Bravul Mircea, bietul Mircea, uluitorul meu văr

2012 – Un „rezumat”, „abstract”, „pe scurt”:

Nu vreau, în acest ultim editorial pe care-l mai scriu, să fac un bilanţ al anului politic 2012. Sunt destui care o vor face. Voi spune doar că a fost anul în care şi ultimele speranţe ale României au fost ruinate. Până la urmă am ajuns în întregime la mâna unor oameni fără conştiinţă, fără educaţie, fără cultură şi, în consecinţă, fără scrupule. Până şi sprijinitorii lor din trecut vor ajunge foarte repede să-şi dea seama de asta.

A fost anul în care poporul român a decis, în fine, cu claritate, că nu are nevoie de formatori de opinie ca Liiceanu, Pleşu, Patapievici şi alţi câţiva ca ei, nici de ICR, nici de imaginea în lume a unei Românii civilizate. Şi, cum poporul e suveran, toţi aceşti oameni s-au retras, căci dragoste cu sila nu se poate.

A venit şi rândul meu. În această toamnă am fost şi eu executat public ca mâncător din banii oamenilor muncii şi ai pensionarilor, ca agent al Puterii peste hotare, ca autor căruia i s-a fabricat o operă din nimic. Cei care m-au acuzat de toate acestea sunt foşti securişti, colegi de partid cu Becali. Nu a protestat aproape nimeni. Nu e nimic ilogic sau de mirare aici, ci doar cursul normal al lucrurilor în România.

După votul pentru alegerile parlamentare mi-am dat şi mai bine seama că, asemenea atâtor alţi colegi ai mei din zona culturală şi intelectuală, m-am luptat timp de ani de zile cu morile de vânt. Am fost bucuros să fac asta, chiar suportând consecinţele, câtă vreme a mai fost un om în picioare pe câmpul de luptă. În condiţiile de-acum, nu mai pot şi nu mai vreau s-o fac. Desigur, dacă mi se va cere să-mi spun părerea în interviuri, sau dacă se vor mai petrece în România ticăloşii asemenea puciului din această vară, nu voi tăcea. Dar nu voi mai scrie sistematic pe teme politice. Mulţumesc „Evenimentului zilei” pentru găzduire.

Nu regret nici o clipă anii în care am scris editoriale. Am fost multă vreme un om care-a trăit exclusiv în lumea cărţilor. Nimic nu mi-a folosit mai mult decât scufundarea în ”viaţa care se vieţuieşte”, cum scria Mateiu Caragiale. Pariul meu a fost să nu mă murdăresc, pătrunzând totuşi în cea mai murdară lume imaginabilă. Fireşte, am fost până la urmă murdărit de alţii, căci nimeni nu scapă. Dar nu-mi pare nici o clipă rău că am scris timp de zece ani, săptămână de săptămână, în folosul comunităţii. Dacă nu am simţit în tot acest timp solidaritatea celor din lumea mea (dimpotrivă, cu câteva excepţii, confraţii mei sunt cei care m-au terfelit cel mai tare), în schimb am simţit simpatia şi aprobarea oamenilor anonimi, a cincimii de ţară care a rezistat propagandei şi a votat împotriva mâinii de infractori care ne guvernează azi.

Am simţit că ei ştiu că, dacă am greşit uneori, în schimb nu am minţit niciodată. Că am spus întotdeauna ceea ce cred. Că nu am sprijinit pe nimeni dacă nu mi s-au legat de el speranţele pentru comunitatea românească. Că nu am criticat pe nimeni dacă nu am crezut sincer că acel cineva greşeşte. Cei care m-au citit săptămână de săptămână, chiar şi pentru a mă combate, ştiu că n-am scris pentru foloase proprii, şi unii dintre ei ştiu cât am avut, de fapt, de pierdut. Acum îmi iau rămas bun de la toţi. Ne vom reîntâlni de-acum doar în cărţile mele. Până atunci, vă doresc tuturor un An Nou luminos şi un 2013 plin de bucurie.

Nota redacţiei: Ne-am simțit onoraţi în anii în care Mircea Cărtărescu a scris în paginile „Evenimentului zilei”. În semn de respect şi preţuire, redacţia EVZ a decis păstrarea numelui domniei sale în cadrul Senatului. Mulţumim, Mircea Cărtărescu! La mulţi ani!