(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for martie 2013

31 Martie – O prea frumoasa zi si un cantec fara ecou

Posted by Arca lui Goe pe martie 31, 2013

De obicei pe 31 Martie, ziua in care dl.Google il celebreaza pe Cesar Chavez, un activist, (bravo lor), Arca lui Goe gazduieste mici semnale de pomenire pentru Nichita Stanescu, un poet (alt activist). Superba zi de primavara care ne-a tinut pe toti mai mult pe afara, nu-i o buna ca muza pentru gasirea unor mesaje potrivite, modeste (ca arca) care sa-l vizeze, fara pompa, pe Pompei al versului alb. Sansa insa ne-a suras din nou. Pe blogul Certocratia (o fundatura in care face baie scriitorul Dorin Tudoran) a alunecat, ca din intamplare, un cantec ramas fara niciun ecou, dedicat aniversarii celor 80 de ani de la nasterea lui Nichita Stanescu. Cred ca aducerea acestei romante fara ecou, in reluare, pe Arca lui Goe, impaca si frumoasa zi, si arca, si dreptul la replica si si obiceiul de a-l pomeni, modest pe Nichita. Doamnelor si domnilor, despre Nichita Stanescu (un ploiestean), un mesaj ratacit si regasit al scriitorului Mihail Rogobete (un severinean):

mihai rogobete March 30, 2013 at 16:41 – #142

80 ani, de azi pe mâine:

NICHITA UDIGMIC

nichita-stanescu-291636lnichita-dora291636lIureşul nechemaţilor poetului necuvintelor mi-a pus şi mie picioarele în spinare, perfect indreptăţit biografic de lipsa celei mai mici tentative de a fi comis poezie. ”Om bun”, i-am răspuns, negăsind altfel cum, întrebarii din spatele uşii la care bătusem, de care mi-a zis c-o lasă ne-nchisă, şi “intră, om bun, dar aşteaptă-mă în sufragerie până să-mi iau ceva pe mine” – în a patra sau a cincea zi de Paşte, cum s-a nimerit să-mi plesnească ideea datului buzna bio-socio-psiho-liric. De ce l-or fi pătimit despuiat pe Iisus? – îmi punea gândul cotul pe masa la care aveam să cinăm tainic spre seară. Cu moartea pre moarte călcând înviază nud inţelesul, fără trupul cuvântului, metafora care se înalţă prin sacrificiul trup-sufletului a două cuvinte – trebuia să-mi dau seama din orânduirea compozită a odăii în care bufetul florentin nu se lovea de nicio culoare cu scaunele şi masa Bonanza, de care, dintr-un părete, mă da cu capul într-un tranşant clar-obscur Sorin Dumitrescu. Cine-ar putea reproduce spusele ne-zicerilor lui Nichita Stanescu? Nu expresia clară a sensului rezemat pe cuvânt o rostea, ci pe aceea a înţelesului stors metaforic şi ridicat antheic de pe tern, descumpănitor, peste cuvinte. Numai o matahală ca Nichita era capabilă să ridice strivitoarea greutate a vorbei, ameţind-o de uşurinţă, îmbătând-o. Criptic şi hâtru, răsturna pe oglinda mesei cufăraşul cu monezi vechi – de fiece dată tetradrahma de argint odihnind lângă rubla arămie – surâzând pişicher: zeii vieţuiesc mai ales pe sub pietre. Care este diferenţa dintre imperiul sincretismului metaforic şi cel al dezordinei, dacă nu cea absolută? Nimicitor de blândă, intuiţia exaltă şi inhibă; lucidă, năuceşte. Nichita punea orice lângă orice şi pe sine lângă oricine pentru a-l îmbuna pe Enchidu, minotaurul intuiţiei care-l hăituia. Relieful alcoolic al meandrelor verbului se aşternea îmblânzit la intrarea cultului în înălţătoarea ucenicie a prieteniei: ”invaţă de la păsări…” Prohodul metaforei verbale va reînvia fără contenire în imnul alcătuirilor de deasupra, cu viaţa pre viaţă trecând. Nichita nu dedica; dăruia poeziile. Ne-viu, poetul ne-cuvintelor vieţuieşte de o ne-chemată eternitate în mine.

* * *

Speram ca dl. Mihai Rogobete sa nu se supere prea tare pentru acest plagiat, firesc de altfel, si nici pentru ca, astfel, am luat de la dânsul, cu imprumut, o Duminica. Duminici cu-mprumut, fara dobânda.

Posted in Aliorum Textuum, Arcaluigoeologie | Etichetat: , | 3 Comments »

Preţul vieţii. Scumpiri.

Posted by Arca lui Goe pe martie 31, 2013

Daca as fi chestionat in legatura cu atitudinea care trebuie adoptata fata de cersetori as raspunde cu destula fermitate ca n-ar trebui incurajati. S-ar putea vorbi zile si nopti, pro si contra pe tema asta si s-ar putea re/face „Filantropica” din temelii, dar nu asta este intentia. De regula, incerc, pe cat posibil, sa fiu consistent cu opinia mea, nefacând, un obicei din a oferi bani, bunuri sau alte avantaje gratuite cersetorilor, ba dimpotriva. Totusi mi s-a intamplat uneori ori sa ma las convins de povestea mâinii întinse şi sa mai fac cateodata astfel de donatii, fie pe persoana fizica, fie pe persoana metafizica  (de ex. zilele astea i-am facut o donatie, constand in „atentie” acordata unui milog agresiv, un amarat din Corabia, care cerşea la un colţ din blogosfera; mănâncă si acuma din ea) sau per fiinţă necuvantatoare (sub forma de hrana pentru caini, pisici, sau alte mamifere si păsari ale nimanui).

Revenind in ambianta romantica a urbei B. de acum 10-15 ani, in era din care a fost extras şi episodul anterior al „Preţului Viieţii”, cel despre inteligentul patruped al nimanui, as aminti o altă poveste ce-mi persista incă in memorie, o intamplare banala din seria „la metrou” ca amprenta pasagera a unui timp si a unui loc oarecare in Univers. In general, cand aparea câte un cersetor care „facea metroul”, sentimentele pe care le aveam erau abundente – sub aspect numeric – mila, nedumerire, mirare, teama, vinovatie, curiozitate, jena si multe altele inca si mai confuze si nelamurite – pe care le ascundeam cum puteam mai bine, incercand sa le domin. Eram, s-ar zice, un dur, greu de impresionat, dificil de dus peste pragul necesar care sa faca eficienta meseria de „milog profesionist”. Totusi in acea zi am cedat instantaneu, fara lupta.

A intrat in vagonul de metrou un ţigănuş de vreo 6-7 ani, nu mai mult, avand in braţe un pachet înfaşurat in niste cârpe, s-a aşezat pe podea şi a inceput sa cânte cu suflet un cântec de orfelinat, despre viaţa grea a copiilor abandonati. Ziceai ca-i un cântec compus fix de dl.Pavel Puiuţ, cel mai om deştept din lume, de la fundaţia Filantropica. Ezitam deja, ne mai fiind sigur daca voi reuşi până la urma sa rămân in armonie cu principiile ne promovoarii cersetoriei, cand, privind mai atent la ce ţinea puştiul in braţe am ramas cu gura căscată. Infăşurat in acele cârpe era un bebeluş de sub un an, un sugar, viu, murdar si bizar dar viu, cu ochii deschisi, calm, apatic, neverosimil de apatic si de resemnat, o fiinţă umana, despre care ţigănuşul susţinea in versuri că este fratele de care trebuie sa aiba grija in viaţa asta nenorocită de copil al strazii. Cu siguranta ca situatia era imposibila, sub aspect tehnic, dar acea imposibilitate s-a topit brusc, pe o raza de zece metri, pe durata a cateva minute, blocand in mod magic toate energiile necesare raţionarii. Intr-un timp record pustiul a colectat o mica avere, cu o eficienta pe care n-am remarcat-o la nici un alt gen de milog din metrou. Contaminat de generozitatea celor din jur i-am oferit si eu o suta de mii de lei (parcă). A strans banii si i-a impachetat cu o dexteritate care vădea o indelungata experienta si si i-a vârât in chiloţi. Apoi şi-a împachetat frăţiorul şi a coborât. Staţia Eroilor. Staţia la care trebuia sa cobor.

Am coborat şi l-am urmarit cu privirea. L-am vazut uzmindu-se din greu cu bebeluşul. Abia il căra. Treanţa in care era infăşat se desfacuse şi atarna periculos, impiedicandu-l la mers. Mergea repde, aproape alergand. Am grabit pasul ca sa ţin aproape. Mergea chiar in direcţia pasajului de trecere catre linia paralela la care trebuia sa ajung. Imi disparusera emoţiile produse de surprinzătoarea constatare că un bebeluş este folosit ca nadă  pentru obţinerea pomenii, şi asta incă fără ca nimeni să reacţioneze lucid, potrivit, cumva in acord cu morala, cu legea… mă invadase o curiozitate bizara in faţa careia mă simteam stingher, atâta vreme cat nimeni altcineva din jur nu parea s-o impărtăşască. Niciun trecator nu-l baga in seama pe copilul care cara in braţe alt copil. Eram curios sa vad care este dezlegarea misterului, ce se va intampla atunci când ţigănuşul va fi complet epuizat de povara cu care paşea grăbit, precipitat, invizibil, printre oameni si paiaţe. Oare il va abandona pe peron? Intr-o scurta clipia mi-a trecut prin cap ca l-ar putea arunca intre sine. Apoi m-am gandit ca, din clipa in clipa, puştiul brunet, şcolit si maturizat in ale vieţii valuri, urmeaza in fapt sa-si intalneasca mama, jigodia, fiinta aceea abjecta care n-a catadicsit sa-l trimita la cerşit dar şi sa-i incredinţeze, fara preget, fără remuşcari, un bebeluş, preţios doar prin potenţialul de a produce mila aducatoare de bani, riscandu-i senină viaţa cea fara de preţ. Cu anticipare imi aparea in imaginatie scena, o vedeam pe fiinta aceea mizeara, intalnindu-si copiii, o vedeam colectand banii din chiloţii celui mare şi aburcându-şi cealaltă progenitură la sân… Stiam că nu voi fi in stare să găsesc tonul, sau vreun cuvânt potrivit pentru a-l adresa acelei fiinţă-mamă, inconjuraţi, şi ea şi eu, de acea imensa mare moarta a inerţiei, din musuroiul oamenilor, numit, pe sub pământ, „staţia Eroilor”, dar imi pregateam, involuntar, vai, o privire crunta, incarcata de silă şi dispreţ, pe care aveam sa i-o transmit, in caz de contact vizual.

Pentru cateva secunde, mi-am pierdut „obiectivul” din ochi, prin aglomeraţia crescandă, apoi, avându-l intermitent sub privire, l-am vazut predându-şi rapid „fratele” altui cersetor, schimbul de tura, unui puşti blonduliu, ceva mai mare, cam de 8-9 ani, având pe faţă o expresie de hienă flămândă, cu care probabil că avea consemn. Inainte de a mă dezmetici, noul posesor al bebeluşului a intrat intr-un vagon al metroului care tocmai oprise, iar celalat, uşurat de povară, a disparut ca vântul, in fuga, făcand un salom incredibil printre oamenii de pe peron, de parcă ar fi sesizat ca e urmarit şi vrea sa-şi piardă urma cât mai repede. „Atentie se inchid uşile”, am apucat sa mai aud. Apoi metroul s-a indepartat si pe peron s-a facut liniste. O liniste desavarsita.

De ziua lui Nichita o escala potrivita aici, la Flavius

Posted in Arcaluigoeologie | 10 Comments »

Pretul vietii – Cântecul prânzului

Posted by Arca lui Goe pe martie 28, 2013

Am vazut aseara „The Song Of The Lunch„, un film de o ora din seria Contemporary Masterpieces, o mica bijuterie conceputa si realizata cu arta si precizie, un incantator poem vizual, in care actorii Emma Thompson si Alan Rickman au inchinat o oda dragostei si ambitiei, plonjand curajos in valea plangerii si a aducerii aminte.

N-am de gand sa povestesc filmul (nici n-ar putea fi povestit fara a face din poveste un intreg roman, ora filmului fiind extrem de densa in detalii poetice), însă îl recomand călduros. Un „el” si o „ea”, amanţi cândva, se intalnesc dupa 15 ani, pentru a lua impreuna masa de pranz, in Londra, la restaurantul italian la care obisnuiau sa se intalneasca. Totul e neschimbat si totul s-a schimbat… Mai departe este treaba cui o vrea sa-l vada, pe viu, natur. Povestea e moft.

Filmul mi-a amintit multe… printre altele si de intalnirile (oarecum) similare pe care le-am avut, din vreme-n vreme, cu persoane de care ma pierdusem in negura timplui, unele intalniri consumate in realitate, altele doar in imaginatie… Am incercat sa trec in revista persoanele care-mi populau viata acum 10-15 ani incercand sa le identific pe cele cu care o intalnire, la o masa de pranz, azi, ar putea incarca ziua de emotii inefabile si concluzii ciudate. Am gasit cateva. Dar oricum capodopera este deja scrisa (in Contemporary Masterpieces) asa incat n-o sa ma incumet prea curand nici sa reconstitui cu premeditatre, in realitate, o asemenea intalnire si nici sa produc o fictiune pe aceasta tema. Totusi exista si alte lucruri demne de atentie care mi-au venit in minte consecutiv vizionarii acelui Song Of The Lunch. Am constatat bunaoara ca acum 10 – 15, pierdeam mult mai putin timp pe internet, fiind (inevitabil) mai conectat la realitate, la detaliile care o formeaza si la abilitatea fiecaruia dintre aceste detalii de a fi o poarta catre lucruri profunde sau macar pline de fel de fel de miezuri. Asa se face ca mi-am amintit doua intamplari de acum vreo 10-12 poate 15 ani, cine mai stie, carora le-am fost martor partial, petrecute in timpul calatoriilor cu metroul. E-hei, pe vremea aceea calatoream mai mult cu metroul (cand nu mergeam cu tramvaiul 16, ål mai bun pentru noi), gustand, vorba poetului Ovidiu Gorea, un pic de viata adevarata. Sunt intamplari marunte, anodine. Candva am avut impresia c-ar putea fi porti catre lucruri mai profunde, mai importante, dincolo de coaja subtire a aparentei. Acum nu mai stiu daca sunt sau nu sunt. Le voi consemana totusi pentru ca si ele, povestile astea, au nevoie de mine dupa cum si eu am nevoie de ele. Daca au sau nu vreun miez voi vedea altadata. (Ne aflam in puterea noptii. N-am puterea sa le stric de tot din graba. Le voi scrie maine. Pe lumina. Precis).

Lifetime progression of artist Bruce Gray's paintings - rain4

Reveneam in peisajul citadin al urbei B. dupa o foarte indelungata absenta. Imi regaseam cu greu ritmul in cotidianul alert al zilelor, simtindu-ma ca un extraterestru naufragiat pe o planeta straina pe care o stiam doar din carti si nu conteneam sa ma minunez de cum se schimbasera lucrurile fata de ceea ce stiam eu. Paseam pretutindeni, pe alei, calcând in strachini ca picat din Luna. Totusi, incet, incet, dincolo de suprafaţa poleita cu praf, incepeam sa regasesc permanentul, nota cu care fusesem familiar odinioara, substanta inconfundabila a urbei B., fibra sa perena. Din instinct incercam sa interacţionez cat mai puţin cu putinţă cu mediul pentru a evita pe cat posibil sa provoc reactii imprevizibile, carora cu siguranta ca n-as (mai) fi stiut sa le răspund in limita asteptarilor. Ma multumeam sa fiu un observator atent, activ, discret. Ceea ce vedeam pe strada din mers, din fuga calului, nu reusea sa-mi starneasca cine stie ce emotii si mirari căci  miscarea altera detaliile, iar ceea ce ramnea in urma, pana la urma, era doar vechea imagine, cea de demult, uitată o vreme, de care insa retina era deja obosita, chit ca acum se suprapunea, alternativ, peste imaginile persistente încă, păstrate din inerţie, ale diafanelor peisaje din care tocmai ma teleportasm, abrupt, in acest viitor posterior al urbei B. In schimb toate situatiile statice cu care ma confruntam imi ingaduiau ragazul de a fi atent la detalii si de a descoperi fel de fel de schimbari, ciudatenii, aberatii. Asteptarea  metroului, de exemplu, era in fiecare zi un spectacol fascinant, o continua mirare. Peronul era populat de o lume pestriţă plina de gesturi ample, deplasate, de conversatii şocante, de personaje dichisite, elegante, incantatoare, pe tocuri inalte, adumbrite de parfumuri fine, pariziene, pasind alaturi de jerpeliţi odiosi puţind a cadavre in descompunere, ţaţe volubile şi navetisti obosiţi dormitănd pe sub barbile ne rase de cine ştie când, elevi si eleve, ţărani (mai ales ţărani; niciun muncitor), domni la  cravata si cu serviete diplomat, ochelaristi, ingineri, târgoveţi, popor, cu toti potrivindu-se perfect, cu o precizie milimetrica in peisajul peronului, asteptand trenul galben fără cai. Probabil ca si eu, acolo, holbându-ma discret la unul si la altul, tragand cu urechea la conversatiile care mi se incrucisau obscen pe la urechi, ma potriveam armonic in acel continuum spaţio-temporal. Karma.

(a) Intr-una din acele zile, coborand iarasi in suteran, privirea mi-a fost atrasa de un câine care dormea pe peron. Se incovrigase cât de confortabil ii permitea firea si dormea netulburat, neatins de hărmălaia difuza a locului, fix in mijlocul peronului. Si daca el parea ca reuseste sa ignore cu desavarsire cohortele umane care-l impresurau, nu era nimic mai adevarat ca si invers se intampla la fel. Nimeni nu-l baga de seama, in seama. In afara de faptul ca evitau sa calce pe el nimeni nu parea ca l-ar observa. Parea un câine invizibil. Ceva anume, nu stiu ce, ma facea sa gasesc bizara pasiunea acelui câine de a-si fi amenajat dormitorul chiar acolo in mijlocul vacarmului, fiind sigur ca orice jigodie mai normala la cap si-ar fi putut gasi cu usurinta un loc de odihna mai tihnit. M-am gandit ca poate este bolnav si trage sa moara. M-am dat mai aproape ca sa ma uit mai bine. Nici vorba, respira regulat, susurand usor, fara niciun semn de iminenta agonie. Incercam sa-mi imaginez ce s-ar intampla daca ar fi teleportat, asa deodata pe un peron de metrou in urbea Paris, sau in urbea Berlin. Ce reactii ar fi starnit? Cum ar fi reactionat poporul? Jandarmii, hingherii, universul? Aici pace si liniste. Armonie deplina. Eram pe cale sa-mi intrerupt oservarea patrupedului pentru ca se auzea metroul sosind. Brusc câinele nostru s-a trezit din letargie, s-a ridicat in cel patru picioare si sa intins, ca tot omul dupa un somn bun. Ce-i amice, mi-am zis, nu-ti prieste glasul roţilor de tren, zgomotul hardughiei pe sine ti-a stricat somnul alungandu-te din cine stie ce vise câinesti? Cainele, nebagand pe nimeni in seama, privea in directia din care trebuia sa soseasca metroul aliniindu-si privirea cu a tuturor. Imi amintesc ca m-a intrigat faptul ca desi ma zgâisem insistent la el, javra n-a bagat de seama ca este privita. Cunostiintele mele de psihologie canina imi spuneau ca instinctele sale ar fi trebuit sa-l faca constient de faptul ca este privit insistent. Nici vorba. Am bagat de seama ca era un caine frumusel, aratand cumva ca un pointer englezesc, dar murdar si prafuit, de parca obisnuia sa doarma in cenusa. Mi-ar fi placut sa-l mângâi pe cap. Imi plac la nebunie câinii si pisicile cu care m-am impacat intotdeauna minunat, copilaria si adolescenta fiindu-mi populata de compania acestora. M-au mirat intotdeauna persoanele care au o teama instinctiva faţă de câini si care sunt incapabile sa citeasca pe faţa câinelui sentimentele care-l anima si intenţiile imediate ale acestuia. Cainele de fata, de ex., nu râdea, parea un caine serios, ca un copil maturizat prea devreme, care nu stie de gluma si nu rade niciodata cu gura pna la urechi, asa cum fac alti caini in momentele lor de fericire. In sfarsit metroul a sosit in statia cu peron pe partea dreapta. S-au deschis usile. Lumea s-a precipitat catre ele din dorinta de a prinde un loc pe scaun. Ma pregateam sa interceptez privirea javrei care ma ignorase, inainte de a urca in metrou, pentru a vedea daca exista vreo urma de inteligenta in ochii apaticului patruped, care prea ca se obisnuise cu viata pe un peron precum ţiganul cu scânteile. Spre surprinderea mea maximala, animalul mi-a luat-o inainte pasind, fara urma de intimidare, catre intrarea in metrou, strecurandu-se abil printre oamenii care continuau sa nu-l bage in seama ca si cand n-ar fi existat. Pentru o clipa am crezut ca am vedenii. Cainele s-a strecurat in vagon. L-am urmat ca hipnotizat incercand sa ma lamuresc ce are de gand sa facă. S-a strecurat sub un scaun si, stupoare, s-a culcat. Ma uitam la el precum Fotica la emisiunea lui Florin Calinescu, nereusind sa-mi desprind privirea de pe el. Aveam de-a face probabil cu un câine voiajor, antrenat sa calatoreasca cu metroul, sau doar sa se plimbe asa, aiurea, de la o statie la alta. Cainele a dormit fara griji, neacordand nicio atentie nimanui si ne fiind bagat in seama de nimeni, de parca avea abonament la metrou. Se pare ca reusise cumva sa-si ngocieze indiferenta oamenilor, a tuturor oamenilor, facand-se tolerat in postura lui de caine al nimanui si-al tuturor. Ma gandeam ca-si va vedea de somnul lui pana la capat de linie cand, dupa vreo trei sau patru statii, cainele a ridicat capul, a ascultat cu atentie anuntul, apoi iesind de sub scaun, s-a indreptat spre usa si a coborat pe peron impreuna cu ceilalti paosageri. L-am privit pe geam, intristat cumva de neasteptata despartire, asteptandu-ma sa-l vad culcusindu-se pe peron pentru a-si continua somnul paradoxal. Ei bine, nu. A pornit-o alaturi de ceilalti oameni catre iesirea spre suprafata, in ritm alert, fara ezitari, ca cineva care stie clar unde si de ce merge. Cred ca statia era Stefan cel Mare. Nu l-am mai vazut de atunci (ce-i drept nici n-am mai circulat pe acea linie de metrou) dar presupun ca era un caine care ar fi facut toti banii la Animal Planet, ori ar fi putut sa fie punctul de intrare in fel de fel de povesti si povestiri scrise de Jack London, ori de Ivan Turgheniev, de Caragiale ori chiar de Kafka. Din pacate niciunul dintre ei nu era acolo de fata, la metroul din urbea B. al unui an de gratie, spre sfârsitull mileniului trecut, trecut, trecut. (n.b. N-am inventat nimic. Nimic. Totul s-a petrecut aevea asa dupa cum am povestit. Bine nici nu e mare lucru. Un detaliu oarecare captiv unui timp si unui loc, si pe care, n-as putea sti exact de ce, incerc sa-l ajut sa evadeze catre noul mileniu despre care presupun ca nu se va mai putea intalni cu asa ceva).

(b)

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 8 Comments »

Elegie pentru Elena Udrea – Puterea si umbra ei

Posted by Arca lui Goe pe martie 25, 2013

Din ciclul „Opinii Ulterioare”.

In atentia scriitorului Dorin Tudoran – Exemplu de pamflet:

Ce a ales intre o umbra si cartea de istorie? Pana acum, a preferat umbra. A sacrificat partid, credibilitate, a sfidat bun simt si evidenta sondajelor. A renuntat la judecata rece, a aliniat sistemul in spatele ei cand avea puterea deplina. S-a facut luntre si punte pentru a satisface capriciile unei femei admirabil de perseverente si ambitioase, dar inficosator de nocive. Nimeni n-a avut curajul sa-i spuna in fata: stop, gata, ajunge! Murim asfixiati la umbra ei, ne scufundam cu totii intr-un fel de otrava care omoara orice speranta.

N-a avut nimeni puterea sa-i zica de la obraz: n-ai decat sa mergi pe drumul umbrei, dar fara noi. Ne-am saturat sa ne tot spui ca ea esti tu, ca pe gura ei ies ideile tale si ca aceasta parere de politician, acest gol usurel castiga pe zi ce trece in continut si greutate. Iesi din minciuna cat nu e prea tarziu! Alegatorii, sondajele, in schimb, i-o tot spun.Insa fixatia stranie pentru o mediocritate agresiva l-a orbit, surzit si sucit mintile. Ce surpriza placuta sa-i mai faca dupa ce i-a pus pe tava ministere importante si un buget pe masura lor? Ce jucarie noua sa-i mai ofere dupa ce a facut praf o filiala mare de partid? Ce mai doreste sufletelul ei, ros de ambitia de a urca tot mai sus dar macinat de frustrarea ca n-a ajuns inca pe cel mai inalt varf?

Ce mai pofteste azi de la viata, cand n-ar fi multe de oferit din desertul opozitiei, cand din castelul puterii au mai ramas niste ruine, mai nimic?  Foarte simplu. Vrea toata puterea stoarsa chiar si din acest nimic. Se vede abia la inceput, dar se viseaza mare peste un partid tot mai mititel. Se declara gata sa conduca guverne sau, de ce nu, o tara.

Aceasta se cheama mania grandorii, obsesia puterii impinsa pana la delir, avem de-a face cu o trista inadecvare la realitate, cu ambitia de a sari peste propria umbra. Iar el, omul atotputernic sedus de o fantasma, pare sa fi cedat „definitiv si pentru totdeauna” in fata vanitatii extreme. I-a hranit acestei umbre politice visele de marire, mintindu-i pe toti, inclusiv pe el insusi.

Minte si se minte cand spune ca umbra a crescut enorm, ca omul mic va ajunge mare, ca politicianul slab se va ajunge unul de mare forta. Impachetata in sclipiciul acestor minciunele sfruntate, acest mic punct negru a reusit sa-i creeze falsa imagine de noua stea a politicii impiedicata in mod nedrept sa lumineze cerul opozitiei, de lider veritabil care pierde niste alegeri numai pentru ca adversarul ei a furat-o miseleste la vot.

Am vazut multa lume rationala stanjenita, dezorientata, revoltata chiar de acest afront continuu. Nimeni nu-si explica ce se intampla, de ce un om inzestrat cu un dezvoltat simt al ridicolului, de ce un politician inteligent, cu o vasta experienta si bine ancorat in realitate o ia mereu pe aratura cand vine vorba de ea? De ce se intuneca si isi pierde ratiunea atunci cand altii calca pe umbra lui? Aici lipsesc niste explicatii.

In schimb, exista tone de explicatii pentru a te minti pe tine, mare om de stat, si pe ceilalti. De ce doamna are o reputatie atat de proasta, de parvenita politica, de oportunist, de personaj lipsit de convingeri, fara scrupule, principii si valori, fara harisma? De  ce numele ei este asociat cu o imagine cam vulgara: blonda pe tocuri cui si posete scumpe?

De vina pentru imaginea ei proasta sunt mogulii, si in parte e adevarat, de vina sunt prejudecatile misoginilor, si asta contine un gram de adevar, de vina sunt numerosii dusmani politici, si sigur ca ei n-au ratat ocazia sa o transforme in simbolul negru al unei intregi guvernari.

Ni se pare noua sau el face mai departe Totul pentru ea, in loc sa faca totul pentru a o tine departe de politica. In loc sa caute politicieni adevarati, in carne si oase, alearga dupa umbra unei idei gresite. Doar iesit de sub influenta ei nefasta ar mai avea o sansa sa  prinda un loc onorabil in cartea de istorie, sa construiasca la loc ceea ce, orbit fiind de intunericul umbrei sale, a distrus metodic: increderea. 

de Dan Tapalaga   HotNews.ro
Luni, 25 martie 2013, 20:40 Actualitate | Opinii

 

Detalii picante pot fi vazute si pe Blogul zilei – la Dl.Niku Elektriku pe care-l pot citi, dar pe care, din motive tehnice, nu-l pot comenta (platforma persecutandu-ma implacabil).

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 21 Comments »

Circul de partid

Posted by Arca lui Goe pe martie 24, 2013

Vasile Blaga, omul care s-a aflat la conducerea PDL in timpul celor mai recente alegeri parlamentare, atunci cand partidul a obtinut un rezultat catastrofal, ar fi trebuit la momentul respectiv, in mod firesc, sa-si depuna demisia de onoare si sa faca un pas in spate. In mod la fel de firesc domnia sa n-ar fi trebuit sa candideze azi (23 Martie 2013) la sefia partidului. Spre binele acestei formatiuni politice competitia ar fi trebuit sa se dea astazi intre Elena Udrea si Monica Macovei. Totusi, omul care in competitie directa nu l-a putut invinge nici macar pe Sorin Oprescu (o alta goliciune politica) a candidat totusi. In mod simptomatic, favorit incontestabil al sistemului, al USL-ului si uselismului, al antenelor si al tuturor adversarilor lui Traian Basescu, candidatul a si castigat sefia ultimei ramasite de partid din opozitie. O victorie importanta (inca una) a „USL”. Cum a fost posibila? Ar fi oricum prea mult de discutat. Avem in sfarsit un nou PNT-CD. Probabil ca nu intamplator dl.Blaga seamna atat de bine (inclusiv la fizionomie) cu dl.Ciorbea. Ne aflam desigur intr-o situatie tipica in care tot raul este spre bine. Intr-un fel ne-am intors in timp in 1990. Probabil ca de data aceasta Romania va iesi, totusi, mai bine decat a reusit atunci, chiar daca talibanii de azi nu sunt cu nimic mai prejos decat minerii de atunci, sub aspect antropologic.

Future

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 35 Comments »

3 ani de santier, moloz, schele si sechele…

Posted by Arca lui Goe pe martie 21, 2013

Se dedica cuvântatoarelor, adica acelora dintre vizitatori care au comentat macar o data pe arca.

1100195969Cu ocazia echinoctiului de primavara din anul 2010, adica fix acum 3 ani pe vremea asta, am deschis acest santier naval, pe aceasta colina de nisip (aflata intr-un loc fara nicio deschidere la mare), in vederea Potopului. Acuma nu stiu daca acesta poate fi considerat sau nu un moment aniversar dar cred ca ar fi bizar ca cineva care, constatand ca au trecut niste ani de cand ai montat niste schele ca sa-ti tencuiesti casa, barca, o idee, ceva, ma rog acolo, sa vina, care va sa zica, ma intelegi si sa-ti spuna „La multi ani!”. Ar aduce a ironie nefina.

anniversary-1xAcuma nu stiu sigur daca faptul ca „viata d-lui Goe pe Arca e un santier” ar fi in sine ceva de rau, o nenorocire (nenorocirea provizoratului definitiv) sau ca incertitudinea vesniciei arcei ca santier ar fi echivalenta cu netrainicia ei ori ca ar fi justificate cine stie ce agnoase vizavi de competitia contratimp intre finalizarea  santierului si venirea potopului… care se tot amana… dar parca nici petrecere cu lautari nu s-ar cuveni. Au trecut trei ani de tras (b)Arca pe uscat. E din nou primavara (prima zi de primavara astronomica), pe Pamant si in Cosmos, ziua-i in echilibru cu noaptea, cerul cu pamantul, pasarile cu zborul, iar dl.Goe cu cuantica. Vivat.

chiajna1

Anele sacrificate si zidite la temelia din cala arcei (si sunt cateva) si-au facut efectul. Ce s-a constuit ziua nu (mai) cade  noaptea… dar se pare ca, in aceasta competitie iluzorie cu Potopul, alte ane se cer sacrificate pentru zidire si pentru pomenire.

th

Ma tot gandesc insa ca, inaintre de a sacrifica alte ane ayane, sa incerc si alt fel de ofrande, asa… mai animiste… Ar merita testat daca zeii le gusta si pe acestea sau daca dimpotriva, simtindu-se vexati vor gråb…

Posted in Arcaluigoeologie | 47 Comments »

Tendinte si asteptari in era USL

Posted by Arca lui Goe pe martie 17, 2013

Nu vezi că nu contează că a venit USL la Putere… Pentru şpagă te leagă”. INTERCEPTĂRI ale judecătoarelor şpăgare.

Primele efecte vizibile ale guvernarii useliste:

– Infractorii au prins curaj imaginadu-si ca le-a venit iarasi vremea.
– Masele de oameni spalati pe creier, marlanii, jigodiile agresive si primitive au prins iar curaj pe forumuri imaginandu-si ca le-a venit iarasi vremea.

* * *

Coruptia-din-Romania-ar-trebui-combatuta-si-nu-folosita-ca-arma-politicaAncheta DNA care a dus la arestarea judecătoarelor Dinu şi Costache, de la Tribunalul Bucureşti, demonstrează încă o dată amploarea corupţiei din justiţia română. Pe de altă parte, este şi o confirmare că transformările prin care au trecut în ultimii ani unele instituţii cu atribuţii în lupta anticorupţie dau rezultate.

În ultimii trei ani am avut mai mulţi judecători trimişi în judecată pentru luare de mită, trafic de influenţă şi favorizarea infractorilor decât am avut în ultimii 60. Mulţi dintre ei de la cea mai importantă instanţă din ţară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deoarece ultimul bastion al dreptăţii se transformase până de curând într-o maşină de făcut bani murdari din sentinţe măsluite în favoarea marilor corupţi.

Loviturile repetate şi dure pe care anchetatorii le-au dat reţelelor mafiote din justiţie explică disperarea cu care anumiţi politicieni şi magistraţi caută să se alieze pentru a impune şefi obedienţi în fruntea parchetelor, în special a DNA, pentru a-şi subjuga din nou Consiliul Superior al Magistraturii, dar şi pentru a schimba legile siguranţei naţionale.

Explică, în final, şi ura pe care o poartă acelor ţări care îi ameninţă că ne vor tăia inclusiv sursele de finanţare externă dacă nu renunţă la planurile lor de a readuce justiţia în vremurile în care magistraţii erau deasupra legii.

Cu exact trei ani în urmă, în martie 2010, când a căzut filiera mafiotă Voicu-Costiniu, în editorialul pe care l-am scris despre prăbuşirea celei mai vaste şi distructive reţele de corupţie din justiţia română, descoperite până în acel moment, anticipam că evenimentul reprezintă un moment de cotitură, un ”sfârşit de epocă”.

Era şi este vorba de sfârşitul epocii de aur a corupţiei în justiţie. De încheierea, în sfârşit, a unei perioade care s-a întins pe câteva decenii, în care marea majoritate a magistraţilor au luat mită fără nici cea mai mică temere că ar putea ajunge vreodată la închisoare. În acest răstimp, condamnarea pentru corupţie a unui judecător, în special, a fost un eveniment extrem de rar, rezultatul unui joc al hazardului mai degrabă decât urmarea unui efort sistemic de a curăţa justiţia de infractori.

Din cauză că probabilitatea de a fi prins era egală cu aceea de a fi lovit de fulger, puţinele arestări şi condamnări de magistraţi corupţi nu au speriat pe nimeni. De fapt, ele nu făceau decât să confirme că trebuia să ai un ghinion îngrozitor ca să păţeşti ceva. Cine nu iese din casă pe ploaie de teamă că va fi lovit de fulger?

Această convingere absolută în rândul magistraţilor că negoţul cu dosare şi sentinţe este cea mai sigură afacere din România a nenorocit România. Pentru că atâta vreme cât abdicarea lor de la a arbitra dreptatea şi nedreptatea, respectarea şi nerespectarea legii, a fost cvasitotală, hoţia şi inutilitatea competenţei, pe care o atrage după sine domnia hoţilor, au devenit normă.

Iar declinul accelerat al acestei ţări nu este nimic altceva decât consecinţa faptului că zonele sănătoase din societate şi economie au fost sufocate de cele care le parazitează şi nimeni nu le-a sărit în ajutor. În epoca de aur a corupţiei, magistraţii nu au avut nici un motiv să pună capăt relaţiei parazitare dintre mafioţi şi oamenii cinstiţi, deoarece trăiau de pe urma ei. O impozitau.

Anihilarea reţelei Voicu-Costiniu a fost primul semnal convingător că anumite centre de putere ale statului s-au decis să pună capăt relaţiei toxice dintre politicieni, magistraţi şi infractori. Şi nu întâmplător au decapitat o reţea care avea capete de pod la vârful unui partid (PSD), la vârful justiţiei (Înalta Curte) şi care lucra în beneficiul unor oameni de afaceri de top care au făcut averi furând din banul public.

Confirmarea că asaltul împotriva magistraţilor corupţi a început cu adevărat a venit la scurt timp. După reţeaua Voicu-Costiniu a căzut şi cea a judecătoarei Gabriela Bârsan, din care mai făceau parte alţi trei judecători de la Înalta Curte şi care a fost acuzată că vindea sentinţe tot unor oameni de afaceri, în schimbul bijuteriilor şi al vacanţelor de lux. Ancheta a declanşat un adevărat tsunami în cea mai înaltă instanţă din România: nu mai puţin de 12 judecători şi-au cerut retragerea din magistratură.

I-au urmat şi judecătoarea Georgeta Barbălată, tot de la Înalta Curte, acuzată că îşi petrecea vacanţele împreună cu liderul mafiei vietnameze şi urmărită penal pentru că îi avertiza că sunt urmăriţi chiar pe cei cărora le semna mandatele de interceptare, şi Maria David, tot de la Înalta Curte, condamnată pentru că a primit 200.000 de euro de la un om de afaceri pentru a interveni la o altă instanţă pentru a fi achitat. Lidia Bărbulescu, fost preşedinte interimar al instanţei supreme, a scăpat cu pensionarea după ce a fost audiată doar ca martor în dosarul reţelei Gabrielei Bârsan. – D.Turturica / Epoca de aur a magistraţilor corupţi – sfârşitul sau un nou început?

Din aceeasi serie: I.Lupea / Cazul judecătoarelor. Anticorupţia necesară, dar nu suficientă

Posted in Arcaluigoeologie | 55 Comments »

De ce dl.Google nu-l celebreaza pe Albert Einstein?

Posted by Arca lui Goe pe martie 14, 2013

Astazi se aniverseaza 134 de ani de la nasterea unui geniu, unul dintre cei mai importanti fizicieni ai tuturor timpurilor, si, totodata un personaj aproape la fel de popular precum Isus Hristos. Totusi dl.Google, care in mod normal celebreaza tot ce prinde, evita sa-l aminteasca lumii pe Albert Einstein.  Oare de ce?

Din fericire exista cautatori prin excelenta care au tinut sa ne aminteasca despre aniversarea zilei de 14 Martie. In acea zi a anului 1879 s-a nascut Albert Einstein.

Si un film care merita vizionat:

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 4 Comments »

Aiurea in tramvai. 4 x 4.

Posted by Arca lui Goe pe martie 9, 2013

Eeeee, inainte vreme povestile erau povesti. Fie ca li se spunea basme, snoave, legende ori chiar istorii cand aplecai urechea la un vorbele vreunui povestitor in tramvaiul 16 stiai ca nu vei fi in pierdere. Te alegeai cu ceva. Acuma din 10 povesti abia daca mai gasesti una cu tâlc, restul fiind bancuri, fel de fel… Cica unu care renuntase sa mai circule cu tramvaiul 16 isi luase un ditamai „gipan” pe care scria 4 x 4. Unul mai glumet din fire s-a apucat sa i-l scrijeleasca adaugand cu un cui ” = 16 . Omul cu „gipanul” s-a facut foc si para vazandu-si masina zgariata. S-a dus la service si a reparat zgarietura din vopsea. Problema era ca glumetul era si insistent asa ca a doua zi a zgâriat iar ” = 16 „. Dupa cateva episoade din astea omul cu „gipan” i-a cerut artistului de la service sa-i scrie frumos cu vopsea 4 x 4 = 16 ca sa-l calmeze pe nebun. A doua zi sub formula respectiva a gasit scrijelit cu cuiul: Corect!

Imi luasem gândul ca as putea sa mai prind ceva notabil pe ziua respectiva, consolandu-ma cu ideea ca macar acuma Tramvaiul 16 circula pe strada mea asa incat  n-o sa mai fiu fortat sa ma urc aiurea-n tramvai, doar pentru povesti. O sa ma duc la serviciu, la piata, in vizite cu tramvaiul 16. Daca aud si vreo poveste bine (e bonus), daca nu, nu. Totusi chiar cu o statie inainte de a ajunge acasa o doamna eleganta a inceput sa-i spuna o poveste unui nepotzel, de profesie ziarist, o poveste care mi s-a parut demna de interes, asa ca n-am mai coborat ci am continuat inca vreo 5 statii…

Iulia Guéritée: Am rendez-vous  la intrarea palatului din Jardin de Luxembourg, cu d’Artagnan. Nu e o glumă; dimpotrivă, la intrarea în palatul Senatului francez mă aşteaptă asistenta lui Aymeri de Montesquiou-Fezensac d’Artagnan. Urmaşul celebrului muschetar, primarul localităţii Marsan (sudul Franţei, 427 de locuitori), în vârstă de 70 de ani, este cel care a reuşit în primăvara acestui an să dovedească încă o dată că Alexandre Dumas a minţit oareşcum. „Sunt bastarzi ai imaginaţiei mele… nici Athos, Porthos, nici Aramis nu au existat niciodată„, avea să scrie celebrul scriitor francez, atunci când i se ceruse adevărul asupra identitaţii celor trei (patru) muschetari. Personaje pe care le-a împrumutat, de fapt, din memoriile jurnalistului şi pamfletarului Courtilz de Sandras.

Din mai 2012, senatorul Montesquiou are dreptul să poarte numele eroului lui Alexandre Dumas (e descendent al vărului primar al lui d’Artagnan, Pierre de Montesquiou-Fezensac, conte d’Artagnan), iar această recunoaştere este pentru căpitanul Companiei de muschetari din Armagnac un lucru firesc. „Nu vi se pare că şi semăn, fizic, cu d’Artagnan?”, mă întreabă, şăgalnic, senatorul care n-a pierdut nimic din farmecul predecesorului său. Ochi jucăuşi, privire directă şi vag zeflemitoare, dar semeaţă şi fără jenă. Nu mai are pletele din tinereţe, dar demersul şi alura i-au rămas. „V-aş arăta, dacă aţi fi la Marsan, sabia lui Treville… Ştiţi că e la mine?” În spatele fotoliului său se află un portret al lui d’Artagnan. (continuarea)

La intoarcere mi-am zis ca ori ce ar fi o sa cobor ca sa ma duca acasa, chiar si de-ar incepe cineva sa insire o poveste mai tare decat cea despre Hamlet, nefericitul print al interpretarii de la Copenhaga. Am avut noroc de-o poveste scurta si draguta spusa de o tanti si incheiata taman la tzanc:

A fost odată un iepuraș care a dorit să fugă de-acasă. Așa că, i-a spus mamei: „Fug de-acasă!”
„Dacă fugi” zise mama, „Voi veni după tine. Pentru că tu ești iepurașul meu.”

„Dacă vii după mine,” zise iepurașul, „o să devin un pește într-un râu și voi înota departe de tine.”
„Dacă vei deveni un pește într-un râu”, zise mama, „Eu voi deveni un pescar și te voi pescui.”

„Dacă te vei face pescar,” zise iepurașul, „mă voi transforma într-o piatră, sus pe munte, departe de tine.”
„Dacă vei deveni o piatră sus pe munte”, zise mama, „atunci eu voi deveni un cățărător și voi urca până la tine.”

„Dacă te vei face cățărător,” zise iepurașul, „atunci mă voi transforma într-un ghiocel într-o grădină ascunsă.”
„Dacă vei deveni un ghiocel într-o grădină ascunsă,” zise mama, „atunci eu voi deveni un grădinar. Și te voi găsi.”

„Dacă te vei faci grădinar,” zise iepurașul, „atunci eu mă transforma într-o pasăre și voi zbura departe de tine.”
„Dacă vei deveni o pasăre,” zise mama, „atunci voi deveni un copac unde să îți poți face cuib.”

„Dacă vei deveni copac,” zise iepurașul, „atunci mă voi transforma într-o corabie și voi naviga departe de tine.”
„Dacă te vei face corabie și vei pleca departe de mine,” zise mama, „atunci eu voi deveni vânt și te voi sulfa încotro vreau eu să mergi.”

„Dacă te vei face vânt,” zise iepurașul, „atunci eu ma voi transforma într-un băiețel și voi fugi într-o casă.”
„Dacă te vei face băiețel,” zise mama, „atunci eu voi deveni mamă și te voi prinde și te voi îmbrățișa.”

“Ei, culmea,” zise iepurașul, „atunci mai bine să rămân unde sunt și să fiu iepurașul tău.”
Și așa a făcut.
„Poftim un morcov,” zise mama. –  de Margaret Wise Brown in talmacirea lui Cristian – Ovidiu Lucaci

Posted in Arcaluigoeologie | 44 Comments »

8 Martie in fiecare zi

Posted by Arca lui Goe pe martie 8, 2013

 

Posted in Arcaluigoeologie | 15 Comments »

Doldora tramvaiul 16 se-ntorcea

Posted by Arca lui Goe pe martie 7, 2013

Ocupat pana peste cap cu mersul pe jos am ratat in ultima vreme, in mod sistematic, sa mai circul (de stat; nici vorba) in tramvaiul 16. M-am gandit mereu cu nostalgie la uluitoarele povesti pe care le auzem odinioara calatorind cu el alaturi de mari figuri ale transportului in comun. Zilele trecute am avut surpriza colosala sa dau nas in nas cu tramvaiul 16, aproape ca Nicolae Labis, chiar pe strada mea. Am auzit mai intai un sccarţât prelung si apoi niste injuraturi. Vatmanul reusise se opreasca cam la un metru de plapanda-mi faptura, iar acum ma injura de zor alaturi de alti cativa pasageri nervosi de-ntamplare. Ma pregateam sa ripostez cu o indiferenta ucigatoare si sa-mi continui drumul pe zebra, semaforul fiind intamplator pe verede, cand am vazut cu coada ochiului ca tramvaiul avea agatat in geam o tablita cu numarul 16. Ptiu drace. M-am oprit, m-a dus la usa si i-am facut semn vatmanului sa deschida usa. Dupa o scurta ezitare vatmanul a deschis si m-a intampinat cu un urlet: „Ce-ai domnule este nebun? Vrei sa ma bagi in puscarie?” O mare parte dintre calatori (doi) ma huiduiau de zor. N-am ripostat dar am urcat in tramvai. Pentru o clipa s-a facut liniste. S-or fi gandit ca vreau sa-l iau la bataie pe vatman. Am intrebat calm si senin „Asta e tramvaiul 16?”. „Daaa, asta e”, a urlat vatmanul, „Ce? Nu stii sa citesti?”. „Ba da”, i-am raspuns zambind, „dar de cand circula tramvaiul 16 pe strada asta?”. Din ce in ce mai nedumerit de atitudinea mea oarecum bizara in context, vatmanul a coborat tonul si mi-a raspuns scolareste, in zeflemea: „Tramvaiul 16 circula pe strada aceasta incepand de azi. Face un ocol pentru ca strada Mântulescu e inchisa pentru reparatii. Si acum va invit sa coborati pentru ca aici nu e statie.” „Pai daca nu e statie de ce ati deschis usa?” Vatmanul incurcat n-a mai apucat sa zica nimic pentru ca unul dintre calatorii nervosi i-a luat-o inainte adresandu-mi-se: „Haide ba boule da-te jos si lasa-ne dracu sa plecam ca si asa ne-ai tinut destul.” „Ei as! dar ce te tin eu?” i-am raspuns in barba. Intre timp vatmanul, claxonat vehement din spate, de un cård de masini, a inchis usa si a plecat, trecand pe rosu. Am profitat si, strecuramdu-ma printre calatori, mi-am gasit un loc pe scaun pe la mijlocul tramvaiului in care ma urcasem total aiurea, intre statii si pe deasupra neavand bilet. Nu mi-am facut probleme fiind hoatarat sa infrunt vreun eventual control, numai si numai pentru ca zumzetul apodictic care anima tramvaiul il facea sa apara mustind de povesti. Pe una dintre ferestre era lipit un afis pe care scria cu litere de-o schioapa „Evenimentele saptamanii”:

Intre timp tramvaiul 16 a ajuns in statia „Certocratia Eroilor”. Din motive necunoscute a stationat in aceasta statia o jumatate de ora intreaga. Unul dintre pasageri a coborat pe peron abordandu-l direct pe un domn grizonat si elegant care se pare ca astepta alt tramvai si pe care n-as fi avut cum sa-l recunosc pentru ca statea cu spatele catre tramvai. Am ciulit urechile cand am auzit „D-le Tudoran haide sa va spun o poveste.”

mihai rogobete  – February 27, 2013 at 21:04 22

Povestea prietenului necunoscut

Un om si un caine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumusetea zilei, cand, deodata, isi dadu seama ca, de fapt, murise. Isi aducea acum clar aminte ca murise, iar cainele, care mergea langa el, murise chiar cu mai multi ani in urma… Se intreba: ” Oare unde duce drumul asta?”…
Dupa o vreme, ajunsera amandoi in dreptul unui gard inalt de piatra.
Privindu-l mai indeaproape, vazu ca era facut dintr-o marmura foarte fina.
Mai sus, pe colina, gardul era intrerupt de o arcada care stralucea in soare.
Ajunsera acolo si vazu ca era incrustata cu perle, iar aleea care ducea spre ea parea pavata cu aur. El si cainele sau se apropiara de poarta si atunci observa, intr-o parte, un om sezand la un birou .
Il intreba:
– Scuzati-ma, unde ne aflam ?
– Aici e raiul – raspunse acesta.
– Minunat, zise omul, pot sa va rog sa ne dati putina apa ?
– Bine’nteles, intrati inauntru. Am sa trimit imediat vorba sa vi se aduca
niste apa cu gheata. Facu un gest si poarta incepu sa se deschida.
– Prietenul meu, poate intra si el ? – intreba calatorul aratind inspre caine.
– Imi pare rau, dar noi nu acceptam animale.
Omul se gandi o clipa, apoi se intoarse si isi continua calea pe care pornise, impreuna cu cainele sau.
Dupa inca o lunga plimbare, pe varful unei alte coline, pe un drum prapadit de tara, dadura de o ferma, a carei poarta parea ca nu avusese zavor niciodata. De gard, nici nu mai era vorba. Se apropie si vazu un barbat sezand rezemat de un copac si citind o carte.
– Scuzati-ma ! – i se adresa el. Aveti cumva putina apa?
– Da, desigur… e o cismea ceva mai incolo.
– Si pentru prietenul meu ? – zise, aratand catre caine.
– Trebuie sa fie si o strachina, chiar langa cismea.
Trecura de poarta si ajunsera la o cismea veche, cu pompa. Omul si cainele baura pe saturate. Dupa ce terminara, se inapoiara la omul de sub copac.
– Ce loc este acesta ? – intreba calatorul.
– Acesta este raiul.
– Sunt total incurcat. Un cetatean, ceva mai jos, pe drumul asta, mi-a zis ca raiul este acolo unde era el.
– Te referi la locul acela cu alei de aur si zid de marmura ?… Acela e iadul.
– Si nu va deranjeaza ca ei folosesc acelasi nume ca si dumneavoastra ?!…
– Din contra, suntem fericiti ca ei ii triaza mai intai pe cei care sunt gata sa-si lase in urma prietenii cei mai buni.

Domnul grizonat se facea ca ploua torential.

* * *

Fara niciun preaviz vatmanul a inchis usile si a plecat, lasandu-l pe povestitor pe jos, in plina certocratie. Lânga mine a aparut ca din senin un tziganus blond, cu mana intinsa, recitatndu-mi:

Mana intinsa care spune o poveste primeste pomana. Poveste:

„A fost odata ca niciodata un sat in care locuia omenirea. Oameni fel de fel. La marginile satului, de jur imprejur, incepea o padure adanca si intunecata in care se zice c-ar fi locuit niste creaturi ciudaţele, barboase, arţăgoase si guralive, botezate ba spiridusi, pa pitici, ba gnomi, ba lemmingi, un soi de omuleti mici, verzui, identici unii cu altii (cel putin asa apareau ei umanitatii din sat) si care pitici ar fi avut impreuna (numai impreuna) puteri magice exercitate cel mai adesea in varianta lor malefica, motiv pentru care umanitatea evita pe cat posibil sa aiba de-a face cu ei in grup, iar cand prindea cate unul izolat il scarmana de-i mergeau fulgii ori chiar il omora fara mila dandu-l la caini drept hrana – o delicatesa. In plus asta avea darul de a-i inrăi pe câini, spre binele stăpânilor lor. Si se mai zice ca-n satul acela locuiau, printre drepti, un om cocosat si un schiop, amandoi din nastere (ca toata lumea). Schiopul era foarte dprimat si defetist refuzand sa participe la concursurile de fuga orgnizate in sat (desi se zvonea ca primarul ar fi putut aranja sa fie lasat sa castige maratonul intr-un an, asa pentru incurajare). Cocosatul in schimb, n-avea nicio treaba, fiind mereu vesel, optimist, neinfricat si bine dispus de parca nu l-ar fi apasat deloc greutatea cocoasei din spate. In sufletul lui era insa amarat cand isi amintea zambetele compatimitoare ori chiar batjocoritoare ale fetelor din satul omenirii si ar fi dat orice ca acel fel de zambete sa nu mai existe. Acuma fiind baiet, voinic, brav si neinfricat cutreiera padurea in lung si-n lat fara sa-i pese de ipoteticii pitici malefici despre care circulau atatea legende incerte. Intr-o si a intarziat, l-a prins noaptea pe drum si s-a ratacit. Cautand el drumul catre Umanitate a auzit deodata o harmalaie mare si luandu-se dupa zgomot a ajuns intr-un luminis in care o multime de pitici identici incercau sa incropeasca o hora. Cânta fiecare cum ii venea, unii zicand „haida-haida”, altii „hoop-si-asa”, care mai de care, tragand unul de altul care incotro, incat pas de a se putea porni hora. Fara sa stea pe ganduri Omul cu Cocoasa s-a bagat in hora lund de mana doi pitici (care s-au uitat la el cam chiorâs) si a inceput sa cante cu vocea lui minunata „Haida-haida-hoop-si-asa” si, miscandu-se cadentat in ritm a pus hora in miscare. Piticilor li s-au luminat fetele identice pe sub barbile identice si au batut hora cu foc, lasandu-se condusi de Uriasul cu Cocoasa si strigand cat ii tinea gura in cor „Haida-haida-hoop-si-asa”. Apoi unul dintre pitici, privindu-l mai atent pe Omul Nostru a schimbat refrenul strigand „Haida-haida-ce-ai-in-spate?” si asa in scurta vreme toata ceata a inceput sa cante: „Haida-haida-ce-ai-in-spate?” „O cocoasa” „Da-o-n-coa!” au completat piticii, si deodata Omului i-a disparut cocoasa din spate. Apoi ca prin minune s-a trezit, dimineata, la marginea padurii. Mult s-a minunat omenirea cand a vazut ca scapase de cocoasa, ca prin minune. Ascultandu-i povestea Schiopul a decis sa-si incerce si el norocul in padure pentru a scapa de betesug. Umbla noapte de noapte doar-doar o da de pitici, pana cand intr-o noapte ajungand la timpul si in luminisul potrivit a dat peste ceata piticilor care incercau iarasi fara succes sa incropeasca o hora. Fara sa mai stea pe ganduri Schiopul a sarit in mijlocul lor cantand ce stia el mai bine „Foaie-verde-tra-la-la – Foaie-verde-tra-la-la”. Piticii l-au privit nedumeriti apoi au inceput sa cante in cor „Haida-haida-ce-ai-in-spate?” „N-am nimica” „ia cococoasa”. Si asa s-a trezit schiopul si cu o cocoasa in spate. „ – si-a incheiat tziganusul povestea asteptand sa-i dau „bacsis”.

Scobindu-ma prin buzunare am gasit cinci lei dar cand sa-i dau tziganusului ia-l de unde nu-i. In locul lui era un schiop cu cocoasa care rânjind mi-a scuipat printre dinti: „Biletul la control.”. L-am privit zambind si i-am raspuns: Am abonament. Pe toate liniile.

Am mers pana la cap de linie, iar la intoarcere am auzit si alte povesti. Poate vi le spun manine.

Posted in Arcaluigoeologie | 10 Comments »

Lucio Dalla 70

Posted by Arca lui Goe pe martie 4, 2013

Lucio_Dalla_1Lucio Dalla (4 Martie  19431 Martie 2012) a fost un popular cantaret si compozitor italian, muzician și actor, clarinetist  și pianist. Dalla a fost compozitorul piesei Caruso (1986), care a fost interpretata de către numerosi mari artiști internaționali. O versiune a piesei Caruso cântata de Luciano Pavarotti s-a vandut in peste 9 milioane de exemplare, iar o altă versiune a fost o piesa de pe primul album internațional – Romance al lui Andrea Bocelli, care s-a vandut mai târziu in peste 20 de milioane de exemplare în întreaga lume. Aceasta piesa este, de asemenea, pe albumul lui Josh Groban care s-a vandut in peste 5.000.000 de exemplare în statele Unite ale Americii. Cântecul este un tribut adus emblematicului tenor Enrico Caruso.

Posted in Arcaluigoeologie | 13 Comments »

1 Martie – Martisor

Posted by Arca lui Goe pe martie 1, 2013

 

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: