(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 31 martie 2013

31 Martie – O prea frumoasa zi si un cantec fara ecou

Posted by Arca lui Goe pe martie 31, 2013

De obicei pe 31 Martie, ziua in care dl.Google il celebreaza pe Cesar Chavez, un activist, (bravo lor), Arca lui Goe gazduieste mici semnale de pomenire pentru Nichita Stanescu, un poet (alt activist). Superba zi de primavara care ne-a tinut pe toti mai mult pe afara, nu-i o buna ca muza pentru gasirea unor mesaje potrivite, modeste (ca arca) care sa-l vizeze, fara pompa, pe Pompei al versului alb. Sansa insa ne-a suras din nou. Pe blogul Certocratia (o fundatura in care face baie scriitorul Dorin Tudoran) a alunecat, ca din intamplare, un cantec ramas fara niciun ecou, dedicat aniversarii celor 80 de ani de la nasterea lui Nichita Stanescu. Cred ca aducerea acestei romante fara ecou, in reluare, pe Arca lui Goe, impaca si frumoasa zi, si arca, si dreptul la replica si si obiceiul de a-l pomeni, modest pe Nichita. Doamnelor si domnilor, despre Nichita Stanescu (un ploiestean), un mesaj ratacit si regasit al scriitorului Mihail Rogobete (un severinean):

mihai rogobete March 30, 2013 at 16:41 – #142

80 ani, de azi pe mâine:

NICHITA UDIGMIC

nichita-stanescu-291636lnichita-dora291636lIureşul nechemaţilor poetului necuvintelor mi-a pus şi mie picioarele în spinare, perfect indreptăţit biografic de lipsa celei mai mici tentative de a fi comis poezie. ”Om bun”, i-am răspuns, negăsind altfel cum, întrebarii din spatele uşii la care bătusem, de care mi-a zis c-o lasă ne-nchisă, şi “intră, om bun, dar aşteaptă-mă în sufragerie până să-mi iau ceva pe mine” – în a patra sau a cincea zi de Paşte, cum s-a nimerit să-mi plesnească ideea datului buzna bio-socio-psiho-liric. De ce l-or fi pătimit despuiat pe Iisus? – îmi punea gândul cotul pe masa la care aveam să cinăm tainic spre seară. Cu moartea pre moarte călcând înviază nud inţelesul, fără trupul cuvântului, metafora care se înalţă prin sacrificiul trup-sufletului a două cuvinte – trebuia să-mi dau seama din orânduirea compozită a odăii în care bufetul florentin nu se lovea de nicio culoare cu scaunele şi masa Bonanza, de care, dintr-un părete, mă da cu capul într-un tranşant clar-obscur Sorin Dumitrescu. Cine-ar putea reproduce spusele ne-zicerilor lui Nichita Stanescu? Nu expresia clară a sensului rezemat pe cuvânt o rostea, ci pe aceea a înţelesului stors metaforic şi ridicat antheic de pe tern, descumpănitor, peste cuvinte. Numai o matahală ca Nichita era capabilă să ridice strivitoarea greutate a vorbei, ameţind-o de uşurinţă, îmbătând-o. Criptic şi hâtru, răsturna pe oglinda mesei cufăraşul cu monezi vechi – de fiece dată tetradrahma de argint odihnind lângă rubla arămie – surâzând pişicher: zeii vieţuiesc mai ales pe sub pietre. Care este diferenţa dintre imperiul sincretismului metaforic şi cel al dezordinei, dacă nu cea absolută? Nimicitor de blândă, intuiţia exaltă şi inhibă; lucidă, năuceşte. Nichita punea orice lângă orice şi pe sine lângă oricine pentru a-l îmbuna pe Enchidu, minotaurul intuiţiei care-l hăituia. Relieful alcoolic al meandrelor verbului se aşternea îmblânzit la intrarea cultului în înălţătoarea ucenicie a prieteniei: ”invaţă de la păsări…” Prohodul metaforei verbale va reînvia fără contenire în imnul alcătuirilor de deasupra, cu viaţa pre viaţă trecând. Nichita nu dedica; dăruia poeziile. Ne-viu, poetul ne-cuvintelor vieţuieşte de o ne-chemată eternitate în mine.

* * *

Speram ca dl. Mihai Rogobete sa nu se supere prea tare pentru acest plagiat, firesc de altfel, si nici pentru ca, astfel, am luat de la dânsul, cu imprumut, o Duminica. Duminici cu-mprumut, fara dobânda.

Posted in Aliorum Textuum, Arcaluigoeologie | Etichetat: , | 3 Comments »

Preţul vieţii. Scumpiri.

Posted by Arca lui Goe pe martie 31, 2013

Daca as fi chestionat in legatura cu atitudinea care trebuie adoptata fata de cersetori as raspunde cu destula fermitate ca n-ar trebui incurajati. S-ar putea vorbi zile si nopti, pro si contra pe tema asta si s-ar putea re/face „Filantropica” din temelii, dar nu asta este intentia. De regula, incerc, pe cat posibil, sa fiu consistent cu opinia mea, nefacând, un obicei din a oferi bani, bunuri sau alte avantaje gratuite cersetorilor, ba dimpotriva. Totusi mi s-a intamplat uneori ori sa ma las convins de povestea mâinii întinse şi sa mai fac cateodata astfel de donatii, fie pe persoana fizica, fie pe persoana metafizica  (de ex. zilele astea i-am facut o donatie, constand in „atentie” acordata unui milog agresiv, un amarat din Corabia, care cerşea la un colţ din blogosfera; mănâncă si acuma din ea) sau per fiinţă necuvantatoare (sub forma de hrana pentru caini, pisici, sau alte mamifere si păsari ale nimanui).

Revenind in ambianta romantica a urbei B. de acum 10-15 ani, in era din care a fost extras şi episodul anterior al „Preţului Viieţii”, cel despre inteligentul patruped al nimanui, as aminti o altă poveste ce-mi persista incă in memorie, o intamplare banala din seria „la metrou” ca amprenta pasagera a unui timp si a unui loc oarecare in Univers. In general, cand aparea câte un cersetor care „facea metroul”, sentimentele pe care le aveam erau abundente – sub aspect numeric – mila, nedumerire, mirare, teama, vinovatie, curiozitate, jena si multe altele inca si mai confuze si nelamurite – pe care le ascundeam cum puteam mai bine, incercand sa le domin. Eram, s-ar zice, un dur, greu de impresionat, dificil de dus peste pragul necesar care sa faca eficienta meseria de „milog profesionist”. Totusi in acea zi am cedat instantaneu, fara lupta.

A intrat in vagonul de metrou un ţigănuş de vreo 6-7 ani, nu mai mult, avand in braţe un pachet înfaşurat in niste cârpe, s-a aşezat pe podea şi a inceput sa cânte cu suflet un cântec de orfelinat, despre viaţa grea a copiilor abandonati. Ziceai ca-i un cântec compus fix de dl.Pavel Puiuţ, cel mai om deştept din lume, de la fundaţia Filantropica. Ezitam deja, ne mai fiind sigur daca voi reuşi până la urma sa rămân in armonie cu principiile ne promovoarii cersetoriei, cand, privind mai atent la ce ţinea puştiul in braţe am ramas cu gura căscată. Infăşurat in acele cârpe era un bebeluş de sub un an, un sugar, viu, murdar si bizar dar viu, cu ochii deschisi, calm, apatic, neverosimil de apatic si de resemnat, o fiinţă umana, despre care ţigănuşul susţinea in versuri că este fratele de care trebuie sa aiba grija in viaţa asta nenorocită de copil al strazii. Cu siguranta ca situatia era imposibila, sub aspect tehnic, dar acea imposibilitate s-a topit brusc, pe o raza de zece metri, pe durata a cateva minute, blocand in mod magic toate energiile necesare raţionarii. Intr-un timp record pustiul a colectat o mica avere, cu o eficienta pe care n-am remarcat-o la nici un alt gen de milog din metrou. Contaminat de generozitatea celor din jur i-am oferit si eu o suta de mii de lei (parcă). A strans banii si i-a impachetat cu o dexteritate care vădea o indelungata experienta si si i-a vârât in chiloţi. Apoi şi-a împachetat frăţiorul şi a coborât. Staţia Eroilor. Staţia la care trebuia sa cobor.

Am coborat şi l-am urmarit cu privirea. L-am vazut uzmindu-se din greu cu bebeluşul. Abia il căra. Treanţa in care era infăşat se desfacuse şi atarna periculos, impiedicandu-l la mers. Mergea repde, aproape alergand. Am grabit pasul ca sa ţin aproape. Mergea chiar in direcţia pasajului de trecere catre linia paralela la care trebuia sa ajung. Imi disparusera emoţiile produse de surprinzătoarea constatare că un bebeluş este folosit ca nadă  pentru obţinerea pomenii, şi asta incă fără ca nimeni să reacţioneze lucid, potrivit, cumva in acord cu morala, cu legea… mă invadase o curiozitate bizara in faţa careia mă simteam stingher, atâta vreme cat nimeni altcineva din jur nu parea s-o impărtăşască. Niciun trecator nu-l baga in seama pe copilul care cara in braţe alt copil. Eram curios sa vad care este dezlegarea misterului, ce se va intampla atunci când ţigănuşul va fi complet epuizat de povara cu care paşea grăbit, precipitat, invizibil, printre oameni si paiaţe. Oare il va abandona pe peron? Intr-o scurta clipia mi-a trecut prin cap ca l-ar putea arunca intre sine. Apoi m-am gandit ca, din clipa in clipa, puştiul brunet, şcolit si maturizat in ale vieţii valuri, urmeaza in fapt sa-si intalneasca mama, jigodia, fiinta aceea abjecta care n-a catadicsit sa-l trimita la cerşit dar şi sa-i incredinţeze, fara preget, fără remuşcari, un bebeluş, preţios doar prin potenţialul de a produce mila aducatoare de bani, riscandu-i senină viaţa cea fara de preţ. Cu anticipare imi aparea in imaginatie scena, o vedeam pe fiinta aceea mizeara, intalnindu-si copiii, o vedeam colectand banii din chiloţii celui mare şi aburcându-şi cealaltă progenitură la sân… Stiam că nu voi fi in stare să găsesc tonul, sau vreun cuvânt potrivit pentru a-l adresa acelei fiinţă-mamă, inconjuraţi, şi ea şi eu, de acea imensa mare moarta a inerţiei, din musuroiul oamenilor, numit, pe sub pământ, „staţia Eroilor”, dar imi pregateam, involuntar, vai, o privire crunta, incarcata de silă şi dispreţ, pe care aveam sa i-o transmit, in caz de contact vizual.

Pentru cateva secunde, mi-am pierdut „obiectivul” din ochi, prin aglomeraţia crescandă, apoi, avându-l intermitent sub privire, l-am vazut predându-şi rapid „fratele” altui cersetor, schimbul de tura, unui puşti blonduliu, ceva mai mare, cam de 8-9 ani, având pe faţă o expresie de hienă flămândă, cu care probabil că avea consemn. Inainte de a mă dezmetici, noul posesor al bebeluşului a intrat intr-un vagon al metroului care tocmai oprise, iar celalat, uşurat de povară, a disparut ca vântul, in fuga, făcand un salom incredibil printre oamenii de pe peron, de parcă ar fi sesizat ca e urmarit şi vrea sa-şi piardă urma cât mai repede. „Atentie se inchid uşile”, am apucat sa mai aud. Apoi metroul s-a indepartat si pe peron s-a facut liniste. O liniste desavarsita.

De ziua lui Nichita o escala potrivita aici, la Flavius

Posted in Arcaluigoeologie | 10 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: