SF-era lui Goe se intoarce

Ilustratia PROPUSA INITIAL pe acest topic a fost retrasa temporar in vederea refacerii ei.

Link-ul zilei de 13.

Normal ar fi ca (macar) unii sa se intrebe ce-i asa de „cuantic” in banalul experiment mental al aprinderii si stingerii unui bec intr-o incinta sferica opaca? Ce mare potential de iluminare poate avea o asemenea experienta comuna? Ce asemanare sa fie intre SF-era lui Goe si mult mai sofisticatul experiment propus de catre Schrodinger asupra pisicii cuantice (simultan si vie si moarta) ori cu experimentul propus in camera (camera obscura) de catre Voiculescu (si consemnat de catre cher-Banul Foarta, filolog, meta-fizician si pseudo-urmuzooian) asupra motanului Felix (simultan si senator si neseanator)? Niciuna! In sf-era lui Goe, stie oricine, aprinzi becul – se face lumina si poti vedea cai verzi pe pereti. Stingi becul – se face intuneric si vezi bezna, adica nimic, sau cel mult stele verzi dupa ce te dai cu capul de pereti. Si totusi e cuantic. E pur si (simplu) cuantic.

Becul, nevinovatul bec, atat vreme cat este aprins, nu este doar „o lumina” care sperie intunericul, luminad sfera (pe dinautru) si pe dl.Goe (pe dinafara), dupa cum ar putea crede niste naivi neatenti, care dealtfel nici nu exista prin zona. Nu. Becul este, nu-i asa?, o „sursa de lumina”, care produce lumina (fotoni ?!) incontinuu, eliberandu-i mereu si mereu, in interiorul sf-erei lui Goe. Pe baza experientei si a bunsimtului comun, noi (adica noi si ai nostri) stim ca totusi, desi becul produce lumina incontinuu, in sf-era luminozitatea este constanta, nu sporeste. Ochiul percepe (si creierul interpreteaza): desenele de pe pereti, peretii, becul, si partial trupul d-lui Goe, intr-o maniera constanta, statica, nepercepându-le din ce in ce mai luminoase, desi becul se straduieste din toate puterile sale (masurate in watti ori chiar in cai-putere). Chiar si un bec cu o putere dubla n-ar reusi sa schimbe dramatic lucrurile. Am vedea lucrurile mai clar, dar nici vorba de vreo sporire a luminozitatii in timp, desi contabilizand numarul insumat (total) al fotonilor eliberati, clipa de clipa, de filamentul becului am constata ca acesta creste in timp. Daca fotonii produsi si eliberati s-ar acumula in sf-era lui Goe aceasta ar trebui (dupa cum bine sugera dl.D’Artagnan) sa fie literalmente inundata in lumina, intr-o lumina din ce in ce mai orbitoare, coplesitoare, care l-ar impiedica pe dl.Goe sa mai vada ceva, altceva in afara unui intuneric alb, monoton, vid, lipsit de orice informatie. Faptul ca nu se intampla asa este un indiciu ca ceva sau cineva consuma lumina. Suspectul principal este peretele incintei sferice. Si aici intervine mecanica cat se poate de cuantica. Conform perceptiei comune (traditionale) este acreditat modelul simplu care sugereaza ca o parte din lumina, lovindu-se de perete (obstacol compact !?) s-ar reflecta intocmai ca o minge de tenis care loveste peretele, fenomenul fiind guvernat de legi similare (legile reflectiei), in timp ce o alta parte din din lumina (restul) este absorbita de catre materialul peretelui. Desigur ca aceasta „perceptie” poata fi considerata suficienta spre a considera ca a fost atinsa „intelegerea fenomenului”. Concluzia este locul in care te opresti pentru ca ai obosit gândind.

Cei care n-au obosit ar putea sa povesteasca despre faptul ca lumina (in natura ei duala, ondulatorie si corpusculara 🙄 ) ineractioneaza intr-o maniera intima, la nivel atomic, cu materia peretelui (care in niciun caz nu poate fi considerat compact ci foarte, foarte franjurat, mai mult gaura decat perete), si ca nici vorba de o ciocnire similara cu cea imaginata despre mingea de tenis (si aceea gresita de altfel). Conform mecanicii cuantice, fotonii sunt absorbiti de catre electronii orbitali ai atomilor care compun peretele, dupa niste regului bizare (daca le comparam cu cele formate in mintea noastra pe baza experientei comune, de mamifere primate). Electonii care absorb „cuantele de energie” isi schimba starea, facand salturi cuantice pe alte orbite, apoi pot sa elibereze fotoni, dupa o vreme, si sa revina pe orbitele anterioare, ori pe altele orbite, eliberand fotoni cu alte frecvente (eventual din spectrul infrarosu, invizibil ochiului d-lui Goe, ceea ce denota incalzire, si apoi racire a peretelui)… Practic cea mai mare parte a luminii pierdute se transforma in „caldura” (adica tot fotoni) in urma dansului dintre miliardele de miliarde de fotoni si miliarde de miliarde de electroni, caldura ce este transmisa mai departe in exteriorul sferei, „pierzandu-se” in cosmos. Peretele opac nu reuseste decat sa temporizeze o vreme trecerea luminii, incalzindu-se nitel, si alterand frecventa cu care fotonii sunt transmisi mai departe dupa ce vor fi facut o lunga excursie, intr-un complicat zig-zag, prin interiorul peretelui. Teoretic si daca becul ar lumina miliarde de ani lumina nu s-ar acumula si nici peretele nu s-ar incalzi incontinuu. In scurta vreme se ajunge la un echilibru in care peretele ar avea o temperatura constanta (niteus mai mare decat cea initiala) si in care cantitatea de energie electo-magnetica radiata (incontinuu) de catre bec s-ar regasi in cantitatea de energie electo-magnetica radiata (incontnuu) de catre sfera in exterior (la o alta frecventa). La scara macroscopica efectul colateral, statistic, al acestor interactiuni cuantice consta in aceea ca dl.Goe poate observa peretele. Imaginea statica a acestuia si a eventualelor imagini pictate pe el, este defapt reconstituita dinamic, mereu si mereu, de alte si alte serii de fotoni care interactioneaza la fel, mereu la fel, cu electronii orbitali din atomii de la suprafata peretelui sferic, repetand indefinit acelasi scenariu descris mai sus. Miliardele de miliarde de fotoni (ei insisi, lumina) care intermediaza (discret) observarea peretelui si a picturilor pictate pe el, de catre dl.Goe, nu altereaza nici peretele, nici pe dl.Goe, decat cel mult intr-o maniera neglijabila, ascunzand astfel natura cuantica a evenimentelor petrecute in sf-era lui Goe. Dupa ce becul se stinge, ultimii fotoni produsi joaca si ei piesa descrisa mai sus, ultimul act, apoi isi vad de drumul lor exclusiv in linie dreapta, cu viteza constanta, lasand sub aspect fizic, sf-eral lui Goe exact asa cum era inainte de aprinderea becului: in bezna.

Pe moment nu ne intereseaza eventualele efecte meta-fizice produse asupra d-lui Goe de catre intamparea de a fi experimentat prezenta luminii ori de catre informatiile la care a avut acces „vizionand” peretii si picturile insirate pe ei. Le vom ignora incontinuare. O vreme, pentru a putea continua astfel experimentul mental, propus spre reconcilierea profanului cu mecanica cuantica. In acest scop haideti sa ne imaginam ca peretii interiori ai sf-erei lui Goe ar fi poleiti cu oglinda. O oglinda perfecta care reflecta integral, nealterata, lumina incidenta. Sa consideram ca inclusiv lutul din care este confectionat dl.Goe este poleit cu acelasi material cu proprietati de oglinda perfecta, si ca pana si pleoapele d-lui Goe sunt (pe exterior la fel), oglinda, iar dl.Goe tine ochii inchisi din momentul in care becul se aprinde si pana in momentul in care becul (dupa un timp foarte scurt) se stinge. Sa ne imaginam ca apoi, dupa o vreme, dl.Goe deschide ochii. Cum ar putea fi oare descrise evenimentele care se vor fi petrecut in sf-era lui Goe in acest nou context?

UPDATE – 10 feb. 2013

Nu ar fi o afirmatie exagerat de exagerata daca am spune ca nimeni nu intelege cu adevarat mecanica cuantica, nefericita ramura a fizicii avangardiste care, in melodioasa limba romana, a esuat, precum Ion Luca Caragiale si Biserica Catolica, deloc intamplator, intr-o si mai nefericita cacofonie. Beneficind de o pregatire speciala, de un profil intelectual si psihologic aparte, un numar restras de „oameni de stiinta” au ajuns sa managerieze intr-o maniera rezonabila, de obicei pe o perioada de timp limitata, relatia lor personala cu „mecanica cuantica”. Multi dintre acestia au ratat in incercarea de a fi persisitenti si consistenti in acest dificil proces, esuand in afara clubului select al „mecanicii cuantice”, alimentand apoi prin prezenta lor ulterioara grupurile de filosofi, ocultisti, guristi, speculanti, si alte sub-categori cu priza la public, care genereaza „zgomot de fond” pe tema mecanicii cuantice si a celorlalte teorii de avangarda ale stiintei. Desigur ca prezenta anterioara a unora dintre ei in club este un factor suplimentar de confuzie cu care se confrunta un profan atunci cand incerca sa se pozitioneze vizavi de si asa incurcata problema a mecanicii cuantice. Privita din cel putin cateva perspective mecanica cuantica nu este chiar ceea ce s-ar numi o stiinta. Avand ca obiect de studiu realitati aflate la limita cunoasterii umane (a ceea ce este indeobste acceptat ca find „cunoastere”), tezele, ipotezele, definitiile, legile si teoremele aferente, precum si limitele de valabilitate si aplicabilitate nu sunt (nici pe departe) unanim acceptate in cadrul comunitatii stiintifice (asa cum se intampla cu „adevaratele” teorii stiintifice). Insasi parintii fondatori ai acestei teorii au avut dificultati (ei intre ei) in a se pune de acord in legatura cu semnificatiile si interpretarile respectivei teorii, iar anvergura intelectuala, competenta, notorietatea si autoritatea celor care au contestat faptul ca o asemenea teorie s-ar afla intr-o relatie de adecvare acceptabila cu realitatea,  a mutat in mod ironic semnificatiile „principiului incertitudinii” din micro-cosmos in chiar societatea stiintificilor.

In absenta unor progrese notabile sau a unor descoperiri semnificative care sa confirme si sa intregeasca teoria cuantica, ori s-o infirme in mod categoric, aerul seducator al interpretarilor meta-fizice nascute in haloul mecanicii cuantice au contribuit la popularitatea si interesul de care se bucura in lumea „oamenilor de stiinta specializati” dar si profanilor (un intreg univers care contine inclusiv stiintifici de alte specializari, filosofi, psihologi, neurologi, teologi, antropologi, ba chiar si filologi).  Este o moda sa fi fan (chiar daca esti profan) al mecanicii cuantice si mai ales al semnificatiilor aproape oculte care emana mai mult sau mai putin justificat din teoria mecanicii cuantice. Odata ajunsi cu discutia in acest punct trebuie mentionat (ca paranteza) ca atasamentul „oamenilor de rand” la ceea ce se cheama „teorii stiintifice” nu se deosebeste cu nimic de atasamentul oamenilor fata de „doctrine sau partide politice”, care la randul lui nu se deosebeste cu nimic de atasamentul fata de „percepte sau dogme religioase”. Toate aceste atasamente se bazeaza exclusiv pe intuitie si credinta. Majoritatea celor care sunt „partizani” ai mecanicii cuantice, ai teoriei relativitatii, ai teoriei Big-Bang-ului, ai teoriei stringurilor etc, isi bazeza partizanatul eminamente pe CREDINTA. Majoritatea acestora pot argumenta respectiva CREDINTA in aceeasi masura ca (adesea mult mai putin decat) cei care-si afirma CREDINTA in Dumnezeu in acord cu o religie oarecare. Ca si in cazul CREDINTELOR politice, CREDINTELE stiintifice si CREDINTELE religioase ii plaseaza pe enoriasi in aceleasi relatii de inexorabila ireconciliabilitate cu (a) necredinciosii, cu (b) agnosticii, cu (c) ereticii (respectivi) si, mai ales, cu (d) enoriasii altor confesiuni. Rata convertirilor (adica a migrarilor) fiind cam aceeasi in toate cele trei domenii de CREDINTA, foarte redusa. N-as incheia aceasta paranteza fara a intregi analogia cu o sugestie relativa, vizavi de relatiile in care se pot afla ei intre ei enoriasii aceleiasi credinte (stiintifice, politice sau religioase), amintind ca despre Dracu se poate spune ca este mai degraba credincios decat ca este ateu sau agnostic. Nu? Sau nu?

Ca acceptam sau ca nu acceptam faptul ca atitudinea noastra ca profani (atunci cand ne incapatanam sa avem o atitudine) fata de teoria fizicii cuantice (sau de altele asijderea) este pur subiectiva, este putin important in contextul experimentului mental propus in SF-era lui Goe. Reconcilierea propusa intre profani si mecanica cuantica (daca asa ceva se va reusi cat de cat prin experimentul propus) vizeaza un cu totul alt plan decat cel al CREDINTEI mistice in ceva (in orice): Planul bunului simt. Daca macar un singur d.Goe se va reconcilia cu sine, in sinea sa, vizavi de atitudinea fata de ceea ce se intelege indeobste prin „mecanica cuantica”, pe baza rezultatelor experimentului  mental „SF-era lui Goe”, vom putea considera  acest rezultat drept multumitor. In cazul ca vor fi mai multi va fi un adevarat succes. Daca nu, nu. Nu?

Inainte de a recapitula sumar tezele de baza ale „mecanicii cuantice pe intelesul tuturor”, ca preambul al continuarii aventurii d-lui Goe in SF-era sa ca oglinda, as mai aminti pentru azi care a fost atitudinea principalilor actori ai vremii fata cu  Interpretarea Copenhaga a mecanicii cuantice:

Pro Interpretarea Copenhaga: Neils Bohr, Werner Heisenberg, Max Born, Wolfgang Pauli si John von Neumann.

Contra Interpretarea Copenhaga: Albert Einstein, Erwin Schroedinger, Louis de Broglie, Max Planck, David Bohm, Alfred Landé, Karl Popper si Bertrand Russell.

* * *

Cancan: Contestand faptul ca „mecanica cuantica” ar putea fi o teorie completa, Albert Einstein a afirmat (iar cronicarul Serban Foarta a consemnat) ca „Dumnezeu nu joaca zaruri„. Atunci cand insa a repetat aceasta afirmatie (devenita aforism), pe semne indragostit de sonoritatea ei, ca un poet de metafora sa, ei bine atunci cineva, un con-frate stiintific, nu vreo fata bisericeasca (cineva, dar cine?) i-a replicat apasat: „Inceteaza sa-i spui lui Dumnezeu ce sa faca!„. Albert Einstein n-a incetat insa si nu s-a apucat sa joace table nici atunci cand a implinit varsta legala de pensionare. In schimb cronicarul Serban Foarta (un subsemnat) s-a dezis de consemnarea sa, precum Galileo Galilei fata cu inchizitia, sub presiunea con-fratelui sau literar si con-citatin de pe Certocratia. Renegata fabula a cher-Banului poate fi recitita AICI, lectura ei, coroborata cu fabula despre pisica lui Schrodinger, fiind o buna premisa de a avansa in intelegerea si continuarea experimentul mental poropus in SF-era lui Goe. Daca nu, nu. Dl.Einstein a continuat sa creadå, precum capitanul Andrei, pânå la capat, ca Dumnezeu nu joaca zaruri ci ca El si-a construit Cazinoul dupa planuri foarte stricte, planuri despre care credea le-ar putea reconstitui el insusi, prin reverse engineering. A murit cu aceasta CREDINTA a sa. Nemuritor a ramas pentru cu totul si cu totul altceva.

Nepatrunse sunt caile Domnului. Mecanica cuantica… este atunci cand… (va urma).