(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 5 decembrie 2012

La început a fost Metafora, pe urmă a ajuns-o Conceptul!

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 5, 2012

Victor Ponta cel subtzirel dedica textul urmator tuturor doamnelor, domnisoarelor si semi-domnisoarelor care, survoland (b)Arca lui Goe la firul ierbii, sunt gata sa vada metafore in orice proza. O dedicatie prin care se poate conta pe comunicarea directa de la doamna la doamna, eficienta maxima, ca tot vine Mos Nicolae pe la gemene si ploaia de stele de la Geminide.

* * *

Ca sa parafrazez titlul conferintei pe care Solomon Marcus a tinut-o la Iasi saptamâna aceasta, a vorbi în aceste vremuri ametitoare, din pricina grijilor, a vitezei în care ne ducem zilele, a isteriei generale, de metafore, este un lux, dar pentru putini, sa-i numim „neadaptatii”, cei orientati altfel, cu privirea pierduta în zare, fara loc si fara timp, si o necesitate.

Cum metafora însasi, asa cum a prezentat-o cunoscutul matematician, se plimba nepasatoare între lux si necesitate si nici nu-si da seama ca într-o zi, din neatentie, s-a transformat într-un concept din care nu va mai iesi niciodata.

La scoala am fost învatati ca metafora este o figura de stil, care da un plus de expresivitate unei semnificatii deja existente. Ea functioneaza ca o comparatie prescurtata si locul ei e în literatura, dar îi este si mai bine în poezie. Odata nascuta de imaginatia vreunui poet, o metafora zburda proaspata, vioaie din carte în carte, din minte în minte, de pe o limba pe alta. Dar, vai!, asa îmbatrâneste, apoi moare si se îngroapa în limbajul-cimitir de metafore. Tot prin educatie, si iata cum Rousseau mai are câteodata dreptate!, ideea de metafora în stiinta ne-a fost sugerata ca nepotrivita si greu de suportat. Riguroasa stiinta si visatoarea metafora nu trebuie sa se iubeasca si sa se casatoreasca vreodata!

Si iata!, Solomon Marcus propune ca metafora si problema ei sa fie discutate pe cazuri particulare. Nu e doar ideea lui, e o deschidere în fapt a secolului XX, care continua si astazi, aceea de a privi altfel metafora, ca o problema a limbajului general uman. Orice avatar al limbajului e secondat de un proces metaforic. Nu e nici usor sa uitam ca toate epocile istorice au la baza metafore fondatoare. Ca limbajul stiintific însusi este vizat în ce are el mai profund, în procesul de elaborare a conceptelor. Folosita inteligent si în cunostinta de cauza, metafora nu doar ca nu dauneaza stiintei, dar se si sacrifica pentru binele Conceptului! Toate semnele folosite în matematica, spre exemplu, sunt rezultatul unor multiple transformari de metafore.

Se întâmpla asa pentru ca metafora nu e doar o chestiune de limbaj, cum s-a crezut multa vreme, ci priveste însasi structura proceselor de cunoastere, are asadar o functie cognitiva. Ea prezinta, de asemenea, un rol creativ, conduce mintea la idei noi, în obtinerea de rezultate ingenioase. Nu în ultimul rând, metafora este un modus vivendi, un mod de a trai un lucru prin alte lucruri, o semnificatie prin sugerarea alteia. Este cazul metaforelor referentiale, adica a celor care se raporteaza întotdeauna la o entitate preexistenta.

Dar ce se întâmpla oare în launtrul unei metafore? Cum reuseste ea sa fie în lupta care se da în interiorul ei între doua procese conflictuale? Pentru ca atunci când folosim o metafora ca sa îmbogatim semnificatia unui existent, o alegem astfel încât asemanarea sa fie cât mai mare, dar, deopotriva, diferenta sa fie tot mai mare. În acest fel, noutatea metaforei poate sa uluiasca mintea si sa declanseze fluviul imaginatiei. Umanul, într-o metafora, se va impregna, de exemplu, de virtutile unui fenomen cosmic, si invers. Nu se fac multe analogii reusite între doua realitati din acelasi regn.

Metafora e în sine tensionata, zbuciumata. Acest conflict, care creste tendinta de a mari asemanarea si diferenta, opinteste totodata înaintarea curajoasa, fara masura. Folosirea unei metafore este într-un fel ca mersul pe sârma, cere curaj, dar si constiinta asupra riscului prabusirii. În orice metafora asadar, un succes si un esec stau la pânda si îsi pun reciproc piedica. Mai mult, o metafora poate fi considerata ca atare într-o situatie, dar sa-si piarda aceasta valoare în orice alta situatie. E complicat sa fii metafora!

Exista însa si metafore autoreferentiale, sau ipotetice, cele care se refera la o existenta numai presupusa. Este cazul simbolului grafic preexistent conceptului. Misterul creste în intensitate când metaforele autoreferentiale nu au nici o sansa sa se conceptualizeze, asa cum se întâmpla cu numele lui Dumnezeu în religie, în filosofie, dar si în stiinta avem fenomenul Big Bang sau în muzica, metafora supercorzilor, care scapa oricarei morti. Fatalitatea acestora e sa ramâna ipoteze, dar totusi sa traiasca, sa intereseze, ca niste sisifi programati sa munceasca o eternitate.

Ca fenomen global, procesul metaforic este, se întelege, obligatoriu, desi, luata separat, o metafora e facultativa, o poti sau nu o poti folosi, e reusita sau e un scurt si proeminent esec. Metafora se reflecta în structura creierului nostru, este un proces cognitiv, general uman, o problema a tuturor domeniilor, un mod, în cele din urma, de a privi lumea si viata. Înseamna oare putin sa traiesti în luxul metaforei? Nicoleta Dabija

Posted in Arcaluigoeologie | 37 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: