să fie considerate adevărate. În treacăt fie spus, comitetul Nobel pentru fizică are cu totul alte exigențe. Relativitatea lui Einstein nu a fost niciodată recompensată în felul acesta, chiar dacă două fenomene cât se poate de măsurabile au fost explicate la începutul secolului XX numai în cadrul acestei teorii. Einstein a luat premiul cu pricina pentru efectul fotoelectric.

Ca să nu spuneți că eu sunt nebun, link-ul la Wikipedia cu teoremele lui Stiglitz este un bun început. Nu comentez simplitatea aparatului matematic folosit. Lucrurile simple sunt cele mai bune. În definitiv, și teoria newtoniană și relativitatea generală sunt construite cu un aparat matematic foarte simplu. Dar dacă cineva vede acolo lucruri care se pot măsura, accept că modelul poate fi utilizat la ceva, îl rog să îmi spună și mie. Economia, ca știință, are încă multe trăsături din cele pe care le avea electromagnetismul înainte de Faraday și Ampere. De-aia prefer explicațiile smithsoniene oricăror povești cu iz de seminar de anul III la teoria operatorilor. Nu neg nevoia de transformare a economiei în știință pe modelul științelor naturale, dar cred că toate eforturile făcute până acum trebuie luate doar cu titlu de inventar și de articole bune pentru un CV universitar.

Totuși, există oameni care iau foarte în serios lucrurile acestea. Parțial pentru că nu le înțeleg sau n-au avut răbdarea să le disece obiectiv și meticulos, dar mai ales pentru că le convin. Din păcate, mulți dintre ei hotărâsc drumul pe care mergem. Nimeni nu va analiza contribuțiile la dezvoltarea teoriei economice ale cuiva care se prezintă ca profesor de economie la o mare universitate, darămite ale unui laureat al Premiului Nobel. Nimeni nu va face diferența între un model teoretic și realitate. E o miză folosită des chiar de către politicienii care înțeleg bine despre ce este vorba, dar le convine să li se justifice astfel acțiunile. Este o practică, dealtfel, folosită și în mediul privat. Un raport de consultanță este folosit de cele mai multe ori pentru a consolida decizia și nu pentru a decide. Dacă raportul este potrivnic felului în care bordul dorește să decidă, se comandă altul, cu datele de intrare ajustate în așa fel încât să iasă bine. Cu cât numele consultantului este mai mare, cu atât mai bine. De aceea, de foarte multe ori se preferă pe post de consultant o multinațională uriașă. Nu ideile din raport sunt importante ci faptul că decizia (deja luată) este confirmată. Consultanții creativi au căutare mai mică. Trăim, în definitiv, pe planeta funcționarilor, unde totul se acoperă cu hârtii.

Cred că am scris destul pentru un post. Fac și eu o șmecherie. Îi zic preambul postului de azi și îl continui altădată. Mă gândesc că și-așa e suficient de lung ca să nu fie citit…

Despre păsări și nori

Nu am știut niciodată cum să te chem. Chiar dacă sunetele mele mimau o făptură de aer cu asemănarea ta, nu am știut niciodată cum să te chem. Simplul fapt că tu ai venit mereu a fost, cred, o simplă și fericită coincidență. Pentru că eu nu reușesc deloc să îți deslușesc un nume, sigur ca un seif, care să mă facă să cred că ori de câte ori te voi striga pe numele acela tu vei veni plutindu-te senin prin aerul serii sau învolburând arșița zilei sau apărând pur și simplu din rădăcina copacului din fața mea pentru a ma înrădăcina acolo sau aburind a cafea cu rotocoale albastre de fum pentru a mă înconjura, mineral, ca un soi de felie de nautilus. Eu cred că tocmai de aceea ți-am dat atât de multe nume. Pentru fiecare fel de înseninare altul, pentru fiecare fel de a te întrista un alt nume, pentru fiecare fel de a păși, de a arunca o umbră pe asfaltul străzii, pentru fiecare cântec și pentru fiecare tăcere și necuvânt și nerostire de cuvânt ți-am dat un nume. Atâtea nume câte încăpeau în pielea cuvintelor ți-am dat. Numai că uite, acum, când aș vrea să aleg dintre ele numele pe care te voi striga din nou, am iarăși o cuprindere de teamă, de teama că nu vei ști că eu, stând pe malul ăsta al unei întinderi de aer care nu știu ce tot vrea să se bage în seamă în toată povestea mea cu numele, te rostesc din nou, cu glas tare, cu glas de gând cuprins de neliniștea impredictibilității, ca o pasăre obosindu-se să treacă dincolo de nori.

 

Esantion IV – Autor IV

Pentru autor „Justificarea opţiunii de lecturare a acestei doctrine prin intermediul grilei de lectură transdisciplinare, motivată ca gest cultural şi modern de încercare contemporană de instaurare a unei noi raţionalităţi, nu poate estompa cu nimic lipsa manifestă de discernământ teologic a acestui demers de otrăvire, la nivel ideatic sau imagistic-metaforic, a omului contemporan cu elemente de ,,teologie” căzută” (p. 30). Bun, deci eu nu am „discernământ teologic” şi mă pretez la un „demers de otrăvire” a omului contemporan. Dar de ce oare această teologie este „căzută”? Cine a decis acest lucru? Böhme nu a fost niciodată „eretic” în mod oficial. Doar preotul din orăşelul Gôrlitz, de unde era şi Böhme, gelos pe marele prestigiu pe care Böhme l-a avut încă din timpul vieţii sale, urla în predicile lui că Böhme era eretic şi i-a profanat crucea de pe mormânt.

Am avut onoarea să particip, în 1995, la ceremonia de la Vatican pentru sfârşitului procesului Galileo Galilei şi, cu această ocazie, am avut o discuţie privată despre Böhme cu Papa Ioan Paul al II-lea, care citise cartea mea. Papa mi-a spus că îl consideră pe Böhme ca un „mare om”. Să îmi fie permis să mă încred mai mult în discernământul teologic al Papei Ioan Paul al II-lea decât în cel al autorului introducerii. Ca să rămânem pe plan românesc, nu este oare interesant că Petre Ţuţea nu se jena să îl citeze pozitiv pe Jacob Böhme în cartea sa Omul, Tratat de antropologie crestina, Problemele sau Cartea intrebarilor (5) ? Este poate Ţuţea un „eretic” (cuvânt care revine în mod obsesiv în introducerea-manifest)?

Autorul introducerii afirmă doct: „Dacă, însă, la nivel de ştiinţă, mai putem spera să nu fie sminteală pentru mulţi […] la nivel teologic lucrurile îşi au gravitatea 1or […]” (p. 30). Sunt recunoscător autorului că speră că transdisciplinaritatea „să nu fie sminteală pentru mulţi” dar este greu să dialoghez în acest stil necivilizat şi neacademic.

Culmea grotescului este atinsă când autorul sugerează, citând o carte a lui Alain Besançon, precum că Böhme ar fi un precursor al leninismului şi al ideii instaurării Reich-ului… Teza de bază a cărţii lui Besançon (6) este că leninismul este o formă a gnozei, teză care nu are acordul comunităţii ştiinţifice. Citarea lui Besançon este într-adevăr ciudată. Pe de o parte, Alain Besançon nu este un specialist al gândirii lui Böhme, ci un istoric. Pe de altă parte, citarea lui Böhme este cu totul marginală în cartea lui: într-o carte de 405 de pagini, Besançon citează pe Böehme doar de şase ori. Iar când îl citează, îl citează simultan cu alte nume. Acolo unde Besançon scrie „La Paracelsus, Valentin Weigel, la Böhme”, autorul scrie numai „Böhme”.

Această manipulare a citatelor pare fi o specialitate a autorului introducerii. Voi da un exemplu flagrant. Autorul scrie, citând o dezbatere pe care am avut-o în grupul „Phantasma” de la Cluj în 2006 (7): „Ştiinţa rămâne în ultimă instanţă – chiar dacă este incompletă – un fel de parapet împotriva delirului religios […] Am văzut că, pentru gânditorii transdisciplinari, credinţa religioasă este un act de raţionalizare a misterului, dar o raţionalizare utopică şi care are particularitatea de a aluneca spre un delir religios, faţă de care ne putem apăra la adăpostul acelui parapet numit ştiinţă…” (p. 55, 58). Ori cuvintele mele exacte sunt: „Pentru mine, ştiinţa rămâne, un fel de parapet împotriva delirului ezoteric sau delirului religios, delirului de orice gen.” (8) Neonestitatea autorului introducerii-manifest este evidentă. Eu vorbesc de „delirul de orice gen” şi nu am afirmat niciodată că religia „are particularitatea de a aluneca spre un delir religios”. Orice construcţie umană poate aluneca spre delir. Delirul ştiinţific, de exemplu, are multiple forme, cea mai recentă fiind scientismul, formă a delirului ştiinţific pe care o analizez îndelung în scrierile mele.

Autorul reproşează transdisciplinarităţii „condiţionarea” sa „disciplinară”. E adevărat că eu am afirmat întotdeauna că nu există transdisciplinaritate fără discipline. Dar există oare teologia ortodoxă fără disciplina respectivă care se învaţă în Facultăţile de Teologie Ortodoxă? Dacă cunoaşterea este legitimată, cum spune autorul, doar prin experienţa eclezială, atunci de ce mai există examene la Facultăţile de Teologie Ortodoxă?

Punctul capital al argumentaţiei autorului este pretinsa „aderenţă” a transdisciplinarităţii la „doctrina adevărului nemanifest”. Autorul scrie: „Incompletitudinea cunoştinţelor, lipsa certitudinii, inaccesibilitatea adevărului absolut, precum şi atitudinea de relativism şi ,,toleranţă” gnoseologică reprezintă, după cum am văzut, ideile axiale pe care se întemeiază doctrina adevărului nemanifest, idei la care aderă necondiţionat – am văzut, de asemenea – promotorii transdisciplinarităţii.” (p. 51) Această afirmaţie nu este numai mincinoasă, dar atinge chiar nonsensul. În metodologia transdisciplinară nu există posibilitatea unui „adevăr nemanifest” – el nu poate fi decât şi manifest şi nemanifest. Dar acest lucru nu poate fi înţeles dacă ne plasăm, aşa cum face autorul, în domeniului logicii binare şi dacă acceptăm, aşa cum face autorul, tăietura epistemologică între Subiect şi Obiect. Este evident că autorul ignoră total semnificaţia terţului inclus şi a Terţului Ascuns şi el inventează astfel o caricatură a transdisciplinarităţii pe care o combate. Confuzia între transdisciplinaritate şi caricatura ei este gravă şi justifică toate divagaţiile posibile.

În sfârşit, autorul introducerii-manifest discută „ficţiunea transreligiozităţii”. El scrie: „În înţelegerea promotorilor săi, transdisciplinaritatea este nici religioasă, nici nereligioasă, ci ,,transreligioasã” […] Nici o religie nu este însă îndreptăţită să revendice o poziţie privilegiată, în sensul universalităţii sale […] Miza de fond care se întrevede aici este, în opinia noastră, negarea posibilităţii împărtăşirii de către vreo Biserică sau confesiune religioasă a credinţei universale şi a adevărului dumnezeiesc. Prin contrast, să remarcăm faptul că pentru ortodocşi există o singură credinţă deplină, cea ortodoxă, şi o singură Biserică cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, adică Biserica Ortodoxă” (p. 54, 56). Opinia autorului introducerii-manifest este pur şi simplu greşită pe plan strict teologic. El nu ştie oare că teologii români elimină expresia „religie ortodoxă” în favoarea celei de „teologie ortodoxă” tocmai pentru a afirma unicitatea teologiei ortodoxe şi nu a o relativiza introducând-o în ansamblul confesiunilor religioase? El nu ştie oare că, pentru teologii români, teologia ortodoxă traversează şi merge dincolo de confesiunile religioase, ceea ce corespunde exact definiţiei transreligiosului? Acest fapt a fost observat de unii prieteni ai mei teologi, dar alţii văd că au ajuns la concluzia opusă. Fiecare cu putinţa lui de înţelegere.

– – –

Revelaţie târzie a inadecvării metodologiei transdisciplinare în dialogul dintre teologia ortodoxă şi ştiinţe este foarte ciudată. Majoritatea autorilor cărţii de la Basilica (inclusiv autorul introducerii!) erau, până de curând, adepţi entuziaşti ai transdisciplinarităţii. Coordonatorul cărţii, Domnul Adrian Lemeni, pe care l-am cunoscut la Paris în anul 2000, îmi spunea, pe când era mai tânăr, că ar dori să fundeze un centru transdisciplinar în sânul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi, după aceea, a participat activ la toate activităţile noastre transdisciplinare în România. Iar însuşi Patriarhul Daniel ştia bine ce este transdisciplinaritatea încă de la congresul din 2001, când m-a ascultat vorbind despre viziunea transdisciplinară a sacrului. Tocmai la acest congres s-au înfiripat relaţiile noastre prieteneşti. El nu a ezitat să îşi publice lucrarea Necesitatea dialogului dintre ştiinţă şi credinţă (9) alături de lucrarea mea Nivelurile de realitate şi sacrul (10). Nu mai târziu decât în septembrie 2007, Prea Fericitul Daniel ne-a făcut onoarea să participe şi să vorbească la un congres care avea cuvântul „transdisciplinar” chiar în titlu – „Transdisciplinary Approaches of the Dialogue Between Science, Art, and Religion in the Europe of Tomorrow” (11).

Transdisciplinaritatea nu are nevoie de legitimarea Tradiţiei Bisericii după cum Tradiţia Bisericii nu are nevoie de legitimarea transdisciplinarităţii. Singura legitimare a metodologiei transdisciplinarităţii este în fecunditatea aplicării ei în diferitele domenii ale cunoaşterii. Această fecunditate a fost dovedită pe deplin pe plan internaţional.

În orice caz, „afacerea” pe care o evocaţi nu trebuie supradimensionată. Introducerea-manifest nu reprezintă decât punctul de vedere a unei minorităţi nesemnificative din rândul teologilor şi oamenilor de ştiinţă din România. Eu personal am avut ocazia să discut cu numeroşi teologi, preoţi şi studenţi în teologie care sunt foarte interesaţi de aplicaţiile metodologiei transdisciplinare.

Merg chiar mai departe, afirmând că această afacere are şi un aspect extrem de pozitiv: ea ne-a învăţat care sunt obstacolele în calea unui veritabil dialog dintre religie şi ştiinţă într-o ţară post-comunistă, unde mentalităţile moştenite de la sistemul totalitar sunt încă vii. Rezultatele obţinute de noi timp de un deceniu în acest laborator al dialogului dintre religie şi ştiinţă în România pot servi drept model ţărilor vecine cu predominanţă ortodoxă.

8 răspunsuri to “Bârne, paie si paralele inegale”

  1. d'Artagnan said

    E cald articolul, mă grăbesc să-l livrez:
    http://decablogulmuschetarilor.wordpress.com/2012/11/23/poporul-iubirea-si-judecatorii/

    P.S. Am făcut un efort intelectual peste poate…

    • Radu Humor said

      Hai că poţi mai mult……

      • Radu Humor said

        Chiar să te acoperi de un ridicol înspăimântător !
        Eşti mizerabil şi dezgustător, dar din fericire şi pierzător politic !
        Nu va rămâne nimic memorabil din voi ( că sunteţi totuşi mai mulţi, nu ? )
        cu excepţia celor câţiva bănuţi pe care îi câştigaţi în mod atât de parşiv….

  2. anonim said

    patru exemple din care se vede ca ponta e a cincea roata la caruta

  3. Radu Humor said

    „Ovi Maduta – in Ierusalim e un muzeu in care sunt poze in care se afirma ca in ROMANIA au fost omorati ‘jde mii de evrei… la intrebarea legitima a unui cunoscut – de ce MINT? – i s-a raspuns simplu: aaaa, afirmatiile si pozele nu sunt pentru tine (care stii adevarul) ci pentru copii copiilor tai…. ASTA I S-A SPUS IN FATA! Mai zi ceva…”

    Chiar aşa !
    Mai zi şi tu ceva…..

  4. Dl.Goe said

    Dezideriu Dudas – November 26, 2012 at 19:1335

    @ InimaRea # 32
    Nu sunt genul temporizator, daca as fi stiut as fi scris. Sper sa revin cat de curand pe tema pentru ca formula “ gorila tehnocrata” mi se pare geniala . Ca definitie a genialitatii unui concept, formulari, cred ca orice sintagma trebuie sa semene cu conceptul de “democratie”, adica aproape o imposibilitate, ca si “economia de piata” dealtfel – in sensul de a aduna extremele intr-una …)….Am mai scris pe aici, am (co)organizat Primul Forum Tehnocrat din Romania in anul 1997. Maine, pe 27.11.2012, s-ar face 15 ani de atunci….Eu tineam foarte mult la ideea de “medii tehnice”, de unde, cred, extensia spre tehnocratie….Atunci se “defila” mult si abundent cu civismul….S-ar fi vazut prea mult petlitele altfel…

    @ andrei i # 34
    Cred ca trebuie sa depasim limitele vremii. Exista o varianta de intelegere a lumii in care mai toate razboaiele ideologice sunt doar furtuni in pahare de apa, acestea fiind de fapt dirijate de “chelneri” ( o alta varianta a “ tinichigiilor nostri “ ) foarte pacifisti in declaratii ….Voi continua mult mai organizat pe aceasta directie…Mult cred ca ma va ajuta teoria transdisciplinaritatii a lui Basarab Nicolescu pe aceasta directie ( ma refer la partea cu nivelurile de intelegere ). O sa revin curand asupra ei. Asta ca o potentare conjuncturala a mijloacelor ( am citit ceva recent despre BN si o nedorita confruntare a sa cu Patriarhia Ortodoxa Romana). Ca scop, ideile lui Nicholas Georgescu Roegen mi se par cel mai aproape de mine. Neoliberalismul mi se pare o teorie departe de ceea ce i-ar trebui Dreptei. Ma refer la aplicatiile ei in practica deoarece la nivel de teorie nu ma incumet sa afirm ca as cuprinde-o…Perfect sa ajut piata implicand statul pentru corectii, dar tocmai acestea dau distorsiuni si mai mari. Pe de alta parte, libertarianismul e o gogoasa si mai mare. Privatii ceia ( cum ar scrie avp – de la el am citit despre BN ), intodeauna ii au pe “dumnezeii statului” in spate…Din punctul meu de vedere un sistem bun, indiferent de unde pleaca lucrurile, trebuie sa rezolve si probleme de “mafie”, “ipocrizie a moravurilor”, in masura in care acestea blocheaza societatea, sau doar dau maretie unor tari/grupuri care “n-ar merita”, cum s-ar deduce din ceea ce scrieti. Daca Rusia se dezvolta cu toate acestea, nu as acorda credit neoliberalismului in cazul lor. Mai degraba as acorda credit faptului ca doar Rusia si China au putut tine piept ideologiei “pietei libere”, si asa au putut sa se lafaie pe campuri uriase de resurse economice lasate libere de “iepurii” care au fugit la primele impuscaturi ideologice….Nu va fi insa nici pentru ele o solutie pe termen lung.

    * * *
    Dezideriu Dudas este, in ordinea importantei, un fan al lui Radu Humor, fun al lui Victor Viorel Ponta, Adrian Nsatase, Ion Iliescu etc (ca mi-e si frica sa enumar) si f(r)eon al Cerocratiei. In secret (dar nu mare) este si un atent observator al Arcei lui Goe. In limita posibilitatilor. Cei care-i pot ignora obsesiile si excesele scriborice ar putea gasi la dansul material de de-z-batere. Am preluat (asa ilustrativ) mai sus un esantion din acestea direct de pe blogul con-fratelui lui Liviu Antonesei.

  5. Bernd said

    These constituents can easily reduce the appearance
    of hyper pigmentation, age spots, sun damage melasma, acne marks, old scar, dark elbows and uneven skin tone with ease.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: