Jurnal secret: Cum poţi să devii un om cu desăvârşire moral

Cristian Tudor Popescu, titanicul presei romanesti, aceasta (s)cazatura a speciei, rostitorul de serviciu al adevarurilor absolute, tanjind indecent pentru ratia de scuipat care-l mentie in viata, n-a ratat ocazia si a mai cersit inca o data atentia natiei, intrand, ca viermele, in cadavrul proaspat al lui Sergiu Nicolaescu, de unde si-a scos capul si a vorbit cu gura plina. In principal, ziaristul a livrat doua premise si concluzia indubitabila care ar fi decurs logic din cele doua premise. Dar logica si cetepismul sunt doua notiuni total diferite. Totusi, logic sau nu, important este ca Cristian Tudor Popescu reuseste sa-si obtina ratia de scuipati si sa-si intretina astfel mizera existenta. Prima premisa furnizata de rateul uman CTP ar fi aceea ca filmele lui Sergiu Nicolaescu nu i-ar fi produs lui personal niciodata, nicio emotie. (Desi, cu mare probabilitate enuntul respectiv nu-i adevarat, il creditez totusi pe personaj cu prezumtia de sinceritate. Asa o crede el sincer, acuma. Asa o si fi. Nu conteaza. Sa zicem ca-i intocmai asa). A doua premisa livrata de catre detinatorul adevarului (pigmeul cu chelie) ar fi aceea ca filmlele lui Sergiu Nicolaescu ar fi fost facute pe placul lui Nicolae Ceausescu. (Daca asa i-o fi placut si lui Ceausescu sa faca filme ma intreb de ce nu-o le-o fi facut el. O fi fost ocupat). Concluzia rezultata din cele doua premise este una singura: filmele lui Sergiu Nicolaescu n-au valoare. Ironia soartei face ca acest verdict tembel sa vina de la un epigon al lui Sergiu Nicolaescu in materie de destin, de la un fost inginer, convertit la lumea ideilor si artei (poate nu stiati dar fostul inginer diplomat este scriitor, mai bine zis „si” scriitor, atunci cand nu este ziarist, cinefil, analist, tenisman, comentator si filosof).  Convertit si ratat.  Convertit pentru a fi ratat.

In contrapartida, eu, (dl.Goe) marturisesc (tot sincer) ca multe din scenele cuprinse in filmele lui Sergiu Nicolaescu m-au emotionat. Desigur nu pot trage concluzia ca emotiile mele sincere ar putea reprezenta certificarea valorii artistice a filmelor respective. Totusi puse impreuna milioane de emotii chiar asta denota: valoare artistica. O implicatie logica valaida. Iar faptul ca un film ii place si lui Nicolae Ceausescu si lui Gigi Becali nu poate insemna automt ca ar fi lipsit de valoare artistica. Probabil ca afland despre emotiile avute de Cristian Tudor Popescu (cinefilul tenisman) in fata „Melancoliei” sale,  Lars von Trier, s-ar simti inevitabil (dar pe nedrept) devalorizat.  (Apropo de „Melancolia”, marturisesc ca filmul respectiv n-a reusit sa ma emotioneze deloc (mai putin scena finala care m-a emotionat un pic). Melancolia este un film care a reusit sa ma impresioneze fara sa ma emotioneze, un film mare, pe care l-am vazut dupa prea multe alte filme,  ca sa ma mai poata emotiona. In tot cazul dupa filmele lui Sergiu Nicolaescu, vazute „just in time” (pe bulgari la Studio hi-X) si care au reusit sa ma emotioneze.

Solicitarea cersita, pentru o portie de scuipat, venita de la titanicul presei românesti mi-a produs desigur greata (o greata existentiala) si o pasagera indispozitie, un usor disconfort in propria piele ca-co-reprezentant al speciei. Alinarea a venit de la o citronada pe care v-o ofer si d-voastra:

„A murit Sergiu Nicolaescu, un regizor foarte bun şi un profesionist adevărat în domeniul filmelor de acţiune. Filmele lui au fost văzute de un miliard de oameni de pe planeta noastră! Mulţi cineaşti ar fi fericiţi să aibă măcar a mia parte din succesul său.

În plus, era un bărbat frumos (fără să fie efeminat, ca alţi bărbaţi frumoşi) şi plin de farmec – calităţi care se regăseau şi în rolurile pe care le juca, întrucât Sergiu Nicolaescu era el însuşi şi în realitatea de fiecare zi, şi în ficţiunea cinematografică.

Acest om de valoare a avut admiratori, dar şi „judecători cu ochi de gheaţă”, cum ar fi spus Eminescu. Aceştia l-au atacat furibund sau l-au dispreţuit discret, până în ultima clipă a vieţii.

Unii l-au desconsiderat pentru…succesul filmelor sale, pretinzând că este vorba de producţii uşoare, în conformitate cu aşteptările publicului larg. Este regretabil că s-a făcut această nedreptate, dar era de aşteptat să se facă într-un moment în care, la noi, succesul este considerat suspect. Scriitorii ale căror cărţi sunt vândute în tiraje mari sunt trataţi la fel. În realitate, filmele lui Sergiu Nicolaescu, uşoare sau grele, sunt BUNE. Sergiu Nicolaescu nu este Ingmar Bergman sau Luis Buñuel, dar este Sergiu Nicolaescu. Este ceva, prin raportare la situaţia (în care se află chiar şi unii dintre denigratori săi) de a fi NIMENI.

Alţii l-au găsit vinovat pe Sergiu Nicolaescu de oportunism, pentru că a întreţinut relaţii cordiale cu autorităţile, şi în timpul comunistului Nicolae Ceauşescu, şi în timpul comunistoidului Ion Iliescu. Această intransigenţă morală aplicată unor oameni de valoare este nejusticată, incorectă şi ruşinoasă. Este uşor, dacă îţi petreci viaţa în fotoliu, ca observator, şi nu faci nici filme, nici tablouri, nici cântece, nici cărţi, să-i tot incriminezi pe cei care fac. Trăind imobil, steril şi ironic, nu rişti să săvârşeşti abateri de la morală (deşi săvârşeşti, silenţios, suprema şi dezgustătoarea imoralitate de a nu fi de folos cu nimic semenilor).

Dacă nu eşti în relaţii cordiale cu autorităţile, cum să procuri bani pentru filme? Cum să obţii aprobarea ca mii de soldaţi să participe, ca figuranţi, la reconstituirea unor bătălii istorice? Cum să faci să ajungă filmele tale în sălile de cinematograf din România şi din străinătate? Cum să ai acces la reţelele de televiziune?

Sergiu Nicolaescu trebuie admirat (şi compătimit) pentru că şi-a mai pierdut timpul şi cu necesara curtare a conducătorilor ţării. De acum înainte, iată, nu va mai putea să şi-l piardă. A devenit un om cu desăvârşire moral.” – Alex Ştefănescu

Update: Recomand si articolul d-lui Nimeni pe aceeasi tema: atitudini la moartea lui Sergiu Nicolaescu.