Pretul vietii – Cântecul prânzului

Am vazut aseara „The Song Of The Lunch„, un film de o ora din seria Contemporary Masterpieces, o mica bijuterie conceputa si realizata cu arta si precizie, un incantator poem vizual, in care actorii Emma Thompson si Alan Rickman au inchinat o oda dragostei si ambitiei, plonjand curajos in valea plangerii si a aducerii aminte.

N-am de gand sa povestesc filmul (nici n-ar putea fi povestit fara a face din poveste un intreg roman, ora filmului fiind extrem de densa in detalii poetice), însă îl recomand călduros. Un „el” si o „ea”, amanţi cândva, se intalnesc dupa 15 ani, pentru a lua impreuna masa de pranz, in Londra, la restaurantul italian la care obisnuiau sa se intalneasca. Totul e neschimbat si totul s-a schimbat… Mai departe este treaba cui o vrea sa-l vada, pe viu, natur. Povestea e moft.

Filmul mi-a amintit multe… printre altele si de intalnirile (oarecum) similare pe care le-am avut, din vreme-n vreme, cu persoane de care ma pierdusem in negura timplui, unele intalniri consumate in realitate, altele doar in imaginatie… Am incercat sa trec in revista persoanele care-mi populau viata acum 10-15 ani incercand sa le identific pe cele cu care o intalnire, la o masa de pranz, azi, ar putea incarca ziua de emotii inefabile si concluzii ciudate. Am gasit cateva. Dar oricum capodopera este deja scrisa (in Contemporary Masterpieces) asa incat n-o sa ma incumet prea curand nici sa reconstitui cu premeditatre, in realitate, o asemenea intalnire si nici sa produc o fictiune pe aceasta tema. Totusi exista si alte lucruri demne de atentie care mi-au venit in minte consecutiv vizionarii acelui Song Of The Lunch. Am constatat bunaoara ca acum 10 – 15, pierdeam mult mai putin timp pe internet, fiind (inevitabil) mai conectat la realitate, la detaliile care o formeaza si la abilitatea fiecaruia dintre aceste detalii de a fi o poarta catre lucruri profunde sau macar pline de fel de fel de miezuri. Asa se face ca mi-am amintit doua intamplari de acum vreo 10-12 poate 15 ani, cine mai stie, carora le-am fost martor partial, petrecute in timpul calatoriilor cu metroul. E-hei, pe vremea aceea calatoream mai mult cu metroul (cand nu mergeam cu tramvaiul 16, ål mai bun pentru noi), gustand, vorba poetului Ovidiu Gorea, un pic de viata adevarata. Sunt intamplari marunte, anodine. Candva am avut impresia c-ar putea fi porti catre lucruri mai profunde, mai importante, dincolo de coaja subtire a aparentei. Acum nu mai stiu daca sunt sau nu sunt. Le voi consemana totusi pentru ca si ele, povestile astea, au nevoie de mine dupa cum si eu am nevoie de ele. Daca au sau nu vreun miez voi vedea altadata. (Ne aflam in puterea noptii. N-am puterea sa le stric de tot din graba. Le voi scrie maine. Pe lumina. Precis).

Reveneam in peisajul citadin al urbei B. dupa o foarte indelungata absenta. Imi regaseam cu greu ritmul in cotidianul alert al zilelor, simtindu-ma ca un extraterestru naufragiat pe o planeta straina pe care o stiam doar din carti si nu conteneam sa ma minunez de cum se schimbasera lucrurile fata de ceea ce stiam eu. Paseam pretutindeni, pe alei, calcând in strachini ca picat din Luna. Totusi, incet, incet, dincolo de suprafaţa poleita cu praf, incepeam sa regasesc permanentul, nota cu care fusesem familiar odinioara, substanta inconfundabila a urbei B., fibra sa perena. Din instinct incercam sa interacţionez cat mai puţin cu putinţă cu mediul pentru a evita pe cat posibil sa provoc reactii imprevizibile, carora cu siguranta ca n-as (mai) fi stiut sa le răspund in limita asteptarilor. Ma multumeam sa fiu un observator atent, activ, discret. Ceea ce vedeam pe strada din mers, din fuga calului, nu reusea sa-mi starneasca cine stie ce emotii si mirari căci  miscarea altera detaliile, iar ceea ce ramnea in urma, pana la urma, era doar vechea imagine, cea de demult, uitată o vreme, de care insa retina era deja obosita, chit ca acum se suprapunea, alternativ, peste imaginile persistente încă, păstrate din inerţie, ale diafanelor peisaje din care tocmai ma teleportasm, abrupt, in acest viitor posterior al urbei B. In schimb toate situatiile statice cu care ma confruntam imi ingaduiau ragazul de a fi atent la detalii si de a descoperi fel de fel de schimbari, ciudatenii, aberatii. Asteptarea  metroului, de exemplu, era in fiecare zi un spectacol fascinant, o continua mirare. Peronul era populat de o lume pestriţă plina de gesturi ample, deplasate, de conversatii şocante, de personaje dichisite, elegante, incantatoare, pe tocuri inalte, adumbrite de parfumuri fine, pariziene, pasind alaturi de jerpeliţi odiosi puţind a cadavre in descompunere, ţaţe volubile şi navetisti obosiţi dormitănd pe sub barbile ne rase de cine ştie când, elevi si eleve, ţărani (mai ales ţărani; niciun muncitor), domni la  cravata si cu serviete diplomat, ochelaristi, ingineri, târgoveţi, popor, cu toti potrivindu-se perfect, cu o precizie milimetrica in peisajul peronului, asteptand trenul galben fără cai. Probabil ca si eu, acolo, holbându-ma discret la unul si la altul, tragand cu urechea la conversatiile care mi se incrucisau obscen pe la urechi, ma potriveam armonic in acel continuum spaţio-temporal. Karma.

(a) Intr-una din acele zile, coborand iarasi in suteran, privirea mi-a fost atrasa de un câine care dormea pe peron. Se incovrigase cât de confortabil ii permitea firea si dormea netulburat, neatins de hărmălaia difuza a locului, fix in mijlocul peronului. Si daca el parea ca reuseste sa ignore cu desavarsire cohortele umane care-l impresurau, nu era nimic mai adevarat ca si invers se intampla la fel. Nimeni nu-l baga de seama, in seama. In afara de faptul ca evitau sa calce pe el nimeni nu parea ca l-ar observa. Parea un câine invizibil. Ceva anume, nu stiu ce, ma facea sa gasesc bizara pasiunea acelui câine de a-si fi amenajat dormitorul chiar acolo in mijlocul vacarmului, fiind sigur ca orice jigodie mai normala la cap si-ar fi putut gasi cu usurinta un loc de odihna mai tihnit. M-am gandit ca poate este bolnav si trage sa moara. M-am dat mai aproape ca sa ma uit mai bine. Nici vorba, respira regulat, susurand usor, fara niciun semn de iminenta agonie. Incercam sa-mi imaginez ce s-ar intampla daca ar fi teleportat, asa deodata pe un peron de metrou in urbea Paris, sau in urbea Berlin. Ce reactii ar fi starnit? Cum ar fi reactionat poporul? Jandarmii, hingherii, universul? Aici pace si liniste. Armonie deplina. Eram pe cale sa-mi intrerupt oservarea patrupedului pentru ca se auzea metroul sosind. Brusc câinele nostru s-a trezit din letargie, s-a ridicat in cel patru picioare si sa intins, ca tot omul dupa un somn bun. Ce-i amice, mi-am zis, nu-ti prieste glasul roţilor de tren, zgomotul hardughiei pe sine ti-a stricat somnul alungandu-te din cine stie ce vise câinesti? Cainele, nebagand pe nimeni in seama, privea in directia din care trebuia sa soseasca metroul aliniindu-si privirea cu a tuturor. Imi amintesc ca m-a intrigat faptul ca desi ma zgâisem insistent la el, javra n-a bagat de seama ca este privita. Cunostiintele mele de psihologie canina imi spuneau ca instinctele sale ar fi trebuit sa-l faca constient de faptul ca este privit insistent. Nici vorba. Am bagat de seama ca era un caine frumusel, aratand cumva ca un pointer englezesc, dar murdar si prafuit, de parca obisnuia sa doarma in cenusa. Mi-ar fi placut sa-l mângâi pe cap. Imi plac la nebunie câinii si pisicile cu care m-am impacat intotdeauna minunat, copilaria si adolescenta fiindu-mi populata de compania acestora. M-au mirat intotdeauna persoanele care au o teama instinctiva faţă de câini si care sunt incapabile sa citeasca pe faţa câinelui sentimentele care-l anima si intenţiile imediate ale acestuia. Cainele de fata, de ex., nu râdea, parea un caine serios, ca un copil maturizat prea devreme, care nu stie de gluma si nu rade niciodata cu gura pna la urechi, asa cum fac alti caini in momentele lor de fericire. In sfarsit metroul a sosit in statia cu peron pe partea dreapta. S-au deschis usile. Lumea s-a precipitat catre ele din dorinta de a prinde un loc pe scaun. Ma pregateam sa interceptez privirea javrei care ma ignorase, inainte de a urca in metrou, pentru a vedea daca exista vreo urma de inteligenta in ochii apaticului patruped, care prea ca se obisnuise cu viata pe un peron precum ţiganul cu scânteile. Spre surprinderea mea maximala, animalul mi-a luat-o inainte pasind, fara urma de intimidare, catre intrarea in metrou, strecurandu-se abil printre oamenii care continuau sa nu-l bage in seama ca si cand n-ar fi existat. Pentru o clipa am crezut ca am vedenii. Cainele s-a strecurat in vagon. L-am urmat ca hipnotizat incercand sa ma lamuresc ce are de gand sa facă. S-a strecurat sub un scaun si, stupoare, s-a culcat. Ma uitam la el precum Fotica la emisiunea lui Florin Calinescu, nereusind sa-mi desprind privirea de pe el. Aveam de-a face probabil cu un câine voiajor, antrenat sa calatoreasca cu metroul, sau doar sa se plimbe asa, aiurea, de la o statie la alta. Cainele a dormit fara griji, neacordand nicio atentie nimanui si ne fiind bagat in seama de nimeni, de parca avea abonament la metrou. Se pare ca reusise cumva sa-si ngocieze indiferenta oamenilor, a tuturor oamenilor, facand-se tolerat in postura lui de caine al nimanui si-al tuturor. Ma gandeam ca-si va vedea de somnul lui pana la capat de linie cand, dupa vreo trei sau patru statii, cainele a ridicat capul, a ascultat cu atentie anuntul, apoi iesind de sub scaun, s-a indreptat spre usa si a coborat pe peron impreuna cu ceilalti paosageri. L-am privit pe geam, intristat cumva de neasteptata despartire, asteptandu-ma sa-l vad culcusindu-se pe peron pentru a-si continua somnul paradoxal. Ei bine, nu. A pornit-o alaturi de ceilalti oameni catre iesirea spre suprafata, in ritm alert, fara ezitari, ca cineva care stie clar unde si de ce merge. Cred ca statia era Stefan cel Mare. Nu l-am mai vazut de atunci (ce-i drept nici n-am mai circulat pe acea linie de metrou) dar presupun ca era un caine care ar fi facut toti banii la Animal Planet, ori ar fi putut sa fie punctul de intrare in fel de fel de povesti si povestiri scrise de Jack London, ori de Ivan Turgheniev, de Caragiale ori chiar de Kafka. Din pacate niciunul dintre ei nu era acolo de fata, la metroul din urbea B. al unui an de gratie, spre sfârsitull mileniului trecut, trecut, trecut. (n.b. N-am inventat nimic. Nimic. Totul s-a petrecut aevea asa dupa cum am povestit. Bine nici nu e mare lucru. Un detaliu oarecare captiv unui timp si unui loc, si pe care, n-as putea sti exact de ce, incerc sa-l ajut sa evadeze catre noul mileniu despre care presupun ca nu se va mai putea intalni cu asa ceva).

(b)