(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 17 decembrie 2012

Bula Narcis Internet

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 17, 2012


Conceptul de bias sau eroare cognitivă a intrat de mult în uz, dar încă e destul de greu de înţeles şi mai ales de acceptat. După revoluţia lui Copernic, care ne-a scos din centrul universului, după cea a lui Darwin, care ne-a răpit aura de specie singulară, revoluţiile psihologiei contemporane ne răstoarnă perspectiva într-un mod şi mai dureros pentru orgoliile noastre. Aflăm acum că multe dintre percepţiile şi credinţele despre noi înşine s-ar putea să fie false, şmecherii ale creierului care ne ajută să ne ţinem pe picioare, dar care trebuie confruntate mereu cu realitatea, pentru a nu ne pierde în delir şi iluzii. Cea mai comună eroare cognitivă e tendinţa de a ne atribui meritul pentru succes şi a arunca responsabilitatea eşecurilor pe alţii. În aceeaşi categorie intră şi credinţa că suntem mai buni decît media oamenilor sau iluzia că nimic rău nu ni se poate întîmpla, iar cînd ni se întîmplă, cauza e undeva în afara noastră. Avem uneori tendinţa să credem că ceilalţi ne cunosc gîndurile sau intenţiile, că ne simpatizează sau ne antipatizează intens sau că sunt preocupaţi în mod deosebit de tot ce ţine de noi înşine. Adevărul e că oamenii sunt mult mai puţin atenţi unii la alţii şi pe această observaţie fundamentală se bazează şi arta escrocilor sau a manipulatorilor, aceştia din urmă prefăcîndu-se că nu mai pot dormi de dragul nevoilor noastre. Toată ştiinţa advertisingului e construită pe această iluzie ( „Pentru că ne pasă de tine”). Psihologia nu a descoperit acum aceste lucruri, ele sunt ştiute dintotdeauna şi dintotdeauna am avut antidoturi pentru ele, dar abia de cîteva zeci de ani, de cînd individualismul a cîştigat meciul şi comunitatea devine doar o maşinărie cu funcţia minimă de a ne ţine laolaltă, pericolul de a ne izola în micile noastre deliruri a devenit mai acut.

Internetul e lăudat de entuziaşti pentru potenţialul imens de reînviere a spiritului comunitar, dar scepticii spun că e vorba de spirit tribal. Eli Pariser analizează în cartea sa The filter bubble efectul de izolare narcisică, de bulă, pe care îl au reţelele de socializare şi motoarele de căutare. Google ne personalizează căutările într-o asemenea măsură, încît am ajuns să primim fiecare răspunsuri diferite la aceleaşi întrebări, în funcţie de ce ne convine să aflăm. Credinţele noastre personale sunt permanent reafirmate de comunităţile virtuale, orice tip de delir, oricît de dezaxat, îşi găseşte pe undeva un susţinător, doi, trei, care se adună foarte repede într-un trib şi îşi pun unii altora la dispoziţie toate argumentele pentru a-şi întări iluziile. Există comunităţi ale neo-naziştilor şi comunităţi ale celor care cred că pămîntul e plat , există zecii de mii de oameni care sunt convinşi că vaccinurile sunt de la Diavolul şi, poate mai înspăimîntător, zeci de milioane care îl venerează pe Justin Bieber.

Orice poate fi justificat şi oricine, indiferent de ce a făcut, îşi poate găsi destui susţinători cît să se simtă bine. Anul trecut, un profesor de economie la Columbia University, David Epstein, a fost surprins în timp ce se iubea cu fiica sa de 24 de ani. Epstein şi-a mărturisit faptele (incest, dar şi adulter, pentru că era căsătorit cu mama amantei) pe Internet şi şi-a adunat, în foarte scurt timp, o armată de susţinători. Argumentele lor erau găunoase (“Epstein şi fiica sunt adulţi, ştiau ce fac, pînă la urmă, nu e nici o victimă deci nici o crimă”), dar ce e important e că Epstein şi-a rezolvat problema morală proiectînd-o în exterior şi primind destul feed-back pozitiv cît să nu-şi mai facă griji.

La fel se întîmplă şi în zona esteticului. Pentru că, nu-i aşa, creativitatea e universală, oricine poate fi artist şi îşi poate găsi imediat pe Internet fani care îi întreţin iluzia că e talentat. Arta presupune frustrare, atît a artistului cît şi a receptorului, dar nimeni nu mai are chef să fie frustrat în nici un fel.

Critica, de orice fel, devine o practică dubioasă, dacă nu-ţi place ceva şi o spui, eşti un „hater”, un negativist, un monstru. Tocmai pentru că avem o viaţă comunitară din ce în ce mai fragilă, încercăm să o ţinem artificial în viaţă cu filozofia toleranţei maxime, a dictonului hippiot-maoist „Să lăsăm toate florile să crească”. De altfel, una dintre cele mai interesante bias, demonstrată de psihologii experimentali, este aceea că le atribuim celor care vorbesc de rău despre cineva sau ceva trăsăturile negative subliniate de aceştia. Critica se întoarce împotriva criticului. Nu e o tendinţă raţională, dar există şi e puternică. Critica e văzută ca o meteahnă a bătrîneţii. Tinerii se feresc de ea din conformism, pentru a nu fi respinşi de grup, bătrînii, pentru că trăiesc într-o lume în care tinerii au puterea, se feresc să nu fie critici ca să nu fie etichetaţi ca „acri” sau, cum zic americanii, „judgmental”. Într-o lume unde vrem cu disperare să fim plăcuţi de ceilalţi, critica (şi autocritica) e un risc pe care puţini şi-l asumă. de Dan Sociu

Posted in Arcaluigoeologie | 95 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: